Iliada de Homer

Povestea războiului troian

Epopeea Iliada și-a primit numele de la o altă denumire a Troiei, Ilion.
Denumirea provine de la primul dintre strămoșii troienilor și fondatorii
Troiei: Ilos, Tros și Dardanos.
Ahile, eroul epopeii Iliada
În vremurile de demult, zeii porniră o mare petrecere în
Olimp. Uitară, însă, să o invite pe zeiţa Eris, zeiţa vrajbei. Aceasta află
şi se treziră cu ea în uşă în toiul petrecerii. Scoase din sân un măr de aur,
îl aruncă în mijlocul încăperii şi strigă ” Celei mai frumoase dintre voi
!”.
După o vreme, Afrodita, zeiţa dragostei şi frumuseţii, îi ceru lui Zeus
mărul. Când să întindă mâna şi să i-l dea, apăru Atena, frumoasa zeiţă a
înţelepciunii şi ceru mărul pentru ea. Pe când Zeus se gândea ce să facă,
sosi şi Hera, frumoasa lui soţie, care aştepta să îi dea ei mărul.
Zeus le propuse celorlalti zei să o aleagă pe cea mai frumoasă dintre ele.
Lui îi era greu să aleagă între soţie şi cele două fiice. Se feriră cu toţii.
Atunci Zeus le spuse celor trei zeiţe să găseasca ele un muritor care să
facă alegerea.
Afrodita îl găsi prima, lângă Troia, cetate numită şi Ilion, pe Alexandru-
Paris. Frumosul ciobănaş, dar şi arcaş neîntrecut, era unul dintre cei
cincizeci de copii ai lui Priam, regele cetăţii Troia. Zeiţa, vicleană, îi
promise că îl va ajuta să cucerească inima Elenei, de la curtea regelui
Menelaos, regele Spartei.
Se adunară toate cele trei zeiţe şi îi cerură să hotărască el cui i se cuvine
mărul. Paris nu stătu nici o clipă pe gânduri şi făcu alegerea care avea să
pornească războiul troian: îi dete mărul Afroditei. Supărată, mândra
Hera îşi jură să se răzbune pe toţi ai lui Paris şi pe cetatea Troia.
Paris plecă spre Sparta, după sfatul Afroditei, cu o corabie poleită cu
aur. Acolo, la curtea regelui Menelaos, fu întâmpinat ca un frate, căci
regele era prieten cu tatăl său. Regele trebui să plece cu treburi. În acest
răstimp zeul Cupidon îi ținti cu săgeata dragostei pe Paris şi pe Elena,
soţia regelui Menelaos.
Paris o duse la Troia cu corabia pe Elena. Hera deja îşi făcuse planul de
răzbunare. Înainte de a-l alege pe Menelaos drept soţ, Elena fusese iubită
de mulţi eroi slăviţi ai vremii. O doriseră şi ei de soţie: chiar
Agamemnon, fratele lui Menelaos, apoi viteazul Ahile, înţeleptul Ulise
şi alţii. Ei juraseră ca, dacă o va răpi cineva pe Elena de la casa soţului
ei, să se ducă cu oştile lor să-l pedepsească pe făptaş şi să o aducă înapoi
pe Elena. Hera le trimise acum de veste tuturor că a sosit momentul să
îşi respecte cuvântul.
Numai pe Ahile nu îl găsiră nicăieri crainicii zeieşti. Mama lui, zeiţa
Tetis, aflase că era sortit să moară de tânăr dacă va cunoaşte gloria în
luptă. Îl ascunsese, în haine femeieşti, printre fiicele unui rege. Isteţul
Ulise, însă, se îmbrăcă in haine de neguţător şi se duse la palatul acelui
rege. Printre giuvaieruri şi pânzeturi fine, el strecură şi o sabie. Ahile o
apucă deîndată ce o văzu. Ulise îl strigă pe nume şi, în scurtă vreme
Ahile porni în fruntea mirmidonilor săi către Troia, în multe şi mândre
corăbii.
Spre Troia se îndreptară şi Aiax, uriaşul, Idomeneu, din Creta, Diomede
cel neînfricat, bătrânul Nestor cel neîntrecut în sfaturi, fireşte Ulise şi
Menelaos. În fruntea lor hotărâră să fie Agamemnon, fiind el cel mai
curajos şi cel mai cumpătat în acelaşi timp şi cu sufletul neînfrânt.
Iliada începe în momentul în care trecuseră nouă ani de când aheii
porniseră războiul troian, pe ţărmurile cetăţii Troia. Nici ei nu au cucerit
cetatea cea bogată, nici troienii nu au izbutit să îi alunge de acolo.
Ca să-şi facă rost de sclavi şi de merinde, grecii-ahei atacau adesea
vecinii Troiei. Aşa căzu în mâinile lui Agamemnon frumoasa Hriseida,
fiica lui Hriseu, preot al zeului Apolon. Bătrânul preot sosi la cortul lui
Agamemnon cu daruri bogate, ca să îşi răscumpere fiica. Agamemnon
nici nu voi să audă şi atunci preotul îi ceru zeului său să îl răzbune.
Apolon începu să arunce în ahei cu săgeţi purtătoare de ciumă care îi
îmbolnăviră.
După zece zile mai-marii oştirilor se adunară la sfat, iar Ahile îi ceru
proorocului Calchas să le spună care e pricina mâniei lui Apolon. Acesta
spuse că zeul este supărat că Agamemnon nu i-a respectat preotul şi că
trebuie ca fiica să îi fie înapoiată, ca să stingă supărarea zeului.
Agamemnon, supărat, spuse că o va inapoia pe Hriseida tatălui său, dar
că, în schimb, îi va lua lui Ahile iubita, pe Briseida.
Ahile spuse că atunci el nu va mai ieşi pe câmpul de luptă şi va veni
vremea când vor avea mare nevoie de el. Aşa şi făcură, iar Ahile se
retrase în cortul său şi plânse când i-o luară pe Briseis. Mama sa, zeiţa
Tetis îi ceru lui Zeus, tatăl ei, să îi ajute în lupte pe troieni, ca să-i facă
pe ahei, mai ales pe Agamemnon, să înţeleagă cât de preţios este pentru
ei neînfricatul Ahile.
A doua zi porniră lupta. In fruntea troienilor se aflau frumosul Paris
şi puternicul Hector, fii ai regelui Priam. Paris îl provocă la luptă pe
regele Menelaos, pentru ca lupta între ei doi să aleagă cui îi vor rămâne
frumoasa Elena şi averile ei. Menelaos era cu mult mai puternic şi mai
priceput în luptă decât Paris. Era cât pe aci să îi ia viaţa, dacă nu l-ar fi
salvat Afrodita. Sub adăpostul unui văl fermecat, ea il duse şi îl ascunse
în palat, fără să vadă nimeni. Menelaos îl căută în zadar şi, negăsindu-l
porni o luptă crâncenă între ahei şi troieni.
Căzură mulţi viteji şi din partea troienilor şi din partea aheilor. Fu
doborât si Enea, fiul zeiţei Afrodita şi al lui Anchise, văr al regelui
Priam. Ar fi murit dacă nu l-ar fi apărat chiar mama lui, căci se
amestecară şi zeii în bătălie. De partea troienilor erau Afrodita şi Marte
şi Apolon. De partea aheilor, Atena şi Hera şi mulţi alţi zei. Zeus îi ajuta
când pe unii, când pe alţii, după cum îl ruga Afrodita sau îi cerea Hera.
Cu ajutorul Atenei, aheii făcură prăpăd printre troieni şi degeaba îi
făcură aceştia din urmă jertfe bogate, zeiţa nu putu să fie îmbunată.
Hector trecu să îşi ia adio de la soţia lui, Andromaca şi de la fiul său,
Astianax, apoi plecă la luptă împreună cu fratele său, Paris. Hector,
potrivit obiceiului, provoca la luptă unul dintre vitejii ahei. Se alese
uriaşul Aiax, luptător crud şi fioros. Se luptară pe viaţă şi pe moarte, dar
niciunul nu izbuti să îl învingă pe celălalt. Lupta luă sfârşit fără un
învingător şi un învins.
In zilele următoare troienii, cu Hector în frunte, îi fugăriră tare pe ahei.
Agamemnon îşi dădu seama că are nevoie de ajutorul lui Ahile. Acesta
însă refuză, spunând că nu va mai pune mâna pe lance până când Hector
nu va ajunge să dea iureş la corabia lui.
Bătălia porni din nou. Troienii conduşi de Hector îi alungară pe ahei de
sub zidurile cetăţii până la corăbii. Bătrânul Nestor, înţeleptul, îl trimise
pe Patrocle, prietenul drag al lui Ahile, să îi spună acestuia să îşi pună
vestita lui armură şi să alunge troienii de la corăbii. Patrocle îmbrăcă el
însuşi armura prietenului său şi plecă în fruntea mirmidonilor lui Ahile
la corăbii. Muri ucis în luptă.
Cum armele şi armura lui Ahile rămăseseră la Hector, după moartea lui
Patrocle, zeiţa Tetis se duse la zeul Vulcan şi îl rugă să-i facă altele
pentru fiul ei. Agamemnon îi înapoie lui Ahile femeia iubită, pe care o
respectase, şi îi dădu daruri bogate, astfel că se împăcară.
Pe câmpul de luptă, Ahile, mâniat de moartea prietenului său, ucise în
dreapta şi în stânga până când ajunse în dreptul porţilor cetăţii Troia,
unde se afla Hector. Când îl văzu atât de înfricoşător, Hector porni să
fugă, iar Ahile cel iute de picior îl urmări îndeaproape. Ocoliră cetatea
de trei ori, după care Ahile îl străpunse pe Hector cu lancea, luându-i
viaţa.
Douăsprezece zile a batjocorit Ahile leşul lui Hector, atât de supărat era
pentru moartea lui Patrocle. Apoi, ocrotit de zei, sosi la el tatăl lui
Hector şi îi înmuie inima. Ahile îi dădu trupul viteazului său fiu şi îl
asigură că va avea cele douăsprezece zile de care avea nevoie pentru
funeralii, după cum era obiceiul.
După acest răstimp luptele porniră din nou. In ajutorul cetăţii Troia
sosiră amazoanele, dar regina lor, Pentesilea, fu ucisă de Ahile. Tot
acesta îl ucise şi pe Memnon, sosit din Egipt să îl ajute pe regele Priam,
căruia îi era nepot.
În timpul acesta Paris ucisese mulţi ahei cu săgeţile sale şi tot el îl ucise
şi pe Ahile. La naşterea sa zeiţa Tetis îl scăldase pe acesta în apele
fermecate ale râului Stix, ca să nu poată să-l rănească nici o armă.
Rămăsese totuşi un loc neudat de ape, călcâiul de care îl ţinuse ca să îl
scufunde în apă. Zeul Apolo dirijă mâna lui Paris şi săgeata acestuia
străpunse tocmai călcâiul lui Ahile, care căzu mort la pământ. Paris muri
şi el, după îndelungi chinuri, atins de o săgeată otrăvită. După moartea
lui, Elena se însoţi cu un frate de-al lui, Deifob.
Trecuseră aproape zece ani, muriseră cei mai de seamă luptători din
ambele tabere, dar războiul troian nu se mai sfârșea…
Aşa se încheie epopeea Iliada. Sfârşitul razboiului troian şi alte
întâmplări sunt povestite de Homer în epopeea Odiseea.
Ulise văzu că nici după zece ani aheii nu izbutiseră să treacă de zidurile
Troiei (întâmplările din ultimul an sunt povestite în epopeea Iliada).
Atunci, el născoci un vicleşug. Puse meşteri pricepuţi să întocmească un
cal uriaş de lemn. Îl umplu cu soldaţi şi îl lăsă noaptea la porţile cetăţii.
În zori, aheii se prefăcură că se întorc la ei acasă, dădură foc corturilor,
se urcară pe corăbii şi plecară de la ţărm.
Troienii băgară uriașul cal troian în cetate. Se puseră pe băut, bucuroşi
că au scăpat de urgia războiului. Pe când zăceau beţi, noaptea, un grec
furişat dinainte în cetate deschise uşa tăinuită din burta calului. Oştenii
ahei săriră afară şi deschiseră porţile cetăţii. Oştile plecate cu corabiile şi
revenite la ţărm intrară în cetate. În noaptea aceea Troia fu arsă până în
temelii. Troienii care scăpară de la moarte deveniră sclavi.
O mână de oameni reuşi să scape cu fuga. Aheii porniră înapoi spre
casele lor, de la care lipsiseră zece ani. Unii ajunseră mai repede, alţii,
mai încet, dar cel mai greu ajunse acasă, în Itaca, Ulise sau Odiseu.
Rătăciţi de flota cea mare a lui Agamemnon, Ulise şi oamenii săi
poposiră în insula ciconilor, neam care îi ajutase pe troieni. Așa a
început odiseea lor. Aheii jefuiră insula, luând multe bogăţii şi fete
tinere ca sclave.
Ulise le porunci oamenilor săi să se îmbarce iute şi să plece cu toţii de
la ţărmul primejdios. Ei nu îl ascultară, ci întinseră mesele pe ţărm şi se
puseră să petreacă. In zori sosiră ciconienii şi făcură prăpăd în oastea
moleşită de vin. Abia scăpară cu viaţă, dar cu pierderi omeneşti, şi
porniră din nou pe valuri. Odiseea era abia la început.
Pe mare, Zeus dezlănţui o furtună înfricoşătoare. Nouă zile şi nouă nopţi
luptară aheii cu talazurile negre şi furioase. Apoi acostară pe ţărmul
locuit de lotofagi, oamenii care se hrănesc cu lotus, socotit floarea
uitării. Ei i-au poftit pe câţiva dintre nou-veniţi să guste din frunzele
dulci. Deodată oaspeţii nu mai ştiură de ţara lor şi nu mai doriră decât să
trăiască printre lotofagi. Odiseu îi smulse cu sila pe aceştia, iar pe cei
care nu gustaseră îi opri să o facă, grăbindu-se să ajungă iar pe mare.
Ajunseră aproape de insula Ciclopilor, uriaşii cu un singur ochi, aşezat
în frunte. Ulise, curios să-i vadă pe ciclopi, îşi duse corabia chiar la
ţărmul insulei. Celelalte corăbii se opriră într-o insulă mai îndepărtată.
Ulise şi o ceată de oameni de-ai lui, cu ulcioare de vin în braţe, căutară o
peşteră unde să poposească şi nimeriră tocmai la peştera ciclopului
Polifem. Intrară, el nu era acasă. Tocmai când să se aşeze în jurul
focului, acesta intră şi astupă intrarea în peşteră cu o stâncă uriaşă.
Ciclopii erau nişte căpcăuni lacomi de carne de om. Și acesta începu să-i
manânce pe oamenii lui Ulise, câte doi în fiecare zi.
Atunci Ulise, prefăcându-se că îi e prieten, îl îmbătă cu vinul din
urcioare. În timp ce dormea, îi luă vederea unicului ochi. Apoi se
prinseră de burţile oilor uriaşe, el şi tovarăşii lui. Când uriaşul ridică
stânca de la intrare, să iasă oile la păscut, ieşiră şi ei cu ele odată. Ajuns
pe corabie, Ulise îi strigă lui Polifem numele său şi o seamă de batjocuri.
Mânios, uriaşul îi ceru tatălui său, zeul mărilor, Poseidon, să facă în aşa
fel încât Ulise să ajungă acasă cât mai târziu se va putea, fără nici un om
de-al său, iar acolo să fie întâmpinat de duşmani puternici. Odiseea
continuă. În drumul său, Ulise trecu pe la regele Eolus, stăpânul
vânturilor, care îi găzdui cum se cuvine.
La plecare, pentru a-l ajuta să navigheze, strânse într-un burduf vânturile
furtunoase şi i-l dădu, ca să le elibereze când va ajunge acasă. Nişte
marinari, crezând că are bogaţii acolo, desfăcură burduful şi vânturile îl
aduseră înapoi, la insula lui Eolus. Plecat a doua oară de la regele Eolus,
Ulise ajunse pe insula lestrigonilor, uriaşi care îi prinseră o parte din
oşteni şi îi mâncară. Abia scăpă de acolo şi Ulise ajunse pe insula Eea,
unde trăia vrăjitoarea Circe. Ea îi ospătă pe marinari sub ochii lui Ulise
cu mâncăruri şi băuturi fermecate. Aceştia se transformară în purcei.
Ulise, datorită unei flori vrăjite pe care o primise de la zeul Hermes,
scăpă de farmece.
El o ameninţă pe frumoasa vrăjitoare că o omoară dacă nu-i transforma
înapoi pe marinari în oameni şi ea se supuse. Un an de zile au petrecut
Ulise şi marinarii lui în bratele lui Circe şi ale nimfelor sale. Până la
urmă îi răzbi dorul de casă. Plecară, dar Circe îi spuse lui Ulise ca întâi
va trebui sa ajungă în Infern, apoi să se reîntoarcă la ea şi abia după
aceea va lua drumul spre casă. Intr-adevăr, Ulise ajunse în Infern, în
lumea morţilor şi îl întâlni pe proorocul Tiresias. El îi spuse ce mai avea
de făcut şi prin ce mai avea să treacă până să ajungă acasă. Tot aici o
întâlni şi pe mama sa, care murise în timp ce el era la războiul Troiei.
Ea îi spuse că soţia lui, Penelopa, îl aşteaptă şi plânge zi şi noapte de
dorul lui, iar fiul Telemac, creşte liniştit şi sănătos. Apoi Ulise îi văzu pe
Agamemnon, mort după terminarea războiului troian, pe Ahile şi pe
însuşi Heracle. Ulise se întoarse la corabie şi luă drumul înapoi către
insula Circei. Aceasta îl povăţui cum să scape de insula sirenelor. Ele
atrăgeau marinarii pe ţărm cu cântecele lor minunate, le împingeau
vasele în larg, apoi îi lăsau să moară de foame şi de sete. După sfatul ei,
Ulise şi ai lui îşi astupară urechile cu ceară şi trecură de sirene cu bine.
Tot după sfatul Circei reuşiră să treacă cu bine printre stâncile Scila şi
Caribda şi ajunseră astfel la insula lui Apolon. Aici zeul avea turme
mândre de boi albi, cu frunţile late.
Ca să le meargă bine, trebuia să nu se atingă de aceste animale. Pe când
Ulise dormea, câţiva marinari înjunghiară totuși câţiva boi, le fripseră
carnea şi o mâncară. Apolon se plânse tatălui său, Zeus. Acesta, ca să îi
răzbune supărarea, porni o furtună care distruse corabia şi înecă toţi
marinarii. Numai Ulise scăpă, dar odiseea nu se terminase. Eroul îşi
înjghebă o plută din rămăşiţele corăbiei. El ajunse, trecând iar printre
cele două stânci periculoase, în insula Ogigia, la frumoasa Calipso.
Şapte ani rămase el la curtea zeiţei, însă nu putu să îşi uite soţia şi fiul.
În acest timp, Zeus şi Atena îşi amintiră de Ulise, urmărit de necazurile
iscate de Poseidon, fiindcă îi orbise fiul, pe Polifem. Atena se duse, sub
chipul unui ostaş, la Telemac, acum un tânăr puternic, şi îl sfătui ce să
facă. La casa lui Ulise-Odiseu domneau acuma peţitorii, veniţi să-i ceara
mâna Penelopei, căci se credea ca Ulise îşi găsise sfârşitul. Atraşi de
frumuseţea femeii, dar şi de averea bogată, peţitorii se aşezaseră acolo.
Erau hotărâți să nu mai plece până când nu îşi alegea un soţ dintre ei.
Penelopa nu voia să îi înfurie şi să folosească forţa împotriva ei, nici să
fie silită să ia pe vreunul dintre ei. De aceea le spusese că va face
alegerea atunci când va sfârşi o pânză uriaşă de ţesut. Numai că ea
desfăcea noaptea ceea ce ţesuse ziua, aşa că nu mai termina cu ţesutul.
Abia de curând, după câţiva ani, îşi dăduseră seama peţitorii de
înşelătorie. Acum voiau să o silească să îşi aleagă un soţ cât mai repede.
Telemac plecă pe furiş cu o corabie, pe care se afla şi Atena, sub
înfăţişare omenească, în căutarea tatălui său. Trecu pe la bătrânul
Nestor, apoi pe la palatele lui Menelaos, de la care află că Ulise era pe
insula Ogigia, la zeiţa Calipso.
Intr-adevăr, acolo era şi suferea necontenit că nu are o corabie şi puterea
de a pleca spre casa lui. Zeus îi transmise lui Calipso hotărârea de a-l
elibera. Aceasta îl ajută să-şi facă o plută straşnică, îi dădu bucate alese,
burdufuri cu vin şi cu apă şi îl lăsă să plece. Pe mare, însă, fu văzut de
Poseidon, care îi sfărâmă pluta. Norocul lui Ulise fu o zână a mării, care
îl ajută să ajungă pe ţărm, în ţara feacilor, chiar pe unde trecea Nausicaa,
fiica regelui. Aceasta îl ajută să îi convingă pe rege şi pe regină, părinţii
ei, să îi facă o corabie care să îl ducă în ţara lui. Şi corabia aceasta avu o
soartă tristă, dar după ce îl duse pe Ulise pe ţărmul Itacei. Odiseea se
apropie de sfârșit.
Ulise nici nu recunoştea locurile pe unde se află, dar îi ieşi în cale zeiţa
Atena, întâi sub chipul unui cioban, apoi chiar sub înfăţişarea ei. Îi spuse
ca a ajuns în Itaca, dar că mai are să îi înfrunte pe ticăloşii peţitori. Îl mai
învăţă ea ce să facă şi apoi îl prefăcu într-un moşneag zbârcit şi gârbovit
de ani. Cu acest chip, Ulise ajunse la un slujitor credincios al său şi tot
aşa îl văzu prima oară Telemac, întors din călătorie. Apoi se arătă cine
este, spre marea bucurie a fiului său. Se înţeleseră să meargă la palat fără
să spună nimic, Ulise sub chipul unui cerşetor. Ajuns la casa lui, prima
fiinţă pe care o văzu fu câinele său, Argus, bătrân şi fără putere, care îl
aştepta de douăzeci de ani să se întoarcă acasă. Îl zări şi, fără a se mişca,
îşi dădu ultima suflare. Intră în palat, unde petreceau peţitorii. Întâi îl
luară în râs, apoi îl puseră să lupte şi apoi veni regina Penelopa care
stătu cu el de vorbă fără a-l recunoaşte.
A doua zi, regina, inspirată poate de zei, le spuse pețitorilor că a sosit
ziua în care îşi va alege dintre ei un soţ. Acela va fi cel care va izbuti să
încordeze uriaşul arc al lui Ulise. Peţitorii încercară, rând pe rând, dar nu
reuşi niciunul. Ulise ceru si el voie să încerce şi regina îl lăsă, cu toată
furia dispreţuitoare a peţitorilor. Fireşte că reuşi să încordeze arcul şi
începu să sloboadă săgeţile în trupurile peţitorilor. Îi săriră alături şi
Telemac şi câţiva slujitori credincioşi ai casei. După o luptă sângeroasă
cu peţitorii, care erau câteva zeci, izbutiră să-i înfrângă şi să elibereze
casa de ei. Ulise se arătă, în sfârşit, reginei, cu adevărata lui faţă. Îi mai
spuse şi ceva secrete din tinereţe, ca să o convingă pe deplin că este
chiar el, doar nu îl mai văzuse de douăzeci de ani şi trecuse prin atâtea…
A doua zi se duse la ţară, unde trăia tatăl său şi îi spuse şi acestuia că s-a
întors, în sfârşit. Nu le-a fost lungă bucuria, căci rudele peţitorilor veniră
să răzbune moartea acestora. Noroc cu zeiţa Atena, care îi opri şi spuse
ca voinţa lui Zeus este să fie pace în Itaca şi aşa se făcu, în sfârşit.