Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicinã Veterinarã

Facultatea de Agriculturã
Departamentul de Ştiinţe Tehnice şi Ştiinţele solului
Disciplina : Geometrie Descriptivã şi Desen Tehnic

Tematica de Examen pentru sesiunea Februarie 2019

Anul I EMAIA
1. Sisteme de proiecţii. Definirea şi clasificarea proiecţiilor. Proiecţia centralã a punctului, a
dreptei şi a curbei.

Ansamblul de elemente și metode care face posibilă trecerea unei reprezentări grafice de la
un spațiu cu un număr de dimensiuni la un altul, cu un alt număr de dimensiuni, poartă
denumirea de sistem de proiecție.
Sistemele de proiecții utilizate sunt:
1. Proiecția centrală: proiecția la care proiectantele converg într-un punct unic, numit
centru de proiecție.
 Raportul de reducere sau amplificare depinde de poziția planului în
raport cu obiectul și cu centrul de proiecție.
 Corespondența este univocă atunci când unor puncte din prima figură
le corespunde un singur punct din din a doua figură.
 Corespondența este biunivocă atunci când există reversibilitate.
 Un punct are mereu o proiecție centrală.
 Proiecția centrală a unui punct situat în planul P coincide cu punctul,
fiind propria sa proiecție.
2. Proiecția paralelă: Dacă se deplasează centrul de proiecție O, proiectantele devin
paralele și în acest caz mărimea proiecției nu mai depinde de poziția planului de
proiecție.
 Ea va rămâne identică pe planuri de proiecție paralele între ele, iar
proiecția conică va deveni proiecție cilindrică sau paralelă.
 Se poate spune că este un caz particular al proiecției centrale.
3. Proecția axonometrică: Este o metodă de reprezentare folosită în desenul industrial,
ce combină perspectiva naturală si metoda MONGE. O metodă grafică de
reprezentare convențională, pe o suprafață plană a corpurilor geometrice
tridimensionale, printr-o figură care dă nemijlocit impresia realității.
 Cu ajutorul ei se reprezintă figuri în care se îmbină proprietatea de a
fi intuitive cu aceea de a permite măsurarea la scară.
 Necesită o viziune spațială bine pusă la punct, în sensul unei
examinări din două sau mai multe vederi ortogonale.
Proiecția centrală a punctului: este perfect determinată când se cunoaște centrul și planul
de proiecție, iar ea se va găsi la intersecția proiectantei ce pleacă din centrul O, cu planul P.
Proiecția centrală a dreptei: este tot o dreaptă, unde este suficient să se cunoască
proiecțiile a două puncte ce aparțin dreptei.
Proiecția centrală a unei linii curbe: se obține unind planul de proiecție P, printr-o curbă
continuă cu proiecțiile succesive ale punctului mobil de pe linia din spațiu.

2. Proiecţia paralelă. Proiecţia paralelã oblicã a punctului, a dreptei şi a curbei. Proiecţia paralelã
ortogonalã.
Proiecția paralelă oblică a unui punct: un punct A din spațiu va coincide cu ”urma” de pe
planul de proiecție a dreptei proiectante ce pleacă din A și este paralelă cu direcția dată.
Proiecția paralelă oblică a unei curbe: este tot o linie curbă care se obține unind printr-o
linie continuă proiecțiile succesive ale punctelor ce alcătuiesc curba din spațiu.
Proiecția paralelă oblică a unei drepte: este tot o dreaptă, care se găsește la intersecția
planului determinat de cele două proiectante, cu planul de proiecție.
 Proiecția paralelă ortogonală: este un caz particular, în care proiectantele sunt
perpendiculare pe planul de proiecție și conduc la simplificări în reprezentarea și construcția
figurii. Dimensiunile se proiectează în adevărata lor lungime datorită perpendicularitații
proiectantelor.

3. Dubla proiecţie ortogonalã. Împărţirea spaţiului. Sistemul de proiecţie Monge.

În geometria descriptivă obiectele se reprezintă prin proiectii pe unul sau mai multe plane de
proiecție. PROIECȚIA înseamnă a duce prin punctele unui obiect linii drepte numite
PROIECTANTE, care intersectând o suprafață plană lasă pe aceasta o imagine care este
proiecția punctului în spațiu.
Proiecția ortogonală, care se utilizează în geometrie și desen tehnic, se caracterizează prin
faptul că proiectantele sunt perpendiculare pe planul de proiecție. Se consideră două plane de
proiecție [H] și [V] perpendiculare între ele, care se intersectează dupa Ox(linia de pământ).
Axa Ox împarte cele 2 plane în patru semiplane:
1. Semiplanul orizontal interior: Ha
2. Semiplanul orizontal posterior: Hp
3. Semiplanul vertical superior: Vs
4. Semiplanul vertical inferior: Vi
Cele 4 semiplane împart spațiul în 4 unghiuri DIEDRE:
1. DIEDRUL 1, între Ha și Vs
2. DIEDRUL 2, între Vs și Hp
3. DIEDRUL 3, între Hp și Vi
4. DEIDRUL 4, între Vi și Ha
*Un punct A situat în diedrul 1 va rezulta din proiecția sa punctul a pe planul [H] și punctul
a’ pe planul [V].
Sistemul de proiecție MONGE: este un sistem care conține două plane de proiecție
perpendiculare asociate cu proiecția ortogonală.

4. Dubla proiecţie ortogonalã. Epura punctului.

Epura este o reprezentare plană a punctelor din spațiu, în care planul orizontal [H] se
rotește în jurul axei Ox până când acesta se va suprapune total peste planul vertical [V].
Pentru un punct oarecare A, distanța pănă la planul [H] se numește cotă(z) și distanța
până la planul [V] se numește depărtare(y). Toate punctele situate în fața planului vertical
au depărtarea pozitivă, iar toate punctele situate deasupra planului orizontal au cota pozitivă.

5. Tripla proiecţie ortogonală. Reprezentarea in epura.

În unele situații dubla proiecție ortogonală nu poate defini complet forma și dimensiunea
unui obiect din spațiu, motiv pentru care s-a mai introdus un plan de proiecție perpendicular, numit
plan lateral [W]. Punctele situate în stânga planului [W], au abscisele pozitive(x>0), cele situate în
fața planului [V], au depărtările positive(y>0) și punctele situate deasupra planului [H] au cotele
pozitive(z>0).
Pentru a face trecerea în epură se rotește planul orizontal [H] în jurul axei Ox și planul
lateral [W] în jurul axei Oz până la suprapunerea lor peste planul vertical [V].
Pentru a reprezenta pozițiile unui punct în epură se procedează astfel:
 Se măsoară valorile coordonatelor x,y,z pe cele 3 axe, rezultând punctele Ax,
Ay, Ay1, Az.
 Prin aceste puncte se trasează linii de ordine perpendiculare pe axe în cele 3
plane de proiecție.
 La intersecția a câte două linii de ordine rezultă în fiecare plan câte un punct,
care vor fi chiar proicțiile punctului din spațiu.

6. Epura punctului aflat în poziţii particulare. Punctul situat pe un plan de proiecţie.

a) Punctul situat pe planul orizontal.
Dacă un punct A are cota egală cu 0, atunci este situat pe planul orizontal [H]. În acest
caz proiecția sa orizontală coincide cu punctul A(A=a), proiecția vericală a’ este pe axa
Ox(a’=ax), iar proiecția laterală a’’ este pe axa Oy(a’’=ay).
 b) Punctul situat pe planul vertical.
Dacă un punct B are depărtarea egală cu 0, atunci este situat pe planul vertical [V]. În
acest caz, proiecția sa verticală va coincide cu punctul B(B=b’), proiecția orizontală b
este pe axa Ox(b=bx), iar proiecția sa laterală b’’ este pe axa Oz(b’’=bz).
c) Punctul situat pe planul lateral.
Dacă un punct C are abscisa egală cu 0, atunci este situat pe planul lateral [W]. În acest
caz, proiecția sa laterală va coincide cu punctul C(C=c’’), proiecția orizontală c este pe
axa Oy(c=cy), iar proiecția verticală c’ este pe axa Oz(c’=cz).

7. Epura punctului aflat în poziţii particulare. Punctul situat pe o axă de coordonate.

a) Dacă un punct A are depărtarea și cota egale cu 0, atunci el este situat pe axa Ox. În
acest caz punctul coincide cu proiecția orizontală a și cea verticală a’, iar proiecția
laterală a’’ este în origine.
b) Dacă un punct B are abscisa și cota egale cu 0, atunci el este situat pe axa Oy. În acest
caz proiecția orizontală b este pe Oy(b=by), proiecția laterală este pe Oy1(b’’=by1), iar
proiecția verticală b’ este în origine.
c) Dacă un punct C are are abscisa și depărtarea egale cu 0, atunci este situat pe axa Oz. În
acest caz proiecția verticală c’ și cea laterală c’’ sunt pe axa Oz în cz, iar proiecția
orizontală c este în origine.
d)
8. Epura dreptelor aflate în poziţii particulare. Drepte paralele cu un plan de proiecţie si înclinate
fata de celelalte doua.
I. Dreapta orizontală: O dreaptă paralelă cu [H] și înclinată fața de [V] și [W] se
numește dreaptă orizontală. Punctele care determină o dreaptă orizontală vor avea
cotele egale.
II. Dreapta frontală: O dreaptă paralelă cu [V] și înclinată față de [H] și [W] se
numește dreaptă frontală. Punctele care determină o dreaptă frontală vor avea
depărtările egale.
III. Dreapta de profil: O dreaptă paralelă cu planul [W] și înclinată față de [H] și [V] se
numește dreaptă de profil. Punctele din spațiu ce determină o dreaptă de profil vor
avea abscsele egale cu 0.

9. Epura dreptelor aflate în poziţii particulare. Drepte perpendiculare pe un plan de proiecte si

paralele cu celelalte doua.
I. Dreapta verticală: O dreaptă paralelă cu planele [V] și [W] și perpendiculară pe [H]
se numește dreaptă verticală. Dreapta verticală se proiectează în adevărata sa mărime
pe [V] și pe [W], fiind un punct pe [H] .
II. Dreapta de capăt: O dreaptă paralelă cu planele [H] și [W] și perpendiculară pe [V]
se numește dreaptă de capăt. Dreapta de capăt se proiectează în adevărata sa mărime
pe [W] și [H], fiind un punct pe [V].
III. Dreapta fronto-orizontala: O dreaptă paralelă cu planele [H] și [V] și
perpendiculară pe [W] se numește dreaptă fronto-orizontală. Dreapta fronto-
orizontală se proiectează în adevărata sa mărime pe [H] și [V], fiind doar un punct pe
[W].

10. Poziţia relativă a două drepte. Drepte paralele. Drepte concurente sub un unghi oarecare.
Două drepte din spațiu pot fi între ele paralele, concurente sau disjuncte(neparalele și
neconcurente).
Dreptele paralele au proiecțiile paralele, deoarece planele proiectante care le conțin sunt
paralele între ele și intersectează planele de proiecție după drepte paralele.
Dreptele concurente sub un unghi oarecare sunt proiecțiile a două drepte concurente care
se intersectează în puncte situate pe aceeași linie de ordine.
11. Poziţia relativă a două drepte. Drepte concurente sub un unghi drept.
În proiecție ortogonală , unghiul drept dintre două drepte concurente se proiectează, în
adevărata mărime pe un plan, dacă cel puțin una din laturile sale este paralelă cu planul
respectiv.

12. Reprezentarea planului. Urmele planului.

Deoarece în reprezentarea dublu ortogonală, poziția planului față de planele de proiecție nu
este mereu bine definită, în geometria descripitvă, planul se reprezintă cu urmele sale. Un
plan oarecare P va intersecta planele de proiecție după drepte notate astfel;
 P-urma orizontală
 P’-urma verticală
 P’’-urma laterală
Aceste urme sunt drepte conținute în planele de proiecție și sunt concurente, două câte două
în punctele Px, Py și Pz de pe axele de coordonate.

13. Poziţii particulare ale planului. Plane paralele cu unul din planele de proiecţie si perpendiculare
pe celelalte două.
a) Planul de nivel: Planul [N], paralel cu planul orizontal de proiecție [H], se numește
plan de nivel. Intersecția planului de nivel [N] cu planele de proiecție vertical și
lateral se face după urmele N’ și respectiv N’’ care sunt în prelungire și paralele cu
linia de pământ.
b) Planul de front: Un plan [F] paralel cu planul vertical de proiecție [V] este denumit
plan de front. Urmele sale sunt F(urma orizontală) și F(urma laterală).
c) Planul de profil: Planul [P] paralel cu planul lateral de proiecție [W], poartă
denumirea de plan de profil. În epură, urmele orizontală P și verticală P’ sunt în
prelungire și perpendiculare pe linia de pământ.

14. Poziţii particulare ale planului. Plane perpendiculare pe un plan de proiecţie şi înclinate faţă de
celelalte două.
a) Planul vertical: Un plan [P] perpendicular pe planul orizontal de proiecție [H], este
numit plan vertical. El intersectează planele de proiecție dupa urma orizontală P,
urma verticală P’ și urma laterală P’’.
b) Planul de capăt: Planul [Q], perpendicular pe planul vertical de proiecție [V], se
numește plan de capăt și are urmele orizontale Q, verticală Q’, și laterală Q’’.
c) Planul paralel cu linia de pământ: Planul [R], perpendicular pe planul lateral de
proiecție [W], se numește plan paralel cu linia de pământ. Urmele orizontală R și
verticală R’ sunt paralele cu axa Ox, iar urma laterală R’’ este înclinată fața de axele
Oy și Oz.

15. Linii utilizate în desenul tehnic. Cazuri de utilizare generalã a diferitelor tipuri de linii.
În geometria descriptivă există 4 tipuri de linii: continuă, punct, întreruptă și două puncte;
fiecare având două posibile grosimi: subțire și groasă.
a) Linia groasă de tip A: se utilizează pentru trasarea conturului exterior și al
muchiilor vizibile.
b) Linia continuă subțire de tip B: se utilizează pentru trasarea liniilor de cotă,
ajutătoare, indicație hașură, etc.
c) Linia continuă subțire ondulată și în zig-zag de tip C1 și C2: se utilizează pentru
trasarea liniilor de ruptură. *C2 pentru lemn.
d) Linia întreruptă subțire D: se utilizează pentru reprezentarea muchiilor reale
acoperite.
e) Linia punct subțire de tip E: se utilizează pentru trasarea arcelor de simetrie.
f) Linia punct mixtă de tip F: se utilizează pentru reprezentarea traseului de secțiune.
g) Linia punct groasă de tip G: se utilizează pentru indicarea suprafețelor prevăzute
cu inscripții speciale, cum sunt tratamentele termice.
 h) Linia două puncte subțire de tip H: se utilizează pentru marcarea contururilor
pieselor învecinate și pentru indicarea pozițiilor intermediare și extreme de mișcare a
pieselor mobile, precum și pentru marcarea liniilor centrelor de greutate.

16. Dispoziţia normalã a vederilor. Denumirea vederilor.

Pentru a reprezenta un obiect în desenul tehnic se consideră că acesta este dispus în
interiorul unui cub imaginar, numit cub de proiecție. Se proiectează obiectul pe cele 6 fețe
anterioare ale cubului după direcțiile de proiecție:
1. Direcția A: vederea din față sau principală.
2. Direcția B: vederea din dreapta dispusă în stânga vederii principale.
3. Direcția C: vederea din stânga dispusă în dreapta vederii principale.
4. Direcția D: vederea din spate dispusă în stâna sau dreapta vederiilor laterale.
5. Direcția E: vederea de sus dispusă sub vederea principală.
6. Direcția F: vederea de jos dispusă deasupra vederii principale.

17. Reprezentarea secţiunilor – definirea secţiunii. Reprezentarea traseului de secţiune. Clasificarea

secţiunilor după modul de reprezentare, dupã poziţia suprafeţei de secţionate faţã de axa
longitudinală.
Secțiunea este reprezentarea obiectului pe un plan după intersectarea acestuia cu o
suprafață de secțiune și îndepărtarea imaginară a părții de obiect situată între observator și
suprafața de secțiune.
Traseul de secțiune se reprezintă cu linie punct mixtă de tip F. Segmentele de capăt
ale traseului se îngroașă și de asemnea, zonele de frângere ale traseului. Pe segmentele de
capăt se trasează câte o săgeată care indică direcția de proiecție. Alături de săgeată se trec
litere de identificare ale traselui și aceleași litere se înscriu deasupra secțiunii rezultate.
Clasificare:
I. După modul de reprezentare pot fi:
a) Secțiunea propriuzisă: atunci când se reprezintă doar ceea ce
rezultă din intersecția planului de secțiune cu obiectul.
b) Secțiunea cu vedere: atunci când se reprezintă atât secțiunea
propriu-zisă cât și în vedere ceea ce este în spatele planului de
secțiune.
II. Dupã poziţia suprafeţei de secţionate faţã de axa longitudinală pot fi:
a) Secțiune transversală: dacă suprafața de secționare este
perpendiculară pe axa principală a obiectului.
b) Secțiune longitudinală: dacă suprafața de secționare conține
axa principală a obiectului.

18. Clasificarea secţiunilor dupã forma suprafeţei de secţionare, dupã poziţia secţiunilor pe desen.
I. După forma suprafeței de secționare pot fi:
a) Secțiunea plană: atunci când suprafața de secțiune are formă
plană.
b) Secțiunea frântă: atucni când suprafața de secțiune este
o
alcătuită din plane concurente sub un unghi diferit de 90 .
c) Secțiunea în trepte: atunci când suprafața de secțiune este
alcătuită din mai multe plane dispuse la 90O.
d) Secțiunea cilindrică: atunci când suprafața de secțiune are o
formă circulară. În acest caz secțiunea rezultată se reprezintă
desfășurată.
II. După poziția secțiunilor pe desen pot fi:
a) Secțiunea obișnuită: atunci când secțiunile se dispun conform
normelor de dispunere a vederilor.
b) Secțiunea suprapusă: atunci când secțiunea rezultată se
suprapune peste vederea din care face parte.
c) Secțiunea deplasată: atunci când se reprezintă de-a lungul
traseului de secțiune.
 d) Secțiunea intercalată: atunci când secțiunea se reprezintă în
intervalul de ruptură trasat cu linie ondulată subțire.

19. Reprezentarea rupturilor. Reprezentări combinate.

Ruptura este reprezentarea pe un plan a obiectului după îndepărtarea unei părți din acesta.
Linia de ruptură se reprezintă cu linie continuă subțire de tip C1 și se trasează cu mâna
liberă.
Reprezentări combinate. Pentru obiectele simetrice este specifică reprezentarea combinată,
caz în care jumătate din reprezentare se referă la vedere, iar cealaltă jumătate la secțiune.
Reprezentarea combinată este echivalentă cu o ruptură, linia de axă a reprezentării fiind linia
de ruptură.

20. Reguli generale de reprezentare a vederilor, secţiunilor şi rupturilor.

Aceste reguli generale sunt utile deoarece, pe un desen, obiectele nu se reprezintă doar prin
vederi sau doar prin secțiuni, ci prin combinații ale acestora. Astfel, principalele reguli sunt
următoarele:
1. Dacă o vedere se reprezintă după altă direcție decât cele stabilite prin regulile de
reprezentare a vederilor, atunci direcția de proiecție se indică printr-o săgeată alături
de care se înscrie o literă majusculă.
2. Dacă pentru întelegerea formei unui obiect este suficientă o vedere parțială, atunci
aceasta se reprezintă separată de restul obiectului printr-o linie de ruptură.
3. Pentru reprezentarea unui detaliu al unui obiect, partea a cărui detaliu dorim sa o
reprezentăm, se încadrează într-un cerc trasat cu linie subțire. Detaliul astfel încadrat
se reprezintă alături la o scară de marire.
4. Pentru economie de timp și spațiu pe formatul de desen pentru obiectele simetrice, se
poate utiliza reprezentarea simplificată pe jumătate a obiectului. În acest caz pe
segmentele de capăt a axei de simetrie, se trasează câte două segmente
perpendiculare.

21. Haşurile în desenul industrial.

Suprafețele obiectului aflate în contact cu un plan de secțiune se hașurează respectând
cateva reglementări:
1) Suprafețele secționate se hașurează cu linii continue subțiri de tip B, înclinate
la 45O spre stânga sau spre dreapta, paralele și echidistante. Înclinația liniilor
se măsoară față de o linie de contur sau o linie dreaptă de axă a obiectului.
2) Distanța dintre două linii de hașură consecutive este cuprinsă între 0,5mm și
6mm și se alege în funcție mărimea suprafeței hașurate.
3) Liniile de hașură care se referă la același obiect, pe un desen, trebuie să fie
identice în ceea ce privește orientarea și distanța dintre ele.
4) Dacă pe un desen apar în secțiune două elemente alăturate, ele se hașurează
cu linii având orientări diferite.
5) Dacă pe un desen apar în secțiune mai mult de două piese alăturate, ele se
hașurează cu linii având orientarea diferită și distanța dintre linii diferită.
6) Dacă pe desen, suprafața ce uremază a fi hașurată are grosime mai puțin de
2mm se acceptă ca aceasta să fie înegrită complet. Între 2 asemenea
suprafețe, se lasă un spațiu liber, numit lumină.

22. Cotarea în desenul tehnic. Definiţii, clasificare si reguli generale privind cotarea.
Cotarea este operația prin intermediul căreia se înscriu pe desene dimensinile reale ale
obiectelor reprezentate. Cotele sunt rezultatele calculelor în cazul desenelor de proiectare
sau sunt rezultatul măsurărilor directe în cazult desenului de releveu.
Cota este valoarea numerică exprimată în unități de măsură corespunzătoare și reprezntată
grafic pe desenele tehnice, iar în funcție de rolul pe care îl are, cota poate fi:
 Cota funcțională: este o cotă esențială pentru funcționearea unei piese.
 Cota nefuncțională: este cota care nu este esențiala pentru funcționarea unei
piese.
  Cota auxiliară: este cota dată numai informativ.

Din punct de vedere geometric și constructiv, cotele se împart în:

I. Cote de formă: indică valorile dimensiunilor tuturor formelor
geometrice simple care alcătuiesc forma constructivă tehnologică a
piesei sau a organului de mașină.
II. Cote de poziție: indică valorile dimensiunilor necesare pentru
determinarea pozițiilor reciproce ale formelor geometrice care
compun forma principală a piesei.
III. Cote de gabarit: se referă la dimensiunile maxime ale piesei
reprezentate. Ele reprezinta dimensiunile paralelipipedului în care se
înscrie piesa și au fost notate simbolic cu litera g.
Reguli principale privind cotarea:
1. Toate dimensiunile obiectului reprezentat trebuie trecute direct pe
desen.
2. Fiecare element al obiectului reprezentat se cotează o singură dată
indiferent de numărul de vederi în care acesta este reprezentat.
3. Fiecare element al unui obiect se cotează pe vederea în care acesta
este cel mai clar reprezentat.
4. Pe un desen dimensiunile se înscriu în aceeași unitate de măsură fără
a se reprezenta însă simbolul acesteia.

23. Elemente de cotare. Extremitãţile liniei de cotã.

Liniile de cotă trebuie să aibă extremități precise, adică săgeți, bară oblică sau dacă este
cazul, un punct de origine. Astfel sunt specificate două tipuri de extremități și un punct de
origine:
 Săgeata: reprezentată prin două linii scurte formând două brațe ce fac un
unghi oarecare, cuprins între 15O și 90O. Poate fi închisă, deschisă, înnegrită.
 Bara oblică: reprezentată sub forma unei linii scurte, trasată la 45O. Se mai
poate utiliza și un punct înnegrit în locul bării oblice în unele cazuri.
 Punctul de origine: reprezentat sub forma unui cerc mic, înnegrit, cu un
diametru de aproximativ 3mm.
Dimensiunea extremităților trebuie să fie proporțională cu dimensiunea desenului pe
care ele sunt figurate, iar pe același desen se utilizează un singur tip de extremitate.
Când distanța dintre liniile ajutătoare este prea mică, săgețile pot fi dispuse în
exteriorul limitelor liniei de cotă, pe care o putem prelungi pentru a înscrie cota.
Pentru cotarea unei raze, linia de cotă are o singură extermitate sprijinită pe linia de
contur. Săgeata poate fi orientată fie pe interiorul, fie pe exteriorul conturului elementului.
Liniile de cotă au o singură extremitate tip săgeată la unul din capete și atunci când
se cotează elementele simetrice pentru care se reprezintă doar o parte a elementului.

24. Cotarea în desenul tehnic. Înscrierea valorilor cotelor.

Pentru înscrierea valorilor cotelor pe un desen se pot utiliza 2 metode. Valorile cotelor
trebuie stabilite astfel încât să asigure o bună vizibilitate atât a desenului original, cât și a
copiilor acesora.
 Metoda I: Conform acestei metode valoarea cotei se înscrie paralel cu linia de
cotă la mijlocul și deasupra acesteia. Valorile notate se vor înscrie astfel încât
să poată fi citite privind desenul de la bază, din dreapta.
 Metoda II: Conform acestei metode, la cotele orizontale, valorile cotelor se
înscriu paralel, la mijlocul și deasupra liniei de cotă astfel încât să poată fi
citite privind desenul de la bază. La cotele neorizontale, liniile de cotă se
întrerup, de preferință la mijloc pentru a insera valoarea cotei.

25. Cotarea în desenul tehnic. Dispunerea cotelor.

Pe un desen, liniile de cotă se pot dispune utilizând cateva metode:
 I. Cotarea în serie: Se utilizează atunci când se cotează mai multe elemente
învecintate. Liniile de cotă se dispun la același nivel, alcătuind un lanț de cotare.
II. Cotarea față de un element comun: Se utilizează atunci când mai multe linii de
cotă paralele între ele se dau în raport cu o bază de cotare sau bază de referință,
care poate fi o linie de contur sau o axă de simetrie. *Dacă nu există spațiu
suficient pe desen atunci liniile de cotă se pot suprapune. În acest caz, în dreptul
bazei de cotare se va reprezenta un punct de origine în raport cu care se vor da
dimensiunile.*
III. Cotarea în coordonate: Se utilizează atunci când trebuie evitată intersecția
liniilor de cotă, pe un desen, iar valorile cotelor se pot trece într-un tabel
reprezentat alături de obiect. Trebuie să se aleagă o origine în raport cu care se
înscriu valorile în tabel.
IV. Cotarea combinată: În general pe un desen nu se utilizează doar o metodă de
cotare, ci se combină cotele individuale cu cotarea în serie și cu cotarea față de
un element comun.

26. Cotarea în desenul tehnic. Indicaţii speciale privind operaţia de cotare.

 Coarde, arce, unghiuri și raze.
Când centrul unui arc de cerc se află în afara limitelor spațiului disponibil, linia de
cotă a razei trebuie să fie frântă sau întreruptă, după cum este sau nu necesar să se
reprezinte centrul. Când cota unei raze se deduce din alte cote, aceasta trebuie
indicată printr-o săgeată de rază cu simbolul R, fără a fi urmată de o cotă.
 Elemente echidistante.
Pe un desen pe care sunt reprezentate elemente echidistante sau dispuse în mod
regulat.
 Elemente repetitive.
Elemente cu aceleași dimensiuni, care se repetă pe un desen, se cotează o singură
dată.
 Teșituri și adâncituri.
Teșiturile și adânciturile unor suprafețe perpendiculare între ele, cu semiunghiul la
vârf diferit de 45O, se cotează obișnuit. Cotarea teșiturilor la 45O se face prin
produsul dintre înălțimea porțiunii teșite și valoarea în grade a semiunghiului la vârf.
 Înclinări.
Poziția relativă a două fețe se cotează prin raportul: 1:i=a-b/2*l, în cazul când fețele
sunt ale unei piramide drepte. Dacă una din fețe este perpendiculară pe cele două
baze, înclinarea se stabilește prin raportul: 1:i=a-b/l.
 Conicități și reduceri.
Conicitatea sau reducerea se cotează prin raportul 1:k, care se calculează astfel:
1:k=a-b/l.

27. Elaborarea desenului tehnic. Desenul de ansamblu. Generalitãţi. Reguli de reprezentare.

Prin desen de ansamblu se înțelege reprezentarea grafică a unui complex de piese
care, asamblate într-un anumit mod, alcătuiesc un dispozitiv, un aparat, o instalație etc.
În cazul ansamblurilor complicate, acestea se pot reprezenta sub forma unor grupuri
constituite din mai multe piese, fiecare grup având un anumit rol funcțional.
Un desen de ansamblu reprezintă un obiect compus din mai multe piese simple, într-
un număr minim de proiecții, întocmit în așa fel încât:
 Să poată fi dedusă forma ansamblului și a pieselor componente.
 Să poată fi ușor înțeleasă funcționarea ansamblului.
 Să conțină cotele, notațiile și indicațiile esențiale pentru funcționarea
ansamblului.
 Să asigure în cazul în care desenul servește și la montaj, înțelegerea etapelor
succesive de montaj.
Reguli de reprezentare:
 Să fie reprezentate pe unul, două sau mai multe plane ale cubului de
proiecție.
  Poziția de reprezentare a unui ansamblu, se alege astfel încât proiecția
principală să corespundă cu poziția de funcționare.
 Să conțina numărul de proiecții necesar pentru definirea clară a poziției
relative a fiecărei piese ce compune ansamblul respectiv.
 Să ofere posibilitatea de poziționare pentru o identificare rapidă și fără
echivoc a tuturor pieselor ce compun ansamblul respectiv.
 În desenul de ansamblu, proiecțiile pieselor ce se ambalează, se reprezintă
prin suprapunerea lor, reprezentarea făcându-se dupa aceleași reguli ca și în
desenul de execuție.
 Secțiunile pieselor care compun ansamblul se vor hașura ca și în desenele de
execuție.
 În cazul reprezentării în secțiune a două piese alăturate, suprafețele respective
se vor hașura în direcții diferite pentru claritatea reprezentării.
 În cazul în care vin în contact mai mult de două piese, suprafața uneia
dintre ele va fi hașurată în intervale mai mari sau mai mici pentru a
evita confuziile.
 Dacă două piese cu goluri reprezentate în secțiune se asamblează cu o
altă piesă plină, aceasta va apărea pe desen în vedere.
 În cazul reprezentării a două piese asamblate din dimensiunile
nominale diferite, se trasează separat liniile de contur ale fiecărei piese.
 În cazul reprezentării a două sau mai multe piese asamblate între ele
fără joc sau cu un joc rezultat din abateri de la aceleași dimensiuni
nominale, linia de contact se reprezintă printr-o singură linie de contur.
 Dacă planul de secționare al ansamblului nu conține anumite elemente
de fixare, acestea se pot considera rebătute în planul de secționare.
 În cazul asamblarii prin șurub și piulița, tija șurubului va fi filetată în
așa fel încât să depășească piulița cu 2-3 mm.
 Reprezentarea capului hexagonal al piuliței se va face cu trei fețe către
observator.
 Piulițele, șuruburile și șaibele se vor reprezenta în mod convențional numai în
vedere chiar în cazurile în care planul de secționare va trece prin axa lor
longitudinală.
 Dacă în timpul funcționării ansamblului, anumite piese sunt în mișcare și
ocupă poziții diferite care fac să varieze dimensiunile de gabarit ale
absambluluim atunci aceste repere vor fi desenate în poziție corespunzătoare
dimensiunii maxime.

28. Elaborarea desenului tehnic. Etapele alcãtuirii de senului de ansamblu. Cotarea desenului de
ansamblu. Poziţionarea elementelor componente.
Etapele alcătuirii desenului la scară.
Desenul la scară se execută, ca și schița, într-o anumită ordine. Fazele principale
pentru executarea desenului la scară sunt:
 Alegerea scării: Se alege scara cea mai potrivită, după care desenul să aibă o
reprezentare clară a proiecțiilor și să se execute cât mai ușor posibil. Ori de
câte ori este posibil se alege scara 1:1.
 Determinarea formatului: Dimensiunile formatului necesar pentru
executarea desenului la scară se stabilesc pornind de la dimensiunile
dreptunghiurilor minime de încadrare. Aceste dimensiuni se stabilesc după
cotele trecute pe schiță.
 Desenarea proiecțiilor: Se face în aceleași etape în care a fost realizată
schița și constă în executarea prorpiu-zisă a desenului, care se va realiza în
modul următor:
 Trasarea pe format a dreptunghiului minim de încadrare, care se
realizează în așa fel încât spațiile libere a și b să fie pe cât posibil
egale și să permită înscrierea clară a cotelor.
  Trasarea axelor de simetrie cu linie-punct subțire și marcarea
suprafețelor de referință, prin segmente scurte îngroșate.
 Trasarea contururilor exterioare și interioare ținând seama de cotele
curente în proiecția principală.
 Executarea racordărilor între diferite linii de contur, apoi liniile de
intersecție dintre diferitele corpuri geometrice.
 Trasarea liniilor de cotă în următoarea ordine:
o Trasarea liniilor pentru cotele principale.
o Trasarea liniilor pentru cotele curente.
o Trasarea liniilor pentru cotele de gabarit.
Cotarea desenului de ansamblu.
În desenul de ansamblu, de regulă, se cotează:
 Dimensiunile de gabarit, care reprezintă dimensiunile paralelipipedului
ce cuprindre ansamblul reprezentat. Cotele pot fi indicate informativ.
 Dimensiunile de legătura sau de montaj, ale elementelor care se
asamblează cu piesele sau ansambluri învecinate.
 Dimensiunile nominale și câmpurile de toleranță ale pieselor care
formează ajustaje.
 Dimensiunile care se realizează la montare sau la demontare, inclusiv
notarea stării suprafețelor.
 Dimensiunile funcționale sau jocurile maxime admise. Acestea se referă
la cotarea alezajelor cilindrilor.
 Dimensiunile pozițiilor extreme ale pieselor care își schimbă poziția în
timpul funcționării, prin cotarea pozițiilor extreme, astfel: fie poziția
inițială se trasează cu o linie continuă groasă, iar poziția deplasată cu o
linie două puncte subțire, cotându-se separat fiecare poziție.
 Alte dimensiuni necesare pentru operațiile de asamblare și montare și care
nu rezultă din desenele de execuție ale pieseleor componente.
Poziționarea elementelor componente.
Această operație constă din numerotarea pieselor ce compun ansamblul respectiv,
printr-un număr de poziție corespunzător cu numărul din tabelul de componență.
Cele mai importante regul care trebuie respectate sunt următoarele:
 Numerele se înscriu la capătul liniilor de indicație trasate cu linie de tip B,
celălalt capăt terminându-se cu un punct îngroșat.
 Liniile de indicație se trasează înclinat astfel încât între ele să nu se confunde
cu liniile de contur, de cotă sau de hașură.
 Numerele de poziție se înscriu în afara conturului piesei desenate, având
dimensiunea de aproximativ (1,5-2) ori mai mare decât cea a cotelor înscrise
pe desenul de ansamblu.
 Numărul de poziție al elementelor componente se poaste înscrie astfel:
 În ordinea aproximativă a montării, după importanța pieselor,
după nivelul pieselor respective.
 În sensul orar sau trigonometric.
 În ordinea înscrierii lor în tabelul de componență
 În anumite cazuri, se admite trasarea unei singure linii de indicație pentru
poziționarea mai multor elemente, care sunt asamblate împreună. Numerele
de poziție în acest caz, vor fi separate printr-o virgulă.