Ilie Danilov- Nesupușii Tiparelor Vremii: Pușkin, Dostoievski, Cehov, Esein, Șvarț, Brodski,

Editura C.R:L.R- Editura Sfântul Mina, București- Iași 2010

Capitolul. Dostoievski la 180 de ani
„Portretele pe care le face Dostoievksi personajelor sale sunt realizate cu precizia și
minuțiozitatea unui mare maestru al penelui, fără să-I scape nicun amănunt menit să definească
imaginea fizică, dar și profilului moral al „modelului.” ” - p.50 (citat )
„Cu toate că romanul cel mai complex și mai consistent al lui Dostoievski este, fără
tăgadă, Frații Karamazov, emblemă și apoteoză a întregii sale creații, se pare că cea mai
cunoscută și mai citită dintre cărțile sale este Crimă și pedeapsă. Și asta nu în primul rând pentru
vivacitratea narațiunii și dinamismul subiectului, inspirat din fapt divers, ci, suntem convinși,
pentru profunzimea și corectitudinea analizei psihologice a comportamentului și caracterului
fiecărui personaj, fapt pentru care Dostoievski a fost declarat în Statele Unite celm ai mare
psiholog al tuturor timpurilor.” -p.51
„La începutul anului 1873, când s-a angahat redactor la revista „Graždanin” (Cetățeanul),
Dostoievski era deja un scriitor cunoscut, și nu numai în țara sa. Până la acea dată apucase deja
să-și scrie întreaga operă: Oameni sărmani (1846), Nopți albe (1848), Netocika Nezvanova
(1849), Umiliți și obidiți (1861), Amintiri din casa morților (1861-1862), Însemnări din
subterană (1864), Crimă și pedeapsă (1868), Demonii (1871-1872). După 1873 a finalizaat
Adolescentul (1875). Mulți dintre contemporanii săi ar fi fost fericiți să publice măcar o zecime
din cât a publicat el, ca să poate visa la consacrare.” p.51
„Când a venit la „Graždanin”, Dostoievksi nu era chiar un începător, un debutant în
presă. Avea deja o bogată experiență în domeniul redacțional fiindcă lucrase, împreună cu fratele
său Mihail Dostoievski (scriitor și el, mai mare cu un an decât Feodor), la „Vremea” (1851) și
„Epoha” (1864), colaborase la reviste de prestigiu, ca „Russkoe Slovo” (Cuvântul Rus) și
„Sovremennik” (Contemporanul)”. P.55
„Dostoievski nu-I doar un comentator de circumstanțăp al evenimentelor politice cărora
le-a fost contemporan, ci un profesionist, un adevărat analist politic în sensul actual al
cuvântului. El este pe deplin conștinet de menirea pe care o are, ca ziarist, dar și de rolul pe care
trebuie să-l joace presa în societate. Într-unul din articolele sale, după ce face o lungă divagație,
filosofând pe tema revoluției franceze, se simte obligat să se scuze în fața cititorilor, precizând că
problema abordată nu poate fi dezbătută într-un „fugar articol de presă” .Franța, în opinia lui
Dostoievski, constituie epicentrul tututor seismelor politice din Europa „Este în afara oricărui
dubiu, scrie el, că în Europa, de aproape o sută de ani, totul începe cu Franța și, se pare, că
această realitate se va menține mult timp” p.55-56

Reliogizitatea în viața și opera lui Dostoievski

 „De mic, Dostoievski a primit o temeinică educație religoasă, datorată în primul rând
mamei sale, Maria Feodorovna Dostoievskaia, care și-a îndrumat copii spre cunoașterea Sfintei
Scripturi și înțelegerea momentelor principale ale liturgihiei. Chiar și slova cărții, sub
îndrumarea mamei sale, micuțul Fedea a desprins-o din cărțile religioase, tipărite în slavonă și
aflate la loc de cinste în locuința lor în incinta spitalului pentru săraci din Moscova. Încetul cu
încetul, pe măsura afirmării sale pe tărâm literar, educația lui creștin ortodoxă I-a influențat din
ce în ce mai mult scrierile, aducându-I renumele de „filosof religios” și „proroc creștin”.
Dostoievski era cu adevărat, un om cu credință profundă și întreaga viață, împreună cu eroii
romanelor sale, l-a căutat pe Dumnezeu.” p.59
„În prima sa epistolă în libertate, îi scrie Nataliei Dmitrievna (soția decembristului Mihail
Aleksandrovici Fonvizin): „Am auzit, Natalia Dmitrievna, de la multă lume, că sunteți foarte
religioasă. Și nu pentru că sunteți religioasă, ci pentru că eu însumi am simțit și am trăit acest
lucru, vă voi spune că în asemenea momente, precum iarba care se usucă, ești însetat de credință
și o găsești pentru că numai în nefericire răsare adevărul” (Fragment din scrisoarea din 20
februarie 1854, trimisă de Dostoievski din Omsk Nataliei Fonviznia, la scurt timp după
eliberarea din temniță - traducerea aparține autorii cărții) p.59-60
Invincibila Carte
„Opera lui Dostoievski este rezultatul unor îndelungi și chinuitoare căutări ale esenței
naturii umane. „Omul este o taină”, spunea el, „Ea trebuie dezlegată și, dacă ai să te chinui cu ea
toată, viața, să nu spui că ți-ai pierdut vremea, pe mine mă preocupă această taină fiindcă vreau
să fiu om” (vezi nota de subsol p.63)
„În această imposibilă povară pe care și-a asumat- marele scriitor rus, ghidul cel mai de
nădejde I-a fost Biblia.„Ce carte minunată este acestă Sfântă Scriptură! Ce miracol și ce forță îi
dă omului! O modelare precisă a lumii și a omului, a caracterelor omenești, și totul întocmit
pentru vecii vecilor. Și câte taine deslușește și le face evidente! Este o carte invincibilă, o carte
plină de omenie„ (vezi nota de subsol p.63)
Fără Dumnezeu, oamenii sunt străini unul pentru celălalt
„Una dintre tezele dostoievskiene care stau la baza structurării personajelor sale este
fraternitatea. Dostoievski înțelegea și recunoștea fraternitatea doar prin iubirea pentru
Dumnezeu, fiindcă numai prin El, omul își identifică, își simte aproapele.”- p.66

Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, metamorfozele romanului, Ediție îngrijită de

Mircea Mihăieș, Polirom 1999
„Ce va să zică: a nu avea unde să te duci, pentru eroii lui Dostoievski? Fiindcă, în
definitiv, de la întâlnirea cu Marmeladov, când Raskolnikov este pe punctul de a ucide, și până la
discuția cu anchetatorul, când pe punctul de a se recunoaște vinovat, întreg zbuciumul sufletesc
al personajului se leagă tot mai adânc de acesată întrebare. S-ar putea spune că Marmeladov îi
proorecește calvarul: abia după crimă Raskolnikov și-o va adresa sieși, o va simți ca fiind a lui” -
p.226
„Raskolnikov ucide pentru a-și dovedi lui, însuși că este liber, necondiționat de
împrejurări, de lume, puternic și capabil să-și împlinească destinul. Prin acest gest el se atașează
mai presus de lumea în care trăiește, vrea să dovedească, prin dispreț față de morala acestei lumi
și prin sfidarea legilor ei, că nu depinde decât de sine.” p.226-p.227
„Toate pesonajele se învârtesc parcă într-un cerc vicios, prizonierii fără scăpare ai lumii
pe care o urăsc, da în care sunt nevoiți să trăiască până la capăt. Iar această lume- lumea lui
Dostoievski- este neînchipuit de mică: nu pământul întreg, nu Rusia, nici măcar Petersburgul, ci
adesea, numai o stradă, o casă sau o cămăruță cât o „cabină de capor” (cum numește un personaj
mansarda lui Raskolnikov). O lume fără ieșire și a cărei strâmtoare fiecare personaj o măsoară cu
propriul destin. p.227