DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

3.1. Noţiunea şi reglementarea legală a dreptului de proprietate privată

Definirea legală a dreptului de proprietate privată este dată de art. 555 alin. 1 din
Noul Cod civil care prevede că ” proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda,
folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de
lege.”< /span>
În doctrină, dreptul de proprietate privată a fost definit ca fiind ca acel drept subiectiv ce
aparţine persoanelor fizice, persoanelor juridice, statului sau unităţilor administrativ –
teritoriale asupra oricărui bun, cu excepţia celor aflate exclusiv în proprietate publică, bunuri
asupra cărora titularul exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia, în putere proprie şi în interes
propriu, însă în limitele determinate de lege.
Dreptul de proprietate privată este reglementat în Constituţia României, Codul civil, Legea
fondului funciar nr. 18/1991, modificată şi completată prin Legea nr. 169/1997 şi Legea nr.
1/2000, modificate şi completate prin Legea nr. 247/2005, Legea nr. 215/2001 a
administraţiei publice locale.

3.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată

Dreptul de proprietate privată prezintă aceleaşi caractere juridice ca dreptul de proprietate,
în general, respectiv:
 caracter absolut;
 caracter exclusiv;
 caracter perpetuu.

3.3. Titularii dreptului de proprietate privată

Titular al dreptului de proprietate privată poate fi orice subiect de drept civil. Conform
art.25 din Noul Cod civil, subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice.
Persoana fizicăeste omul, privit individual, ca titluar de drepturi şi de obligaţii civile.
Persoana juridicăeste orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de
lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile. Potrivit art.187 din Noul Cod civil, orice
persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu,afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
Art.188 din Noul Cod civil prevede că sunt persoane juridice entităţile prevăzute de
lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege
persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187. Persoanele juridice sunt
de drept public sau de drept privat (art. 189 Noul Cod civil). Persoanele juridice de drept
privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege (art. 190 Noul
Cod civil).
Persoanele juridice de drept public se înfiinţează prin lege, iar prin excepţie, în cazurile
anume prevăzute de lege, se pot înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice
centrale sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.
În raport de aceste precizări, titularii dreptului de proprietate privată pot fi: persoanele fizice,
persoanele juridice, statul şi unităţile administrativ-teritoriale.
În categoria persoanelor juridice titulare ale dreptului de proprietate privată se includ:
societăţile comerciale, societăţile agricole, asociaţiile cooperatiste, asociaţiile şi fundaţiile,
organizaţiile neguvernamentale, cultele religioase.
Referitor la societăţile comerciale, acestea pot fi cu capital de stat, cu capital privat,
cu capital mixt, de stat şi privat, societăţi comerciale cu participare străină cu sediul în
România, care sunt persoane juridice de drept privat române, societăţile agricole şi alte
forme de asociere în agricultură, dar şi organizaţiile asociative economice de tip cooperatist,
cum ar fi societăţile cooperative şi cooperativele – instituţii de credit.

3.4.Obiectul dreptului de proprietate privată

 Cu privire la obiect, spre deosebire de dreptul de proprietate publică, al cărui obiect
este limitat, obiect al dreptului de proprietate privată poate fi orice bun, cu singura excepţie a
bunurilor care, conform art. 136 alin. 3 din Constituţie, fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice.
Din această formulare rezultă că pot forma obiect al proprietăţii private bunuri
imobile, cum ar fi terenuri şi construcţii, bunuri mobile corporale, indiferent de valoarea lor,
bunuri mobile incorporale, cum sunt acţiunile societăţilor comerciale, obligaţiunile societăţilor
comerciale, titluri de credit.
Bunurile proprietate privată sunt în circuitul civil, chiar dacă exercitarea unor atribute asupra
unor categorii de bunuri este circumscrisă unor condiţii impuse prin actele normative în
vigoare.
Bunurile proprietate privată prezintă următoarele caractere juridice:
- bunuri alienabile: indiferent de titularul lor, bunurile ce formează obiectul dreptului de
proprietate privată sunt în circuitul civil;
- bunuri prescriptibile: bunurile proprietate privată sunt supuse prescripţiei extinctive şi
achizitive. Titularii dreptului de proprietate asupra acestor bunuri pot dobândi dreptul de
proprietate prin efectul uzucapiunii;
- bunuri sesizabile: bunurile vor putea fi urmărite de creditori pentru satisfacerea creanţelor
lor indiferent de natura bunului (mobil sau imobil), fac excepţie bunurile care fac obiect al
domeniului privat al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale nu vor putea fi urmărite
pentru că statul e prezumat a fi solvabil, indiferent dacă bunurile aparţin domeniului public
sau privat.

3.5.Conţinutul dreptului de proprietate privată

Potrivit art. 555 alin. 1 Noul Cod civil, proprietatea privată este dreptul titularului de a
poseda, a folosi şi a dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele
stabilite de lege, iar conform alin. 2, în condiţiile legii,dreptul de proprietate privată este
susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după caz.
Din analiza textului legal, rezultă două aspecte:
- referitor la conţinutul dreptului de proprietate intră trei atribute: posesia, folosinţa şi
dispoziţia;
- referitor la caracterele juridice ale dreptului de proprietate, acestea sunt caracterul
exclusiv, caracterul absolut şi caracterul perpetuu.

3.6.Limitele exercitării dreptului de proprietate privată

Noul Cod civil prevede în art. 556 că dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele
materiale ale obiectului său, care sunt limitele corporale ale bunului care formează obiectul
dreptului de proprietate, cu îngrădirile stabilite prin lege.
Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate, precum şi prin
voinţa proprietarului, cu excepţiile prevăzute de lege.
În raport de izvorul lor, limitele exercitării dreptului de proprietate privată sunt de trei feluri:
1. limite legale, stabilite prin lege;
2. limite convenţionale, stabilite prin voinţa proprietarului;
3. limite judiciare, stabilite de instanţa de judecată.

3.6.1.Limitele legale ale dreptului de proprietate privată

Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată sunt tratate în Capitolul III din Noul
Cod civil, care în art. 602 prevede că legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate
fie în interes public, fie în interes privat.
Limitele legale în interes privat pot fi modificate sau desfiinţate temporar prin acordul
părţilor, iar pentru opozabilitate faţă de terţi este necesară îndeplinirea formalităţilor de
publicitate prevăzute de lege.
Referitor la limitele legale, art. 603 Noul Cod civil instituie reguli privind protecţia mediului şi
buna vecinătate, în sensul că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
 protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
Noul Cod civil reglementează următoarele limite legale ale dreptului de proprietate privată:
 folosirea apelor
 picătura streşinii
 distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi plantaţii
 vederea asupra proprietăţii vecinului
 dreptul de trecere
 dreptul de trecere pentru utilităţi
 dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări
 dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie
Folosirea apelor
Art. 604-610 Noul Cod civil reglementează limitele legale care privesc folosirea
apelor, respectiv:
- obligaţia proprietarului fondului inferior de a împiedica curgerea firească a apelor
provenite de pe fondul superior;
- obligaţia proprietarului fondului inferior de a împiedica curgerea provocată de
proprietarul fondului superior sau de alte persoane a apelor care ţâşnesc de pe acest din
urmă fond datorită unor lucrări subterane întreprinse de proprietarul fondului acestuia, al
apelor provenite din secarea terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite într-un scop
casnic,agricol sau industrial, însă numai dacă această curgere precedă vărsarea într-un curs
de apă sau într-un şanţ. Această obligaţie nu se aplică atunci când pe fondul inferior se află
o construcţie, împreună cu grădina şi curtea aferentă sau un cimitir.
- proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său apele naturale şi
artificiale de care poate dispune, are dreptul să facă pe cheltuiala sa exclusivă, pe terenul
riveranului opus lucrările necesare pentru captarea apei;
- obligaţia proprietarului căruia îi prisoseşte apa pentru necesităţile curente ca în
schimbul unei juste şi prealabile compensaţii, să ofere acel surplus pentru proprietarul care
nu îţi poate procura apa necesară pentru fondul său decât cu o cheltuială excesivă;
- obligaţia proprietarului fondului pe care se află un izvor de a nu schimba cursul
acestuia, dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi de apa necesară
pentru satisfacerea nevoilor curente.
Picătura streşinii
Potrivit art. 611 Noul Cod civil, proprietarul este obligat să îşi facă streaşina casei sale
astfel încât apele provenind de la ploi să nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin.
Distanţa şi lucrările intermediare cerute pentru anumite construcţii, lucrări şi
plantaţii
Noul Cod civil prevede distanţa minimă în construcţii (art.612) şi distanţa minimă
pentru arbori (art.613).
Conform art. 612 Noul Cod civil, orice construcţii, lucrări sau plantaţii se pot face de
proprietarul fondului numai cu respectarea unei distanţe minime de 60 de cm faţă de linia de
hotar, dacă nu se prevede altfel prin lege sau prin regulamentul de urbanism, astfel încât să
nu se aducă atingere drepturilor proprietarului vecin. Orice derogare de la distanţa minimă
se poate face prin acordul părţilor exprimat printr-un înscris autentic.
Art. 613 Noul Cod civil, instituie distanţa minimă pentru arbori, prevăzând că în lipsa
unor dispoziţii cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii
trebuie sădiţi la o distanţă de cel puţin 2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora mai mici
de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii. Dacă această distanţă nu este respectată,
proprietarul vecin are dreptul să ceară, după caz, scoaterea sau tăierea la înălţimea cuvenită
a arborilor, plantaţiilor, gardurilor vii, pe cheltuiala proprietarului fondului pe care acestea
sunt plantate.
Vederea asupra proprietăţii vecinului
Limitele legale care privesc vederea asupra proprietăţii vecinului reglementează:
 •&νβσπ;fereastra sau deschiderea în zidul comun – art. 614 Noul Cod civil –<
/span>
- nu este permis să se facă fereastră sau deschidere în zidul comun decât cu acordul
proprietarilor;
•&νβσπ;distanţa minimă pentru fereastra de vedere – art. 615 Noul Cod civil
- este obligatorie păstrarea unei distanţe de cel puţin 2 metri între fondul îngrădit sau
neîngrădit, aparţinând proprietarului vecin şi fereastra pentru vedere, balconul ori alte
asemenea lucrări ce ar fi orientate către acest fond; fereastra pentru vedere, balconul ori alte
asemenea lucrări neparalele cu linia de hotar spre fondul învecinat sunt interzise la o
distanţă mai mică de un metru.
•&νβσπ;fereastra de lumină – art.616 Noul Cod civil
- proprietarul are dreptul de a-şi deschide, fără limită de distanţă, ferestre de lumină
dacă sunt astfel construite încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.
Dreptul de trecere
Potrivit art. 617 Noul Cod civil, proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea
publică are dreptul să i se permită trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea
fondului propriu.
Dreptul de trecere este imprescriptibil şi se stinge în momentul în care fondul
dominant dobândeşte un alt acces la calea publică.
Exercitarea dreptului de trecere în situaţii speciale este reglementată în art. 618 Noul
Cod civil şi are în vedere lipsa accesului care provine din vânzare, schimb, partaj sau alt act
juridic, situaţii în care trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de
teren pe care se făcea anterior trecerea.
Pentru ipoteza în care lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde
trecerea, aceasta poate fi stabilită numai cu consimţământul proprietarului fondului care are
acces la calea publică şi cu plata dublului despăgubirii.
Întinderea şi modul de exercitare a dreptului de trecere se determină prin:
•&νβσπ;înţelegerea părţilor
•&νβσπ;hotărâre judecătorească
•&νβσπ;folosinţă continuă pe timp de 10 ani
Dreptul de trecere pentru utilităţi – art. 621 Noul Cod civil-
Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a reţelelor edilitare ce
deservesc fonduri învecinate sau din aceeaşi zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau
alte asemenea, a canalelor şi a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, precum şi a altor
instalaţii sau materiale cu acelaşi scop.
Această obligaţie subzistă numai pentru situaţia în care trecerea prin altă parte ar fi
imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.
În cazul în care este vorba de utilităţi noi, iar dreptul de trecere are ca obiect
conducte şi canale subterane, sunt exceptate clădirile, curţile şi grădinile acestora.
Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări – art. 622 Noul Cod civil-
Proprietarul este obligat să permită folosirea fondului său pentru efectuarea unor lucrări
necesare fondului învecinat, precum şi accesul vecinului pe terenul său pentru tăierea
crengilor şi culegerea fructelor, în schimbul unei despăgubiri, dacă este cazul.
Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie – art. 623 Noul Cod civil
Proprietarul unui fond nu poate împiedica accesul altuia pentru a redobândi posesia
unui bun al său, ajuns întâmplător pe fondul respectiv, dacă a fost înştiinţat în prealabil,
având dreptul la o justă despăgubire pentru prejudiciile ocazionate de reintrarea în posesie,
precum şi pentru cele pe care bunul le-a cauzat fondului.
Starea de necesitate – art. 624 Noul Cod civil-
Noul Cod civil introduce o reglementare specială, cu caracter de limitare a dreptului
de proprietate privată, pentru starea de necesitate. Astfel, se instituie dreptul la o
despăgubire echitabilă pentru proprietarul unui bun, folosit sau distrus de altul pentru a se
apăra pe sine sau pe altul de un pericol iminent, cu excepţia cazului în care proprietarul
bunului a provocat sau a favorizat apariţia pericolului.
 3.6.2.Limitele convenţionale ale dreptului de proprietate privată
În ceea ce priveşte limitele convenţionale, art. 626 Noul Cod civil prevede limitarea
dreptului de proprietate prin acte juridice de către proprietar, dacă nu încalcă ordinea publică
şi bunele moravuri.
În acest sens a fost instituită clauza de inalienabilitate.
Clauza de inalienabilitate poate fi defintă ca fiind claza cuprinsă într-o convenţie sau
testament prin care se interzice înstrăinarea unui bun pentru o durată de cel mult 49 de ani,
dacă există un interes serios şi legitim.
Clauza de inalienabilitate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
•&νβσπ;să fie instituită printr-o convenţie sau un testament;
•&νβσπ;să aibă o durată de cel mult 49 de ani;
•&νβσπ;să existe un interes serios şi legitim.
Din punct de vedere al valabilităţii şi efectelor juridice ale clauzei de inalienabilitate
distingem după cum aceasta a fost instituită prin convenţie sau prin testament, astfel:
- valabilitatea şi efectele juridice ale clauzei instituite prin convenţie sunt guvernate
de legea în vigoare la momentul încheierii convenţiei;
- valabilitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin testament este guvernată de
legea în vigoare la data încheierii acestuia, iar efectele clauzei sunt guvernate de legea în
vigoare la data deschiderii succesiunii.
Dacă interesul care a justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau
dacă un ionteres superior o impune, dobânditorul poate fi autorizat de instanţa de judecată
să dispună de bun.
Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulată într-un contract atrage nulitatea
întregului contract dacă a fost determinantă la încheierea contractului, cu precizarea că în
contractele cu titlu oneros, caracterul determinant se prezumă, până la proba contrară.
Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităţilor de
publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul.
Dacă această clauza este prevăzută într-un contract cu titlu gratuit, ea este opozabilă
şi creditorilor anteriori ai dobânditorului.
Art. 629 Noul Cod civil, instituie sancţiuni pentru nerespectarea clauzei de
inalienabilitate, respectiv:
•&νβσπ;rezoluţiunea contractului, cerută de înstrăinător, în cazul încălcării clauzei
de către dobânditor;
•&νβσπ;anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea
clauzei, cerută de înstrăinător sau terţ.

3.6.3.Limitele judiciare ale dreptului de proprietate privată

Limitele judiciare ale dreptului de proprietate privată sunt instituite prin art. 630 Noul
Cod civil care prevede că dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său,
inconveniente mai mari decât cele normale în relaţiile de vecinătate, instanţa de judecată
poate, din considerente de echitate, să îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat,
precum şi la restabilirea situaţiei anterioare atunci când acest lucru este posibil.

4.Stingerea dreptului de proprietate

Conform art. 562 din Noul Cod civil, dreptul de proprietate privată se stinge prin
următoarele moduri:
 pieirea bunului;
 abandonul bunului mobil;
 renunţarea prin declaraţie autentică la dreptul de proprietate asupra bunului imobil înscris în
cartea funciară;
 exproprierea bunului;
 confiscarea bunului.
 4.1. Pieirea bunului
Potrivit art. 562 alin.1 din Noul Cod civil, dreptul de proprietate privată se stinge prin
pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz. Acest mod de stingere a dreptului de proprietate
privată are în vedere însuşi obiectul dreptului de proprietate.
Dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz, deoarece este un drept imprescriptibil
şi poate fi dobândit de altul prin uzucapiune sau într-un alt mod, în cazurile şi condiţiile
determinate de lege.

4.2.Abandonul bunului mobil

Proprietarul poate abandona bunul mobil, caz în care dreptul de proprietate se stinge
în momentul părăsirii bunului mobil, conform art. 562 alin.2 din Noul Cod civil.

4.3.Renunţarea la bunul imobil

Renunţarea la bunul imobil este un alt mod de stingere a dreptului de proprietate
privată, reglementat în art. 562 alin. 2 din Noul Cod civil. Proprietarul pşoate renunţa, prin
declaraţie autentică, la dreptul de proprietate asupra bunului imobil înscris în cartea funciară,
iar dreptul de proprietate se va stinge prin înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de
renunţare.

4.4.Exproprierea bunului
4.4.1.Noţiunea şi reglementarea
Exproprierea a fost definită ca fiind un mod originar de dobândire a proprietăţii
constând în trecerea forţată în proprietate publică, prin hotărâre judecătorească, a unor
imobile aflate în proprietate privată, cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauză de
utilitate publică.
Într-o altă formulare, exproprierea a fost definită ca fiind o instituţie juridică de drept
public care constă în achiziţia forţată, cu titlu oneros, pentru cauză de utilitate publică, în
condiţiile legii şi sub control judiciar, a unor bunuri imobile proprietate privată.
Exproprierea este reglementată în art. 44 alin. 3 şi 6 din Constituţie, art. 562 alin.3 din Noul
Cod civil, Legea nr. 33/1994, Hotărârea Guvernului nr. 583/1994, Legea nr. 198/2004 privind
unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de autostrăzi şi drumuri naţionale şi în
Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.
941/2004.
Interesul public poate duce nu doar la limitarea exerciţiului unor atribute ale dreptului de
proprietate, dar şi la pierderea acestuia cu privire la bunuri imobile. Această posibilitate este
reglementată de Constituţie care în art. 44 alin. 3 prevede că „nimeni nu poate fi expropriat
decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă
despăgubire” şi în Legea nr. 33/1994 care cuprinde dispoziţii de natură să asigure cadrul
legal adecvat procedurilor de expropriere şi stabilire a despăgubirilor, dar şi apărarea
dreptului de proprietate privată.
Legea nr. 33/1994 se completează cu Regulamentul privind procedura de lucru a
comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru
lucrări de interes naţional sau de interes local.

4.4.2.Principiile exproprierii
Exproprierea este guvernată de următoarele principii:
1. Existenţa unei cauze de utilitate publică
Exproprierea se poate face numai pentru lucrări de utilitate publică, care potrivit art. 5
din Legea nr. 33/1994 se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local.
Conform art. 6 din Legea nr. 33/1994 sunt de utilitate publică lucrările privind:
prospecţiunile şi explorările geologice; extracţia şi prelucrarea substanţelor minerale utile;
instalaţii pentru producerea energiei electrice; căile de comunicaţii, deschiderea, alinierea şi
lărgirea străzilor; sistemele de alimentare cu energie electrică, telecomunicaţii, gaze,
termoficare, apă, canalizare; instalaţii pentru protecţia mediului; îndiguiri şi regularizări de
râuri, lacuri de acumulare pentru surse de apă şi atenuarea viiturilor; derivaţii de debite
pentru alimentări cu apă şi pentru devierea viiturilor; staţii hidrometeorologice, seismice şi
sisteme de irigaţii şi desecări; lucrări de combatere a eroziunii de adâncime; clădirile şi
terenurile necesare construcţiei de locuinţe sociale şi altor obiective sociale de învăţământ,
sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială, precum şi de administraţie publică şi
pentru autorităţile judecătoreşti; salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor,
ansamblurilor şi siturilor istorice, precum şi a parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi a
monumentelor naturii; prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale – cutremure,
inundaţii, alunecări de terenuri; apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională.
2. Existenţa unei despăgubiri drepte şi prealabile
Expropriatorul este obligat să plătească proprietarului bunului expropriat sau titularilor
altor drepturi reale cu privire la bunul expropriat o compensare pentru pierderea suferită care
trebuie să fie dreaptă, adică să acopere întreaga pierdere suferită de persoanele afectate de
măsura exproprierii.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevede că
despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului şi din prejudiciul cauzat
proprietarului sau altor persoane îndreptăţite, iar la calcularea cuantumului despăgubirilor,
experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit,
imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ – teritorială, la data întocmirii raportului de
expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane
îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia.
Despăgubirea trebuie să fie şi prealabilă, caracter care reprezintă o garanţie
importantă acordată persoanelor îndreptăţite la expropriere.
3. Exproprierea se dispune şi despăgubirea se stabileşte prin hotărâre
judecătorească
Instanţa de judecată dispune cu privire la expropriere şi stabileşte despăgubirea pe
care urmează să o primească expropriatul.

4.4.3.Obiectul exproprierii
Obiectul exproprierii îl constituie bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau
persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi cele aflate în proprietatea privată a
comunelor, municipiilor şi judeţelor.
În enumerarea făcută de legiuitor în art. 2 din Legea nr. 33/1994 nu sunt incluse
bunurile imobile proprietate de stat. În acest sens, Curtea Constituţională a decis că
exproprierea nu se poate referi la bunurile aflate în proprietatea statului.

4.4.4.Procedura exproprierii
Procedura exproprierii se desfăşoară în trei etape reglementate distinct în lege:
a) utilitatea publică şi declararea ei;
b) măsurile premergătoare exproprierii;
c) exproprierea şi plata despăgubirilor.
Pentru a se produce exproprierea este necesar să fie întrunite, în mod cumulativ,
următoarele condiţii:
- existenţa unei declaraţii de utilitate publică;
- existenta unei publicităţi speciale;
- existenţa unei juste şi prealabile despăgubiri.
Conform art. 7 alin. 1 din Legea nr. 33/1994, utilitatea publică se declară de către
Guvern pentru lucrările de interes naţional şi de către consiliile judeţene şi Consiliul Local al
Municipiului Bucureşti pentru lucrările de interes local.
Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi
condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului,
aprobate, conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei.
Pe baza rezultatelor cercetării prealabile se adoptă actul de declarare a utilităţii
publice, care se aduce la cunoştinţă publică prin afişare la sediul consiliului local în a cărui
rază teritorială este situat bunul imobil şi prin publicare în Monitorul Oficial – pentru utilitatea
publică de interes naţional - sau în presa locală – pentru utilitatea publică de interes local.
După declararea utilităţii publice, expropriatorul imobilului va executa planurile
cuprinzând terenurile şi construcţiile propuse spre expropriere, cu indicarea numelui
proprietarilor, precum şi a ofertelor de despăgubire.
Propunerile de expropriere, împreună cu procesul – verbal care încheie cercetarea
prealabilă declarării utilităţii publice, se notifică titularilor drepturilor reale asupra imobilelor,
în termen de 15 zile de la publicare, iar aceste persoane pot face întâmpinare împotriva
actelor respective în termen de 45 de zile de la primirea notificării.
Întâmpinările vor fi soluţionate în termen de 30 de zile de o comisie constituită prin
hotărâre a Guvernului pentru lucrările de interes naţional, prin decizia delegaţiei permanente
a consiliului judeţean sau prin dispoziţia primarului municipiului Bucureşti pentru cele de
interes local.
Hotărârea comisiei este comunicată părţilor în termen de 15 zile de la adoptarea, iar
acestea o pot contesta la Curtea de apel în raza căreia se află situat imobilul, în termen de
15 zile de la comunicare, potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 544/2004.
Soluţionarea cererii de expropriere este de competenţa tribunalului în a a cărui rază
este situat bunul imobil propus pentru expropriere.
Instanţa va verifica dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru
expropriere şi va stabili cuantumul despăgubirilor şi suma cuvenită fiecărei părţi.
Potrivit art. 26 din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a
imobilului şi din prejudiciul cauzat proprietarului sau celorlalte persoane îndreptăţite.
Pentru stabilirea despăgubirilor instanţa va constitui o comisie compusă din trei
experţi: unul numit de instanţă, unul desemnat de expropriator şi unul din partea persoanelor
supuse exproprierii.
La calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa, vor ţine seama
de preţul cu care se vând, în mod obişnuit, imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ –
teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse
proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile
prezentate de aceştia.
Primind rezultatul expertizei, instanţa îl va compara cu oferta şi cu pretenţiile
formulate de părţi şi va hotărî, despăgubirea acordată neputând să fie mai mică decât cea
oferită de expropriator şi nici mai mare decât cea solicitată de expropriat sau de o altă
persoană interesată.
4.4.5.Efectele exproprierii
Exproprierea produce următoarele efecte:
- transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor supuse exproprierii în patrimoniul
expropriatorului;
- imobilul expropriat trece în proprietatea publică liber de orice sarcini;
- stingerea dezmembrămintelor dreptului de proprietate: uzul uzufructul, abitaţia şi
superficia;
- stingerea drepturilor personale dobândite de alte persoane asupra imobilului expropriat,
cum ar fi cum ar fi cele rezultate dintr-un contract de locaţiune sau un contract de comodat;
- subrogaţia reală cu titlu particular: ipoteca şi privilegiul imobiliar se strămută de drept
asupra despăgubirilor stabilite, iar odată ce despăgubirea a fost stabilită, creditorul ipotecar
nu mai poate proceda la executarea silită a imobilului respectiv.
Prin art. 35-37 din lege sunt reglementate două drepturi în favoarea proprietarului
imobilului expropriat:
a) dreptul de a cere retrocedarea imobilului expropriat;
b) dreptul de preemţiune la cumpărarea imobilului.
Potrivit art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă bunurile imobile expropriate nu au fost
utilizate în termen de un an potrivit scopului pentru care au fost preluate de la expropriat,
respectiv lucrările nu au fost începute, foştii proprietari pot să ceară retrocedarea lor, dacă
nu s-a făcut o nouă declarare de utilitate publică.
 Cererea de retrocedare se adresează tribunalului care, după ce verifică temeiurile
acesteia, poate să dispună retrocedarea.
Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia nr. VI din 29 septembrie 1999, pronunţată de
Secţiile Unite, a admis un recurs în interesul legii şi a decis că în cazul cererilor de restituire
a imobilelor expropriate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, sunt aplicabile
dispoziţiile Legii nr. 33/1994.
Retrocedare imobilului se face în schimbul unui preţ, care se stabileşte ca şi în situaţia
exproprierii, şi nu poate să fie mai mare decât despăgubirea actualizată.
Art. 37 din Legea nr. 33/1994 prevede că în cazul în care lucrările pentru care s-a făcut
exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatorul doreşte înstrăinarea imobilului, expropriatul –
fost proprietar – are un drept prioritar la dobândire, la un preţ care nu poate fi mai mare
decât despăgubirea actualizată. În acest scop, expropriatorul se va adresa în scris fostului
proprietar, iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare sau dacă nu răspunde
expropriatorului în termen de 60 de zile de la primirea notificării, acesta din urmă poate
dispune de imobil.

4.5. Confiscarea bunului

Confiscarea este reglementată în art. 44 alin.9 din Constituţia României care dispune că
bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai
în condiţiile legii.
Noul Cod civil prevede în art. 562 alin. 4 că nu pot fi supuse confiscării decât bunurile
destinate sau folosite pentru săvârşirea unei infracţiuni ori contravenţii sau cele rezultate din
acestea.