Fascismul italian: ideologie şi regim politic

Fascismul italian, ideologia politicaă radicalaă , naţionalistaă şi autoritaraă îîn manifestaă ri,
raă maî ne unul dintre cele mai macabre fenomene din ultimele decenii, chiar secole, prin
violenţele şi crimele îînfaă ptuite. Ca mişcare orientată spre cucerirea puterii fascismul nu a fost
niciodată preocupat de definirea teoretică a scopurilor şi originilor sale. El a construit mai
degrabă instrumente ale puterii şi mai puţin teorii. Pe de altă parte însă, o teorie era puţin utilă, cel
puţin în momentele de conturare a mişcării, atunci când o atitudine doctrinară fermă ar fi riscat să
îndepărteze o serie întreagă de potenţiali susţinători.
Cu toate acestea, pot fi identificate o serie de concepte cheie fundamentale ale doctrinei.
Primul este glorificarea statului şi ideea completei subordonări a individului în faţa acestuia. Statul
este definit ca un tot organic în care indivizii trebuie încadraţi pentru binele lor şi al naţiunii.
Trebuia eliminată astfel orice contradicţie din interiorul sistemului social, cerinţa supremă era
unitatea, motiv pentru care formula marxistă a luptei de clasă devine o inacceptabilitate teoretică. În
fapt, are loc o preluare naţională a socialismului: se păstrează retorica, însă se înlocuieşte ideea de
clasă cu cea de naţiune.
O altă trăsătură, a fascismului, este violenţa. Nu doar aceste regimuri au folosit violenţa, însă
nici un altul nu a ridicat-o la rang de principiu ideologic, nu a teoretizat şi valorizat ştiinţific
violenţa aşa cum au făcut-o ideologia fascistă. Asociată cu activismul, cu militarismul şi
naţionalismul avea să conducă, în mod logic, la expansionism.
Partidul Naţional Fascist a luat naştere îîn 1921. Adepţii mişcaă rii fasciste italiene agreau
ca semn distinctiv purtarea de caă maă şi negre. ÎÎn octombrie 1922, Mussolini şi alţi proeminenţi
fascişti italieni au declarat pe faţaă intenţia de a ajunge prin forţaă la putere. ÎÎntre 27 ÷ 29
octombrie ei au organizat aşa zisul "Marţ al Romei", caî nd peste 14.000 de"caă maă şi negre",
fascişti şi adepţi, au asaltat prin marş Roma, şi au forţat caă derea prim ministrului Facta,
obligaî nd pe regele Victor Emmanuel ÎÎ saă retragaă sprijinul acordat acestuia.
Partidul era definit de Turati drept o armataă de credincioşi şi nu o masaă de asociaţi,
aşadar partidul trebuia iniţial saă raă maî naă o elitaă prin intermediul caă reia trebuia saă se efectueze
transformarea îîn profunzimea naţiunii. Ulterior acest caracter elitist va îîncepe saă disparaă
partidul devenind unul de mase. Contopirea aparatului de partid cu statul constituie un
fenomen universal, el caă paă taî nd forme dintre cele mai diverse precum ocuparea generalaă de
posturi îîn aparatul de stat de caă tre membri ai partidului fascist şi veterani merituoşi; o
1
contopire nemijlocitaă a puterii guvernamentale şi centrale de partid (la nivelul cercurilor
conducaă toare), fiecare dintre lideri reprezentaî nd o sintezaă organicaă a puterii guvernamentale
şi de partid; un control general al partidului instaurat asupra tuturor organismelor de stat,
dar şi asupra membrilor; contopirea unor formaţiuni de stat şi de partid similare; retribuirea
superioaraă de caă tre stat a activiştilor de partid care se ocupau de activitatea de propagandaă şi
agitaţie.
La fel ca si alte regimuri totalitare, fascismul isi exercita puterea pe strazi, prin manifestari cu
tinerii propagandisti, defilari etc. Dar, ca si democratia, fascismul a trebuit acceptat de populatie,
sau cel putin sa existe sentimentul ca populatia accepta, inchizand ochii in fata puterii tiranice deja
instalata in varful societatii. Apoi, s-a creat iluzia conform careia, dupa Primul Razboi Mondial,
aceasta era singura sansa a Italiei de a supravietui, de a-si mări considerabil nivelul de trai.
După 1926 luptele şi opoziţia care marcaseră primii ani ai regimului fascist iau sfârşit, iar
Mussolini şi partidul fascist reuşesc deplina contopire a partidului cu statul. Această unitate dintre
partid şi stat constituie cel de-al doilea element esenţial în formarea statului totalitar fascist, după
instaurarea unui sistem unipartit. De fapt cele două procese sunt într-o strânsă interdependenţă şi
continuitate. Nu se poate ajunge la consolidarea definitivă a monopolului politic, pe care l-a
instaurat un partid fascist, daca acest partid nu se va identifica cu statul. Aparent cadrul legal
rămâne cel stabilit prin Statutul din 1848. Astfel regele este primul personaj al statului el având o
serie de prerogative recunoscute prin Constituţie. În realitate între monarhie şi fascişti se va instaura
un compromis tacit, regele încercând prin aceasta să îşi salveze coroana, iar Mussolini a acceptat
menţinerea ficţiunii unei monarhii constituţionale pentru a nu îşi îndepărta cercurile fidele ale
acesteia, aristocraţia şi mai ales armata.
Se încearcă o asimilare permanentă între cadrele statului şi membrii Partidului Naţional
Fascist, astfel încât funcţionarii, magistraţii, profesorii, ofiţerii etc erau practic obligaţi să adere la
partid. Ca atare numărul membrilor de partid creşte de la 1 milion în 1929, la 2,5 milioane în 1939,
după ce în 1931 scăzuse la 660 000. Aceste schimbări au afectat în special posturile cheie,
superioare din administraţie. La nivelul eşaloanelor inferioare din administraţie schimbările fiind
mai puţin masive. Explicaţia rezidă în faptul că majoritatea funcţionarilor erau slujitori fideli ai
statului indiferent de culoarea sa politică. În cazul prefecţilor însă, Mussolini declara în 1929 că cea
mai mare parte dintre ei sunt, mai mult sau mai puţin, legaţi de ierarhia fascistă. Aceeaşi situaţie
apare şi în diplomaţie, deoarece politica externă şi propaganda fascistă nu se puteau realiza cu
diplomaţi formaţi în tradiţia anterioară. Ca atare începând cu 1926 un număr însemnat de consuli

2
vor fi numiţi direct de către guvernul fascist. Se instituie o serie de concursuri pentru ocuparea sau
confirmarea unor posturi, astfel încât să permită fasciştilor să aibă acces la cariera diplomatică.
Justiţia a cunoscut un model diferit, aici nefiind vorba de o schimbare masivă, ci de o raliere a
magistraţilor la noul regim.
În ceea ce priveşte controlul partidului asupra organelor de stat, sistemul fascist italian oferă
un model extrem de interesant, prin existenţa Consiliului Fascist Suprem. Acest Consiliu în calitate
de instituţie de partid începe să funcţioneze încă după „Marşul asupra Romei”, dar abia mai târziu
devine organ de stat. Printr-un decret din 1928, cele trei instituţii – Consiliul de Miniştri, Camera şi
Senatul – decid ca acest Consiliu Suprem să fie transformat dintr-o instituţie având un caracter net
de partid într-un organ constituţional. El devine organ suprem de partid şi de stat, întruchipând cel
mai bine contopirea partidului fascist cu statul. Dar şi o alta parte a funcţiilor de stat vor fi
transferate asupra unor formaţiuni aparţinând partidului. Este cazul miliţiei fasciste, o miliţie de
partid înfiinţată în 1923, care era subvenţionată de stat şi îndeplineşte funcţiile unei poliţii de stat.
La fel se întâmplă şi sindicatele care erau afiliate fascismului, numărul membrilor lor ajungând până
la 10 milioane.
Fascismul italian, dar şi mişcaă rile fasciste din alte ţaă ri, promovau faă urirea unui om nou,
un om cu un simţ superior al datoriei şi cu calitaă ţi morale de excepţie. ÎÎn trasarea
coordonatelor „omului nou”, mişcaă rile fasciste s-au inspirat din morala creştinaă . ÎÎn numeroase
cazuri, ele s-au identificat cu o bisericaă naţionalaă . ÎÎn acelaşi timp, unele dintre aceste mişcaă ri
nu au faă cut decaî t saă subordoneze îînvaă ţaă tura creştinaă scopurilor lor politice, ele respingaî nd
spiritul autentic al Creştinismului prin celebrarea violenţei.
Elementul esential al a dictaturii fasciste a fost prezenta unui lider puternic, ferm si carismatic
în fruntea statului. Acest lider simboliza statul. Imaginea i-a fost creata cu ajutorul masinilor
propagandistice ale acestor state, dar si prin hotarârea si cruzimea de care dadeau dovada acesti
lideri. Un popor se lăsa condus de un regim autoritar şi de un tiran atunci când individul ce face
parte din acest popor se simte slab şi neîncrezut. Pe fondul acestor predispuneri psihologice, cultul
personalităţii a dat roade. Conducătorul statului însemna totul pentru fiecare si, desigur, era
îndreptatit sa elimine pe cei ce nu acceptau acest fapt sau pe cei care ar fi putut sta în calea unui
viitor luminos. El trebuia sa fie infatisat nu ca un politician oarecare ci ca mantuitorul Italiei, un
barbat ales de destin pentru a mantui tara de amenintarea socialista si de politicienii democrati
corupti si care sa-i redea Italiei maretia. El era un om genial, un om de actiune, un om de cultura, un
om de stat cu renume mondial, devotat renasterii Italiei.

3
 Mussolini şi Partidul Fascist au promis italienilor un nou sistem economic numit corporatism,
bazat pe asociatii profesionale, asemanatoare breslelor medievale, dominate de marele capital.
Acesta ar fi trebuit să fie o fuziune a capitalismului şi socialismului într-un nou sistem economic,
care ar fi păstrat ierarhia socială şi de clasă, dar ar fi permis muncitorilor să fie capabili să
negocieze pe baze egale cu proprietarii afacerilor în problemele salariilor, programului şi condiţiilor
de muncă şi altele. Fasciştii au pretins că acest sistem nou va fi egalitarist şi tradiţional în acelaşi
timp. Politica economică a corporatismului a dat rapid faliment: prevederile de stânga ale
manifestului fascist au trezit opoziţia industriaşilor şi marilor proprietari de pământ, care îl
sprijiniseră pe Mussolini. Ca urmare, sistemul corporatist a ajuns să fie dominat de interesele
industriaşilor favorizând clasa marilor industriaşi şi a moşierilor prin privatizări, liberalizări ale
legilor arendei şi prin desfiinţarea sindicatelor nefasciste. Sindicatele fasciste nu puteau apăra
muncitorii de consecinţele economice, fiind responsabile pentru distribuirea ajutoarelor de asistenţă
socială, plăţilor compensaţiilor de concediere şi, în unele cazuri, fiind împuternicite să negocieze
contracte de muncă. O altă caracteristică a corporatismului italian a fost ideea că intervenţiile
statului în economie nu trebuie realizate la întâmplare, ci ar trebui să fie coordonate de către un
organism central de planificare.
După ce Marea criză a lovit economia mondială începând din 1929, regimul fascist a urmat
exemplul altor ţări care au introdus tarife protecţioniste şi au încercat să intervină în stabilirea de
direcţii de dezvoltare economică. În deceniul al patrulea, guvernul italian a sprijinit creşterea
producţiei de grâu, ceea ce a dus la asigurarea necesarului din producţia internă. În schimb,
schimbarea destinaţiei unor terenuri arabile, a dus nu doar la creşterea producţiei de grâu, dar şi la
scăderea producţie de zarzavaturi şi de fructe. În ciuda creşterii producţiei de grâu, situaţia ţăranilor
nu s-a îmbunătăţit. Criza economică cauzase o creştere aşomajului de la 300.000 la 1 milion de
oameni în 1933. Tot criza economică a făcut ca veniturile reale ale populaţiei să scadă cu 10% şi
exporturile să se prăbuşească. Totuşi Italia a traversat mai uşor perioada crizei economice mondiale
decât alte state occidentale. Serviciile de asistenţă socială au reuşit într-o mai mare măsură decât în
alte ţări să reducă impactul crizei. Creşterea industrială italiană din perioada 1918 – 1938 a fost mai
mare decât cea a Germaniei în aceiaşi perioadă.
O altă caracteristică a fascismului economic au fost parteneriatele public-privat. În realitate,în
cadrul acestor relaţii, statul era partenerul dominant. În Italia lui Mussolini, firmele erau grupate de
autorităţi în „sindicate” recunoscute. Toate aceste „confederaţii fasciste” erau coordonate de mai
multe agenţii guvernamentale, câte una pentru fiecare sector economic. Un mare„Consiliu Naţional
al Corporaţiilor” servea drept supraveghetor al corporaţiilor şi avea puterea să „emită reglementări
4
cu caracter obligatoriu”.Scopul acestui sistem de reglementare era acela ca statul să poată „asigura
colaborarea întrediferite categorii de producători din fiecare domeniu sau ramură de activitate”.
Această colaborare iniţiată de guvern era necesară pentru că „principiul iniţiativei private” este
util„numai dacă serveşte interesului naţional” definit de guvern. În concluzie sistemul italian,
fascist, se baza pe unitate naţională şi autarhie economică, ceea ce-l va diferenţia de sistemul
german.
În comparaţie cu nazismul şi totalitarismul de tip bolşevic, fascismul italian a fost mai
ponderat ceea ce a facut ca reacţiile democraţiilor burgheze să fie destul de slabe.
Opinia publica era impartita in privinta deciziei de a intra in razboi in iunie 1940. Multi
italieni aveau retineri in acest sens, dar un număr destul de mare sperau intr-o victorie rapidă şi
profitabilă. Acest optimism s-a destrămat curând odată cu infrangerile din Grecia si Egipt. Au fost
dezamagiti, mai ales, acei italieni, care crezusera in propaganda fascista atunci cand si-au dat seama
de haosul organizatoric, armamentul invechit si saracia instructiei militare. Spre sfarsitul anului
1940 populatia Italiei se saturase de razboi pana peste cap. Increderea in infaibilitatea Ducelui le
fusese serios zdruncinata. In cursul anilor 1941 si 1942 a crescut si mai mult dezamagirea populatiei
italiene, pe masura ce infrangerile veneau una dupa alta, lipsurile cresteau si programul de lucru se
prelungea. Gruparile din opozitie, de la comunisti la catolici, incepusera să isi exprime
nemultumirea. Regimul era perfect constient de aversiunea profunda fata de razboi si de dispretul
tot mai mare fata de Duce. Spre sfarsitul anului 1942, fruntasii fascisti, mai cu seama ginerele sau
Ciano, inclinau sa faca pace. Stiind ca acesta nu va accepta, el a fost prezentat regelui iar apoi
arestat. Odata cu demiterea lui Mussolini s-a prabusit si regimul fascist.
A fost eliberat de germanii avand sa traiasca ultimii doi ani ca un conducator marioneta al
unei Italii de nord dominate de germani. Singura lui consolare a fost ca se putea razbuna pe cei care
votaseră impotriva lui. La inceputul anului 1945 fortele naziste erau in plina retragere catre granita
cu Austria. Mussolini incerca sa se refugieze, dar a fost recunoscut iar la 28 aprilie partizanii l-au
executat pe el si pe amanta lui, Clara Petacci.