Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la

securitatea persoanei sale (art. 3)

Drepturile omului pot fi definite, în general, ca acele drepturi fara de care nu putem trai
ca fiinte umane. Drepturile omului si libertatile fundamentale ne permit sa ne dezvoltam si sa ne
utilizam deplin calitatile noastre umane, inteligenta, talentul si constiinta si sa ne satisfacem
nevoile spirituale. Ele sunt bazate pe dorinta omului de a trai intr-o lume in care demnitatea si
bunastarea fiecarei persoane umane se vor bucura de respect si protectie. Negarea drepturilor si
libertatilor fundamentale ale omului nu este numai o tragedie individuala si personala, dar
creeaza, de asemenea conflicte intre societati si natiuni. Declaratia Universala a Drepturilor
Omului este cea mai importanta declaratie oficiala internationala privind drepturile tuturor
membrilor spetei umane.
Aceasta declaratie a fost proclamata într-o rezolutie a Adunarii Generale la 10 decembrie
1948, ca un „ideal comun sper care trebuie sa tinda toate popoarele si natiunile” privind respectul
drepturilor omului. Ea cuprinde numeroase drepturi civile, politice, ecomomice, culturale si
sociale la care oamenii din toata lumea sunt indreptatiti.
 Declaratia Universala a Drepturilor Omului este, de asemenea, primul segment al
Declaratiei Internationale a Drepturilor Omului, care include Conventia Internationala privind
Drepturile Economice, Culturale si Sociale, Conventia Drepturilor Civile si Politice si Protocolul
Optional (la ultima conventie) Adoptate de Adunarea Generala in 1966.
Primele doua articole din Declaratia Universala evidentiaza ca toate fiintele umane, fara
distinctie, se nasc libere si egale in demnitate si drepturi si enunta principiile de baza ale
egalitatii si nediscriminarii in dreptul de a se bucura de drepturile si libertatile fundamentale ale
omului.

România este din 1994 stat parte la „Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale” şi se supune jurisdicţiei Curţii Europene a Drepturilor
Omului de la Strasbourg. De asemenea, în cadrul Uniunii Europene, România a semnat în
decembrie 2007 Tratatul de la Lisabona care conţine „ Carta Drepturilor Fundamentale ”.
În accepţiunea generală, drepturile civile şi politice sunt drepturi fundamentale de primă
generaţie şi constituie nucleul noţiunii de drepturi ale omului. Ele includ dreptul la viaţă, dreptul
de a nu fi supus relelor tratamente, dreptul la libertate, dreptul la respectarea vieţii private şi de
familie, dreptul la respectarea corespondenţei etc.
Drepturile de a doua generaţie adaugă un nou nivel de protecţie, în sferele economică,
socială şi culturală. Cu titlu de exemplu, acestea sunt dreptul la protecţie specială pentru bătrâni
sau persoane cu dizabilităţi, dreptul la un mediu sănătos, libertatea artelor şi a ştiinţelor, liberul
acces la cultură etc.

“ Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea persoanei sale
(art. 3) ”

2
 Prezentarea dreptului și a importanței lui
Reglementarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din Articolul 3 are o arie
largă de acoperire prin faptul că se referă nu numai la dreptul la viaţă, ci şi la dreptul la libertate
şi la securitate al oricărei fiinţe umane. Dreptul la viaţă reprezintă un drept fundamental al
omului, care, prin importanţa sa depăşeşte sfera interesului personal, având relevanţă pentru
întreaga societate. De aceea, acest drept fundamental capătă o dimensiune socială, garantarea sa
fiind necesară prin tratatele şi convenţiile internaţionale, dar şi prin normele dreptului intern.
Protejarea dreptului la viaţă prin normele interne şi internaţionale constituie un imperativ
şi, în acelaşi timp o necesitate, deoarece reprezintă un atribut fundamental al persoanei, a cărui
ocrotire este strâns legată şi determină ocrotirea celorlalte atribute ale persoanei: integritatea
corporală, sănătatea, libertatea, etc. Viaţa umană ca valoare socială apărată prin normele de drept
se înfăţişează nu numai ca un drept absolut al individului la viaţă, opozabil tuturor cetăţenilor,
dar şi ca o valoare socială pe care dreptul obiectiv o ocroteşte în interesul întregii societăţi.

Identificarea dreptului ales în alte documente internaționale

Spre deosebire de Declaraţie, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează
drepturile în cauză separat: „Dreptul la viaţă“, în Articolul 2, şi „Dreptul la libertate şi la
siguranţă“, în Articolul 5. În ceea ce priveşte Dreptul la viaţă, Articolul 2 din Convenţie prevede,
în plus, şi o serie de excepţii privitoare la cazurile în care poate interveni moartea persoanei, în
condiţii strict determinate prin lege. Astfel, conform Alineatului 1, moartea poate surveni în
cazurile de executare a unei pedepse capitale, prevăzute de lege pentru anumite infracţiuni,
pronunţate de un tribunal. O altă excepţie, prevăzută de Alineatul 2, priveşte moartea rezultată
din recurgerea la forţă, ca mijloc pus sub semnul necesităţii absolute în situaţii strict definite:
apărarea persoanei contra unui act sau unor acte de violenţă ilegală; în procesul de arestare legală
3
a unei persoane, atunci când aceasta se opune cu violenţă, sau în cazuri de oprire a evadării unui
deţinut; reprimarea legală a unor „tulburări violente“ sau a unei „insurecţii“, care, se subînţelege
din litera şi spiritul prevederii Convenţiei, prezintă pericol public, periclitează viaţa altor
persoane. Rămânând în cadrul conceptual al documentului, nu intră, desigur, în aria actelor
prevăzute de punctul c) al Alineatului 2 acţiunile paşnice, manifestările pentru drepturi şi
libertăţi, pentru idealuri şi obiective democratice, întrunirile publice pe diverse teme, mitingurile
de protest, marşurile, desfăşurate în limitele prevăzute de lege.
Ulterior, prevederile Articolului 2, Alineatul 1 în ceea ce priveşte pedeapsa capitală, au
fost modificate prin două protocoale, care prevăd abolirea pedepsei cu moartea: Protocolul nr. 6
şi Protocolul nr. 13. Astfel, Protocolul nr. 6 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi
a Libertăţilor Fundamentale, privind abolirea pedepsei cu moartea (Strasbourg, 28.IV.1983), în
considerarea faptului că „progresele intervenite în mai multe State membre ale Consiliului
Europei exprimă o tendinţă generală în favoarea abolirii pedepsei cu moartea“, prevede, în
Articolul 1, „Abolirea pedepsei cu moartea“: „Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate
fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat“. Abolirea nu este însă totală, protocolul
prevăzând o excepţie la abolirea pedepsei capitale, prin Articolul 2, care stipulează „Pedeapsa cu
moartea în timp de război“, după cum urmează: „Un stat poate să prevadă în legislaţia sa
pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o
asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform
dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului General al Consiliului Europei
dispoziţiile aferente legislaţiei în cauză“. Mai mult decât atât, Protocolul stabileşte, prin Articolul
3, „Interzicerea derogărilor“, că: „Nicio derogare de la dispoziţiile prezentului Protocol pe
temeiul articolului 15 din Convenţie nu este îngăduită.“ Protocolul nr. 13 la Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, privind abolirea pedepsei cu
moartea în toate circumstanţele (Vilnius, 3.V.2002) reglementează, în Articolul 1, „Abolirea
pedepsei cu moartea“: „Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o
asemenea pedeapsă şi nici executat“. Articolul 2 din acelaşi Protocol interzice orice derogare de
la prevederile Articolului 1: „Nicio derogare de la dispoziţiile prezentului Protocol în temeiul
articolului 15 din Convenţie nu este îngăduită“. Spre deosebire de Protocolul nr. 6, Protocolul nr.
13 stipulează abolirea absolută a pedespsei cu moartea fără a mai reglementa vreo excepţie de la

4
această prevedere, consacrând astfel valoarea absolută, caracterul intangibil şi inviolabil ale
dreptului la viaţă, reglementate în Articolul 3 al Declaraţiei şi în Articolul 2 al Convenţiei.
Conceptual şi juridic, Protocolul nr. 13 este întemeiat pe o serie de argumente care
pledează pentru statutul şi demnitatea fiinţei umane în statul de drept, într-o viziune de esenţă
umanistă. Primul argument afirmă importanţa absolută, din punct de vedere juridic şi uman, a
dreptului la viaţă, care constituie o valoare fundamentală pentru statul democratic, şi faptul că
abolirea pedepsei cu moartea este o măsură necesară din două raţiuni primordiale: pentru
apărarea dreptului la viaţă şi pentru recunoaşterea şi protejarea demnităţii omului. Important de
subliniat, în spiritul principiilor promovate şi de Declaraţie, şi de Convenţie, demnitatea fiinţei
umane reprezintă un dat, o caracteristică apriorică a persoanei, cu care aceasta se naşte. Tocmai
de aceea, juridic şi moral, nimeni nu poate aduce atingere demnităţii fiinţei umane. În acest
cadru, configurat de primul argument în forma înscrisă în Preambul – „Convinse că dreptul
fiecăruia la viaţă reprezintă o valoare fundamentală într-o societate democratică şi că abolirea
pedepsei cu moartea este esenţială pentru apărarea acestui drept şi pentru deplina recunoaştere a
demnităţii înnăscute a tuturor fiinţelor umane…“ –, statele semnatare ale documentului afirmă
intenţia fondatoare şi obiectivul Protocolului, în speţă necesitatea de a consolida apărarea
dreptului la viaţă, drept garantat de către Convenţie. O altă raţiune a existenţei Protocolului nr.
13, explicitată în cel de-al treilea argument al Preambului, o reprezintă faptul că Protocolul nr. 6
reglementează o abolire relativă a dreptului la viaţă prin stipularea excepţiilor care privesc
„pedeapsa cu moartea referitoare la actele comise în timp de război sau de pericol iminent de
război“. Pe acest fundament juridic, filosofic şi etic, satatele semnatare ale Convenţiei îşi afirmă
„hotărârea“ de a acţiona pentru „abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanţele“.
În lumina Protocolului nr. 13, Alineatul 1 al Articolului 2 din Convenţie îşi reduce
conţinutul la dispoziţia fundamentală: „Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin
lege“, devenind implicit, odată cu intrarea în vigoare a abolirii pedepsei capitale, caracterul
absolut şi inviolabil al dreptului, pe fundamentul juridic creat de prevederea documentului de la
Vilnius: „Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea
pedeapsă şi nici executa“.
Constituţia României stipulează „Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică“ în
Articolul 22 din Capitolul II – „Drepturile şi libertăţile fundamentale“, Titlul II – „Drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale“: „(1) Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate

5
fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel
de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este interzisă“.
Dând curs unei viziuni comprehensive asupra vieţii, ca valoare absolută, apriorică şi intangibilă
şi ca drept fundamental al fiinţei umane, Constituţia prevede nu numai dreptul la viaţă, ci extinde
reglementarea şi asupra ideii de integritate, stipulând şi dreptul la integritate fizică şi psihică. În
felul acesta, consacră ideea şi norma că reglementarea dreptului la viaţă în sine nu este suficientă
şi că, în cadrul juridic obligatoriu al apărării vieţii, odată cu acest drept, trebuie garantat şi
dreptul la integritate. Fără asigurarea acestuia din urmă, apărarea celui dintâi – dreptul la viaţă –
ar fi incompletă, în special în situaţii care pot conduce la afectarea integrităţii persoanei la nivel
fizic sau psihic ori în ambele moduri. Asocierea celor două drepturi într-o singură reglementare
exprimă o necesitate, atât de ordin logic, cât şi juridic, în sensul că reglementarea dreptului la
integritate asigură apărarea deplină şi exercitarea plenară a dreptului la viaţă şi că, per a
contrario, fără garantarea dreptului la integritate, asigurarea dreptului la viaţă ar fi insuficientă. În
apărarea dreptului la viaţă, reglementarea constituţională prevede, în Alineatul 3 al Articolului
22, interzicerea pedepsei cu moartea. Chiar dacă textul nu prevede explicit, se subînţelege faptul
că pedeapsa cu moartea este interzisă în orice circumstanţă. Reglementarea se înscrie astfel în
cadrul juridic al documentelor internaţionale şi, în special, al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului, în speţă al „Protocolul nr. 13 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale, privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanţele“ (v.
supra). În ceea ce priveşte garantarea dreptului la integritate fizică şi psihică al persoanei, aceasta
este realizată prin prevederea Alineatului 2, care interzice tortura, orice fel de pedeapsă ori de
tratament inuman ori degradant. Şi prin această prevedere, Constituţia României se pronunţă în
sensul documentelor internaţionale şi se încadrează în viziunea şi reglementarea Declaraţiei şi a
Convenţiei. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipulează – separat de
consacrarea dreptului la viaţă, la libertate şi la securitate, din Articolul 3 – interzicerea torturii şi
a relelor tratamente în Articolul 5: „Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante“.
Tot separat de reglementarea dreptului la viaţă, din Articolul 2, Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului prevede, în Articolul 3, „Interzicerea torturii“ în termeni asemănători cu cei
ai Declaraţiei: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante“. Stilistic vorbind, reglementarea Declaraţiei – „Nimeni nu va fi supus…“ – are,

6
prevalent, sensul şi valoarea unei recomandări, ceea ce se înscrie, de altfel, în statutul Declaraţiei
la nivelul relaţiilor internaţionale. Spre deosebire de aceasta, prevederea Convenţiei – „Nimeni
nu poate fi supus…“ – comunică un sens mai ferm, exprimând ideea de interdicţie absolută.

Obligaţii şi provocări pentru statul de drept

Stipularea în Constituţie a dreptului la viaţă este un act esenţial pentru apărarea vieţii,
obligatoriu pentru orice democraţie şi pentru orice stat care pune la temelia existenţei şi
dezvoltării sale drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului. Articolul constituţional
reprezintă o prevedere sine qua non, care asigură cadrul garantării dreptului la viaţă şi la
integritate fizică şi psihică al persoanei. Dar, pentru asigurarea efectivă a acestuia, pentru
transpunerea lui în realitate, textul legislativ nu este suficient. În litera şi spiritul Constituţiei,
statul trebuie să asigure, în continuare, condiţiile necesare, minime şi obligatorii pentru ca
dreptul la viaţă să devină, dintr-o posibilitate, prevăzută legislativ, un fapt efectiv, o realitate
certă şi să fie exercitat în termenii valorilor, principiilor şi drepturilor recunoscute şi
reglementate la nivel internaţional. Cadrul necesar pe care statul de drept trebuie să-l creeze
pentru manifestarea în termeni optimi a dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică implică
asigurarea şi a altor drepturi, care concură, într-o acţiune sinergică, la exercitarea celui în speţă şi
a unor condiţii elementare pentru realizarea lui: asistenţă medicală, asistenţă şi protecţie socială,
indemnizaţii şi ajutoare financiare, un salariu minim garantat care să susţină necesităţile
fundamentale ale celor în situaţii de risc, asigurarea dreptului la educaţie şi a accesului efectiv la
procesul de învăţământ, combaterea discriminării de orice fel, asigurarea egalităţii de şanse, a
incluziunii sociale, susţinerea procesului dezvoltării personale şi profesionale. În acelaşi cadru
necesar pentru asigurarea dreptului la viaţă şi la integritate, pe fundamentul garantării lui
juridice, intră: un sistem juridic puternic, protecţia împotriva delincvenţei, infracţionalităţii şi
criminalităţii, asigurarea siguranţei cetăţeanului, eliminarea oricăror măsuri de represiune, de
presiune şi de constrângere psihică şi fizică asupra persoanei, a relelor tratamente, lupta
împotriva corupţiei, instituţii democratice solide în cadrul statului de drept, care să se pună şi să
fie, efectiv, în slujba cetăţeanului şi să-i apere interesele.
Toate acestea sunt măsuri obligatorii care formează un cadru larg, comprehensiv, pentru
asigurarea, la nivelul existenţei concrete, a dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică al

7
persoanei. În absenţa lor sau în situaţii de funcţionare insuficientă ori precară din punct de vedere
legislativ, juridic ori administrativ a instituţiilor şi proceselor, dreptul la viaţă şi la integritate
fizică şi psihică nu beneficiază de suportul necesar exercitării şi manifestării lui. Sărăcia
extremă, lipsa de locuinţă şi de adăpost, hrana precară, condiţiile inferioare de locuire şi de
întreţinere, pensiile mizere, lipsa accesului la medicamente, la asistenţă şi protecţie socială, la
educaţie, suferinţele fizice şi psihice, discriminarea, absenţa mecanismelor legislative,
administrative şi instituţionale care asigură şanse egale, echitate socială, egalitate de gen,
incluziune şi dreptul la dezvoltare personală şi profesională, agresivitatea, violenţa, delincvenţa,
infracţionalitatea din mediile sociale, corupţia, autoritarismul, coerciţia şi represiunea din partea
autorităţilor statutului, toate acestea şi altele reprezintă factori de gravitate majoră care
subminează dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică al persoanei.
De aceea, statul de drept, construit pe baza solidă a respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, trebuie să facă o prioritate a existenţei şi a funcţionării sale din
asigurarea acestor condiţii, care formează cadrul şi suportul manifestării în condiţii optime a
dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi care contribuie la traducerea prevederii
constituţionale într-o realitate concretă, efectivă a existenţei individului şi a societăţii.
Exemple de situații concrete de încălcare a dreptului
Dreptul la viață este cel mai fundamental dintre toate drepturile omului, cuprinzând,
printre altele așa aspecte ca dispariții forțate, ucideri extrajudiciare și impunerea pedepsei cu
moartea. Statele și agenții lor trebuie să respecte singure dreptul la viață al persoanelor aflate pe
teritoriul lor și să protejeze acest drept de încălcara de către terți. Ultima responsabilitate poate fi
dificilă în situații de conflict activ sau înghețate, când predomină un climat de nesiguranță chiar
și în timp de armistițiu. Deseori, autoritățile nu reușesc să protejeze acest drept fundamental în
unele state.Situația din Nagorno-Karabah, cu forțe armate armene staționate chiar în interiorul
acestui teritoriu și cele ale Azerbaidjanului în imediata lui apropiere, este extrem de delicată.
Întrucât negocierile de pace nu au produs rezultate, cursa înarmării între aceste două părți s-a
intensificat din anul 2011. În fiecare an, zeci de oameni sunt uciși în încăierări din ambele părți.
Totuși, organismele internaționale rareori menționează aceste cazuri. În Georgia persistă
problema persoanelor dispărute după războaiele din anii 1990 și din anul 2008. Această
problemă implică toate părțile conflictelor și este periodic discutată în cadrul ședințelor
Mecanismului de prevenire și reacție timpurie în caz de incidente. Cu toate acestea, aproximativ

8
2000 de persoane, militari și civili, încă figurează pe lista celor dispăruți. În condițiile
conflictului și ale politizării relațiilor de frontieră, trecerea frontierei fără documentele necesare
poate duce la arest arbitrar și chiar la luări de ostatici. În Crimeea, după anexarea la Rusia și
fortificarea prezenței militare rusești, dreptul la viață și securitate a fost încălcat în mod flagrant.
De la preluarea controlului de către forțe pro-ruse la 26 februarie 2014, au fost documentate mai
multe răpiri și dispariții forțate, iar câteva cazuri s-au încheiat cu omucideri confirmate sau
presupuse.
În concluzie, statul este cel care deţine instrumentele prin care poate asigura protecţie
efectivădreptului la viaţă, iar obligaţiile sale includ nu numai adoptarea unei legislaţii în materie,
dar şi luarea măsurilor necesare pentru protejarea vieţii.