CINEMATOGRAFUL ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Prin prima proiecție cinematografică a fraților Lumiere, realizată la 28 decembrie 1895

la Grand Cafee din Paris, cu o peliculă numită “ Ieșirea muncitorilor din uzinele Lumiere ”, a
apărut o nouă artă și industrie, Industrie cinematografica. Apar primele studiouri
cinematografice, care realizează primele filme ( filme mute până în 1927), primele aparate de
proiecție cinematografică (la început cu acționare manuală), primele aparate de filmat (la
început acționate manual).

În perioada interbelică putem să remarcăm trilologia lui Marcel Pagnol- Marius, Fanny
și Cesar, Rene Clair- Sous Les Toits de Paris (1930), Jacques Feyder lui Carnaval în Flandra (
1935 ) și poate capodopera primei jumătăți de secol a cinematografiei mondiale, Grand
Illusion de Jean Renoire din 1937. În timpul celui de- al doilea război mondial a fost lansat
Children of Paradise de către Clair Ren.
Majoritatea filmelor lui Charlie Chaplin sunt din perioada mută. După ce Chaplin și- a
asumat controlul asupra producțiilor sale în anul 1918 întreprinzătorii au acoperit cererea de
filme cu Charlie Chaplin aducând înapoi comediile sale mai vechi. Filmele au fost re-editate,
li s-au pus titluri noi și au fost emise din nou, mai întâi pentru teatre, iar apoi pentru
comercializare. Chiar și cei de la Essanay au fost vinovați pentru această practică, readucând
filme “noi „ cu Charlie Chaplin din filme și clipuri mai vechi. Cele doisprezece comedii mute
au fost readuse ca filme cu sunet în anul 1933 când producătorul Amadee J. Van Beuren a
adăugat noi efecte sonore.
 Extrem de puține pelicule au mai rămas păstrate din timpul perioadei interbelice, dar
mărturiile ne spun că am fi avut o mică industrie de film calitativ egală cu cea din Vest. Filme
precum ”Năpasta”, ”Țigăncușa de la iatac” sau ”Visul lui Tănase” au făcut vâlvă în perioada
dintre cele două războaie mondiale, asta în timp ce comedianți celebri, precum Stroe și
Vasilache, făceau sketch-uri demne de Hollywood, multe dintre acestea rămânând păstrate
până în ziua de azi.
Totuși, trebuie menționate câteva nume extrem de importane pentru cinematografia
românească din perioada de dinaintea Primului Război Mondial, perioadă care poate fi
considerată mai bogată în producții decât perioada interbelică. Nume precum Aristide
Demetriade, Grigore Brezeanu și poate cel mai important, Leon Popescu, au fost personaje
cheie ale începuturilor cinematografiei românești. Dacă Demetriade și Brezeanu au fost primii
regizori consacrați din România, lucrând la capodopere precum ”Amor Fatal” sau ”Oțelul
Răzbună”, Leon Popescu a fost probabil cel mai important producător de film pe care
Bucureștiul l-a avut în perioada antebelică. Acesta a înființat societatea ”Cipeto” în 1914,
organizația care a devenit prima casă de producție din România care importă aparate de
proiecție de format mic și închiriază filmele realizate de Marioara Voiculescu.

Aristide Demetriade și Grigore Brezeanu (centru)

 Odată cu începerea Primului Război Mondial, producția de film este concentrată pe
documentare și reportaje de actualități. Au fost mobilizați puținii operatori români din acel
moment, iar în timpul retragerii în Moldova s-au salvat toate camerele de filmat existente în
țară. În acea perioadă, camerele de filmat i-au surprins pe Regele Ferdinand, generalii
Constantin Prezan și Alexandru Averescu, filme ale căror secvențe s-au pierdut cu timpul, dar
supraviețuind în alte filme precum ”Ecaterina Teodoroiu”.
Odată cu terminarea războiului, situația socială se schimbă radical. Filmul românesc se
întoarce la artă, evoluând în același timp cu filmele occidentale, inclusiv producțiile de la
Hollywood. Mizând pe interesul unei noi generații sensibile la romanțe sau aventuri, filmele
românești au încercat să exploateze interesul unui public puțin mai deschis la nou și la
distracție ușoară, comparat cu generațiile mai în vârstă care nu se puteau despărți de teatru.
Putem spune că anii ’20 au fost cei mai creativi când vine vorba de producția de filme
autohtone cu o vădită înfluență venită din partea cinematografiei de peste ocean. Totuși, anii
care urmează războiului pălesc în comparație cu bogăția oferită de triada artistică oferită de
Demetriade, Brezeanu și Popescu. Motivul este simplu: Popescu moare în 1918 într-un
incendiu în propriul studio. Gurile rele spun că acesta și-ar fi dat foc singur peliculei și
camerelor sale în urma eșecului înregistrat de ultimele lui filme.
În anii ’20 apar noi regizori, noi genuri de film, inclusiv primul film de animație românesc.
Probabil figura marcantă a cinematografiei românești în anii ’20 este Jean Mihail. Făcându-se
remarcat în timpul filmărilor la pelicula ”Țigăncușa de la iatac”, acesta reușește să regizeze
filme precum ”Lia” (1927), ”Păcat” (1927) și ”Povara”(1928), în urma unor finanțări nesigure
venite de la tot felul de oameni de afaceri care ar fi fost interesați să plătească producția
filmului doar dacă li s-ar fi făcut reclamă.

Un alt regizor din aceeași speță a fost și Jean Georgescu, mai degrabă un actor cu valențe de
regizor, care realizează ”Legenda celor două cruci” (1925), ”Vitejii neamului” (1926) și
”Năpasta” (1928). Însă, ce a marcat profund anii ’20 a fost lipsa fondurilor. Odată cu moartea
lui Leon Popescu, s-a făcut imediat simțită lipsa unui mecena care să finanțeze diferiți
regizori, dezinteresat și din dragoste pentru film. De multe ori, nevoia de bani îi făcea pe
regizori să apeleze la metode vulgare de a se finanța sau, pur și simplu, la niște chete făcute
între prieteni, așa cum s-a realizat ”Maiorul Mura” din 1928, în care însuși Jean Georgescu
joacă rolul principal.
Merită menționat în același timp și primul desen animat românesc: Haplea (1927)
realizat de Marin Iorda și realizat cu un aparat de filmat Charles Urban & Co. Acest film este
în continuare păstrat în Arhiva Națională de Filme și ar putea fi cu ușurință considerat o
adevărată comoară națională.
Tot important este și faptul că mediul platourilor primelor filme nu era chiar cel mai
profesionist din lume. De fapt, lipsea până și minima rigoare găsită în cinematografia
occidentală, totul fiind făcut în mare parte după ureche. Locațiile erau mereu căutate în
principal de regizor, iar personalul tehnic față de alte cinematografii era de genul „bun la
toate”. Operatorul era și laborant la prelucrarea peliculei, regizorul – machior, producătorul –
recuziter, un actor – asistent de regie. Când vine vorba de distribuție marea majoritate erau fie
actori, prieteni ai regizorului care ar fi dorit să joace pe gratis, fie complet amatori care într-un
final ar fi jucat de asemenea gratuit.
Anii ’30 înseamnă apariția pentru prima oară și la noi în țară a filmului sonor. Din
păcate, din cauza apariției noilor tehnologii și a lipsei mijloacelor materiale care să permită o
tranziție a cineaștilor români la noul standard cinematografic, numărul de filme scade
simțitor. Dacă mai înainte regizorii mai reușeau să încropească un platou de filmare cu
fondurile lor limitate, nevoia de a închiria sau cumpăra aparate care să înregistreze sunetul a
distrus visul multor regizori români. În plus, eforturile depuse la filmarea unei scene acum se
dublează. Actorii trebuie să joace cum trebuie, să-și spună replicile complet, iar în caz că
greșesc, apare nevoia de duble, deci de peliculă adițională care costă bani. Așadar lipsa unui
buget adecvat a pus piedici serioase ”industriei” de film românești în anii ’30, nemaiputând să
țină același ritm pe care îl avrea cu zece ani înainte.
Totuși, filme se fac și noi personalități încep să apară pe scena filmului românesc al anilor
’30. Primul film sonor românesc este ”Ciuleandra” după romanul lui Liviu Rebreanu. Acesta
este regizat de germanul Martin Berger în 1930 în urma succesului pe care l-a avut anul
anterior cu „Venea o moară pe Siret”. Din păcate, filmul era dublat prost în limba română de
actori germani și a ajuns un fiasco de casă.
 Primul film sonor regizat de un român a fost ”Visul lui Tănase”, realizat chiar de
faimosul actor Constantin Tănase la Berlin. Partea artistică a fost garantată de o o echipă de
actori români, germanii ocupându-se de partea tehnică.
Cel mai mare succes ajunge să îl aibă duetul de comici români Stroe și Vasilache, care
împreună cu un inginer român, Argani, care a reușit să construiască un aparat propriu de
înregistrare audio, au filamt o producție integral în România, numită ”Bing-Bang” (1934). În
afară de această inițiativă locală plină de succes, restul regizorilor trebuiau să plece în afară,
de exemplu în Franța, unde în studiourile ”Gaumont” din Paris s-a putut filma ”State la
București” de Jean Georgescu.

Totuși, influența filmului în lume pare de neoprit, iar autoritățile române nu mai par să
ignore acest trend. În 1934 se înființează Fondul Național al Cinematografiei. Legea acestui
fond stipulează o serie de taxe percepute cinematografelor și importatorilor de film, 1 leu/bilet
și 10 lei/metru de film importat. În ciuda protestelor inițiale, fondurile nu sunt căpușate (ca în
zilele noastre) de comisia care-l administra și-i includea pe înșiși Tudor Vianu și Alexandru
Rosetti, iar treptat banii s-au adunat pentru aducerea în țară a unor aparate performante audio
și de filmare.
În momentul în care un om de afaceri aduce un aparat de filmare Bell-Howell, se
înființează și „Industria Română de filme sonore”, începând istoria jurnalelor de actualități la
noi în țară.
 Aparat de filmare american Bell-Howell
Printre primele secții cinematografice care vor folosi tehnica modernă garantată de
Fondul Cinematografiei vor fi departamentele de ”propagandă turistică”. Aparatele de filmat
erau de tipul pentru reportaj, instalația de sunet portabilă fiind montată într-un autovehicul.
Apoi se începe construcția unei săli de înregistrări sonore pentru documentare, împreună cu
înzestrarea minimă cu reflectoare.
Din păcate, al Doilea Război Mondial pune din nou bețe în roate avântului
cinematografiei românești. Fondurile statului român se duc înspre efortul de război, iar
filmele de propagandă primesc bani direct de la stat. Influențate de propaganda germană, dar
cu fler românesc, documentare precum ”Romania in lupta contra bolsevismului” (1941) de
Paul Călinescu, ”Escadrila Albă” (1942) și trilogia ”Împrumutul Reîntregirii” (1941)
de Amedee Morrin fac apel la populație pentru a se pregăti de războiul ce urma să înceapă pe
Frontul de Est. Camera folosită cel mai des în toate producțiile de pe front a fost aparatul
german Arriflex 35 mm cu peliculă AGFA. Camera a fost utilizată de Studioul
Cinematografic al Armatei în anii celui de-Al Doilea Război Mondial, pentru obținerea
imaginilor de pe câmpul de luptă, difuzate, apoi, în „Jurnalele de război”, pe toată durata
conflagrației.
Pe plan civil însă, recent înființatul „Oficiul Național Cinematografic” reușește ca în
1941 și 1942 să realizeze faimosul film ”O noapte furtunoasă” după piesa lui Caragiale.
Condițiile de filmare au fost crunte. Din cauza pericolului de bombardamente nu se putea
lucra noaptea, iar platoul de filmare minuscul era unul destinat înregistrărilor muzicale. În
ciuda acestor lipsuri, pelicula nu a lipsit. Probabil fiind livrată de germani prin intermediul
UFA, producția a folosit 29000 m de peliculă negativă, lăsând astfel un spațiu enorm de
manevră unor mari actori români precum Jean Moscopol, un foarte tânăr Radu Beligan și
Elena Bulandra. Din păcate acest film este primul și ultimul film realizat de ONC, rămânând
pentru multă vreme o producție importantă din cinematografia românească.
În afară de ”O noapte furtunoasă”, producțiile românești din timpul războiului au vizat
colaborări cu echipe de filmare din alte țări. De exemplu în 1944 Jean Georgescu va regiza
„Visul unei nopți de iarnă” cu ajutorul societății româno-italiene ”Cineromit” iar în 1946,
probabil ultimul an în care filmul românesc nu va suferi influența sovietică, apar mai multe
filme produse de „Balcan-Film Company” București, printre care se numără „Allo București”
și „Două lumi și o dragoste”.
Într-un final, industria cinematografică românească din perioada interbelică a avut
mereu ghinionul să crească mai greu și mai târziu ca în Vest (sau chiar și față de URSS), iar
atunci când avea puterea să producă opere de calitate, să fie întreruptă mereu de câte un război
mondial. Totuși, țara noastră a avut și atunci mari cineaști. Oameni ca Jean Mihail sau Jean
Georgescu au ieșit în evidență cu filme bune, primul putând să regizeze și după venirea
comuniștilor, căzând, însă, treptat într-un con de umbră datorită subiectelor prea burgheze
tratate de acesta.