Cuprinsul:

Cuprinsul:.........................................................................................................................................2
Întroducerea.....................................................................................................................................3
I. Definire și clasificare a izvoarelor dreptului................................................................................4
II. Izvoarele dreptului comerţului internaţional...............................................................................4
1. Izvoarele interne .........................................................................................................................4
2. Izvoarele internaţionale................................................................................................................6
2.1. Convenţiile comerciale internaţionale..................................................................................6
2.2. Convenţiile multilaterale.......................................................................................................6
2.3. Convenţiile bilaterale............................................................................................................7
2.4. Tratatul comercial.................................................................................................................7
2.5. Acordul comercial.................................................................................................................8
2.6. Uzanţele comerciale internaţionale.......................................................................................9
2.6.1. Obişnuinţele.................................................................................................................10
2.6.2.Clasificarea uzanţelor...................................................................................................11
2.6.3. Natura juridică a uzanţelor comerciale........................................................................11
2.6.4. Forme ale uzanţelor comerciale...................................................................................12
2.6.5. Aplicarea uzanţelor comerciale si rolul lor..................................................................13
Concluzii........................................................................................................................................15
Bibliografie....................................................................................................................................16
 Întroducerea.

Comerţul este o activitate umană care ne priveşte pe toţi şi care ne implică pe toţi în
fiecare zi. Comerţul internaţional include totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii dintre două
sau mai multe state și ca orce activitate umană, ca oricare raporturi sociale, comer țul
internațional să reglementează de norme juridice.
Dreptul comerţului internaţional reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile comerciale internaţionale şi de cooperare economică şi tehnico –
ştiinţifică internaţionale, în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică. Raporturile
juridice ale comerţului internaţional se stabilesc între state, persoane juridice şi persoane fizice.
Oricare domeniu de drep are la originea sa niște surse sau altfel spus izvoare. Pentru a
studia profund dreptul comerțului internațional este necesar de studiat sursele ale dreptului
nominalizat.
În lucrarea dată vor fi studiate definiția de izvoare ale dreptului comerțului internațional,
clasificările izvoarelor dreptului comerțului internațional, vor fi descrise diferite izvoare.

3
 I. Definire și clasificare a izvoarelor dreptului

Dreptul în egală măsura tehnica și artă (a binelui și a echității – “jus est ars boni et
aequi”), principiu de direcție, de coeziune socială ce dă societății caracterul de definit și
coerență, ansamblul regulilor asigurate și garantate de către stat și care au ca scop organizarea
și disciplinarea comportamentului uman în principalele relații din societate, într-un climat
specific manifestării coexistenței libertăților, apărării drepturilor esențiale ale omului și
statornicirii spiritului de dreptate are nevoie pentru a i se crea posibilitatea de a fi cunoscut și
receptat, în esența și conținutul său, de modalități speciale de exprimare, aceste forme de
exprimare purtând denumirea de izvoare ale dreptului (sau surse ale dreptului)
Analiza termenului “izvor de drept” i-a evidențiat două sensuri: izvor de drept în sens
material și izvor de drept în sens formal
Trebuie făcută o distincție între sensul juridic al noțiunii de izvor de drept și semnificația
sa istorică. În înțelesul pe care-l conferă istoria și arheologia juridică noțiunii de izvor, acest
concept semnifică un anumit document care atestă o formă suprapusă de drept (izvoare – relicve
sau vestigii de civilizație juridică).
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebește izvoarele scrise (actul normativ)
de cele nescrise (obiceiul), pe cele oficiale (lege sau jurisprudență) de cele neoficiale (obiceiul și
doctrina), izvoarele directe (actul normativ și contractul normativ) de cele indirecte sau mediate
(obiceiul sau normele elaborate de organizații nestatale – ele trebuind sa fie validate de o
autoritate statală pentru a devenii izvoare de drept).
Izvoarele dreptului se mai clasifică de asemenea in izvoare potențiale (ce exprimă
posibilitatea de a elabora, modifica sau abroga norme juridice) și în izvoare actuale (eficiente,
determinate, operând pe relații sociale concrete constând în toate actele normative în vigoare),
dar și în izvoare de constituire și de calificare

II. Izvoarele dreptului comerţului internaţional

1. Izvoarele interne
Izvoarele interne sunt legea şi jurisprudenţa. Legile reprezintă principalele izvoare în
materie. Legile comerciale naţionale constituie o prelungire a acţiunii legilor civile în materia
raporturilor de comerţ. Legile comerciale se pot concretiza sub forma Codului comercial, a unor
coduri de comerţ exterior sau unor legi speciale.

4
 Codurile comerciale reglementează relaţiile comerciale interne, precum şi cele
internaţionale. Dispoziţiile din Codul comercial reprezintă o reglementare de bază care constituie
dreptul comun în materia raporturilor de comerţ. Codurile de comerţ exterior reglementează
numai relaţiile de comerţ internaţional. De exemplu, Codul comercial uniform al S.U.A. adoptat
de statele federale în 1962. Legile speciale reglementează relaţiile comerciale cu străinătatea.
Prevederile legilor speciale se referă la raporturile comerciale din anumite domenii sau la
raporturile comerciale cu element de internaţionalitate.
Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor pronunţate de către organul de
jurisdicţie în litigiile care sunt de competenţa lor. Rolul jurisprudenţei este recunoscut în
sistemele de common-law sub forma precedentului judiciar. În sistemele de tradiţie romanistă,
preponderenţa legilor scrise nu exclude aportul jurisprudenţei.
În domeniul comerţului internaţional jurisprudenţa are o valoare juridică deosebită. Ţinând
seama de cerinţele specifice ale relaţiilor comerciale internaţionale, jurisprudenţa contribuie la
înterpretarea şi adaptarea normelor juridice. Mai mult, în unele cazuri, jurisprudenţa contribuie şi
la formarea de reguli materiale. De exemplu, practica judiciară a considerat clauza de arbitraj
compromisorie, care este cuprinsă într-un contract de comerţ internaţional ca fiind autonomă faţă
de contractul principal. Datorită independenţei sale, clauza compromisorie poate fi supusă unei
legi proprii, iar nulitatea contractului principal nu se răsfrânge asupra valabilităţii clauzei de
arbitraj.
În deosebire de alte țări în Republica Moldova toate reglementarile interne referitor la
comerțul internațional se regăsesc în Codul Civil (Cartea V ”DREPTUL INTERNAŢIONAL
PRIVAT” ) și alte Legi speciale. Aceasta situație să datorează faptului că în Republica Moldova
nu există Codul comercial, ca de exemplu în Romania unde este Codului comercial aprobat și
întrat în vigoare de la 1 septembrie 1887 și reprezintă în cea mai mare parte o preluare a Codului
comercial italian din 1882. În decursul anilor, Codul comercial a suferit numeroase modificări,
completări şi abrogări prin diferite legi speciale. Codul comercial cuprinde norme specifice şi
norme de drept civil general.
Normele specifice din Codul comercial privesc reglementarea activităţii comerciale. Ele
consacră instituţiile proprii ale dreptului comercial, cum sunt faptele de comerţ, comercianţii,
obligaţiile comerciale.
Includerea normelor de drept civil în Codul comercial are o dublă explicaţie: unele norme
se referă la probleme care nu sunt reglementate în Codul civil, cum ar fi momentul şi locul
încheierii contractelor între persoane absente; alte norme completează sau dezvoltă anumite
reglementări din Codul civil, cum sunt dispoziţiile referitoare la contractul de transport.

5
Constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile Codului comercial se aplică şi raporturilor cu
element de internaţionalitate.
În cadrul organizării şi înfăptuirii activităţii de comerţ internaţional au fost emise un
număr de acte normative. Ele se împart în două categorii distincte care constituie izvoare
specifice sau nespecifice ale materiei. Prima categorie de izvoare include actele normative
destinate reglementării comerţului internaţional. A doua categorie de izvoare cuprinde actele
normative care privesc alte ramuri de drept, dar aplicabile şi raporturilor de comerţ internaţional.

2. Izvoarele internaţionale
Izvoarele internaţionale sunt formate din convenţiile internaţionale şi uzanţele
internaţionale.

2.1. Convenţiile comerciale internaţionale

Convenţiile comerciale internaţionale reprezintă înţelegeri scrise între două sau mai multe
state privind reglementarea problemelor de comerţ exterior. În dezvoltarea schimburilor
internaţionale, convenţiile comerciale au o pondere şi un rol tot mai însemnat. Prin precizarea
drepturilor şi obligaţiilor convenite între părţi, convenţiile internaţionale asigură corecta lor
îndeplinire, precum şi stabilitatea raporturilor juridice. Convenţiile comerciale internaţionale pot
fi multilaterale sau bilaterale.

2.2. Convenţiile multilaterale

Convenţiile multilaterale, deşi restrânse numeric, au un rol eficace. Datorită razei lor de
acţiune, convenţiile multilaterale contribuie la unificarea normelor de drept material şi
conflictual privind comerţul internaţional.
În contextul relaţiilor dintre state, convenţiile multilaterale pot avea un caracter mondial.
Aceste convenţii interesează toate statele membre ale comunităţii, cum ar fi Acordul privind
constituirea Organizaţiei Mondiale de Comerţ încheiat la Marrakech la 15 aprilie 1994.
În funcţie de anumite interese convenţiile multilaterale pot prezenta şi un caracter regional.
La asemenea convenţii participă numai un grup de state, cum ar fi Tratatul de la Maastricht
asupra Uniunii Europene din 7 februarie 1992.
În domeniile comerţului internaţional, convenţiile multilaterale sunt exemplificate prin:
Convenţia de la Haga din 15 aprilie 1958 referitoare la legea aplicabilă transferului proprietăţii în
cazul vânzării cu caracter internaţional de obiecte mobile corporale; Convenţia de la Geneva din
7 iunie 1930 cuprinzând legea uniformă asupra cambiei şi biletului la ordin; Convenţia

6
Naţiunilor Unite cu privire la transportul multimondial internaţional de mărfuri încheiată la
Geneva la 24 mai 1980; Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine
încheiată la New York la 10 iunie 1958.
Prin intermediul convenţiilor multilaterale se instituie norme uniforme, care permit o
reglementare unitară a aporturilor de comerţ internaţional şi cooperare economică internaţională.
Dificultăţile rezultate din diversitatea reglementărilor naţionale sunt atenuate, realizându-se
uniformizarea normelor de drept conflictual şi crearea unui drept material uniform.

2.3. Convenţiile bilaterale

În relaţiile comerciale, convenţiile bilaterale sunt foarte numeroase. Ele constituie o
modalitate juridică importantă şi eficientă. Folosirea cu prioritate a convenţiilor bilaterale se
explică prin faptul că realizează un echilibru între cerinţele celor două state şi contribuie la
menţinerea unor relaţii favorabile schimburilor internaţionale. Totuşi, convenţiile comerciale
bilaterale sunt mai mult izvoare de drept conflictual, decât de drept material. În practica
internaţională, convenţiile comerciale bilaterale sunt utilizate sub formă de tratate şi acorduri.

2.4. Tratatul comercial

Tratatul comercial este actul juridic prin care statele îşi organizează schimburile de
mărfuri. Tot prin intermediul tratatului se soluţionează şi aspectele adiacente relaţiilor
comerciale. Astfel, se reglementează transportul mărfurilor, regimul vamal, tranzitul, situaţia
juridică a reprezentanţelor şi agenţiilor comerciale, a oficiilor consulare, precum şi a persoanelor
care săvârşesc fapte de comerţ pe teritoriul celuilalt stat.
În practica convenţională, problemele comerciale sunt reglementate, uneori, împreună cu
cele de navigaţie. În acest caz, înţelegerea părţilor poartă denumirea de tratat de comerţ şi
navigaţie.
Tratatul de comerţ este format din principii generale, care reprezintă un cadru juridic
pentru o perioadă mai îndelungată. În conformitate cu dispoziţiile tratatului, anual, se încheie
înţelegeri comerciale.
Un tratat de comerţ este alcătuit din titlu, preambul şi un număr de articole. Titlul cuprinde
denumirea tratatului şi statele semnatare, iar preambulul voinţa părţilor de a promova şi facilita
relaţiile lor comerciale. Clauzele esenţiale ale unui tratat de comerţ sunt următoarele: clauza
naţiunii celei mai favorizate; clauza regimului naţional.

7
2.5. Acordul comercial
Acordul comercial este o înţelegere interguvernamentală prin care se reglementează
schimburile reciproce de mărfuri şi se garantează un anumit regim politico-economic.
În raport cu tratatul comercial, acordul se caracterizează prin următoarele trăsături:
constituie forma obişnuită şi frecventă a înţelegerilor comerciale; prezintă un conţinut mai
detaliat.
După perioada lor de valabilitate, acordurile comerciale pot fi clasificate în modul
următor: pe termen scurt, anuale; pe termen mediu, bienale sau trienale; pe termen lung,
cincinale.
Un acord comercial este alcătuit din două părţi şi anume: textul propriu-zis şi anexele.
Textul acordului comercial este format din titlu, preambul şi un număr de articole. În titlu şi
preambul se arată obiectul, precum şi scopul pentru care s-a încheiat acordul comercial. De
asemenea, în preambul se specifică motivele care au stat la baza înţelegerii.
Articolele acordului comercial conţin dispoziţii de drept internaţional, de drept
administrativ sau de drept financiar. Ele se referă la următoarele probleme:
contingentele de mărfuri, stabilite în listele anexe; modalitatea şi termenul de contractare a
contingentelor; nivelul de preţuri; instituirea unui regim preferenţial; eliberarea licenţelor de
export şi import; reglementări vamale; comisiile mixte; operaţiuni legate; reglementarea
reexporturilor; modul de efectuare a plăţilor; condiţia persoanelor fizice şi juridice străine;
soluţionarea litigiilor; modul de lichidare a acordului; valabilitatea acordului şi modul de
prelungire.
Articolele pot cuprinde şi unele stipulaţii speciale. Astfel, pot fi reglementate o serie de
operaţiuni ca prelucrarea mărfurilor, tranzitul sau diverse prestaţiuni de servicii.
Anexele au rolul de a exemplifica şi interpreta principiile generale inserate în textul
acordului. Felul şi numărul anexelor este determinat de specificul acordului comercial.Egalizarea
avantajelor între părţile unei înţelegeri comerciale se realizează în baza unor principii generale.
Ele sunt concretizate de clauza naţiunii celei mai favorizate sau de clauza regimului naţional.
Prin clauza naţiunii celei mai favorizate se înţelege că ţările semnatare îşi acordă reciproc
condiţii şi înlesniri comerciale, la fel de favorabile ca oricărui alt stat terţ. Folosirea clauzei
naţiunii celei mai favorizate implică două raporturi juridice: raportul de bază care se tabileşte
între statul ce acordă tratamentul cel mai favorabil şi statul beneficiar şi raportul de referinţă care
există între statul cedent şi statul favorizat. Raportul de referinţă poate fi prealabil sau ulterior
raportului de bază.
Clauza naţiunii celei mai favorizate are rolul să unifice conţinutul material al regulilor
juridice aplicabile în raporturile dintre părţi şi să stabilească condiţii de concurenţă egală pentru

8
exportatorii străini. Tot clauza asigură şi o stabilitate a comerţului prin evitarea unor eventuale
concesiuni care pot fi acordate altui stat.
Clauza naţiunii celei mai favorizate are o natură convenţională. Clauza poate fi unilaterală
sau bilaterală, fiind asimilată unui contract unilateral sau unei stipulaţii sinalagmatice. În mod
obişnuit statele îşi asumă obligaţia de acordare reciprocă a tratamentului naţiunii celei mai
favorizate printr-o clauză bilaterală. Acordarea reciprocă a tratamentului naţiunii celei mai
favorizate se poate face şi într-un cadru multilateral.
Din punct de vedere a poziţiei statelor clauza naţiunii celei mai favorizate prezintă două
forme şi anume: forma necondiţionată sau principiul egalităţii, care presupune că părţile îşi
conferă, fără rezerve sau restricţii, privilegiile şi avantajele recunoscute unei ţări terţe; forma
condiţionată sau principiul compensaţiei, care înseamnă că privilegiile şi avantajele acordate
unui stat terţ sunt extinse între părţi numai în schimbul unor concesii speciale şi compensaţii
reciproce.
După domeniile la care se aplică clauza naţiunii celei mai favorizate poate fi generală sau
specializată. Clauza generală are o sferă întinsă de aplicare. Tratamentul naţiunii celei mai
favorizate priveşte ansamblul domeniilor de relaţii dintre statele contractante. În practică, clauza
generală se referă numai la relaţiile din anumite domenii.
Clauza specializată indică domeniile care beneficiază de tratamentul naţiunii celei mai
favorizate. Enumerarea concretă a clauzei circumstanţiază sfera de aplicare a tratamentului
naţiunii celei mai favorizate în raporturile dintre părţile contractante.
Clauza naţiunii celei mai favorizate poate prezenta şi o formă modificată. În această
variantă, aplicarea tratamentului favorizant este sub rezerva unor anumite avantaje sau facilităţi.
Clauza regimului naţional sau principiul posibilităţilor egale constă în faptul că
persoanele, aparţinând unei ţări străine care desfăşoară activitate de comerţ pe teritoriul statului
partener au, în principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi naţionalii.
Tratamentul luat în considerare este prevăzut de legislaţia internă a statului partener.
Clauza regimului naţional înlătură discriminarea şi asigură egalitatea de tratament.
Clauza tratamentului naţional stabileşte acelaşi regim pentru mărfurile importate şi cele
interne. Acordarea tratamentului naţional elimină obstacolele netarifare prin care se protejează
industriile naţionale.

2.6. Uzanţele comerciale internaţionale

Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în comerţul internaţional.

9
 Uzanţele sau uzurile comerciale presupun o anumită comportare sau conduită, caracterizată
prin continuitate, constanţă şi uniformitate. Uzanţele comerciale se impun printr-o repetare
frecventă şi participarea mai multor persoane interesate. Extinderea şi generalizarea uzanţelor
este în funcţie de sfera de aplicare, numărul participanţilor şi volumul comerţului.
Pentru formarea unei uzanţe comerciale, practica ori regula de conduită necesită o
perioadă de timp, care, în raport de condiţiile concrete, poate fi mai lungă sau mai scurtă.
Importanţa timpului în apariţia uzanţelor comerciale este însă relativă. Exigenţele relaţiilor
comerciale internaţionale au determinat luarea în considerare a duratelor scurte de timp.
Aplicarea repetată a uzanţei comerciale implică întotdeauna existenţa unui interval de timp, dar
nu şi o durată îndelungată.
Uzanţele comerciale sunt distincte de obişnuinţele sau practicile stabilite între părţile
contractante în relaţiile lor reciproce. Prin obişnuinţele între părţile contractante se înţeleg,
conform art. 1 – 205 din Codul Comercial Uniform al Statelor Unite ale Americii, o serie de
activităţi, anterioare unei tranzacţii şi care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între
ele o bază comună de interpretare a expresiilor şi a actelor lor.

2.6.1. Obişnuinţele
Obişnuinţele se formează în relaţiile reciproce dintre partenerii comerciali. În contractele
pe care le încheie părţile pot introduce anumite expresii care exprimă atitudini sau comportări
existente în activitatea lor comună. Printr-o repetare constantă, expresiile folosite se transformă
în clauze de stil, care în timp devin subînţelese sau implicite în raporturile contractuale dintre
părţi.
Prin prisma regulii de conduită, care constituie un element obiectiv, uzanţele comerciale
se aseamănă cu obiceiul sau cutuma. Dar între uzanţele comerciale şi cutumă există importante
deosebiri. Cutuma este o regulă de conduită aplicată un timp îndelungat în virtutea deprinderii şi
respectată ca o normă obligatorie. Ea se impune prin autoritate proprie şi autonomie, având
valoare de lege. În sistemele de drept naţionale, rolul cutumei este diferit. Cutuma formează
principalul izvor de drept în ţările anglo-americane, în timp ce în statele de pe continent are o
pondere redusă. În relaţiile comerciale, cutuma, dintr-o anumită ţară, se aplică în calitate de lex
contractus.
Precizări în legătură cu obişnuinţele dintre părţile contractante există în Convenţia
Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 1980. În
conformitate cu alin. 1 al art. 9, părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de
obişnuinţele care s-au stabilit între ele.

10
 Dispoziţiile Codului Uniform al Statelor Unite ale Americii se referă şi la efectele juridice
ale obişnuinţelor. Prin obişnuinţe între părţile contractante se înţeleg o serie de activităţi
anterioare unei tranzacţii şi care pot fi considerate, în mod rezonabil, ca stabilind între ele o bază
comună de interpretare a expresiilor şi actelor lor (art. 1 – 205). În aceeaşi măsură, se va lua în
considerare comportarea părţilor concomitentă ori posterioară contractului pentru interpretarea
intenţiei părţilor (art. 2– 208).
Distincţia dintre uzanţe şi obişnuinţe este configurată de numărul partenerilor care le
aplică. Prin dobândirea unui caracter colectiv, adică prin aplicarea lor de către un număr de
participanţi, obişnuinţele se pot transforma în uzanţe.

2.6.2.Clasificarea uzanţelor
Uzanţele comerciale sunt de mai multe feluri. Ele pot fi grupate după ramura de activitate,
obiectul contractului, profesiunea părţilor, modul de transport sau alte elemente.
Într-o primă clasificare, uzanţele comerciale sunt interne şi internaţionale.
Uzanţele interne se folosesc pe teritoriul unui anumit stat, iar uzanţele internaţionale în
relaţiile comerciale externe.
Într-o altă clasificare, uzanţele comerciale sunt locale, speciale şi generale. Uzanţele locale
se aplică într-o localitate, port sau regiune determinată, uzanţele speciale numai în anumite
domenii ale comerţului, iar uzanţele generale pentru toate relaţiile comerciale. Cele mai
importante uzanţe comerciale au ca obiect condiţiile de livrare, plăţile externe şi asigurările de
mărfuri în transportul internaţional.
După forţa lor juridică, uzanţele comerciale sunt normative şi convenţionale. Uzanţele
normative au valoarea unor norme juridice. Ele mai sunt numite uzanţe de drept sau legale.
Uzanţele convenţionale au valoarea unor clauze contractuale. Ele mai poartă denumirea de
uzanţe de fapt sau interpretative.

2.6.3. Natura juridică a uzanţelor comerciale

Definirea naturii lor juridice implică luarea în considerare a distincţiei dintre uzanţele de
drept sau normative şi uzanţele de fapt sau convenţionale.
Uzanţele de drept au valoarea unor norme juridice. Scopul uzanţelor normative este de a
completa sau suplini ori de a înlătura aplicarea unor dispoziţii legale. Uzanţele normative au
autoritate proprie întrucât legea se referă la ele sau condiţionează aplicarea anumitor prevederi de
inexistenţa unor uzanţe contrare. Prin includerea în domeniul legii, uzanţele normative se impun
voinţei contractanţilor. Cu toate acestea, aplicarea uzanţelor normative poate fi înlăturată de părţi

11
printr-o stipulaţie contractuală. Uzanţele normative nu trebuie dovedite de către părţi. Datorită
identităţii de regim cu legea, se presupune că instanţa cunoaşte uzanţele normative,fiind ţinută să
le aplice din oficiu. Greşita interpretare a uzanţelor normative şi neaplicarea lor se sancţionează
cu admiterea recursului la instanţa supremă, în sistemele care admit această cale de atac.
Uzanţele de fapt au valoarea unor clauze convenţionale. Scopul uzanţelor convenţionale
este de a interpreta, completa şi preciza conţinutul contractului. Uzanţele convenţionale se aplică
prin acordul părţilor, care se poate manifesta expres sau tacit. Aplicarea uzanţelor convenţionale
poate fi înlăturată tot de către părţi, prevăzându-se în contract o clauză contrară sau o altă
reglementare. Uzanţele convenţionale pot deroga numai de la normele supletive sau dispozitive,
nu şi de la normele imperative ori prohibitive. Constituind un element de fapt, uzanţele
convenţionale se probează de partea care le invocă. Greşita interpretare ori aplicare a uzanţelor
convenţionale nu dă dreptul la recurs la instanţa superioară.
Uzanţele comerciale care se folosesc în mod obişnuit în comerţul internaţional au caracter
contractual.

2.6.4. Forme ale uzanţelor comerciale

Uzanţele comerciale pot fi exprimate în diferite forme. Ele se concretizează prin clauze
tipizate, contracte-tip ori contracte model sau formulare de contracte, condiţii generale.
Clauzele-tip sunt standardizate. Includerea în contracte a clauzelor-tip permite
simplificarea operaţiunilor comerciale şi evitarea problemelor conflictuale.
Clauzele-tip prezintă însă accepţiuni diferite. Interpretarea uniformă a principalelor clauze
folosite în contractele externe s-a realizat de Camera de Comerţ Internaţională din Paris prin
publicarea în 1936 a Regulilor Incoterms – International Comercial Terms. Aceste reguli au fost
revizuite în 1953 şi întregite în 1967, 1976 şi 1980. În prezent, sunt în vigoare Regulile
Incoterms 2000. Clauzele interpretate se individualizează prin anumite formule sau termeni, care
exprimă forme de vânzare internaţională.
Regulile Incoterms se încorporează în contract printr-o simplă referire la clauza aleasă de
părţi. Regulile Incoterms determină relaţiile dintre vânzător şi cumpărător, precizând obligaţiile
lor minime.Prin Incoterms se reglementează predarea mărfii vândute, transferul riscurilor
contractuale, repartizarea cheltuielilor, formalităţile privind trecerea mărfii peste frontieră.
Regulile Incoterms au un caracter facultativ. Părţile pot să prevadă modificări sau adăugiri la
regulile uniforme, în raport de natura mărfurilor care formează obiectul contractului.

12
 Contractele-tip şi condiţiile generale cuprind clauze uniforme care se întemeiază, în
principal, pe uzanţele existente în comerţul internaţional. Ele elimină discuţiile îndelungate
dintre părţi şi facilitează încheierea operativă a contractelor externe.
În contractele-tip, clauzele esenţiale sunt prestabilite, configurând cadrul juridic al
realizării unor operaţiuni. Datorită formei lor preconstituite, părţile urmează numai să
individualizeze un anumit tip de contract, cu date concrete privind cantitatea mărfii, preţul şi
modalitatea de plată. Clauzele propuse pot fi modificate sau completate de către părţi.
Prin condiţiile generale se precizează principalele elemente ale contractelor de acelaşi tip
într-o anumită ramură a comerţului internaţional. Înţelegerea comercială se încheie în baza
condiţiilor generale care, prin integrarea lor, devin clauze ale contractului. Prevederile condiţiilor
generale au caracter dispozitiv,având posibilitatea de a deroga de la ele.
Contractele-tip şi condiţiile generale se elaborează de către una din părţile contractante, de
asociaţiile comerciale internaţionale sau de asociaţii neutre.O importanţă deosebită prezintă
condiţiile generale de livrare şi contractele-tip redactate de Comisia Economică pentru Europa a
Organizaţiei Naţiunilor Unite. În elaborarea lor, Comisia Economică pentru Europa a ONU a
ţinut seama de practica existentă, complexitatea şi varietatea raporturilor din domeniile
comerţului internaţional şi de interesele părţilor.

2.6.5. Aplicarea uzanţelor comerciale si rolul lor

Uzanţele comerciale internaţionale sunt aplicate prin înscrierea în contract a unei clauze
de trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contracte-tip sau condiţii generale de
livrare. În afară de convenţie contrară, părţile sunt considerate că s-au referit în mod tacit în
contract şi pentru formularea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o
cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod constant respectată în
contracte de acelaşi tip în ramura comercială respectivă. Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este
configurată de principiul libertăţii contractuale. Titlul şi condiţiile aplicării uzanţelor comerciale
sunt prevăzute de legea contractului, determinată de părţi sau instanţă, prin intermediul normelor
conflictuale.
Uzanţele comerciale se aplică cu titlu de clauză convenţională expresă sau tacită. Ele au
acelaşi regim juridic ca şi prevederile contractuale. Astfel, în soluţionarea litigiilor care rezultă
din operaţiunile de comerţ internaţional, arbitrii trebuie să ţină seama, pe lângă dispoziţiile legii
aplicabile, şi de uzanţele comerciale.

13
 În absenţa unei reglementări adecvate a relaţiilor comerciale, practica internaţională a
creat anumite reguli nescrise. Acceptate de bună voie şi aplicate în mod repetat, ele au devenit
norme care se aplică în comerţul internaţional.
Corespunzător intereselor părţilor contractante uzanţele comerciale sunt utilizate în
domeniul normelor juridice supletive.
Prin adoptarea de condiţii uniforme, elaborarea de contracte-tip şi includerea în contracte a
unor condiţii generale de livrare, în practica internaţională s-a realizat o unificare şi standardizare
a uzanţelor comerciale. Codificarea uzanţelor comerciale, în anumite ramuri de activitate, asigură
certitudinea juridică şi uniformizarea reglementării. Uzanţele comerciale se folosesc pentru a
determina drepturile şi obligaţiile părţilor, prin completarea şi precizarea conţinutului
contractului. Tot uzanţele comerciale au rolul de a explica sau interpreta expresiile şi termenii
inseraţi în contract.
În literatura de specialitate, s-a pus problema dacă referirea părţilor la uzanţele comerciale
dintr-o anumită ţară poate reprezenta un punct de legătură determinat pentru aplicarea legii
aplicabile. O asemenea împrejurare poate constitui doar un simplu criteriu alături de celelalte
elemente care pot fi luate în considerare pentru desemnarea legii aplicabile, în absenţa unei
manifestări a voinţei părţilor. Cu atât mai mult, uzanţele comerciale, incluse într-un contract-tip
sau ale unui port maritim, nu pot reglementa relaţiile contractuale dintre părţi în calitate de drept
aplicabil. Referirea părţilor la anumite uzanţe are semnificaţia unei introduceri în contract,
permiţând precizarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale.

14
 Concluzii.
În urma cercetărilor efectuate au fost identificate următoarele concluzii:
1. Dreptul comerțului internațional ca orice ramura științei juridice are izvoarele sale
proprii de drept;
2. Izvoarele dreptului comerțului intrenațional sunt izvoarele interne și izvoarele
internaționale;
3. Izvoarele interne sunt legea şi jurisprudenţa. Legile reprezintă principalele izvoare în
materie. Legile comerciale se pot concretiza sub forma Codului comercial, a unor coduri de
comerţ exterior sau unor legi speciale
4. Izvoarele internaţionale sunt formate din convenţiile internaţionale şi uzanţele
internaţionale;
5. Sunt urmîtoarele tipuri de convențiile: Convenţiile comerciale internaţionale,
Convenţiile multilaterale, Convenţiile bilaterale, Tratatele comerciale, Acordurile comerciale;
6. Uzanţele comerciale reprezintă practici sau reguli care se aplică în comerţul
internaţional. Uzanţele sau uzurile comerciale presupun o anumită comportare sau conduită,
caracterizată prin continuitate, constanţă şi uniformitate;
7. Uzanţele comerciale internaţionale sunt aplicate prin înscrierea în contract a unei clauze
de trimitere sau prin formularea unei clauze integrate în contracte-tip sau condiţii generale de
livrare.

15
 Bibliografie

1. Alexa Oleg, Băeşu Aurel, Rotaru Alexandru, Dreptul comerţului

internaţional, Chişinău, 1998
2. Gribincea Lilia, Dreptul comerţului internaţional, Chişinău, 1999
3. Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional, Parte generală,
Bucureşti, 2004
4. Mazilu Dumitru, Dreptul comerţului internaţional, Parte specială, Bucureşti,
2005
5. Brînduşa Ştefănescu Ion Rucăreanu, Dreptul comerţului internaţional,
Bucureşti, 1983
6. Octavian Căpăţână, Brânduşa Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului
internaţional, 2 volume, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, 1987;
7. Mircea N. Costin, Seergiu Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, 2
volume, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, 1995;
8. Ioan Macovei, Dreptul comerţului internaţional, volumul I, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
9. Ioan Macovei, Carmen Tamara Ungureanu, Dreptul internaţional al
afacerilor, Editura „Universităţii Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 1999;

16