Viena, Austria – 1.888.776 loc.

„A insistat foarte repede să ne plimbăm, în ciuda burniței, ceea ce m-a contrariat, nu aveam
nici un chef să fac pe turistul în vacanță într-o după-amiază de toamnă umedă și rece, dar ea deborda
de energie și în cele din urmă m-a convins. Voia să luăm tramvaiul D până la ultima stație, sus, la
Nussdorf, apoi să ne plimbăm puțin pe Beethovengang, i-am răspuns, iritat că aveam să ne plimbăm
mai ales prin noroi, că mai bine rămânem în cartier – ne-am plimbat pe Graben, până la catedrală, i-
am spus câteva anecdote despre cântecele deșănțate ale lui Mozart, care au făcut-o să râdă.
- Știi, Franz, mi-a zis când treceam pe lângă șirul de calești din marginea pieței Sfântul Ștefan,
e ceva foarte interesant la cei care cred că Viena e poarta Orientului, lucru care m-a făcut și pe mine
să râd.
- Nu, nu râde, cred că voi scrie despre asta, despre reprezentările Vienei în Porta Orientis.
Caii scoteau aburi pe nări de frig și defecau liniștiți în saci de piele, agățați de cozi, ca să nu
murdărească preanobilele pavaje vieneze.
- Deși m-am gândit mult, nu cred, am răspuns. Formula lui Hofmannsthal, „Viena, poarta
Orientului”, mi s-a părut foarte ideologizată, legată de dorința lui Hofmannsthal cu privire la locul
imperiului în Europa… Bineînțeles, avem ćevapčići și paprika, dar, dincolo de asta, e mai mult orașul
lui Schubert, al lui Richard Strauss, al lui Schönberg, nu e nimic foarte oriental în asta, după părerea
mea. Și, chiar în reprezentare, în imagistica vieneză, în afară de croasant, nu prea mi-am dat seama
ce evoca o atât de mare individualizare orientală.
E un clișeu. Îi servisem neîncrederea mea în această idee, atât de repetată, încât nu mai avea
nici un sens:
- Dacă a avut otomanii la porțile ei de două ori nu înseamnă că devine exact poarta
Orientului.
- Problema nu e aici, ea nu stă în realitatea ideii, pe mine mă interesează să înțeleg de ce și
cum atâția călători au văzut în Viena și Budapesta primele orașe „orientale” și ce ne poate arăta asta
despre sensul pe care îl dau ei acestui cuvânt. Și, dacă Viena e poarta Orientului, spre care Orient se
deschide ea?
Căutarea ei cu privire la sensul Orientului, interminabilă, infinită – recunosc că m-am îndoit și
eu de certitudinile mele, am reflectat la rândul meu și, gândindu-mă iar la asta acum, când sting
lumina, poate că Viena imperială avea ceva din Istanbul, ceva din Österreich, din Imperiul de Răsărit,
dar acel ceva îmi pare îndepărtat, prea îndepărtat, astăzi. Viena nu mai e capitala Balcanilor și
otomanii nu mai există. Imperiul Habsburgic sigur era Imperiul de Mijloc și, cu respirația calmă de
dinainte să adormi, ascultând mașinile ce alunecă pe asfaltul umed, cu perna încă delicios de
proaspăt mirositoare, lipită de obraz, cu umbra bătăii zarb-ului încă în ureche, trebuie să fiu de acord
că Sarah sigur cunoaște Viena mai bine decât mine, mai profund, fără a se opri la Schubert și Mahler,
așa cum adesea străinii cunosc mai bine un oraș decât proprii locuitori, pierduți în rutină”.

„Busola”, Mathias Énard,

Actes Sud, 2015, ed. Nemira, 2018
 Rakka (Guvernoratul Ar-Raqqa), Siria – 165.000 loc. după războiul civil,
al 7-lea oraș ca mărime al Siriei
„ Am mers de-a lungul și de-a latul orașului. Eram surprinsă de forfota mare ce domnea pe
străzile din Rakka. Îmi imaginasem mereu capitala terorii drept un loc sumbru, prin care se mișcau
doar făpturi întunecate. Indivizi asemenea celui care ședea la volan și care ne cumpărase. Auzisem de
execuțiile care se duceau la îndeplinire aici în public, auzisem de prigoniri. Dar acum, uitându-mă pe
fereastră, nu se vedeau sau nu se simțea nimic din atrocitățile care se derulaseră aici.
Existau în continuare multe magazine și chioșcuri care ofereau spre vânzare alimente,
snackuri și alte articole: cosmetice, electronice, mobilă, îmbrăcăminte, ba chiar și tricouri ale unor
echipe de fotbal puteau fi cumpărate în Rakka, în ciuda ocupației SI-ului. Doar multele steaguri negre
cu literele arabe pe ele, emblema organizației teroriste, aminteau cine deținea puterea aici. Ele
fluturau pe acoperișuri și fuseseră pictate pe zidurile clădirilor. Toate reclamele fuseseră acoperite cu
afișe de propagandă ale SI-ului. Aproape toți locuitorii de sex bărbătesc ai orașului purtau acum
barbă sau cel puțin un început de barbă. Iar din rândurile femeilor care se încumetau acum să iasă
acum pe stradă nu mai vedeai decât un nor negru de stofă: erau complet acoperite de voal, chiar și
peste ochi.
În rest, tot părea înfiorător de „normal”. Viața continuă de bună seamă după crime, mă
gândeam eu cu amărăciune și în minte îmi apăru satul natal.(…)
Am plecat așadar mai departe, afară din centrul viu al orașului până într-un cartier a cărui
denumire era Rabia(…).”

„Povestea Faridei. Fata care a învins ISIS” - Farida Khalaf, Andrea C. Hoffmann,
ed. Rao, 2016, pag. 115 - 116

Săpunaru Delia, 42U

Facultatea de Urbanism, UAUIM