1.

PSIHOLOGIA CA STIINTA

Concepte si reguli de retinut

Psihic uman,psihologia generala , psihologiile de ramura

1.Enumerati modurile de delimitare si definire a obiectivului de studiu al psihologiei.

Astfel, s-au configurat trei orientări diferite şi în mare măsură opuse, şi anume:

a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi care susţinea că obiectul

psihologiei îl reprezintă studiul conştiinţei (respectiv, al proceselor psihice conştiente);

b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al vieţii psihice a

omului este inconştientul, acesta trebuind, chipurile, să reprezinte principalul domeniu de
preocupare al psihologiei (psihologia abisală sau psihanaliza elaborată de S. Freud);

c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate psihologică o constituie

reacţiile externe de răspuns (secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din
mediu şi, ca atare, obiectul psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului
(behaviorismul, creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913).

2.Care este relatia psihologiei cu alte stiinte.

Psihologia este inclusa intre stiintele sociale(sociologia, stiintele juridice, lingvistica)

considerate ca fiind nomotetice. Acestea cerceteaza si descopera “legi”, in mod analog
stiintelor naturii. Nu se poate constata nici o deosebire de natura intre “stiintele sociale”
si “stiintele umane”, fiindca fenomenele sociale depind de toate insusirile omului,
inclusiv de procesele psihofiziologice si toate stiintele umane sunt sociale printr-un
aspect al lor. S-ar putea face o distinctie intre cele doua categorii de stiinte, daca s-ar putea
disocia in structura umana ceea ce tine de formele particulare ale societatii in care traieste si
ceea ce constituie natura umana universala.

3.Enumerati principalele etape ale evolutiei cunoasterii psihologice.

Periodizarea evolutiei istorice a cunoasterii psihologice, în patru etape (perioade) principale,

astfel:

1. Etapa prestiintifica; începe din momentul cînd omul a început sa-si puna explicit
întrebari si probleme despre natura, esenta si locul fenomenelor psihice în Univers si
continua pîna în antichitatea tîrzie

2. Etapa filosofica; incepe din antichitatea tîrzie (sec. V-IV î. Hr.) si dureaza pîna în 1879,
cînd se produce desprinderea psihologiei de filosofie. Aceasta perioada se caracterizeaza prin
faptul ca abordarea, analiza si interpretarea fenomenelor psihice capata caracter sistematic,
coerent, pe baza unor criterii logice si în conformitate cu anumite ipoteze sau principii
metodologice generale.

3. Etapa stiintifica, analitica si intern contradictorie; începe în anul 1879, an în care

savantul Wilhelm Wundt înfiinta la Leipzig primul laborator de psihologie experimentala.
Importanta acestui act consta în faptul ca, pentru prima data, s-a facut dovada posibilitatii de
aplicare sistematica a metodei experimentului obiectiv în studiul fenomenelor psihice si al
starilor subiective interne.

4. Etapa stiintifica sistemica integrativa.

4.Explicati conceptele ,, psihologia generala ‘’ si ,, psihologiile de ramura ‘.’

1.Psihologia generala este disciplina psihologica centrala cu un caracter teoretic. Ea

studiaza legile generale ale activitatii psihice umane si explica conceptele fundamentale
ale psihologiei. Psihologia generala pune la dispozitia celorlalte ramuri cunostintele sale
teoretice si metodele sale. La randul lor celelalte ramuri prin cercetarile lor ajung la unele
concluzii generale care sunt integrate in sistemul de cunostinte al psihologiei generale

2.Psihologia varstelor sau psihologia dezvoltarii studiaza caracteristicile evolutiei

psihice, particularitatile psihice ale copilului, adultului si batranului (de exemplu
caracteristicile atentiei, memoriei, afectivitatii, inteligentei la diferite varste)

3.Psihopatologia studiaza modificarile patologice ale proceselor psihice cum ar fi

halucinatiile, obsesiile, mitomania etc.

4.Psihologia medicala studiaza reactia psihica fata de boala, relatiile bolnavului cu

familia si personalul medical, atitudinea fata de moarte etc.

5.Psihologia pedagogica studiaza aspectele psihologice ale educatiei copilului, adultului,

batranului, educatia persoanelor cu deficiente, a bolnavilor psihici etc. In functie de aceste
domenii educative psihologia pedagogica are o serie de subramuri de
exemplu: pedagogia scolara si psihopedagogia speciala

Test: cu DA sau NU

1.Psihologia , ca stiinta independenta, s-a constituit relativ tarziu, ,, certificatul ei de

nastere’’fiind semnat in 1879, prin infiintarea , la Leipzig, de catre savantul german
Wilhelm Wundt a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale.- DA

2.Psihologia se defineste ca stiinta care studiaza , cu ajutorul unor metode obiective

specifice, organizarea psihocomportamentala sub aspectul determinismului ,
mecanismelor si legilor devenirii si functionarii ei, in plan animal si uman, in unitatea
contradictorie a individului, particularului si generalului, universalului.-DA

3. Modul de intelegere a naturii si structurii interne a psihicului uman a fost unitar. NU

2.METODELE PSIHOLOGIEI. ORGANIZAREA CERCETARII PSIHOLOGICE

Concepte si reguli de retinut

Legile psihologice , legi particulare, legi generale,legi de functionare, legi de compozitie .

organizare sau structura si legi de dezvoltare.

Intrebari de control si teme de dezvoltare

1. Argumentati specificul cunoasterii psihologice

1. Metoda si metodologie în psihologie. Metoda este definita atât ca o cale (methodos, în
limba greaca înseamna cale) pe care o urmeaza cercetatorul în demersurile sale cât si
ca un instrument utilizat în toate etapele cunoasterii. Cele mai importante probleme
ale metodei, în general, sunt: definirea ei, identificarea criteriilor de clasificare si
clasificarea metodelor, stabilirea diferentelor specifice dintre metode, stabilirea relatiilor
dintre metoda si metodologie în dinamica demersului cunoasterii.
2. Enumerati strategiile principale in cercetarea psihologica

• Strategia cercetării genetice – presupune studierea genezei şi evoluţiei fenomenelor

psihice şi a comportamentelor într-un dublu plan – filogenetic şi ontogenetic;
• Strategia cercetării comparate – surprinde, cu precădere, deosebirile calitative existente
între diferite etape evolutive ale psihicului, prin compararea psihicului uman cu cel animal,
al adultului cu al copilului etc.;
• Strategia cercetării psihopatologice – vizează studierea tulburărilor sau a devierilor
funcţiilor psihice şi comportamentale;
• Strategia cercetării longitudinale – presupune urmărirea unui individ de-a lungul mai
multor etape ale vieţii lui;
• Strategia cercetării transversale – implică cercetarea mai multor indivizi aflaţi la niveluri
diferite de dezvoltare psihică.
3. Pornind de la modelele psihologiei, elaborati cateva proiecte de cercetare cu
principalele metode:
observatia-interviul-ancheta-interviul
observatia-interviul-ancheta-experimentul

Test: cu DA sau NU

Pentru a satisface cerinta observabilitatii nemijlocite behaviorismul a aruncat peste

bord lumea subiectiva interna a constiintei , retinand ca obiect al cunoasterii
psihologice reactiile de raspuns ale subiectului la stimuli obiectivi din afara.-DA
2. Metodele psihologiei se impart in doua mari grupe : neutre, pasive si active.

3. Fiind subordonata unor obiective si finalitati cu semnificatie generala , cercetarea

psihologica dobandeste un caracter continuu si sistematic. DA

3.PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI STIINTIFICE

Concepte si reguli de retinut

Sistemul psihic uman, process psihic, trairi emotionale,raportul excitatie inhibitie,

INTREBARI

1. De ce sunt necesare desprinderea si formularea unor principii metodologice si

generale in psihologie .

1.A fost necesara găsirea şi formulării unui set de principii cu valoare metodologică si
generală, care să permită orientarea de ansamblu a demersului epistemic şi
circumscrierea lui între coordonatele aceluiaşi cadru de referinţă; pentru ca in modul
de abordare şi interpretare să nu apară divergenţe şi puncte de vedere deosebite, chiar
diametral opuse, antagonice, cu consecinţe negative asupra unităţii interne a
psihologiei.

2.Principiul determinismului extern(extrapsihic) ; continut si valoare metodologica

Principiul determinismului extern postulează necesitatea interpretării psihicului

ca rezultat al acţiunii factorilor externi (stimuli-mecanici, fizici, chimici - sau semnale
purtătoare de informaţie) asupra organismului Potrivit acestui principiu, nu exista nici
un fenomen real care sa nu se incadreze in anumite coordonate spatio-temporale
concrete si care sa nu aiba la baza o cauza sau un factor determinativ. Cauzele , la
randul lor, au un caracter obiectiv si sunt cognoscibile,adica pot fi dezvaluite si cunoscute.
Pentru fundamentarea unei abordări deterministe adecvate în psihologie s-au introdus
următoarelor corecţii esenţiale:
a) relativizarea poziţiilor cauzei şi efectului, cei doi „termeni" schimbându-şi succesiv locul:
ceea ce este cauză în momentul actual (to) poate deveni efect în momentul următor (t+1);
b) înlocuirea schemei liniare univoce cauză — efect, cu schema interacţională sau
circulară, în care şi efectul influenţează asupra cauzei (conexiunea inversă): cauză <->
efect;
c) completarea teoriei generale a determinismului prin introducerea, alături de noţiunea de
relaţie cauzală, a noţiunii de relaţie de condiţionare şi, alături de noţiunea de acţiune
cauzală directă, cu efect necondiţionat şi riguros previzibil, a noţiunii de cauzalitate
mediată sau indirectă, cu efect probabil.
Atât în plan filogenetic/istoric, cât şi în plan ontogenetic/individual, existenţa şi influenţa
factorilor externi reprezintă condiţia sine qua non a producerii apariţiei şi dezvoltării
psihicului, în general, şi a diferitelor procese psihice diferenţiate - senzaţie, percepţie,
reprezentare, gândire, emoţie etc. -, în special
In psihologie, avem de a face nu cu un determinism cauzal unidirecţional, ci cu unul
mediat, de tip interacţionist, în care cauzele sau influenţele externe interacţionează şi se
procesează (prelucrează) prin intermediul condiţiilor interne, a căror complexitate şi
pondere în condiţionarea rezultatului final se amplifică de la un nivel evolutiv la altul,
atât în filogeneză, cât şi în ontogeneză.
Aşa se face că unul şi acelaşi stimul va produce transformări şi efecte
psihocomportamentale diferite, în diferite stadii de dezvoltare a unuia şi aceluiaşi individ.
Ansamblul condiţiilor interne prezintă deosebiri semnificative de la un individ la altul, ceea
ce face ca unul şi acelaşi stimul aplicat mai multor indivizi de aceeaşi vârstă să producă
efecte diferite. In ceea ce priveşte mediul extern, o dată cu apariţia omului şi a vieţii sociale,
la componenta naturală iniţială se va adăuga o componentă nouă - socioculturală, care se va
diversifica şi complica permanent de-a lungul istoriei, generând surse calitativ superioare de
stimulaţie-informaţie pentru indivizii concreţi, în succesiunea generaţiilor. Astfel, principiul
determinismului extern se va completa cu principiul condiţionării social-istorice şi istorico-
culturale. Potrivit acestuia, psihicul uman este determinat în structura şi conţinutul său în
mod preponderent de factorii socioculturali şi istorico-culturali. Aceştia se concretizează, pe
de o parte, în produsele obiectivate ale activităţii de cunoaştere, de creaţie şi practice a
generaţiilor anterioare (tezaurul spiritual şi material), iar, pe de altă parte, în acţiunea
educaţională specială, care se exercită asupra individului, încă de la naştere, de către
societate (familie, şcoală, instituţii profesionale, mass-media, opinia publică).

3 Principiul relationarii psihic-creier;continut si importanta metodologica

Problema raportului dintre suflet şi corp, dintre conştiinţă (gândire) şi materie a fost
formulată de către Descartes (principiul cartezian al bifurcării naturii).
Principiul relaţionării neuropsihice în accepţiunea sa actuală vizează depăşirea limitelor
atât ale paralelismului psihofiziologic, cât şi ale monismului reducţionist - fizicalist sau
fiziologizant -, postulând următoarele:
a. Psihicul apare şi se realizează permanent ca funcţie specifică a sistemului nervos; nu se
poate concepe existenţa şi manifestarea nici unei stări şi nici unui proces psihic concret,
de la senzaţie la gândire, în afara unui mecanism neurofiziologic.
b)Creierul este organul psihicului, dar nu şi izvorul sau sursa lui; sursa psihicului se
află în afara creierului, în influenţele mediului extern, în primul rând, ale mediului
intern al organismului, în al doilea rând. Izolat de comunicarea cu mediul extern şi cu cel
intern, creierul nu va putea niciodată să genereze psihic, în virtutea simplei sale structuri
celulare interne. Psihicul nu este, deci, pre-existent şi pre-format în structura celulară internă
a creierului; creierul va începe să „producă" funcţii psihice specifice după intrarea sa în
comunicare cu sursele de informaţie din mediul extern; neuronii, ca elemente
structurale bazale ale creierului, se„încarcă" de funcţionalitate psihică, adică devin
„neuropsihoni" numai în măsura în care au recepţionat (sau recepţionează), au
procesat (sau procesează) şi au stocat (sau stochează) informaţii extrase din sursele
externe (din afara lor).
c)Fiind funcţie a creierului şi având la bază procese de natură neurofiziologică,
psihicul nu poate fi redus sau identificat cu acestea:senzaţia, percepţia, gândirea,
sentimentele etc. sunt calitativ cu totul altceva decât procesele nervoase fundamentale,
excitaţia şi inhibiţia, cu proprietăţile lor naturale - intensitatea (forţa), echilibrul şi
mobilitatea -, cu toate că interacţiunea acestor procese este indispensabilă pentru
realizarea oricărei entităţi psihice.
Din perspectivă evolutivă, filogenetică, relaţia ce se impune ca premisă obiectivă a
analizei psihologice este următoarea: creşterea complexităţii modului de viaţă (existenţă) —
dezvoltarea funcţiilor psihocomportamentale ca necesitate a unei echilibrări optime cu
mediul extern de diversitate şi complexitate crescânde — diferenţierea, specializarea şi per-
fecţionarea sistemului nervos, a creierului, ca organ al psihismului. In ordine inversă şi
secundă, putem afirma: cu cât organizarea neuronală este mai evoluată, mai diferenţiată
în structura sa internă şi mai perfecţionată, cu atât devine capabilă de realizarea unor
funcţii psihice de rang mai înalt, în contextul modului de existenţă definitoriu pentru o
specie de animale sau alta.

4.Principiul reflectarii si modelarii informationale; importanta lui pentru realizarea unui

intelegeri stiintifice a naturii psihicului.
Principiul reflectării şi modelării informaţionale vine să ne călăuzească în căutarea
răspunsului la întrebarea „ce?": ce reprezintă psihicul din punct de vedere ontologic,
ca entitate reală specifică şi ireductibilă?

Un răspuns fundamentat ştiinţific îl găsim în cadrul psihofiziologiei clasice a organelor de

simţ din secolul XIX. Este vorba de teoria hieroglifelor, formulată de H. Helmholtz şi de
teoria energiilor specifice ale organelor de simţ a lui J. Muller
Fiind o dimensiune obiectivă a universului, ireductibilă la substanţă şi energie, informaţia
permite să se înţeleagă natura calitativă a idealului ca determinaţie a psihicului. Mai mult
decât atât, ideal devine sinonim cu informaţional. Psihicul uman poate fi definit ca o
formă specifică de reflectare în plan individual intern a realităţii externe obiective
Astfel, principiul reflectării subiective se completează, devenind principiul reflectării şi
modelării informaţionale. Aceasta va însemna că psihicul în ansamblul său şi diferitele sale
componente particulare sunt reflectări întruchipate în modele informaţionale interne ale
lumii externe. Modelarea informaţională o înţelegem ca o succesiune ordonată de
transformări şi operaţii de extragere, codificare, transmisie, recodificare şi decodificare a
semnalelor ce desemnează însuşiri, stări, relaţii etc. ale obiectelor externe, considerate în
acest caz surse (surse de informaţie).
Modelarea informaţională este de două tipuri: izomorfică şi homomorfică .
Prin modelare izomorfică se realizează o corespondenţă biunivocă între „elementele
mulţimii externe" (obiectul-sursă) şi „elementele mulţimii interne" (imaginea psihică), ceea
ce permite în plan comportamental obţinerea unei identificări individuale (desprinderea şi
recunoaşterea unui obiect în contextul altora din aceeaşi clasă). Prin modelare
homomorfică se realizează o corespondenţă selectiv-comprimată a „elementelor mulţimii
externe" (obiectul-sursă) şi „elementele mulţimii interne" (constructul psihic), astfel că mai
multor elemente din prima mulţime le va corespunde un singur element în cea de a doua
mulţime. Modelul homomorfic permite trecerea de la identificarea individuală, singulară la
identificarea de clasă, generalizată. Prin intermediul său se trece de la reflectarea senzorială
la cea generalizat-abstractă (gândire).
In plan metodologic general, principiul reflectării şi modelării informaţionale ne obligă ca, în
abordarea psihicului, să evidenţiem relaţia conţinuturilor diferitelor funcţii şi procese
particulare cu obiectele şi fenomenele externe. A analiza un proces psihic înseamnă a-l
raporta la sursa sa externă (un stimul simplu, un obiect concret, o situaţie, o problemă, un
context relaţional, sociocultural etc.).
Cunoaşterea şi analiza sursei externe permit să înţelegem şi să interpretăm corect adevărata
natură şi adevăratul rost al percepţiei, reprezentării, gândirii, memoriei etc. Considerate în
sine, în afara relaţiei reflectării şi modelării informaţionale, aceste procese psihice devin
enigmatice şi de neînţeles.
4. Principiul actiunii si al unitatii constiinta-activitate contribuie la scoaterea
psihicului uman din sfera speculaţiilor abstracte şi sterile şi la includerea lui în aria
cercetării concrete autentice, postulând două teze principale:
5. prima – forma primordială de existenţă şi manifestare a psihicului este acţiunea în plan
extern a copilului cu obiectele concrete din jur; dezvoltarea structurilor psihice specifice se
desfăşoară dinspre exterior spre interior;
6. a doua - între conştiinţă, ca organizare subiectivă internă, şi activitate, ca manifestare
obiectivă externă, există o relaţie de dependenţă şi condiţionare reciprocă permanentă.
Procesul decurge mai rapid şi incomparabil mai eficient, dacă se integrează în cadrul acţiunii
externe cu obiecte, scheme sau imagini; se formeaza structuri psihice noi, conştiinţa nu
numai se naşte, dar se şi dezvoltă în şi prin activitate -activitatea de joc (specifică perioadei
copilăriei preşcolare), activitatea de învăţare (caracteristică vârstei şcolare), activitatea
profesională, de muncă fizică şi intelectuală (dominantă la vârsta adultă).
Pe măsură ce schemele de bază ale conştiinţei se constituie, ele încep să preceadă, să
pregătească şi să planifice acţiunea, care devine mediată, intenţionată, deliberată, anticipat
orientată spre scop. In ordine inversă, traiectoria activităţii, rezultatele ei, consecinţele
posibile (pozitive sau negative) influenţează corector şi restructurant asupra conţinutului şi
funcţionării ulterioare a structurilor conştiinţei.
De la un punct încolo, conştiinţa va subordona activitatea, imprimându-i schema sa logică de
organizare şi desfăşurare.Tocmai graţie funcţiilor conştiinţei - cognitive, proiective şi de
reglare - în cadrul structurii activităţii se va produce delimitarea între cele trei verigi
principale - motivul, scopul şi mijlocul- şi, apoi, articularea lor criterial-condiţionată, pe baza
analizei şi evaluării prealabile a fiecăreia din ele. Cu cât o activitate este mai complexă, cu
un grad mai ridicat de problematizare şi dificultate,cu atât performarea ei reclamă o
implicare mai mare a conştiinţei şi un nivel mai înalt de dezvoltare a structurilor şi funcţiilor
ei.
Principiul unităţii conştiinţă-activitate este singurul care permite depăşirea limitelor, atât
ale psihologiei introspecţioniste clasice, care considera conştiinţa ca unic obiect de studiu
al psihologiei, cât şi ale behaviorismului watsonian, care nega realitatea de fapt a
conştiinţei, declarând drept obiect unic de studiu al psihologiei comportamentul extern. In
locul acestor paradigme unilateral absolutizante, care reclamau ruperea şi opunerea
antagonică a planului subiectiv intern şi a celui obiectiv (comportamental) extern, este
avansată paradigma interacţionistă (relaţional-circulară), care afirmă complementaritatea şi
convertibilitatea reciprocă în succesiunea secvenţelor temporare, a subiectivului şi a
obiectivului, reciprocitatea proceselor de interiorizare şi de exteriorizare (obiectivare).
6.Principiul genetic si al istorismului; argumentarea actiunii lui in sfera psihologiei

In interpretarea originii psihicului s-au delimitat şi confruntat două concepţii:

concepţia ineistă-, consta în ignorarea sau negarea totală a înnăscutului, ereditarului în
constituirea vieţii psihice a individului şi în absolutizarea dobânditului, a rolului
determinant al mediului extern, al educaţiei. Astfel, se considera că, la naştere, individul
uman este o tabula rasa, total lipsit de orice zestre comportamentală înnăscută; tot ce va
deveni el mai târziu, sub aspectul funcţiilor şi capacităţilor psihice, se datoreşte exclusiv
influenţelor mediului extern (atotputernicia educaţiei: din oricine se poate face orice printr-o
manevrare adecvată a acţiunii factorilor externi).
concepţia genetistă, consta în absolutizarea continuităţii şi ignorarea
discontinuităţii în traiectoria generală a procesului genetic. Dezvoltarea psiho-
comportamentală dobândea, în acest caz, caracterul unor simple acumulări cantitative
de acelaşi ordin şi rang, fără a se marca diferenţe calitative între etape, stadii şi niveluri
(evoluţie plată, liniară). Astfel interpretată, dezvoltarea îşi pierdea, practic, sensul ei real - de
generare a unor forme şi structuri noi, de trecere ascendentă de la inferior la superior, de la
simplu la complex.
Revizuirea noţiunii de dezvoltare şi formularea în accepţiunea sa actuală a principiului
genetic şi al istorismului o datorăm lui J. Piaget, H. Wallon, L.S. Vâgotski şi A.N.
Leontiev.
In noua sa variantă, acest principiu impune următoarele exigenţe de ordin metodologic:
a) pentru a realiza o înţelegere şi explicare veridică a modului de organizare şi funcţionare a
vieţii psihice la un moment dat, este necesar să luăm în considerare dimensiunea sa genetică
şi să supunem cercetării etapele evoluţiei sale anterioare;
b) cu cât o funcţie psihică este mai complexă şi se situează la un nivel evolutiv mai înalt, cu
atât înţelegerea şi explicarea ei reclamă dezvăluirea şi cunoaşterea devenirii şi genezei ei, a
stadiilor pe care le-a parcurs până la forma actuală (astfel, de pildă, Piaget a demonstrat că
înţelegerea şi explicarea adevăratei naturi a operaţiilor formale ale gândirii nu sunt posibile
fără cunoaşterea stadiilor pe care le parcurge dezvoltarea inteligenţei - stadiul senzorio-
motor, stadiul operaţiilor concrete obiectuale, stadiul operaţiilor în planul limbajului
extern);
c) interpretarea dezvoltării ca rezultat al interacţiunii complexe, contradictorii dintre
influenţele mediului extern şi ansamblul condiţiilor interne, dintre înnăscut şi dobândit,
dintre stabil, invariant şi modificabil, variabil (în cazul omului, esenţială devine
interacţiunea dintre factorii biologici şi cei culturali);
d) admiterea momentului de discontinuitate pe traiectoria generală a dezvoltării
psihocomportamentale şi, implicit, a deosebirilor de ordin calitativ atât între indivizii situaţi
pe trepte evolutive diferite (între om şi animal, între diferitele clase de animale, între copil şi
adult), cât şi individuale (mai ales la om: procese inferioare, de ex., senzaţiile, şi procese
superioare, de ex., gândirea logico-simbolică, abstractă);
e) corelarea în cursul analizei şi al elaborării teoriei psihologice generalizate a planului
orizontal (sincronic) cu cel longitudinal (diacronic), a planului ontogenetic (dezvoltarea
psihică la nivel individual) cu cel filogenetic şi istoric (dezvoltarea psihică pe scară animală,
până la om, iar la om, dezvoltarea psihică în plan istoric-cultural, în succesiunea epocilor şi a
generaţiilor); această exigenţă duce în sfera cercetării concrete la individualizarea strategiilor
genetic-comparative, de tip orizontal şi longitudinal sau mixt

TEST: cu DA sau NU

1.I n sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de-a face cu un determinism

mijlocit . Asta inseamna ca actiunea oricarui stimul extern se refracta si se modifica in
functie de starile si conditiile interne ale subiectului. -DA

2. Din punct de vedere genetic si cronologic fiziologicul precede si conditioneaza

psihologicul.= DA

Din punct de vedere genetic si cronologic, fiziologicul precede psihologicul,

pregateste si asigura posibilitatea constituirii si manifestarii acestuia din urma. Nu exista
nici un proces psihic care sa nu se întemeieze permanent pe un suport fizic, pe o anumita
dinamica a proceselor nervoase fundamentale

3.Legea este inteleasa ca o relatie de conditionare sau determinare mai mult sau mai
putin stabila si repetabila intre doua sau mai multe fenomene.=DA

Legea este inteleasa ca o relatie de conditionare sau determinare mai mult sau mai putin
stabila si repetabila intre doua sau mai multe fenomene. Cu cat cerinta
stabilitatii si repetabilitatii este satisfacuta mai bine, cu atat legea este
considerata mai valabila si maiveridica si invers.

4.Sistemul psihic uman: structuri caracteristice

Concepte si reguli de retinut

Subsistemul inconstient, subsistemul subconstient, subsistemul constient

INTREBARI

1.Explicati notiunea de psihic

-este un termen cu origine greacă, care localizează sufletul uman sau mintea sa ca
totalitate intelectivă şi afectivă.
Psihicul defineşte personalitatea ca unitate comportamentală dotată cu percepţie,
intelectivitate şi afectivitate.
Caracteristica fundamentală a psihicului este conştienţa, cel mai complex operant şi
cea mai grea de înţeles funcţie.

2.Care sunt tipurile de raportari necesare pentru definirea notiunii de psihic

a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa existenţială de formă
subiectivă, ideală de reflectare şi de formă particulară de informaţie la nivelul
organismelor animale, bazată pe semnalizare-designare-reprezentare;
b) raportarea la sistemul nervos, la creier , din care rezultă statutul lui de funcţie
specifică a creierului realizată în cadrul comunicării informaţionale a individului cu
lumea externă;
c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale organismului animal, din care
decurge statutul său de formă specifică, calitativ superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul
instrumental-reglator în desfăşurarea comportamentului.

3.Argumentati specificul psihicului uman

Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul animal rezidă în
diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor informaţionale cognitive, a
capacităţii de înţelegere, explicare, interpretare, decizie, creaţie (proiecţie, planificare,
anticipare etc.), precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul
devenind cel mai perfecţionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor
(informaţiei). La om, psihicul se realizează şi în forma conştiinţei. Această superioritate
o punem pe seama a doi factori esenţiali: a) complexitatea structural-funcţională
extraordinară a creierului uman şi b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului
socio-cultural.

4.Care este structura sistemului psihic uman

Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o permanentă
interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient, subsistemul subconştient sau
preconştient şi subsistemul conştient.
 5.Procedati la o analiza comparativa a subsistemelor componente ale nivelului psihic
uman : inconstient, subconstient, constient

Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută, ansamblul

tendinţelor, pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de
afirmarea şi conservarea fiinţei biologice a personalităţii umane, şi o componentă
dobândită, ansamblul experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a
societăţii, asimilate şi interiorizate în primii cinci ani de viaţă.
Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile informaţional-
cognitive şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se realizează fără
controlul conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii
latente, care intră succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi
situaţii. Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg din inconştient,
aşteptând să intre în conştiinţă.
Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe care îl atinge
organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specifică, numai omului.
Funcţionarea sa se bazează pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei
(formularea anticipată a scopurilor), al planificării, al realităţii. Structural, subsistemul
conştient cuprinde procese cognitive (senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire,
imaginaţie), trăiri emoţional-afective, structuri motivaţionale (trebuinţe, interese,
idealuri etc.), acţiuni şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem
controla şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente este
mediată e limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive.

Interacţiunea dintre cele tei subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic uman are un
caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influenţa inconştientului asupra
subconştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra
subconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât compatibilitate şi sinergie
finalistă, cât şi contradicţie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de pildă, inconştientul la
momentul dat poate să fie respins de conştient şi viceversa). De aici, derivă dramatismul şi
imprevizibilitatea comportamentelor umane.

TEST: cu DA sau NU
1 Psihologia stiintifica se intemeiaza esentialmente pe principia materialiste,
considerand psihicul ca fenomen natural, care se individualizeaza prin attribute
calitative specific, ireductibile la atributele altor fenomene naturale.-DA
2.Principala caracteristica a psihicului uman consta in aceea ca el este forma cea mai
inalta de organizare si functionare, dintre toate formele de psihism cunoscute noua.-DA
3. Sistemul psihic uman se compune din doua subsisteme aflate intr-o permanenta
interactiune si interconditionare: subsistemul inconstient si subsistemul constient. NU
SE COMPUNE DIN 3 SUBSISTEME

5 .Senzatiile :definitii, importanta senzatiilor

 Senzatia este procesul psihic de captare şi prelucrare a informaţiilor despre
proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externi specifici. la baza ei, stă
sensibilitatea – funcţie de recepţie-semnalizare, care derivă din excitabilitatea sau
iritabilitatea primară – şi se realizează de mecanisme structurale specializate denumite
analizatori. Senzaţia se produce oarecum spontan şi pasiv de îndată ce stimulul
specific acţionează asupra organului de simţ corespunzător. Nici o senzaţie nu se
produce concomitent cu declanşarea acţiunii stimulului specific, ci cu o anumită
întârziere pe care o numim latenţă; de asemenea, ea nici nu dispare imediat cu
încetarea acţiunii stimulului continuând câteva miimi de secunde şi după aceea –
efectul de urmă sau imaginea consecutivă.

Concepte si termini de retinut: veriga periferica, veriga intermediara, axonii neurali

talamici, veriga central, veriga conexiunii inverse

1.Care este definitia sensibilitatii?

Sensibilitatea este proprietatea organismului de a recepţiona stimulii indiferenţi şi de a

stabili o legătură cu sens între stimulii indiferenţi şi cei necesari organismului.Este o
formă de reacţie a organismului la mediu. Se manifestă prin capacitatea organismului de a
avea senzaţie. Este o proprietate psihică a organismului fiind o formă incipientă a
psihismului. Sensibilitatea stă la baza celorlalte procese de relaţionare a organismului cu
mediul. Este o formă mai evoluată a adaptării faţă de iritabilitate deoarece sesizează
prezenţa stimulilor nenecesari organismului dar care devin elemente de reper pentru
descoperirea stimulilor necesari vieţii.
2.Cum explicati notiunea de analizator?
Analizatorii sunt sisteme complexe morfo-functionale prin intermediul carora se
realizeaza analiza cantitativa si calitatativa a stimulilor din mediul intern sau mediul
extern, la nivel cortical care actioneaza asupra receptorilor sub influenta stimulilor.
Excitatiile propagate pe cale senzitiva la nivel cortical determina formarea de senzatii.
(vaz, auz, gust,miros, atingere termica, durere).

3.Definitia si caracteristicile senzatiei

Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi principale:modalitatea
(calitatea), intensitatea, durata şi tonul afectiv.
a. Modalitatea este proprietatea unei senzaţii de a reflecta selectiv anumite însuşiri ale
stimulului specific (de pildă, în cazul senzaţiilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul
cromatic; în cazul senzaţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.).
b. Intensitatea este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi aprecia încărcătura energetică
sau forţa de acţiune a stimulului specific.
c. Durata este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se manifesta pe durata de
acţiune a stimulului. Nici o senzaţie nu se produce concomitent cu declanşarea acţiunii
stimulului specific, ci cu o anumită întârziere pe care o numim latenţă; de asemenea, ea nici
nu dispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului continuând câteva miimi de secunde şi
după aceea – efectul de urmă sau imaginea consecutivă.
d. Tonul afectiv este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu o anumită trăire
emoţională – plăcută sau neplăcută, agreabilă sau dezagreabilă.
2.Care sunt senzatiile centrate pe informatii despre insusirile stimulilor externi?
- categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre lumea externă
(exterocepţia): senzaţiile cutano-tactile, senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile
olfactive, senzaţiile gustative;
3.Analizati senzatiile propriaceptive si kinestezice
Senzatiile proprioceptiv-kinestezice si de echilibru
Senzaţiile proprioceptive semnalizează postura membrelor, trunchiului şi a capului.
Excitantul lor este intern, reprezentat de tensiunea musculară din acei muşchi
antrenaţi în poziţia statică şi în poziţia de lucru.
Senzaţiile chinestezice apar în cursul efectuării mişcărilor şi informează despre direcţia,
durata şi intensitatea efortului pentru realizarea lor.

Rolurile lor principale sunt:

a) reglarea mişcărilor
b) integrarea lor în acţiuni voluntare complexe.
Formele de bază ale chinesteziei sunt:
–chinestezia aparatului locomotor chinestezia manuală
– chinestezia verbo-motoare.
6.Ce se intelege prin senzatiile organice?

Senzatiile organice informeaza asupra functionarii organelor interne, la nivelul carora

au receptorii, asupra deficitului de apa, oxigen, substante nutritive, asupra
eventualelor stari de disconfort, avand rol in mentinerea sanatatii.

Test: cu DA sau NU

1.Senzatiile se caracterizeaza prin urmatoarele proprietati principale: modalitatea

(calitatea), intensitatea, durata si tonul afectiv -DA
2.Senzatiile nu constituie o masa omogena si amorfa de fenomene, ci un sistem
informational inalt diferentiat, punand in evident entitati distincte, cu determinatii si
mecanisme proprii. DA
3.Senzatiile termice au primordial un rol adaptativ-reglator, ele subordonandu-se
cerintei organismului de mentinere in limite biologice normale a temperaturii.DA

6.PERCEPTIILE-TEORII, SPECIFIC, ACTIUNI

Concepte si termini de retinut:Orientarea: explorarea, detectia, discriminarea,

identificarea, interpretarea
1.Definirea perceptiei:disputa dintre asociationism si gestaltism
a)Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al procesării informaţiei extrase din
interacţiunea actuală a subiectului cu obiectul. Ea are la bază senzaţia şi se constituie
prin articularea şi integrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cum
susţinea şcoala asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este un model
informaţional complex, care ne raportează la obiect ca întreg,în identitatea lui
individuală sau categorială specifică. A percepe înseamnă a putea da răspunsuri
corecte la întrebarea „Ce este acest/aceasta?”

Potrivit acestei teorii, imaginile sunt percepute ca un pattern sau un întreg mai degrabă
decât ca o sumă de părţi componente distincte. Gestaltiştii au găsit că percepţia este puternic
influenţată de contextul şi configuraţia elementelor percepute. Reprezentanţii gestaltismului
au identificat un număr de principii pe baza cărora oamenii organizează părţi izolate ale
stimulilor vizuali în grupe sau obiecte întregi. Sunt propuse cinci legi mari de grupare:
proximitatea, similaritatea, continuitatea, închiderea şi apartenenţa la grup. O a şasea lege –
aceea a organizării celei mai simple – le înglobează pe toate.

2.Legile perceptiei: asociationiste,gestaltiste, generale

Aspectele esenţiale ale percepţiei sunt exprimate de un ansamblu de legi, pe care le

împărţim în următoarele grupe: a) legi ale asociaţiei (asemănare, contrast, contiguitate
spaţio-temporală), care acţionează în etapele iniţiale ale formării mecanismelor şi
schemelor perceptive în raport cu o clasă sau alta de obiecte); b) legi de structură
(legea bunei forme, legea pregnanţei, legea bunei continuităţi, legea destinului comun,
legea unum-duo etc), care exprimă funcţionarea mecanismelor şi schemelor perceptive
consolidate şi atestă ireductibilitatea percepţiei la o simplă sumă de senzaţii); c) legi
generale, supraordonate (legea integralităţii, legea selectivităţii, legea semnificaţiei,
legea constanţei, legea obiectualităţii).

3.Perceptia complexa: a spatiului, a timpului, a miscarii

Toate obiectele materiale din jur exista in spatiu si in timp; tuturor le este proprie
miscarea, transformarea si devenirea.
Desfasurarea optima a activitatii noastre presupune relevarea si evaluarea atat a
caracteristicilor spatio-temporare, cat si a celor de miscare.
Raportarea constienta la realitate reclama intotdeauna incadrarea in spatiu si timp a
obiectelor si fenomenelor, indicarea traiectorii generale a miscarii si devenirii lor. Un
rol important in realizarea acestui proces il joaca perceptia.
Test: cu DA sau NU

1.Perceptia este definite ca reflectarea subiectiva, nemijlocita , in forma de imagine, a

obiectelor si fenomenelor externe ce actioneaza in momentul data supra noastra prin
ansamblul insusirilor si componentelor lor-DA
2.Definirea perceptiei ca reflectare nemijlocita sau imediata este justificata, ea fiind
mediata in realitate de operatiile sucesive ale subiectului. NU
3. In perceptie avem de-a face cu grade diferite de prelucrare a informatiei DA
7.PERCEPTIA-ACCEPTIUNI TEORETICE

Concepte si termini de retinut

Proiectia obiectuala, perceptia pasiva

1.Care este rolul perceptiei in reglarea actiunilor motorii

2. Analiza comparativa dintre senzatie si perceptive

Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi pasiv de îndată ce

stimulul specific acţionează asupra organului de simţ corespunzător, percepţia presupune o
implicare mai activă a subiectului, care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare,
căutare, selecţie, evaluare, comparare.

Test: cu DA sau NU

1.Desfasurata ca activitate de sine statatoare,perceptia observationala presupune

scheme de organizare mai complexe decat perceptia subordonata unei alte activitati
DA

2. Niciun comportament specific ,cu rol adaptativ,nu se poate realize fara un model
informational intern al situatiei in care ne aflam in momentul dat si al obiectului sau
obiectelor asupra carora este indreptat planul de actiune DA

3. Perceptia formei se realizeaza pe baza interactiunii mecanismelor tactil-kinestezice

cu cele visual-kinestezice. DA

Reprezentarea. Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii despre obiectele care

acţionează hic et nunc asupra organelor noastre de simţ, reprezentarea reflectă şi ne
oferă informaţii despre un obiect sau altul în absenţa acestuia. Astfel, ea devine prima
treaptă în organizarea şi funcţionarea activităţii mentale autonome (operarea pe plan
mintal cu imagini ale unor obiecte şi fenomene percepute cândva în trecut şi ale căror
modele informaţionale au fost stocate şi păstrate în memoria de scurtă şi lungă durată)

Termenul de reprezentare desemnează două realităţi:

a) procesul de ecforarere actualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect în absenţa lui
b) produsul, respectiv, imaginea conştientizată(amintiri)
Produsul poate fi caracterizat după următoarele calităţi (proprietăţi):
a) claritatea sau pregnanţa, în funcţie de care distingem reprezentări intense sau vii şi
reprezentări pasive sau şterse;
b) completitudinea, pe baza căreia delimităm reprezentări bogate, care tind să se suprapună
peste imaginile perceptive, şi reprezentări sărace sau lacunare (în principiu, imaginea-
reprezentare este mai săracă, mai rezumativă decât imaginea-perceptivă);
 c) relevanţa sau semnificaţia, care permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se
selectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale obiectului, şi
reprezentări derizorii, care conţin note accidentale, nesemnificative (de regulă, reprezentarea
reflectă în mai mare măsură semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percepţia);
d) gradul de generalitate, după care distingem reprezentări individuale, care reflectă obiecte
concrete singulare (o anumită persoană, o anumită casă, un anumit obiect, etc.) şi
reprezentări generale, care reflectă prototipul unei clase de obiecte asemănătoare
(reprezentarea de casă în general, de om, în general, de copac, în general); de regulă,
imaginea-reprezentare are un grad de generalitate mai înalt decât perceptul; e) caracterul
mijlocit, care constă în aceea că elementele inormaţionale constitutive ale imaginii-
reprezentare sunt furnizate de senzaţii şi percepţii;
f) caracterul panoramic, care rezidă în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni
(însuşiri) care se etalează în percepţie în configuraţii simultane.

4. Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi calitativ cel mai înalt.
Ea permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire mintală a generalului, esenţialului
şi necesarului din realitatea externă. Spre deosebire de percepţie, care este legată strict
de prezent, hic et nunc, gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică,
întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut, viitor.

Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, concretizarea.

Formele gândirii:

pe plan operaţional : 1) gândirea algoritmică şi 2) gândirea euristică

informaţional: 1) gândirea convergentă şi 2) gândirea divergentă.

IMAGINAŢIA. Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine, imaginaţia este un

proces distinct de prelucrare şi utilizare a informaţiei. Pe de o parte, ea vine, în
continuarea reprezentării, bazându-se pe memorie, pe de altă parte, ea deviază printr-
o buclă traiectoria care începe spre gândire, ocupând astfel o poziţie aparte pe
continuumul activităţii cognitive a omului.

Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente:

1) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în experienţa anterioară, fie
crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”, fără legătură aparentă cu realul;

2) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare şi ale fanteziei, realizându-se

combinări, amplificări, reordonări, etc.;

3) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a produsului final;

4) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei designative a imaginilor
elaborate. Imaginaţia este elementul central în structura creativităţii, ca dimensiune
globală a personalităţii.

Formele imaginaţiei:

-după natura produsului:1) imaginaţia reproductivă şi 2) imaginaţia creatoare;

-după domeniul de aplicaţie:1) imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică); 2)

imaginaţia tehnică, exprimată în inovaţii şi invenţii; 3) imaginaţia ştiinţifică, exprimată în
conceperea strategiilor şi proiectelor de cercetare, în elaborarea modelelor explicative etc.; 4)
imaginaţia arhitecturalconstructivă, exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi de
construcţii; 5) imaginaţia managerială, care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi
eficiente moduri de conducere şi administrare e

Procedeele imaginaţiei

Ca activitate intelectuală finalistă, imaginaţia se sprijină pe o serie de procedee specifice,

precum:

1) Schimbarea proporţiilor lucrurilor prin diminuarea sau amplificarea lor (ex. „Guliver în
ţara piticilor”, „Flămânzilă”, „Setilă” etc.);

2) Amalgamarea – combinarea de elemente şi trăsături esenţiale luate de la lucruri diferite

(ex. Ducipalul lui Al. Macedon);

3) Schimbarea raporturilor cauzale (ex. un piepten aruncat de Făt-Frumos duce la apariţia

unei păduri);

4) Substituţia (înlocuirea unor elemente cu altele, a unor obiecte cu altele);

5) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese relaţii printr-o schemă);

6) Tipizarea (redarea unei trăsături generale printr-un prototip individual: avariţia

întruchipată de Hagi Tudose);

Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se poate realiza la niveluri

integrative diferite şi în forme diferite.

După prezenţa intenţiei şi contextului voluntar:

1).memoria involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra şi reactualiza un

fapt, o informaţie etc.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a scopului);

După gradul de înţelegere a celor memorate, se diferenţiază:

1) memoria mecanică şi 2) memoria logică;
După durata păstrării celor achiziţionate, au fost identificate: 1) memoria de scurtă durată,
pentru care limita superioară a păstrării este de trei minute, 2) memoria de lungă durată,
pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu durata vieţii individului;
După conţinut, se delimitează: 1) memoria informaţional-cognitivă, prin care se
achiziţionează, se păstrează şi se actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi
despre noi înşine, 2) memoria afectivă, care realizează păstrarea şi evocarea întregii
experienţe emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în dispoziţia generală de
fond, 3) memoria motivaţională, legată de păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor
secundare, dobândite; 4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor
mişcărilor obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia;
Dupa canalele senzoriale implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei, se
diferenţiază: 1) memoria vizuală, 2) memoria auditivă, 3) memoria tactilă, 4) memoria
olfactivă, 5) memoria gustativă şi 6) memoria kinestezică.

Pe lângă o memorie evocativă, prin care aducem trecutul în actualitate şi-l

integrăm în activitatea şi comportamentul cotidian, trebuie admisă existenţa şi a unei
memorii prospective, de fixare, păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi
acţiunilor ce urmează să se producă în viitor. Această formă de memorie maximal
dezvoltată la om face posibilă programarea, planificarea şi anticiparea în reglarea
comportamentului. Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau
scăderea sub pragul de actualizare a informaţiilor, experienţelor, amintirilor de un gen sau
altul. Ea are atât o latură pozitivă, cât şi una negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne
ajută să ne debarasăm de informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber
pentru achiziţionarea altora mai importante; latura negativă constă în blocarea sau eliminarea
din fluxul actual al conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi necesare pentru
finalizarea optimă a unei activităţi. Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului
memorat. Astfel, uitarea se produce mai rapid şi în raţii mai mari în cazul unui material fără
sens (ex. silabe, cuvinte fără înţeles) decât în cazul materialului cu sens; se produce mai
repede şi mai intens în cazul unui material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui
material bine sistematizat şi organizat logic; se produce mai repede şi mai intens în cazul
unui material lipsit de semnificaţie pentru noi, decât în cazul unui material cu semnificaţie
mare. Uitarea nu acţionează ca o fatalitte decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În
mod normal, ea poate fi ţinută sub control, determinând-o să acţioneze selectiv. Cerinţa
principală pentru stabilirea efectului negativ al uitării constă în activarea şi întărirea
(consolidarea) periodică a celor pe care le apreciem ca fiind importante şi necesare în
activitatea noastră viitoare.

20 Cap. VII. PROCESELE DE ENERGIZARE, POTENŢARE, DIRECŢIONARE A

COMPORTAMENTULUI Dacă din procesele cognitive omul reuşeşte să diferenţieze, să
identifice, să interpreteze, să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şi se întâmplă în jurul său,
prin procesele de energizare, potenţare şi direcţionare el devine capabil să ia o anumită
atitudine şi să se exprime activ şi selectiv prin comportamente specifice. În categria
acestor procese includem motivaţia şi afectivitatea.

1. Motivaţia. Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg ansamblu de

„entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile, disonanţele şi deficitele care apar în cadrul
diferitelor componente ale sistemului personalităţii, determinând subiectul să acţioneze
în direcţia înlăturării lor şi restabilirii echilibrului. Luată global, motivaţia reprezintă,
aşadar, forţa motrice internă a comportamentului şi activităţii, conferindu-ne caracterul de
fiinţe active şi relativ autonome. Orice act comportamental integrat are o anumită bază
motivaţională, iar motivaţia devine o lege generală de organizare a comportamentului.
Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. Aceasta exprimă nevoia puternic
consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer, odihnă, mişcare, adăpost, informaţie, frumos etc.
Nesatisfacerea îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale echilibrului psihic
al personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin actualizare, generează cele mai puternice motive
sau mobiluri de acţiune. Genetic, trebuinţele umane se împart în două grupe mari: primare
sau înnăscute (aici intrând, în primul rând, trebuinţele biologice şi fiziologice) şi secundare
sau dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele estetice, trebuinţele
religioase, trebuinţele morale).

Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslow a construit

„piramida trebuinţelor”, larg acceptată în psihologie. În forma ei finală, piramida
cuprinde 8 clase, care în ordine, de jos în sus, sunt următoarele: I trebuinţe biologice II
trebuinţe de securitate III trebuinţe de afiliere socială IV trebuinţele Eului V trebuinţe
de autorealizare VI trebuinţe de cunoaştere VII trebuinţe estetice VIII trebuinţe de
concordanţă. Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi relaţii: 1) o
trebuinţă este cu atât mai improbabilă, cu cât este mai continuu satisfăcută; 2) o trebuinţă
nu apare ca motiv decât dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută; 3) efectul perturbator al
nesatisfacerii cronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu cât trebuinţa respectivă se
situează mai aproape de 21 baza piramidei; 4) activarea şi satisfacerea trebuinţelor se
subordonează legii alternanţei – o trebuinţă o dată satisfăcută se retrage lăsând locul alteia.
Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului intră alte două componente:
interesele şi idealurile. Interesele realizează legătura noastră selectivă şi relativ stabilă cu
diferite aspecte ale realităţii şi domenii de activitate; idealurile reprezintă forţa de proiecţie
şi propulsie a etaloanelor şi modelelor de devenire a propriei personalităţi. După efectul în
timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot fi împărţite în pozitive, care contribuie la
menţinerea echilibrului personalităţii sau la stimularea şi menţinerea proceselor de
dezvoltare, şi negative, care determină degradări şi tulburări serioase ale tabloului
psihocomportamental (ex. trebuinţe de alcool, trebuinţe de droguri etc.). Raportată la
performanţa activităţii, motivaţia pune în evidenţă o anumită intensitate optimă – optimum
motivaţional. În principiu, activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin conţinutul lor
reclamă o motivaţie mai puternică, iar cele dificile şi atractive prin conţinut reclamă o stare
de motivaţie mai slabă.
2. Afectivitatea. Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un an ansamblu de
structuri specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica
evenimentelor interne (stările proprii de motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe
(situaţiile, obiectele, persoanele din jur). Orice trăire şi componentă emoţională se
caracterizează prin următoarele proprietăţi: 1) polaritatea (semn pozitiv – plăcere,
relaxare, satisfacţie, bucurie, sau semn negativ – tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă);
2) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine trăirea emoţională;
aceasta poate fi slabă, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au afectele); 3) durata
sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de durată scurtă, sentimentele sunt de
durată lungă); 4) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi modifica
semnul în timp: iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece în iubire); 5) ambivalenţa
(proprietatea unei structuri afective de a include concomitent trăiri de semn opus, pozitiv şi
negativ, ex. gelozia). Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica,
plăcerea, bucuria) şi emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice, sentimentele morale).
După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple (tonul emoţional care
acompaniază procesele cognitive, trăirile de esenţă organică, stările de afect), emoţiile 22
complexe (emoţiile situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de joc, de învăţare
etc.) şi structurile afective superioare (sentimentele). Afectivitatea trebuie considerată o
componentă indispensabilă, necesară a vieţii noastre psihice; ea conferă relaţiilor
omului cu lumea un caracter activ şi selectiv. În funcţie de semnul dominant al organizării
afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în lume, să stabilim şi să menţinem
raporturi de comunicare şi cooperare cu cei din jur sau, dimpotrivă, să ne retragem şi să ne
izolăm de lume. Fără emoţii, fără sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul a fi
un simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la stimulii externi.
Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea externă, la celelalte persoane din jur, ci
şi la propria persoană, fiecare din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive, de
satisfacţie, de stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne autopercepem
şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne relaţionăm cu ceilalţi. Afectivitatea joacă un
rol esenţial în activitate, susţinând şi orientând, ca şi motivaţia, desfăşurarea ei. Pe fond de
indiferenţă afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la fel se întâmplă şi în cazul
unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată introducerea noţiunii de
optimum emoţional. Aceasta exprimă intensitatea pe care trebuie s-o posede o trăire
emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a activităţii. De aici decurge necesitatea
dezvoltării controlului voluntar asupra intensităţii trăirilor emoţionale, pentru a nu le permite
să ne dezorganizeze gândirea şi acţiunea. Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii
depinde nu numai de firea omului, de individualitatea lui, ci şi de regimul educaţional, de
împrejurările de viaţă. Astfel, o persoană emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport
adecvat din afară poate să ajungă să-şi controleze foarte bine emoţiile situaţionale prevenind
instalarea timidităţii, după cum şi invers, o persoană din fire puţin sau deloc emotivă, într-un
climat educaţional represiv şi în împrejurări de viaţă dure, dramatice poate deveni timorată,
cu rezistenţă scăzută la acţiunea factorilor afectogeni.
3. Cap. VII. COMUNICARE ŞI LIMBAJ Una din capacităţile esenţiale ale omului ca
fiinţă socială este aceea de a comunica, adică, de a emite către cei din jur anumite
mesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a recepţiona de la aceştia mesajele
lor. Această capacitate are premise şi mecanisme naturale, neurofiziologice, şi este modelată
şi structurată socio-cultural. Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca
sinonim cu termenul de schimb în general, sub influenţa teoriei informaţiei şi a teoriei
organizării, cel puţin în lingvistică şi psihologie, sfera lui se limitează la procesele de
emitere, transmitere şi receptare a mesajelor informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două
persoane umane, o persoană umană şi computer sau altă maşină, o persoană umană şi un
animal. După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interumană este de două
feluri: nonverbală şi verbală. Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme:
comunicarea prin corp (ţinută, îmbrăcăminte, machiaje, gestică, mimică), comunicarea prin
spaţiu şi teritorii (modul de organizare a ambianţei, distanţe fizice interpersonale şi
intergrupale în diferite situaţii), comunicarea prin imagini (afişe, fotografii, benzi desenate,
ilustraţii, cinema). Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor lingvistice
– alfabete, reguli gramaticale – elementul principal de codificare a mesajului fiind
cuvântul. Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivel individual; limba este
o categorie socio-istorică, fiind produsul comunicării în decursul timpului în cadrul unei
colectivităţi. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet (pentru
codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un ansamblu de reguli gramaticale (morfologice,
semantice şi sintactice). În raport cu indivizii concreţi, luaţi separat, limba se prezintă ca un
dat obiectiv, pe care aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l interiorizeze ca instrument de
comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul verbal individual, şi organizarea lui
va prezenta diferenţe mai mari sau mai mici de la o persoană la alta
Structura psihologică a limbajului include trei componente principale: componenta
fizică, componenta formal-gramaticală şi componenta semantică.
Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare (vocale şi consoane) care
formează cuvintele (unităţi fonetice de bază ale limbii) şi literele care se pun în
corespondenţă sunetelor articulate, obţinându-se codifcarea grafică a mesajelor.
Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor şi regulilor de formare a
cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să fie inteligibile, adică încărcătura informaţională
pe care o poartă să poate fi uşor şi corect decodificată.
Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor de designare dintre cuvinte
– ca semne – şi mulţimea obiectelor, lucrurilor, fiinţelor fenomenelor, relaţiilor, etc. din jurul
nostru. În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma unei reţele
ierarhizate, cu conexiuni atât pe verticală, cât şi pe orizontală.
Funcţiile limbajului.
Se recunoaşte unanim că limbajul verbal îndeplineşte mai multe funcţii în viaţa individuală
şi socială:
a) de comunicare; b) de cunoaştere (cuvântul este un instrument de extragere, organizare şi
prelucrare a informaţiilor lor); c) de reglare (cuvântul influenţează desfăşurarea atât a
proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a comportamentelor pe plan obiectiv
extern); d) ludică (jocuri de cuvinte cu caracter distractiv).
4. Cap. VIII. PROCESELE DE REGLARE: ATENŢIA ŞI VOINŢA 1.
ATENŢIA. Astfel, atenţia este mecanismul psihic de reglare prin intermediul căruia se
potenţează şi se orientează selectiv activitatea perceptivă, activitatea mintală (de
gândire) şi activitatea motorie externă, creându-se condiţii psihofiziologice optime de
finalizare. Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi, care: au valori
diferite la diferite persoane, ceea ce face necesară testarea şi evaluarea ei.
Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi măsurate sunt:
1) concentrarea, care exprimă gradul de activare şi intensitatea focalizării conştiinţei şi
controlului voluntar în cadrul percepţiei, gândirii şi acţiunii;
2) distributivitatea, care constă în concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului
voluntar asupra a două sau mai multor 26 obiecte sau activităţi;
3) stabilitatea, proprietate a atenţiei de a se menţine la nivel optim de concentrare pe toată
durata desfăşurării unei activităţi; opusă ei este instabilitatea, care are influenţă puternic
perturbatoare atât asupra învăţării, cât şi asupra activităţii profesionale;
4) mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul optimei concentrări în
concordanţă cu succesiunea evenimentelor şi secvenţelor activităţii; opusul ei este rigiditatea
sau fixitatea – stagnarea atenţiei într-un punct.
În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele: fiziologice şi psihofiziologice.
Modelele fiziologice pun accentul pe rolul sistemului reticulat activator ascendent şi pe
raporturile de inducţie reciprocă dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în plan
comportamental reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu crearea succesivă şi selectivă a
dominantelor funcţionale.
(psihofiziologice) pun accentul pe interacţiunea dintre mecanismele neuronale şi factorii
psihici, cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului, dependenţa sau independenţa de câmp,
respectiv, introversia şi extraversia., forţa voinţei, autocomanda şi autostimularea verbal

Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a sistemului psihocomportamental,

care în forma sa completă, este proprie omului şi se împleteşte strâns cu dezvoltarea
funcţiilor conştiinţei. Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţional al
reglajului voluntar sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora individul uman trebuie să
le facă faţă încă din primele zile după naştere.
Ca factori interni favorizanţi se menţionează forţa proceselor nervoase fundamentale –
excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor procese, motivaţia, rezistenţa la tentaţii. Rezultă
atunci că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre acţiune şi nu este nici o forţă
spirituală pură, ci o construcţie psihofiziologică complexă, care se dezvoltă treptat în
ontogeneză în contextul activităţii fizice şi intelectuale – în „luptă” cu obstacole de
diferite grade de dificultate. O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să
depăşim atât teoria liberului arbitru, potrivit căreia voinţa este o forţă primordială, situată în
afara oricărui determinism, cât şi teoria fatalistă, a destinului implacabil, care consideră
acţiunile voluntare ale omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în
psihanaliză, sau ambiental, ca în behaviorism.
Actul voluntar are o structură psihologică multifazică, el punând în evidenţă câteva verigi,
şi anume: 1) apariţia impulsului spre acţiune şi formularea scopului, 2) analiza şi lupta
motivelor (atunci când subiectul este confruntat cu mai multe cerinţe sau solicitări, care
trebuie supuse evaluării comparative); 3) elaborarea şi adoptarea deciziei de acţiune şi
instalarea stării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”, „Vreau să acţionez aşa”;
4) execuţia (trecerea efectivă la atingerea scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care
pot apare pe traiectoria acţiunii); 5) analiza rezultatului şi generarea informaţiei feedback de
validare sau de corecţie.
Ca mecanism reglator cu sferă de acţiune la nivelul sistemului supraordonat al
personalităţii, voinţa se concretizează printr-un set de trăsături generale, precum: 1) forţa
sau tăria, care exprimă gradul de efort pe care o persoană poate să-l susţină pentru învingerea
obstacolelor interne sau externe; 2) perseverenţa, care constă în menţinerea sau repetarea
efortului voluntar până la finalizarea acţiunii; 3) consecvenţa, care reprezintă rezistenţa liniei
de conduită adoptate la influenţa perturbatoare, precum şi concordanţa dintre vorbe şi fapte;
4) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-şi menţine hotărârea luată, în pofida
diverselor presiuni ce se exercită din afară asupra lui; 5) independenţa, care reprezintă
capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu adoptarea deciziei şi hotărârii de acţiune, fără
a apela la sprijin extern; 6) iniţiativa, care exprimă gradul de activism intern al subiectului,
promptitudinea de implicare în acţiune într-o situaţie sau alta.
5. Cap. IX. PERSONALITATEA 1

. Precizări terminologice. În psihologie, ca de altfel, şi în celelalte ştiinţe socioumane,

circulă, de cele mai multe ori ca sinonime, trei termeni: individ, persoană, personalitate. La o
analiză mai atentă, cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite. Termenul de individ
desemnează acea entitate indivizibilă care este determinată biologic. El este aplicabil în
descrierea şi analiza nu numai a omului, ci a oricărui organism viu – plantă sau animal.
Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în plan biologic. El
desemnează individul uman ca entitate concretă într-un cadru relaţionl dat, aşa cum este
perceput de cei din jur. Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică,
filosofie de atributul valorii; în psihologie el se ia într-o accepţiune diferită, ca
desemnând modul şi gradul de integrare şi ierarhizare sistemică a comportamentelor
biologice, psihice şi socioculturale la omul normal considerat într-un mediu social
concret. Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, personalitatea este un
concept integrator supraordonat, care subordonează toate celelalte concepte ale
psihologiei, inclusiv pe cele de psihic, conştiinţă, comportament. Din punct de vedere
ontologic, pesonalitatea reprezintă o realitate complexă, care face obiect de studiu pentru
biologia umană, pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etică şi filosofie. Psihologia se
ocupă cu studiul componentei psihice şi a comportamentelor mediate psihic, ale acestei
realităţi.
 Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este următoarea:
„Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în
ontogeneză şi determină un mod specific şi relativ stabil de raportare a omului la
lume şi la sine însuşi”.
În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante:
1) modelul analitic al trăsăturilor;
2) modelul factorial (trăsăturile sunt înlocuite cu factori, numeric mai puţin şi mai
riguros definibili);
3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-energetic (temperamentul) blocul
conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile), blocul de orientare şi
axiologic (idealuri, valori dominante); modelul Big-Five, care pune la baza structurii
personalităţii cinci dimensiuni: extraversia (arată capacitatea de orientare a persoanei
către exterior, modul de implicare în acţiune, sociabilitatea); agreabilitatea (include
diferenţe individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie, plăcere);
conştiinciozitatea (vizează, modul concret al individului de a aborda sarcinile,
activităţile, problemele care apar în viaţa lui); stabilitatea emoţională (diferenţe
individuale referitoare la caracteristicile structurii emoţionale); cultura sau intelectul
(arată diferitele caracteristici ale funcţiilor intelectuale (creativitate, inventivitate,
deschidere la experienţă).
Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în principiu elaborate la
vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la adolescenţa târzie la maturitate. În
această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc într-un mod specific:
generalul („În anumite privinţe toţi oamenii sunt la fel”) particularul („În anumite
privinţe unii oameni sunt la fel) şi individualul („În anumite privinţe nici un om nu este
la fel cu celălalt”). În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul
clasificărilor tipologice. Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe care-l vizează şi
prin aria de cuprindere: criterii temperamentale (personalităţi introvertite şi personalităţi
extravertite, sau: personalităţi flegmatice, personalităţi colerice etc.); criterii caracteriale
(personalităţi integre şi personalităţi coruptibile); criterii aptitudinale (personalităţi înalt
productive şi eficiente, personalităţi medii, personalităţi slab productive şi eficiente);
criterii de organizare internă (personalităţi mature şi armonios dezvoltate, personalităţi
mature accentuate, personalităţi imature etc.).