Organizarea zonelor de activităţi

Zone industriale - Exerciţiu aplicat

Timpuri Noi - Văcăreşti - Cheiul Dâmboviţei

Săpunaru Delia, Lungu Alexandra, Grecu Sara, 42U

Facultatea de Urbanism, UAUIM

1
Bibliografie

1. http://www.artaurbana.ro/zonele-industriale-elemente-de-patrimoniu-si-potential-
pentru-bucuresti/
2. http://bercenidepoveste.ro/inainte-de-a-se-repara-locomotive-la-lemaitre-se-
spalau-lenjeriile-spitalelor-din-capitala/
3. https://www.bucurestiivechisinoi.ro/2016/12/dambovita-la-abator-sau-un-
bucuresti-extrem-de-putin-cunoscut/
4. https://bercenidepoveste.ro/vedere-aeriana-manastirea-vacaresti-crematoriul-
cenusa-lemaitre-abator/
5. https://pressone.ro/cum-cad-si-se-ridica-fostele-fabrici-si-uzine-in-bucurestiul-
postindustrial
6. https://www.zf.ro/companii/abatorul-splai-aflat-pe-un-teren-de-100-mil-euro-scos-
la-vanzare-cu-600-000-euro-3078681
7. http://bercenidepoveste.ro/maternitatea-bucur-a-fost-construita-din-donatia-lui-
dumitru-mociornita/
8. http://metropotam.ro/La-zi/A-mai-ramas-ceva-art2736425796/
9. https://bercenidepoveste.ro/povestea-piratilor-dambovitei/
10. http://www.imperialtransilvania.com/ro/citeste-stirea/argomenti/places-of-interest-
1/articolo/palatul-odeon-un-loc-in-care-se-traieste-nostalgia-bucurestiului-
interbelic.html
11. http://www.infobdb.ro/articole/6316
12. http://metropotam.ro/Locuri-de-vizitat/Bucurestiul-Industrial-2-art7056447967/
13. https://www.anuala.ro/proiecte/2017/089/panou1.jpg
14. https://www.vice.com/ro/article/8qavdp/fabrica-pionierul
15. https://www.zf.ro/burse-fonduri-mutuale/flaros-bucuresti-face-un-profit-de-352-
000-lei-in-s1-la-afaceri-de-1-7-milioane-de-lei-15577164
16. https://www.digi24.ro/magazin/stil-de-viata/comoara-dintre-buruieni-si-fiare-vechi-
cum-au-reinventat-tinerii-spatiile-industriale-dezolante-ale-bucurestiului-876498
17. https://www.biofarm.ro/despre-noi/istoric/
18. http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2015/04/patrimoniul-industrial-bucurestean-la-
pamant/
19. http://www.transylvaniatrust.ro/wp-content/uploads/2018/12/Lista-
PAI_INVENTARIERA.pdf
20. https://patrimoniu.ro/images/pdf/LMI-2010_Declasate-Lista-monumentelor-
istorice-declasate-2012_iulie.pdf
21. https://www.ideiurbane.ro/timpuri-noi-la-metrou/
22. https://kandia-dulce.ro
23. https://www.facebook.com/bucurestiulmeudrag/photos/a.152311974834700/2126
170657448812/?type=1&theater
24. 1934 - Planul Director de Sistematizare a Capitalei (PDSC), întocmit în 1934,
operabil în 1938, colectiv de autori (Duiliu Marcu, G. M. Cantacuzino, R. Bolomez,
I. Davidescu, ing. T. Rădulescu)
25. Chelcea Liviu - Bucureştiu Postindustrial - memorie, dezindustrializare,
regenerare urbană, Bucureşti, Editura Polirom, 2008, pag. 220 - 234
26. Giurescu, Constantic C. - Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în
zilele noastre, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966
27. Mihăilescu, M. Vintilă - Evoluţia geografică a unui oraş, Bucureşti, editura
Paeideia, 2003
28. Popescu Toader - Proiectul Feroviar românesc (1842 - 1916), Bucureşti, Editura
Simetria, 2014
0. Imagine copertă - Sus Fabrica Timpuri Noi şi magazinul Crinul - Jos Timpuri Noi Square, clădiri de birouri actuale

2
 Zona industrială Timpuri Noi - Văcăreşti - Cheiul Dâmboviţei

1. Apariția și dezvoltarea zonelor industriale in București (context istoric,

distribuția spațială la nivelul orașului, relațiile funcționale formate la nivel de zone,
specializarea, relațiile cu căile de comunicație)

Aceste zone situate la periferie de-a lungul istoriei, dar care, din cauza expansiunii
ţesutului urban au fost incluse in zona centrală a oraşului, întreprinderile industriale au
existat încă din cele mai vechi timpuri şi sunt atestate în diverse izvoare istorice. În ziua de
azi, construcţiile din zonele industriale creează o imagine dezolantă la nivelul Capitalei.
Venite din alt timp, in continuă degradare, zonele industriale sunt nişte mamuți pe cale de
dispariţie in ţesutul urban.
În trecut importanţa acestora era evidentă, accentul pus in Planul Director de
Sistematizare pe calitatea zonelor industriale se observă in întreg documentul. “Oraşul
trebuie sa fie bogat […] pentru aceasta, primul obiectiv de urmărit prin plan, este ca populaţia
sa poată munci in condiţii cât mai bune. Să se prevadă amenajările necesare ridicării
economice, locuri special amenajate si înzestrate pentru industrie si comerţ.” Pentru ca
oraşul sa funcţioneze, el trebuie sa producă si pentru a produce lucruri calitative, populaţia
trebuie sa aibă condiţiile necesare atât la locul de muncă cât si in cadrul oraşului (Căi de
comunicaţie in interiorul oraşului cât şi în afara acestuia optime, potrivite).
Într-o lucrare din 1934 “Ce produce oraşul? In afara de funcţionărimea de la stat,
judeţ, comună, in afară de liber-profesionişti, in afara de rentieri, exista marea masa a
populaţiei, care nu poate trai de cat din industrie si comerţ. Acestea sunt ramurile de
activitate caracteristice populaţiei urbane.” (“Planul Director de Sistematizare al Municipiului
Bucureşti”).1 Acest lucru surprinde o imagine sugestivă asupra vremii respective si asupra
locului industriei în oraş.
Un prim eveniment in descrierea perioadelor evolutive ale industriilor Bucureștiului
este Revoluţia Industriala, începută in România mult mai târziu decât in Anglia, Franţa,
Germania, SUA. Aceasta fiind apărută in Romania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
si dezvoltată destul de încet la început, caracteristicile industriale ale oraşului au devenit
evidente in perioada comunista. Primele ramuri ale industriei româneşti fiind mineritul,
metalurgia, transportul si construcţiile de maşini. Imaginea urbana a Bucureştiului, precum si
a altor oraşe din Romania, a fost complet schimbata de prezenta furnalelor, arhitectura
inginereasca unde prioritare erau elementele structurale şi lipsa elementelor decorative,
devenind o imagine definite de industrie.
Perioada de
dezindustrializare,
apăruta in România după
1989 a dus la reducerea
zonelor industriale şi
implicit, la apariţia
suburbanizării si zonelor
de ghetouri.

1. Ocuparea fortei de muncã pe

ramuri de activitate în Bucuresti,
pentru 1992, 2002, 2005

3
1 - http://www.artaurbana.ro/zonele-industriale-elemente-de-patrimoniu-si-potential-pentru-bucuresti/
 2. Evoluția natural și evoluția planificata a zonelor industrial în oraș.

Zonele industriale din București s-au dezvoltat în general planificat, in funcţie de

nevoile specifice perioadei. Aceste platforme au o calitate interesanta, si anume posibilitatea
reconversiei funcţionale, fiind terenuri mari, clădiri cu suprafeţe întinse cu o deschidere foarte
mare si lumină prezentând un potenţial de reintegrare si modernizare a aspectului neplăcut
pe care îl au in prezent.
Sectorul industrial este o parte neimportantă în cadrul dezvoltării capitalei în prezent
din punct de vedere economic. Deşi intr-un timp erau repere la nivelul oraşului, acestea nu
mai reprezintă astăzi decât nişte imagini anoste si monotone în aglomeraţia oraşului modern.

2.Situaţia existentă şi tendinţele de evoluţie ale zonelor industriale din Bucureşti la nivelul anului 2012

4
 3. Studiu de caz Timpuri Noi - Văcăreşti - Cheiul Dâmboviţei
Zona industrială Timpuri Noi - Văcăreşti - Cheiul Dâmboviţei se află în sectorul 3 al
Bucureştiului, de-a lungul Splaiului Unirii, între Bulevardul Dimitrie Cantemir şi Şoseaua
Mihai Bravu („ în zona Radu Vodă - Piaţa Unirii şi până spre Văcăreşti”2). Aceasta este
singura, alături de Colentina - Obor, care îşi începe istoria chiar înaintea industrializării
comuniste, dezvoltându-se de la mici ateliere meşteşugăreşti apărute încă din sec. al XVII-
lea. În acest context, fiecare meserie era strict împărţită, având ateliere diferite. Spre
exemplu, în ramura cizmăriei, existau pantofari, condurari, ciubotari, papucari,etc.. Mai apoi,
după începerea industrializării, atelierele se unifică, realizând o producţie mai diversificată. 1
3 . 4. Localizarea zonei industriale

1.Fabrica chimica de tabacarie 2. Fabrica de tricotaje

3. Fabrica de turnatorie (erezi) 4. Turnatoria Lemaitre
5. Fabrica de tesaturi de lana Heinrich Schubert & Fii
6. Societatea anonima pentru industria bumbacului
7. Fabrica de arnici si nasturi 8. Depozit de cherestea
9. Depozit de cherestea Gh. Vasilescu
10. Depozit de cherestea Gh. Berevoianu
Pe planul din 1852 se regăseşte o zonă denumită Kărămidari şi două mori, în timp ce
pe cel din 1871, străzile capătă denumiri legate de activităţile industriale din zonă, precum
Strada Tăbăcăriilor, Strada Aurari, Strada Lînăriei. Exista aşadar o tradiţie a producţiei din
domeniul alimentar, al tăbăcăriei, curelăriei, producţiei de săpun sau de lumânări, acestea
folosind materii prime de natură animală, specific care s-a păstrat până în anii 1990. În anii
1960 existau 14 fabrici din şapte domenii economice, majoritatea axate categoriile de mai
sus.
În 1926 , într-o primă zonă, existau, între Bulevardul Mărăşeşti şi Piaţa Unirii, două
turnătorii în spaţiul actual al Bibliotecii Naţionale, o brutărie nemţească, Alois Muller şi două
tipografii, Sigismund Solomon şi Josef Weiberg, precum şi Atanier Teodor, o fabrică de
ciocolată pe Bulevardul Mărăşeşti. În perioada comunistă apare şi Fabrica de panificaţie
Victoria.
Tot la 1926, o a doua zonă la sud de Bulevardul Mărăşeşti, până la Strada Cuza
Vodă şi Bulevardul Şincai, erau dedicată tăbăcăriilor specifice zonei, 10 la număr, printre
care Tăbăcăria Grigore Alexandrescu, viitoarea Gralex, înfiinţată în 1879. Gralex avea relaţii
comerciale cu Fabrica de Încălţăminte Militară de pe Şoseaua Viilor, pentru care furniza
accesorii semifabricate. După 1940, din cauza unor probleme financiare, firma realizează
„modernizări şi măsuri de protecţie pentru muncitori”3, având dispensare pentru urgenţe cu
secţie chirurgicală, cabinete pentru menţinerea sănătăţii muncitorilor care lucrau cu
substanţe chimice, precum şi cantină folosită ca sală de cursuri şi conferinţe. În 1934, Gralex
se unifică cu o altă fabrică din zonă, Tăbăcăria Naţională. După naţionalizare, în 1949, se
realizează Fabrica de piele Luptătorul, ce includea Gralex şi încă 6 tăbăcării: Fortuna,

2, 3, 4 - Chelcea Liviu - Bucureştiu Postindustrial - memorie, dezindustrializare, regenerare urbană, 5

Bucureşti, Editura Polirom, 2008, pag. 220 - 234
Goldenberg-Sidago & Fii, Constantin Grigoroiu, Bourul - fosta Sapationo, mutat din Tulcea
de Nicola Prodanoff14 şi Butuceanu. Mai apoi Luptătorul devine Fabrica Kirov, până în 1962,
după care Fabrica de pielărie şi încălţăminte Dâmboviţa, împărţită astăzi în alte patru firme.
O fabrică de textile din aceeaşi perioadă, Adesgo avea un „serviciu de alimentare a
lucrătorilor cu combustibil şi alimente, sub preţul pieţei”4, grădiniţă pentru copiii sub 7 ani ai
angajaţilor şi subvenţii şi „gratificaţii” sub forma unor prime de Crăciun şi de Paști. Aceasta a
fost înfiinţată în 1926 de Arthur Drechsel, a fost naţionalizată, iar în 1993 a devenit privată.

5. Adesgo 6. Fabrica Lemaître

La nordul Dâmboviţei, în a treia zonă se aflau de asemenea fabrici de tăbăcărie, ce s-

au extins de la atelierul unui meşteşr Anton Costamagna în anii 1900, între Bulevarul
Mărăşeşti şi strada Verzişorul, amplasată în Piaţa Bucur. În anul 1912, s-au înfiinţat o serie
de ateliere de opincărie cu 70 - 80 de angajaţi, iar fabrica a fost deschisă în 1917 de fraţii
Prodanoff. Aceasta producea încăţăminte militară, harnaşament pentru cai şi curele de
transmisie şi purta denumirea Talpa. După naţionalizare, a fost înglobată împreună cu
tăbăcăriile Ceamis Toma, Negreanu Pavel şi fiul şi Fleicher, în Întreprinderea de încălţăminte
Nicolae Bălcescu, devenită mai târziu Pionierul. Tot aici exista şi Fabrica de Tricotaje Iacov
Bravu.
Tot la nord de Dâmbovâţia se afla şi o zonă de industrie metalurgică uşoară, înfiinţată
în perioada lui Cuza, în 1864 de Luis Lemaître. La început aceasta era o spălătorie
mecanică pentru spitale, devenită mai apoi în 1869 întreprindere metalurgică., fiind prima
turnătorie de fontă din Regatul României, aceasta având şarpante şi macarale de lemn.13
Aici se realizau instalaţii pentru mori de apă şi cu aburi, maşini agricole (locomobile,
treierătoare, batoze, grape, pluguri, etc.), turnătorie şi „fonderie” pentru tuburi, conducte,
coloane şi grinzi de fier pentru construcţii, poduri şi rezervoare de fier, pompe pentru stropit,
pentru incendii, aparate de salubritate publică (precum capace de canal), bănci, felinare,
grilaje etc.. Existau ateliere de cazangerie, strungărie, instalaţii de forţă motrice, sistemele
de presat hidraulic şi tipar al pieselor de fonta. Prima extindere a fabricii a avut loc după
1887, după promulgarea legii pentru industria naţională. Lemaître avea contrat cu CFR
conform căruia trebuia să repare anual 1000 de vagoane şi 120 de locomotive. În 1991,
pentru aceasta, fabrica s-a extins din nou, cunoscând însă o reuşită relativă, ajungând să
repare doar 4 locomotive pe lună. Fabrica a dat mult timp zonei denumirea de Lemetru. În
perioada comunistă aceasta se numea Uzina Timpuri Noi şi îngloba şi alte ateliere mai mici
din zonă, iar astăzi mai există sub denumirea SC Timpuri Noi SA, privatizată, activând într-o
altă locaţie.
Până în anii 1980, între Splaiul Unirii, Nerva Traian şi Bulevardul Mărăşeşti (fostul Bd.
Goga), mai existau o fabrică de ciocolată, Stoicovici, Economu & Comp, o distilerie de alcool
şi trei fabrici de textile, Apollo, Helveţia şi Rezistenţa, precum şi o fabrică de ceramică
Eftimie, şi o turnătorie Kaukaz - Mihai Botez din 1901.

6
 7. Crinul

Tot aici se mai aflau în 1928 şi

două distilerii de alcool şi Fabrica de
ciocolată Regina Maria, înfiinţată în 1919,
care producea „ un milion de kilograme de
ciocolată, cacao, bomboane şi produse de
patiserie”, având două magazine în
Bucureşti, unul în Braşov şi unul în
Ploieşti şi fiind chiar premiată în cadrul
unei Expoziţii Universale de la Barcelona
din 1929 cu Premiul de Aur. De
asemenea, şi aceasta avea drept măsuri
sociale pentru angajaţi, serviciu de
asistenţă medicală gratuită, locuinţe
gratuite şi societate de ajutor reciproc. După naţionalizare, este inclusă în Întreprinderea de
Produse Zaharoase Bucureşti, iar în 1991 ea devine Excelent Bucureşti, şi în 2004
fuzionează cu Kandia şi devine Kandia - Excelent, mai târziu Kandia Dulce.
De asemenea, mai există la sud şi est de Timpuri Noi fabrica Biofarm, apărută prin
fuziunea unor firme mai mici din 1921, de produse farmaceutice. Aceasta se extinde în 1956,
în 1969 fuzionează cu Galenica în Întreprinderea de Medicamente Biofarm după
naţionalizare, iar în 1996 se privatizează şi redevine Biofarm. O altă fabrică este Crinul,
dezvoltată, după naţionalizare, în 1948, din Fabrica de Tricotaje înfiinţată în 1899, sub
numele de Societatea de Tricotaje Bucureşti. Fabrica funcţiona printr-un parteneriat de
români, cehoslovaci, elveţieni şi americani şi avea 330 de muncitori. Începuturile Flaros, o
altă întreprindere industrială, ţin de Fabrica de tăbăcărie şi pielărie D. Mociorniţa , devenită
mai apoi Postavul, Flamura Roşu în comunism şi Flaros dupa 1989. La sud-est de Lemaître
exista şi Legrain, atelier de săpunuri, parfumuri şi cosmetice din 1919, cu reprezentanţe la
Iaşi şi Kosice, în Cehoslovacia. Aici funcţiona şi Fabrica Măsura pentru fabricarea şi
repararea instrumentelor de măsură, precum şi Tehnica confecţiei.

8. Biofarm 9. Abatorul Comunal

De la sfârşitul secolului XIX - începutul secolului XX existau pe strada Dudeşti

Fabrica de Ţesături 7 Noiembrie şi Ţesătoria de Mătase „Ilie Pintilie”, care se dezvoltă în
1950. În 1960 Ţesătoria îşi schimbă numele în Întreprinderea de mătase Select, aceasta fiind
faimoasă pentru cravate.
În zona de sud se afla Abatorul Comunal, construit în 1869, în mahalaua Mandravela

7
de arhitectul Alexis Godillot, situat în afara oraşului până în anii 1930 - 1940. Acesta a fost
extins cu instalaţii noi la începutul secolului XX. După 1950, odată cu naţionalizarea, acesta
a devenit fabrică de preparare a produselor din carne alimentare, activitatea sa reducându-
se şi în urma unor procese legate de persecutarea evreilor în perioada celui de-al doilea
război mondial, iar după 1989, firma se privatizează şi devine Splai SA. Tot aici se mai
găseau o serie de fabrici de săpun: Cristescu, Stoenescu, Progresu, Săpunaru, de tăbăcării:
Haberman, Tribco şi fiul. Era localizată şi Societatea pentru industria bumbacului,
transformată în Industria Bumbacului. În perioada comunistă s-au realizat aici o fabrică de
pâine, Panvitan, institutul de cercetare IRMEB, şi mai departe către sud, megatermocentrala
CET Sud.

4. Analiza critică a modului de implementare a zonei industriale în cadrul

oraşului
Privind modul de implantare a zonei industriale în oraş, acesta a fost unul
neplanificat, dezvoltându-se treptat din atelierele meşteşugăreşti şi mai apoi manufacturiere,
unele existând încă din sec XVII. Cu timpul, acestea s-au modernizat şi şi-au mecanizat
procesele de producţie devenind fabrici, iar mai apoi au suferit modernizări şi extinderi. În
perioada comunistă, diversele fabrici mici au fost comasate pe domenii.
Cu toate că dezvoltarea nu a fost una planificată, industria fiind în special cea de
tăbăcărie, pielărie şi abator, aceasta a fost strategic poziţionată către ieşirea din oraş a
cursului de apă Dâmboviţa, pentru a împiedica extinderea molimelor şi a poluării în oraş, în
condiţiile în care aceste industrii aveau nevoie de apă. Ele erau amplasate la marginea
oraşului sau chiar în afară cum era cazul Abatorului în anii 1930 - 1940, dar totuşi nu la o
distanţă foarte mare de centru, facilitând accesul.

5. Evaluarea parametrilor urbanistici şi arhitecturali

Referitor la parametrii urbanistici şi arhitecturali ai fabricilor, există multe informaţii
greu de obţinut, având în federe că multe dintre acestea au fost deja demolate.
Un aspect important îl reprezintă accesibilitatea în zonă. Aceasta fiind fragmentată,
constituită din mai multe fabrici mici, accesul rutier şi pietonal este mai uşor faţă de alte
întreprinderi cu o dezvoltare compactă din capitală, strada Verzişori traversând toate
tăbăcăriile. De asemenea, acestea se aflau lângă linia de centură, facilitând accesul rutier.
Trebuie menţionat că a fost realizat un pod peste Dâmboviţa de 22 de metri, dispărut în 1985
de către Fabrica Lemaître.
Privind relaţia cu mijloacele de transport feroviare, Fabrica Lemaître realizează o linie
de cale ferată care ducea către gara Filaret, de 2km şi 100 de metri, prin cheltuiala
întreprinderii. Liniile de cale ferată apar pe un plan din 1923 a lui V. Miorini şi aveau traseul
Uzinele Lemaître - pod Dâmboviţa - str. Lânăriei - str. dr. Istrati sau Gral. Candiano Popescu
- Piaţa Mareşal Joffre - Gara Filaret, rută ce era împărţită cu Abatorul Comunal şi care facilita
accesul mărfurilor, conectând zona cu întreg oraşul dar şi la nivel naţional. Pentru mai mult
timp s-a dorit legarea pe ruta feroviară cu Obor, închizându-se inelul pe partea de sud-est pe
ruta Abatorului. Prima idee de acest fel a apărut în 1894, conturată de DGCFR şi discutată în
Consiliul Comunal. În 1906, ing. Nicolae Popp, propune un studiu în patru variante pentru
linia Filaret - Abator - Obor. În 1912 problema legării Abatorului cu zona Obor a fost reluată,
aceasta având şi motivaţii de igienă, ce ţineau de transportarea animalelor sacrificate,
dorindu-se şi legarea cu Halele Centrale, discutată încă din 1866, pentru aducerea cărnii
proaspete. De asemenea, a existat şi o propunere de tip parteneriat public-privat, a
investitorilor Băleanu şi Bragadir, care doreau să relaţioneze fabricile lor din zona

8
Căscioarele, cu antrepozitele din sudul Bucureştiului, apoi Halele Centrale, Abator şi Obor.
Pentru realizarea planului de sistematizarea al Bucureştiului, în cadrul unui concurs din
1907, anumite propuneri au luat în calcul chiar realizarea în zona Abator a unei noi gări. În
1916, a fost chiar aprobată alocarea a 10 milioane de lei din partea Guvernului pentru
realizarea liniei Abator - Hale, pe care mai apoi Ministerul de Război se oferă să o finanţeze,
considerată de interes strategic. Între timp însă, proiectul a fost abandonat. Cu toate că
această idee a revenit în discuţie în perioada interbelică şi a fost inclusă chiar în planul de
sistematizare al capitalei din 1921 a lui Cincinat Sfinţescu, ea nu a fost în cele din urmă
niciodată realizată.

10. Traseul căii ferate Gara Filaret - Abator - 1943

Din puncte de vedere arhitectural, referitor la clădirea Bourul, pe frontispiciul acesteia
se observă şi astăzi inscripţia cu denumirea vechii fabrici, simbol al proprietăţii private de
înainte de comunism. Aceasta are pe faţadă coloane din fontă ornate, element unic între
fabricile bucureştene.
Abatorul Comunal este o clădire îmbrăcată în cărămidă, în preajma căruia se afla un
teren viran numit zaara în planul din 1871, fiind locul premergător sacrificării.

11. Abatorul Comunal 12. Fabrica de încălţăminte Pionierul

Referitor la Fabrica de Încălţăminte Pionierul, clădirile înalte sunt acoperite către
Piaţa Bucur de o construcţie de locuinţe funcţionalistă din anii 1970. O altă fabrică plăcută ca
aspect este Fabrica de Tricotaje Iacov Bravu, ce astăzi aparţine RENEL.
În ce priveşte Fabrica Lemaître, cunoaştem că aceasta avea în 1921 trei poduri
rulante, un transbordor de 80 de tone sub acoperiş, 20 de canale de montaj şi demontaj,

9
avea o singură uşă de intrare, nu conţinea materiale inflamabile şi era foarte luminoasă.
Avea numeroase secţiuni, printre care strungărie, ajustaj, secţia de osii, cazangeria, ţevăraia,
hale şi instalaţii pentru reparaţii de vagoane şi locomotive, pentru 100 de locomotive anual.
Uzinele ocupau circa 9 ha şi aveau o forţă motrice de 500hp printr-o centrală electrică
proprie şi lucrau cu între 500 şi 1000 de lucrători. Din 1922 s-a realizat secţia vagonaj pe
strada Lânăriei. Din Almanahul Argus aflăm că uzina „posedă următoarele secţiuni speciale:
1. Vagoane şi locomotive.
2. Rezervoare, cazane de vapori, distilerii
3. Turnătorie de fontă, circa 6-8 vagoane lunar.
4. Mare strungărie pentru toate industriile, înzestrată cu maşinile cele mai
perfecţionate şi mai puternice
5. Lucrări mecanice de precizie.
6. Instalaţii de tăbăcărie, transmisiuni complecte cu lagăre şi bucele de roţi strungite.
Uzinele posedă şi o fabrică specială de unelte necesare propriei lor fabricaţiuni, care
le dispensează astfel de un important tribut în afară.”
În perioada în care fabrica a devenit Uzina Timpuri Noi a fost adăugat un turn de apă.
Mai cunoaştem despre Fabrica D. Mociorniţa că avea patru secţii: secţia tăbăcăriei,
secţia încălţămintei, secţia articole de voiaj şi secţia confecţiuni care se ocupa de uniforme
militare.

12. Fabrica Lemaître exterior 13. Fabrica Lemaître interior

14. Uzinele Timpuri Noi 15. Fabrica Mociorniţa, viitoarea Flaros

O descriere a procesului de producţie din care primim informaţii despre organizarea
arhitecturală a fabricii, avem şi despre Fabrica de Ciocolată Regina Maria. Aceasta a apărut
cu o mică prăvălie şi un laborator pe strada Matei Millo, având peste 15 ani 400 de angajaţi.
Fabrica ocupa trei sferturi dintr-un teren de 5000 mp. Exista într-unul din imobile sala
dinamurilor cu trei generatore ce produceau 300 de cai putere, singura sală cu aspect într-
adevăr mecanic. Într-un articol din Gazeta Municipală este descris întregul proces al
fabricării ciocolatei: „Boabele de cacao sunt introduse într-un prăjitor automat, de unde după

10
5 - Almanahul Argus despre organizarea Societăţii Anonime a Uzinelor Metalurgice Lemaître
răcire trec într-o maşină numită «concasior», unde sunt sfărâmate. De aici materialul este
transportat într-o sală alăturată, unde boabele de cacao sfărâmate şi zahărul sunt
amestecate într-un fel de melanjor. Astfel două roate foarte grele «calcă» zahărul şi boabele
de cacao până devin o pastă foarte densă. Produsul este trecut în alte două vase de metal,
unul pentru ciocolata cu lapte, altul fără, pasta este automat bătută până ce devine fină.
Urmează turnarea în forme dreptunghiulare, fiind apoi ambalată. După aceea trece printr-un
frigorifer imens, sistematic, bine acoperit, ciocolata în forme trece pe un platou turnant pe o
lungime de 15 m". Este, de asemenea, amintit că „frigoriferul consumă, mai ales vara, 5.000
de kilograme de gheaţă zilnic, de altfel şi gheaţa este produsă tot la fabrică, pentru a reduce
din cheltuieli".6 Erau maşini care produceau şerbet continuu sau interiorul bomboanelor
fondante de ciocolată, operaţii fine şi amănunţite.
Zona de tăbăcărie şi confecţii se întindea pe 600 de metri între Chei şi Calea
Văcăreşti.
Referitor la echiparea tehnico-edilitară, în perioada comunistă au fost extinse reţelele
de canalizare şi apă, ceea ce a favorizat dezvoltarea industrială. De asemenea, au fost
introduse troleibuze pe Magistrala Vest - Est în 1956, care facilitau accesul în zonă pentru
muncitori, deşi marea lor majoritatea locuiau în blocuri în apropierea uzinelor.

6. Stadiul actual al dezvoltării

În prezent majoritatea clădirilor industriale au fost demolate sau sunt lăsate în
paragină. În cazul celor recondiţionate, acestea nu mai găzduiesc activităţi industriale, ci de
servicii în mare parte, iar în cazul în care vechile întreprinderi şi-au păstrat activitatea,
acestea s-au relocat sau au schimbat domeniul în care se desfăşoară.
Astfel, în prezent, din prima zonă se mai păstrează doar clădirea fabricii de ciocolată
Atanier Teodor de pe Bulevardul Mărăşeşti, recondiţionată, însă tencuită şi păstrând doar
liniile faţadelor vechii arhitecturi. În aceasta, activitatea din domeniul industriei de ciocolată
nu se mai păstrează, funcţionând un service auto, al firmei Rădăcini Auto.
Din cea de doua zonă, se păstrează construcţiile Fabricii de pielărie şi încălţăminte
Dâmboviţa, astăzi împărţite între patru firme de stat şi private din domeniul textilelor şi
blănurilor. Foarte uşor de recunoscut este clădirea Fostului Bour, după inscripţia de pe
faţadă, recent recondiţionată. Majoritatea clădirilor nu sunt însă restaurate şi în incinta lor nu
mai funcţionează nici o activitate, acestea fiind abandonate. În aceeaşi situaţie se află
clădirile Fabricii Pionierul, după ce o perioadă în interiorul acesteia a funcţionat Club Colectiv
la subsol, până la incendiul din 2015.

16. Bour 17. Fabrica Dâmboviţa

11
6 - https://m.jurnalul.antena3.ro/timp-liber/casa/o-celebra-ciocolaterie-din-bucurestii-de-altadata-
554267.html
 De asemenea, se păstrează şi construcţiile din perioada comunistă ale Adesgo.
Firma produce şi în prezent, fiind cel mai mare producător de şosete şi ciorapi din ţară,
aflându-se în regim privat din 1993. Nici aceste construcţii nu sunt însă într-o stare foarte
bună.
Privitor la Fabrica Lemaître, aceasta a fost demolată începând cu anul 2010, pe
terenul aflat acum în proprietatea grupului IKEA, aflându-se un complex de birouri. Din tot
complexul Uzinei Timpuri Noi se mai păstrează astăzi doar o clădire de locuinţe colective, pe
Strada Foişorului, nr. 150 - 150A, construit pentru muncitorii fără locuinţă la sfârşitul anilor
1950, cunoscut drept Blocul Timpuri Noi. Acesta se află astăzi în administrarea Întreprinderii
de Administrare Locală.

18. Clădiri de birouri în locul Uzinelor Timpuri Noi 19. Uzinele Timpuri Noi

20. Ultima clădire demolată din Uzine 21. Blocul de pe strada Foişorului

Fabrica de ciocolată, Stoicovici, Economu & Comp, distileria de alcool şi cele trei
fabrici de textile, Apollo, Helveţia şi rezistenţa, fabrica de ceramică Eftimie, şi o turnătoria
Kaukaz - Mihai Botez au fost toate demolate în 1980, în zonă fiind realizate locuinţe colective
comuniste. Fabrica de ciocolată Regina Maria mai există doar prin întreprinderea Kandia
Dulce, localizată însă pe Şoseaua Viilor.
Fabrica Biofarm continuă să existe în vechea sa clădire care a fost renovată. Aceasta
este cea mai mare producătoare de capsule gelatinoase moi din România şi în primii 3
producători de soluţii şi suspensii pentru administrare orală. Firma s-a extins în prezent în 12
ţări.
Alte două fabrici care încă mai există sunt Crinul şi Flaros de pe strada Logofăt
Tăutu. Dacă întreprinderea Crinul mai există doar cu numele, Flaors a devenit o firmă ce
închiriază spaţii. Vechea fabrică a fost renovată şi a devenit un centru de arte vizuale şi dans
contemporan, aici organizându-se anual un festival internaţional de dans contemporan. Aici
sunt localizate şi firmele IT Direct şi PC Garage.

12
 Privitor la Abator, clădirile acestuia încă există , o parte renovate în care funcţionează
Restaurantul Odeon, cu încăperi şi specific culinar legat de vechea funcţiune şi de
preparatele măcelăreşti. În celelalte construcţii funcţionează „ateliere mecanice, spaţii de
depozitare, pielării şi locuri nefolosite”. Industria Bumbacului aparţine în prezent mai multor
proprietari care închiriază spaţiile, care au fost renovate de un grup de urbanişti şi arhitecţi.
În el funcţionează astăzi Nod Marketspace, spaţiu de coworking pentru design, cu 5 ateliere,
o galerie de artă, un showroom şi un studio foto video, precum şi Biblioteca de materiale
MATER. De asemenea, fosta fabrică de ciorapi Apollo, a devenit un spaţiu cultural în care au
loc concerte şi o altă ţesătorie este acum un spaţiu pentru şedinţe foto cu design floral
realizat de designerul Simona Opriş
Fabrica de Ţesături 7 Noiembrie este demolată între 2006 şi 2010, pe locul ei
existând o clădire de locuinţe colective din ansamblul imobiliar InCity Residences. Şi
Întreprinderea de mătase Select este demolată între 2009 şi 2010, terenul ei fiind astăzi
neconstruit.

22. Nod Marketspace în clădirea Industria Bumbacului 23. Industria Bumbacului

7. Elemente de patrimoniu industrial/ valoare arhitectural urbanistică
În Lista Monumentelor Istorice din Bucureşti nu apare în prezent, în realitate, nici o
construcţie industrială din zona Timpuri. Până în 2010, pe listă apărea cu codul B-II-m-B
18648, Întreprinderea de mătase Select, aceasta fiind însă declasată, pentru ca pe teren să
poată fi realizat un proiect imobiliar, care nu s-a realizat nici până astăzi. În continuare pe
listă apare clădirea vecin, Fabrica de Ţesături 7 Noiembrie la codul B-II-m-B 18648, clădirea
fiind însă inexistentă, odată cu demolarea sa. O situaţie asemănătoare o prezintă şi Fabrica
Lemaître, ce se afla la codul B-II-m-B-19823, cu denumirea de Uzinele Timpuri Noi şi care a
fost declasată în 2009, rămânând pe listă doar o clădire din ansamblu, cu denumirea de
Uzinele Timpuri Noi. Birouri - fostul Centru de calcul. Demolările au început în 2012, deşi
construcţiile se aflau în zona de protecţie a celei încă rămase pe listă, iar în acelaşi an a fost
declasată şi ultima clădire, demolată în 2013. O fabrică propusă pentru Lista Monumentelor
Istorice este Fostul Abator, emblematic pentru industria zonei din acea perioadă.
Aceste situaţii, arată o neînţelegere a rolului pe care îl au în memoria comunităţii
clădirile în care populaţia a lucrat ani la rând şi care erau repere pentru colectiv. Majoritatea
construcţiilor nu sunt restaurate şi se află într-o stare avansată de degradare. Clădirile sunt
reprezentative pentru modul de construire industrial de la începutul secolului XX românesc,
majoritatea cu un anumit specific dat de cărămida aparentă,şi relevă spiritul antreprenorial al
acelei perioade. În contextul în care numărul lor scade rapid, cele rămase devin cu atât mai
importante pentru reprezentarea acelei perioade, necesitatea conservării şi reintegrării lor în
contextul urban fiind una stringentă.

13
 24. Abator - zone neutilizate - exterior 25. Abator - zone neutilizate - interior

26. Fabrica Pionierul - zone părăsite - exterior 27. Fabrica Pionierul - zone părăsite - interior

8. Premise pentru viitor, reintegrarea funcţională în cadrul oraşului, potenţialul

şi condiţionările exemplului ales
Pentru viitor, regenerarea zonei industriale aşa cum ea a existat a devenit imposibilă.
În anii comunismului, dar şi după 1989, oraşul s-a dezvoltat şi a întrecut cu mult limitele sale
din anii 1930. Industriile care erau odată la marginea oraşului, astăzi se află aproape în
centrul lui. Fostele uzine sunt astăzi înconjurate de zone de locuire, dacă nu chiar înlocuite
cu ele. Industria metalurgia, tăbăcăria şi abatorul sunt funcţiuni ce nu se mai pretează astăzi
dezvoltării urbane existente. Din acest motiv, întreprinderile din zonă care încă mai activează
în domeniul lor tradiţional şi-au relocalizat sediile în nişte zone periferice ale oraşului.
În schimb construcţiile, cu importanţă de patrimoniu, pot şi ar trebui să fie reintegrate
în oraş, păstrate şi rearticulate, în funcţie de caz, şi nu demolate fără un studiu temeinic
înainte. Memoria comunitară valorizează aceste spaţii, bătrânii povestesc despre ele, iar în
acest context simpla lor demolare şi înlocuire fără a ţine seama de însemnătatea lor pentru
oraş devine o problemă. O soluţie pentru aceasta este localizarea în construcţiile restaurate
a unor industrii creative sau servicii, care să ţină cont de specificul lor. Astfel de proiecte, au
avut deja loc cu succes, după cum am arătat, în clădirea Industriei Bumbacului cu MATER şi
NodMarket Space, clădirea Flaros cu PC Garage, IT Direct şi centrul de arte vizuale şi dans,
precum şi într-o parte a Abatorului, unde restaurantul Odeon profită de istoria clădiri pentru
a-şi contura specificul culinar. Astfel de proiecte pot fi realizate şi pentru alte întreprinderi
încă nedemolate şi lăsate în prezent în paragină, precum Bourul sau Pionierul. În acelaşi
timp, există şi industrii care au supravieţuit în zonă, precum Biofarm. Şi asemenea situaţii pot
fi posibile, dar ele presupun retehnologizarea şi folosirea unor sisteme nepoluante şi
performante, fapt ce poate condiţiona dispunerea spaţială.

14
 Pentru toate aceste situaţii, zona este una, în fapt, favorabilă, aceste construcţii
neutilizate în prezent putând deveni elemente de potenţial, ele având avantajul de a se afla
foarte aproape de zona centrală şi de a fi conectate foarte bine cu întreg oraşul prin trama
stradală şi transportul public, atât prin reţeaua STB, cât şi cu metroul prin staţiile Timpuri Noi
şi Tineretului aflată la 10 minute.

29. Zona Abatorului Comunal

15