Drept Roman.

Succesiuni, obligatii, garantii, contracte.

Prof. univ. dr. Emil Molcuţ
Cursuri predate la seria a II-a

1
Succesiunile

Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza

transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai, insa in epoca foarte veche
transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai nu implica ideea de succesiune,
deoarece in conceptia vechilor romani nu exista patrimoniu fara titular, astfel incat la moartea
persoanei drepturile sale patrimoniale (cele reale si de creanta) se sting, iar mostenitorul nu
dobandeste acelasi drept, ci un drept nou prin luarea in stapanire a bunurilor succesorale.

Aceasta conceptie s-a oglindit si pe plan terminologic, dovada ca cel mai vechi
termen/cuvant prin care a fost desemnat mostenitorul este "heres" care provine de la "herus" =
stapan. Mai tarziu, pornind de la principiul continuitatii persoanei defunctului, romanii au admis
ca drepturile patrimoniale trec asupra mostenitorilor, iar din acel moment in terminologia juridica
romana au aparut termenii de succesiune si de succesor.

Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenta a 2 tendinte:

1. Tendinta decaderii formalismului

Retinem ca la origine actele succesorale erau conditionate de respectarea unor forme

solemne, foarte complicate. De exemplu, cel mai vechi testament roman a imbracat forma unei
legi pe care a votat-o poporul, iar mai tarziu asistam la decaderea formalismului pentru ca, in
dreptul clasic, testamentul sa se poata intocmi prin simpla manifestare de vointa a persoanei.

2. Tendinta ocrotirii rudeniei de sange

Vreme de aproape 5 secole agnatiunea (rudenia civila) a fost unicul fundament al

succesiunii, iar rudele de sange care nu erau si rude civile nu aveau vocatie succesorala, nu puteau
veni la succesiune. Dar spre sfarsitul republicii, familia romana a suferit o serie de transformari, in
primul rand prin generalizarea unor acte ca emanciparea fiului de familie sau casatoria fara manus.
Fata de aceste transformari, pretorul indeplinind rolul creator a realizat o serie de reforme, prin
care a chemat la succesiune si rudele de sange care nu erau si rude civile. Aceste reforme
pretoriene au fost dezvoltate prin reforme imperiale, iar in vremea imparatului Justinian rudenia
de sange a devenit unicul fundament al succesiunii.

2
 Romanii au cunoscut 3 sisteme succesorale:

a) succesiunea ab intestat (fara testament) sau succesiunea legala:

Este cea mai veche si se deschidea atunci cand nu exista testament sau testamentul nu era
intocmit in mod valabil. Ea este denumita si succesiune legala intrucat a fost reglementata prin
dispozitiile din Legea celor XII table. Potrivit acelor dispozitii exista 3 categorii de mostenitori legali:

1. Heredes sui - faceau parte toti aceia care prin moartea lui pater familias deveau persoane
sui iuris, adica fii, fiicele, femeia casatorita cu manus in calitate de fiica, adoptatul si adrogatul.
Nepotii din fii faceau parte din aceasta categorie de mostenitori numai daca tatal lor predeceda
bunicului. Acei nepoti din fii veneau la succesiune prin reprezentare, in sensul ca ei urcau in rangul
succesoral al tatalui lor si dobandeau partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatalui, daca acesta
ar mai fi trait. Spre exemplu, daca vin la succesiune 2 fii si 2 nepoti de fiu, mostenirea se imparte
la 3, caci fiecare din fii dobandeste o treime, iar cei 2 nepoti vor dobandi impreuna o treime. In
lipsa acestora veneau la succesiune cei din categoria a II-a, adica cei mai apropiati agnati cu
precizarea ca in materie succesorala cuvantul "agnati" desemneaza numai colateralii, nu toate
rudele civile. Prin urmare, in materie succesorala cei mai apropiati agnati sunt cei mai apropiati
colaterali. Dar, aceasta categorie de mostenitori nu este fixa, ci este mobila deoarece in lipsa unor
agnati apropiati sunt considerati agdnatus proximus, agnatii foarte indepartati. Spre exemplu,
daca exista frati ei sunt agdnatus proximus, daca acestia nu exista, atunci agdnatus proximus sunt
verii primari etc..

Pe de alta parte, potrivit Legii celor XII table daca cel mai apropiat agnat repudia
succesiunea, acea succesiune devenea vacanta in sensul ca nu revenea urmatoarei categorii de
mostenitori intrucat potrivit Legii celor XII table, colateralii nu pot veni la succesiune prin
reprezentare, iar daca nu existau nici colaterali atunci veneau la succesiune cei din categoria a III-
a, gentilii, care imparteau bunurile succesorale in parti egale. Ca o amintire a epocii in care membrii
gintii exercitau proprietatea colectiva asupra pamantului. Insa, acest sistem succesoral a devenit
anacronic spre sfarsitul epocii vechi de vreme ce fiul de familie emancipat nu putea veni la
succesiune in familia de origine intrucat nu mai era ruda civila cu acea familie, nu mai era agnat.
De asemenea, mama si copii rezultati din casatoria fara manus nu se puteau mosteni reciproc
intrucat nici ei nu erau rude civile. Toate aceste transformari amenintau sa slabeasca legaturile de
familie, la care romanii tineau foarte mult.

De aceea, pretorul a intervenit si a initiat o serie de reforme in vederea ocrotirii rudeniei

de sange pe taram succesoral, iar sistemul creat prin reformele pretoriene a fost denumit
"bonorum posesio" sau "mostenire pretoriana". In acest sistem exista 4 categorii de mostenitori
pe care ii denumim mostenitori pretorieni:

3
1. Bonorum posesio unde liberi (in calitate de fii);

2. Bonorum posesio unde legitimi (in calitate de rude civile);

3. Bonorum posesio unde cognati (in calitate de rude de sange);

4. Bonorum posesio unde vir et uxor

Din prima categorie faceau parte toti fii de familie, inclusiv fiul de familie emancipat care
venea la succesiune in calitate de ruda de sange.

Din a doua categorie faceau parte agnatii si gentilii, incat la prima vedere s-ar parea ca prin
aceasta reforma pretorul nu a modificat dispozitiile din Legea celor XII table. In realitate, si de data
aceasta pretorul a facut o inovatie intrucat in sistemul pretorian daca cel mai apropiat agnat
repudia succesiunea, ea nu devenea vacanta ca in Legea celor XII table, ci trecea asupra urmatoarei
categorii de mostenitori.

Din a treia categorie faceau parte anumite rude de sange care nu erau si rude civile. Spre
exemplu, mama si copiii rezultati din casatoria fara manus se mosteneau reciproc in calitate de
rude de sange.

Din a patra categorie faceau parte barbatul si femeia casatoriti fara manus, care se
mosteneau reciproc numai daca nu existau rude de sange.

Aceste reforme au fost dezvoltate ulterior prin reforme imperiale astfel, in vremea imparatul
Hadrian a fost dat senatus consultul Tertullian, iar in vremea lui Marc Aureliu s-a dat senatus
consultul Orfitian.

2. Agdnatus proximus

3. Gentiles

b) succesiunea testamentara;

c) succesiunea deferita contra testamentului;

Prin senatusconsultul Tertullian s-a prevazut ca mama vine la succesiune copiilor rezultati
din casatoria fara manus in calitate de ruda legitima, ceea ce inseamna ca ea a fost ridicata din a
3-a categorie de mostenitori pretorieni in categoria a 2-a. Prin senatusconsultul Orfitian s-a
prevazut ca acei copii care erau rezultati din casatoria fara manus vin la succesiunea mamei lor in
calitate de fii, ceea ce inseamna ca ei au fost ridicati din a 3-a categorie de mostenitori pretorieni
in prima categorie.

4
 Imparatul Justinian a initiat o ampla reforma unificatoare prin care a creat 4 categorii de
mostenitori:

Din prima categorie faceau parte descendentii care ii eliminau pe toti ceilalti. Din a doua
categorie faceau parte ascendentii, fratii si surorile buni si copii lor. Din categoria a treia faceau
parte fratii si surorile consangvini si uterini si copii lor. Erau frati si surori consangvini aceia care
proveneau din acelasi tata, dar nu si din aceeasi mama. Iar frati si surori uterini erau aceia care
proveneau din aceeasi mama, dar nu si din acelasi tata. Din a patra categorie faceau parte
colateralii mai indepartati.

Pe langa succesiunea legala, romanii au cunoscut si succesiunea testamentara care era

deferita pe baza unui testament, iar testamentul este actul solemn prin care o persoana denumita
testator instituie unul sau mai multi mostenitori pentru ca acestia sa-i execute ultima vointa, desi
in definitiile clasice ale testamentului nu se mentioneaza instituirea de mostenitori, ci numai
caracterul solemn si caracterul de ultima vointa ale testamentului. Cu toate ca in textele clasice
instituirea de mostenitori este mentionata frecvent, dar nu este mentionata in definitiile care s-au
dat testamentului.

La origine puteau fi instituiti mostenitori numai herezi, adica numai aceia care faceau parte
din I categorie de mostenitori legali. Ulterior, s-a admis sa fie instituiti mostenitori si colaterali mai
indepartati, iar in dreptul clasic s-a admis sa fie instituite si persoane straine de familie. In principal,
cel instituit mostenitor era un executor testamentar care trebuia sa execute ultima vointa a
testatorului, adica sa imparta bunurile succesorale in conformitate cu dispozitiile din testament.
Totodata, prin testament puteau fi favorizati unii dintre mostenitorii instituiti, in sensul ca primeau
mai mult decat ceilalti. De asemenea, mostenitorul instituit putea fi grevat cu sarcina de a
transmite anumite bunuri individual determinate din succesiune, unor persoane straine de familie
cu titlul de legat.

Tot prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea numi un tutore. In epoca veche,
romanii au cunoscut 3 forme solemne de testament:

1. Testamentul calatis comitiis este cel mai vechi si imbraca forma unei legi pe care o vota
Comitia Curiata denumita si Comitia Calata, in sensul ca ultima vointa a testatorului trebuia sa fie
aprobata de popor, ceea ce inseamna ca in acest stadiu, poporul nu avea calitatea de martor
colectiv, ci calitatea de legiuitor. Insa, aceasta forma de testament prezinta unele inconveniente.
In primul rand el era accesibil numai patricienilor, nu si plebeilor, intrucat plebeii nu faceau parte
din Comitia Curiata. In al doilea rand, Comitia Curiata nu era convocata in fiecare zi, ci numai de 2
ori pe an. De aceea a fost creat testamentul in procirtur sau testamentul in fata armatei gata de
lupta.

5
 2. Testamentul in procinctu presupunea o declaratie solemna a legionarului in fata unitatii
miliare, centurii din care facea parte, iar membrii centuriei aveau rolul unui martor colectiv. Acest
testament era accesibil tuturor cetatenilor romani, dar numai acelora care faceau parte din
legiunile de juniori combatante si care aveau o varsta intre 17-46 ani. Pe cand, cei mai in varsta,
care faceau parte din legiunile de seniori necombatante nu isi puteau face testamentul in aceasta
forma. Iata de ce s-a creat testamentul per es et libram sau testamentul prin rana si balanta, care
este o aplicatiune a mancipatiunii fiduciare si care a evoluat in 3 faze.

3. Testamentul per aes et libram

Cele 3 faze:

- Mancipatio familiae

- Testamentul per es et libram public

- Testamentul per es et libram secret

In prima faza, testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlul de proprietate prin

mancipatiune unui executor testamentar denumit emptor familiae sau cumparator al bunurilor
succesorale, dupa care intre testator si emptor familiae se incheia o conventie de buna credinta
denumita pact fiduciar prin care testatorul ii arata lui emptor familiae cum sa imparta bunurile
succesorale. Dar in aceasta faza testamentul prezenta inconveniente, executarea lui depindea de
buna credinta a lui emptor familiae, intrucat conventia de buna-credinta incheiata intre parti nu
era sanctionata juridiceste, iar daca emptor familiae nu executa ultima vointa a testatorului,
mostenitorii instituiti nu aveau actiune impotriva si nu-l puteau constrange pe cale judiciara sa
execute dispozitiile din testament.

Fata de aceste inconveniente s-a trecut la faza a doua in care testatorul nu mai transmitea
bunurile succesorale cu titlu de proprietate, ci cu titlu de detentiune, incat emptor familiae
devenea un simplu detentor si daca nu executa ultima vointa a testatorului, mostenitorii instituiti
aveau actiune impotriva lui si il puteau constrange prin proces sa execute dispozitiile din
testament. Totusi, si in aceasta faza testamentul prezenta inconvenientul ca pactele fiduciare,
conventiile de buna-credinta erau incheiate in forma verbala de fata cu martorii si astfel numele
mostenitorilor instituiti erau cunoscute inca din momentul intocmirii testamentului, iar unii dintre
cei instituiti puteau avea interesul sa grabeasca moartea testatorului.

Iata de ce s-a trecut la faza a treia in care pactul fiduciar, conventia de buna-credinta, se
incheia in forma scrisa, iar inscrisul purta sigiile martorilor, de regua 7, urmand ca acel inscris sa
fie desfacut numai dupa moartea testatorului cand se aflau si numele mostenitorilor instituiti.

6
 Curs II

In dreptul clasic romanii au cunoscut 3 forme nesolemne de testament: testamentul noncupativ,

pretorian si militar.

Testamentul noncupativ se intocmea in forma verbala in prezenta a 7 martori.

Testamentul pretorian se intocmea in forma scrisa si purta sigiliile celor 7 martori, iar testamentul
militar nu presupunea respectarea unor conditii de forma, ci numai exprimarea clara a vointei testatorului.

Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesar ca testatorul, martorii,
mostenitorii si legatarii sa aiba capacitate testamentara care era denumita testamenti factio si care era de
doua feluri: testamenti factio activa si testamenti factio pasiva.

Testamenti factio activa este aptitudinea persoanei de a-si intocmi testamentul sau de a asista in
calitate de martor la intocmirea unui testament. Regula era ca au testamenti factio activa toti aceia care
sunt capabili de fapt si de drept. Cu toate acestea, au fost admise si unele exceptii, spre exemplu fiul de
familie care era soldat in legiune si avea ulpe culium (bunuri proprii) in calitate de soldat denumit peculium
castrense putea dispune prin testament de acest peculium.

De asemenea, sclavii publici aveau dreptul sa dispuna prin testament de jumatate din peculiul lor.

La origine, femeia sui iuris nu isi putea face testamentul, ea se afla sub tutela agnatilor ei, dar
Imparatul Hadrian a initiat o reforma prin care femeia sui iuris putea sa isi faca testamentul insa cu
autoritatis tutoris.

Testamenti factio pasiva este capacitatea persoanei de a veni la succesiune in calitate de mostenitor
sau de legatar. In mod simetric, aveau testamenti factio pasiva cei capabili de fapt si de drept, dar si in acest
caz s-au admis exceptii. Spre exemplu, sclavul propriu sau sclavul altuia puteau fi instituiti mostenitori dupa
cum putea fi instituit mostenitor si fiul de familie, insa sclavul si fiul de familie nu puteau accepta
succesiunea fara aprobarea expresa a lui dominus/pater familias.

Femeia putea fi instituita mostenitor, dar catocenzorul a propus o lege prin care femeile nu puteau
veni la mostenirea unui patrimoniu evaluat mai mare de 100 000 de asi.

De asemenea, pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesara instituirea de
mostenitori, despre care Gaius spunea ca instituirea de mostenitori este fundamentul juridic al oricarui
testament, iar instituirea presupunea respectarea unor conditii de forma si de fond. Astfel, instituirea de
mostenitori se facea in fruntea testamentului in sensul ca orice testament incepea cu instituirea de
mostenitori care trebuia sa fie facuta in termeni imperativi si solemni. Spre exemplu, daca era instituit
Octavian, testatorul scria "Octavius heres esto"/"Octavian sa fie mostenitor"; iar conditiile de fond ale

7
instituirii si-au gasit expresia in doua principii fundamentale ale dreptului succesoral roman. Potrivit primului
principiu, "Nemo pro parte testatus pro parte in testatos decedae potes" = nimeni nu poate muri in parte cu
testament si in parte fara testament. Prin efectul acestui principiu, mostenirea legala nu se putea deschide
alaturi de mostenirea testamentara iar daca testatorul dispunea numai pentru o parte din bunurile sale, cel
instituit pro parte dobandea totusi intreaga succesiune pentru ca altminteri ar fi insemnat ca mostenirea
legala sa se deschida alaturi de mostenirea testamentara ceea ce nu era permis. Potrivit celui de-al doilea
principiu "Semer heres, Semper heres" = o data mostenitor, pt totdeauna mostenitor, nefiind permisa
instituirea de mostenitor cu termen deoarece succesiunea este un mod de dobandire a proprietatii iar
proprietatea nu are caracter temporar ci caracter perpetuu.

Alaturi de instituirea de mostenitori, romanii au cunoscut si substituirea de mostenitori care este

tot o instituire dar de gradul 2 sau conditionala, intrucat daca cel instituit mostenitor nu dobandea
succesiunea se deschidea mostenirea legala iar pentru a preveni o asemenea situatie s-a creat substituirea
de mostenitori, astfel incat daca succesiunea nu revine celui instituit sa nu se deschida succesiunea legala
ci sa vina la mostenire cel substituit. Substituirea este de 3 feluri:

- substitutio vulgaris

- substitutio pupilaris

- substitutio cvasipupilaris

Substituirea vulgara este cea obisnuita, prin urmare se deschide atunci cand cel instituit nu vrea
sau nu poate sa dobandeasca succesiunea.

Substituirea pupilara se face numai pentru ipoteza in care cel instituit moare inainte de varsta
pubertatii (<14 ani).

Substituirea cvasipupilara se facea numai pentru ipoteza in care cel instituit si-ar fi pierdut
mintile/ar fi innebunit.

Pe langa mostenirea legala si testamentara, romanii au facut si succesiunea deferita contra testamentului,
care este o aplicatiune a principiului simetriei in materie succesorala, deoarece in conceptia vechilor romani
asa cum testatorul isi poate institui descendentii ca mostenitori, tot asa testatorul isi poate dezmosteni
descendentii cu conditia sa respecte anumite forme solemne, astfel: fiii de familie erau dezmosteniti
individual prin cuvinte solemne, spre exemplu, daca era dezmostenit Octavian se utiliza formula "Octavius,
filius meus, exheres esto" .

Fiicele si nepotii de fii erau dezmosteniti in bloc, toti impreuna prin formula solemna "Ceteri omnes
exheredes sunto" iar daca era dezmostenit un fiu fara respectarea formelor solemne, testamentul era
"ruptum", nu isi producea efectele. Daca insa, erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne fiice si
nepoti, testamentul nu era nul ci se rectifica astfel incat cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne
sa dobandeasca totusi o parte din succesiune. Aceleasi efecte se produceau si in cazul omisiunii iar
omisiunea apare atunci cand descendentii nu sunt nici instituiti nici dezmosteniti, doar omisi.

8
 Cu timpul, insa, spre sfarsitul republicii, ideile romanilor in materie succesorala au evoluat si, astfel,
s-a impus ideea de officium, in virtutea careia testatorul avea indatorirea de a-si iubi rudele apropiate, adica
descendentii, ascendentii, fratii si surorile. In noile conditii, daca testatorul isi dezmostenea rudele apropiate
chiar cu respectarea formelor solemne, cei dezmosteniti aveau posibilitatea sa atace testamentul in justitie
printr-o actiune speciala denumita querela inoficiosi testamenti, adica plangere pentru testamentul inoficios
(lipsit de oficiu). Aceasta actiune era intentata in fata tribunalului centumvirilor, iar centumvirii anulau
testamentul, afirmand ca testatorul a fost nebun, prin urmare incapabil de fapt, intrucat numai un nebun
isi poate dezmosteni rudele apropiate. Insa, existau si cauze care justificau dezmostenirea acelor rude, spre
exemplu tentativa de omor justifica dezmostenirea, dar acele motive nu erau prevazute in legi, enumerate,
ci erau lasate la aprecierea centumvirilor, la aprecierea tribunalului, iar de a lungul timpului, a secolelor, s-
a constatat ca practica tribunalului nu este unitara, ci este contradictorie, si, de aceea, imparatul Iustinian
a intocmit o lista cu toate cauzele care justifica dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu toate
cauzele care justifica intentarea creeri in oficiosi testamenti.

Alte texte romane se refera la dobandirea mostenirii, iar in functie de dobandirea mostenirii,
mostenitorii se clasifica in 3 categorii: heredes sui et necesarii, heredes necesarii, heredes extranei sau
voluntarii.

Din prima categorie faceau parte toti aceia care, prin moartea lui pater familias deveneau persoane
sui iuris, adica toti aceia care faceau parte din prima categorie de mostenitori legali. Acesti mostenitori erau
denumiti necesari intrucat succesiunea le revenea de drept automat incat in cazul lor nu se punea nici
problema acceptarii, nici problema repudierii de vreme ce le revenea automat. Acesti mostenitori puteau
veni si la succesiunea legala si la succesiunea testamentara, daca erau instituiti ca atare in testament.

Din a doua categorie faceau parte sclavii instituiti mostenitori si erau denumiti necesari intrucat si
lor succesiunea le revenea de drept, astfel incat nici nu trebuiau sa o acepte, nici nu o puteau repudia, dar
ei puteau veni numai la succesiunea testamentara.

Din a treia categorie faceau parte persoanele straine de familie cu precizarea ca in materia
dobandirii mostenirii colateralii erau considerati straini de familie. Acesti mostenitori aveau posibilitatea fie
sa accepte succesiunea, fie sa o repudieze. De aceea se mai numeau voluntarii. Daca intelegeau sa accepte
succesiunea, era necesar sa recurga la una din formele acceptarii mostenirii, forme care erau in numar de
3: cretio, pro herede gestio si nuda voluntas.

Cretio este o forma de acceptare care presupunea pronuntarea unor cuvinte solemne iar testatorul
ii putea impune mostenitorului instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma.

Pro herede gestio inseamna administrare in calitate de herede (mostenitor), astfel incat acela care
facea un act de administrare a bunurilor succesorale se considera ca a inteles sa accepte succesiunea. Spre
exemplu, daca cel instituit vindea un bun din succesiune se interpreta ca a acceptat succesiunea in mod
tacit.

Nuda voluntas este o forma de acceptare expresa dar nesolemna pentru care o mostenire sa fie
acceptata in mod valabil era necesar sa se intruneasca/respecte anumite conditii pe care le numim
conditiile acceptarii mostenirii.

9
 In primul rand, era necesar ca acela care accepta succesiunea sa aiba capacitatea de a se obliga,
deoarece o succesiune cuprinde, pe langa lucruri corporale si drepturi de creanta si o serie de datoriri care
trebuie platite de acela care dobandeste succesiunea.

In al doilea rand era necesar ca cel care dobandeste succesiunea sa aiba ius capiendi sau dreptul de
a culege o mostenire. Acest drept de a culege mostenirea a fost creat in vremea lui Octavian Augustus prin
legile Iulia si Papia Poppaea cunoscute sub denumirea de "Legi caducare".

Acele legi cuprind doua categorii de dispozitii pe care le denumim "pars nuptiaria" si "pars
caducaria".

Prin dispozitiile lui pars nuptialia s-a prevazut ca femeile intre 20 si 50 de ani si barbatii intre 25 si
60 de ani trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba copii, iar prin dispozitiile din pars caducaria s-a
prevazut ca cei necasatoriti (celibatarii, celibes) nu pot primi nimic din succesiune iar cei care erau casatoriti
dar nu aveau copii dobandeau numai jumatate din succesiune, iar daca in acelasi testament erau instituite
si persoane care intruneau conditiile legilor caducare, partea caduca din succesiune le reenea lor si daca
nu existau asemenea mostenitori atunci mostenirea revenea statului.

Pe de alta parte, acceptarea succesiunii genera/producea si anumite efecte juridice. Primul efect
al acceptarii este confuziunea patrimonilor, ceea ce inseamna ca patrimoniul defunctului se contopea cu
patrimoniul mostenitorului. Acest efect al acceptarii putea genera consecinte pagubitoare si pentru
mostenitori si pentru creditorii defunctului. Consecintele pagubitoare pentru mostenitori se produceau
atunci cand succesiunea era incarcata de datorii, deoarece mostenitorii raspundeau pentru datoriile
succesorale ultra vires hereditatis adica dincolo de limitele activului succesoral (activ = lucruri corporale si
creante). Prin urmare, dupa ce activul succesiunii se epuiza, mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile
succesorale din bunurile proprii.

De aceea, pretorul a intervenit si a creat ius abstinendi sau dreptul de a se abtine in virtutea caruia
mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale numai intra vires hereditatis, prin urmare numai in
limitele activului succesoral.

In acelasi sens, Imparatul Iustinian a creat beneficium inventarii sau beneficiul de inventar conform
caruia acel mostenitor care facea un inventar al bunurilor succesorale raspundea pentru datoriile
succesiunii numai intra vires hereditatis. Confuziunea patrimonilor de a genera consecinte pagubitoare si
pentru creditorii defunctului atunci cand mostenitorul era insolvabil deoarece dupa contopirea celor doua
patrimonii, creditorii defunctului veneau in concurs cu creditorii mostenitorului si, intrucat mostenitorul
era insolvabil, creditorii defunctului nu isi puteau realiza creantele integral ci numai in parte.

Pretorul a intervenit si a creat separatio bonorum prin care bunurile defunctului au fost separate
de bunurile mostenitorului iar creditorii defunctului isi puteau valorifica drepturile de creanta integral pe
seama bunurilor defunctului, urmand sa se realizeze confuziunea patrimoniilor numai dupa ce creditorii
defunctului isi valorificau drepturile de creanta.

10
 Curs III

Al doilea efect al acceptarii mostenirii este dobandirea proprietatii iar in legatura cu acest efect
trebuie sa distingem intre situatia in care exista un singur mostenitor instituit si situatia in care exista mai
multi mostenitori. Daca exista un singur mostenitor acela va dobandi toate lucrurile corporale, toate
drepturile de creanta si toate datoriile succesorale; iar daca exista mai multi mostenitori se pune problema
stabilirii raporturilor dintre co-mostenitori.

Cat priveste creantele si datoriile acestea se impart de drept intre co-mostenitori pe cand lucrurile
corporale sunt dobandite in indiviziune si daca acei co-mostenitori doresc sa obtina iesirea din indiviziune
au la dispozitie actio familiae hercisundae sau actiunea de iesire din indiviziune.

Al treilea efect al acceptarii este collatio bonorum sau raportul bunurilor: daca unul dintre
mostenitori a dobandit anumite bunuri de la defunct in timpul vietii acestuia si doreste sa vina la succesiune
trebuie sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge acele bunuri la masa succesorala.

Un caz tipic de collatio bonorum este collatio dotis collatio sau raportul bunurilor dotale. Avand in
vedere faptul ca femeia casatorita fara manus primeste cu ocazia casatoriei anumite bunuri de la pater
familias cu titlul de dota, dar o asemenea femeie are vocatie succesorala in familia de origine cu conditia
sa adauge bunurile dotale la masa succesorala.

Un caz atipic de collatio bonorum este collatio emancipati caci prin reforma pretorului, fiul de
familie emancipat a fost chemat si el la succesiune in calitate de ruda de sange cu conditia sa adauge la
masa succesorala toate bunurile pe care le-a dobandit in calitate de persoana sui iuris. Acest act de raport
al bunurilor este atipic intrucat emancipatul nu adauga la masa succesorala bunuri primite de la pater
familias, ci bunuri dobandite prin munca proprie, dar, asa cum mostenitorul instituit putea sa accepte
succesiunea, tot asa de bine, in virtutea principiului simetriei, el putea sa si repudieze succesiunea,
repudiere care se facea printr-o simpla manifestare de vointa si care genera/producea anumite efecte
juridice, astfel: daca erau mai multi mostenitori si unul dintre ei repudia succesiunea atunci venea la
mostenire substituitul daca exista un substituit. Daca nu exista un substituit atunci se producea
acrescamantul ceea ce inseamna ca partea din succesiune repudiata revenea celor care au acceptat
succesiunea. (se impartea egal lor) Acrescamantul se producea de drept, automat. Daca exista un singur
mostenitor instituit care repudia succesiunea venea la mostenire substituitul, daca exista unul, iar daca nu
exista se deschidea mostenirea legala. Daca nu existau nici mostenitori legali succesiunea devenea vacanta
si trecea asupra statului.

Alte texte din materia succesiunii se refera la sanctiunea mostenirii iar in legatura cu sanctiunea
mostenirii trebuie sa distingem intre mostenirea civila si mostenirea pretoriana caci mostenirea civila era
sanctionata prin hereditatis petitio sau petitiunea de hereditate iar cea pretoriana era sanctionata prin
intervictul quorum bonorum.

11
 Petitiunea de hereditate este o actiune care se dadea cu titlu universal intrucat ea avea ca obiect o
masa de bunuri spre deosebire de actiunea in revendicare care era data cu titlu particular caci purta asupra
unor bunuri individual determinate. Pentru intentarea petitiunii de hereditate erau necesare anumite
conditii. In primul rand era necesar ca reclamantul sa nu posede bunurile succesorale. In al doilea rand,
reclamantul trebuia sa faca dovada calitatii sale de mostenitor civil spre deosebire de acela care intenta
actiunea in revendicare si care trebuia sa faca dovada dreptului de proprietate al tuturor autorilor sai, proba
pe care Cicero o considera diabolica. In al treilea rand paratul trebuia sa fie posesor al bunurilor succesorale,
bunuri pe care le putea poseda fie pro herede fie pro possessore. Poseda bunurile succesorale pro herede
atunci cand credea ca el este adevaratul mostenitor civil si le poseda pro possessore atunci cand stia ca nu
este mostenitor civil (era de rea credinta) dar ii opunea reclamantului calitatea sa de posesor prin cuvintele
"posideo quia posideo" (??). Totodata, daca petitiunea de hereditate putea fi intentata si impotriva
posesorilor fictivi denumiti ficti posesores si erau posesor fictiv acela care se oferea procesului simuland ca
este posesor pentru ca intre timp adevaratul posesor sa poata deveni proprietar prin uzucapiune precum
si acela care distruge bunurile succesorale cu intentie si intrucat cel ce se ofera procesului precum si cel ce
distruge bunurile succesorale sunt de rea credinta.

Prin senatusconsultul Juventian s-a prevazut ca reaua credinta tine loc de posesiune intrucat
posesorii fictivi sunt chemati in justitie pentru ca sunt de rea credinta. Acelasi senatusconsult a mai prevazut
ca paratul de buna credinta va raspunde numai in limitele imbogatirii sale, pe cand cel de rea credinta a
raspunde pentru tot ce lipseste din succesiune.

Mostenirea pretoriana este sanctionata prin interdictul quorum bonorum care presupune o
procedura in doua faze (ambele faze se petrec in fata pretorului). In prima faza reclamantul afirma ca este
mostenitor pretorian iar pretorul ii recunoaste aceasta calitate fara a verifica daca ii intruneste conditiile
necesare pentru a fi mostenitor pretorian, insa aceasta recunoastere are numai o valoare teoretica
deoarece reclamantul nu este pus in posesia bunurilor succesorale. In faza a doua pretorul verifica daca
reclamantul intruneste conditiile necesare pentru a fi mostenitor pretorian si daca se convinge ca le
intruneste atunci elibereaza interdictum quorum bonorum prin care reclamantul este pus in posesia
bunurilor succesorale.

Sanctiunea mostenirii pretoriene este inferioara sanctiunii mostenirii civile deoarece prin
interdictul quorum bonorum reclamantul dobandeste numai lucrurile corporale din succesiune, nu
dobandeste si drepturile de creanta, de aceea pretorul a initiat o noua reforma prin care a pus la dispozitia
reclamantului toate actiunile pe care defunctul le adusese impotriva debitorilor sai si astfel reclamantul
putea sa valorifice si drepturile de creanta din succesiune.

Alte texte se refera la legate si fideicomise.

Legatul este o dispozitie formulata in termeni imperativi si solemni grevand pe mostenitorul

instituit prin care testatorul dispune de un bun individual determinat in profitul unei persoane care este
denumita legatar. Prin urmare legatul este o dispozitie (o clauza) inclusa in testament care trebuie sa fie
formulata in termeni imperativi si solemni, clauza prin care testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita
un bun individual determinat din succesiune unei persoane pe care o denumim legatar iar bunul transmis
pe aceasta cale se numeste bun legat.

12
 Legatul figura in fruntea testamentului imediat dupa instituirea de mostenitor si in functie de
formele solemne pe care le presupunea. Imbraca 4 forme:

1) Legatul per vindicationem

2) Legatul per damnationem

3) Legatul per praeceptionem

4) Legatul sinendi modo

1) Legatul per vindicationem: testatorul transmite lucrul individual determinat cu titlu de

proprietate direct legatarului si de aceea, in mod exceptional, in legatul per vindicationem nu figureaza si
numele mostenitorului pentru ca lucrul legat nu este transmis ci de testator iar daca mostenitorul il
impiedica pe legatar sa intre in stapanirea lucrului legat atunci legatarul in calitatea sa de proprietar va
intenta impotriva mostenitorului actiunea in revendicare.

2)Legatul per damnationem: Testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita un anumit lucru

legatarului iar daca mostenitorul nu isi executa obligatia legatarul va avea impotriva mostenitorului o
actiune personala denumita actio ex testamento.

La inceputul dreptului clasic a fost dat senatusconsultul neronian prin care s-a prevazut ca un legat
per vindicationem nul pentru nerespectarea unor conditii de forma sau de fond poate fi considerat valabil
ca legat per damnationem iar jurisconsultii au facut un pas mai departe si au spus ca de vreme ce un legat
per vindicationem nul poate fi considerat valabil ca legat per damnationem cu atat mai mult un legat per
vindicationem valabil poate fi considerat valabil si ca legat per damnationem. Aceasta interpretare subtila
a avut efecte pe planul sanctiunii legatelor deoarece in functie de interesele sale, beneficiarul unui legat
per vindicationem se putea considera fie legatar per vindicationem, fie legatar per damnationem. Astfel,
daca beneficiarul legatului per vindicationem avea nevoie de lucrul legat atunci se considera legatar per
vindicationem, intenta actiunea in revendicare si intra in posesia lucrului legat deoarece actiunea in
revendicare este o actiune arbitrara si duce la condamnarea asupra lucrului.

Daca, insa, beneficiarul legatului per vindicationem avea nevoie de bani atunci se consdiera legatar
per damnationem, intenta actio ex testamento care este actiune personala si obtinea condamnarea la plata
unei sume de bani.

13
 3) Legatul per preceptionem: a fost creat in vederea favorizarii unuia dintre mostenitorii instituiti
deoarece prin acest legat unul dintre mostenitori dobandea si calitatea de legatar. Era in acelasi timp si
mostenitor si legatar. In acest caz se executa mai intai legatul per preceptionem si numai dupa aceea
mostenirea se impartea in parti egale intre toti mostenitorii, impartire la care participa si cel care a fost
legatar.

4) Legatul sinendi modo este un legat cu titlul de permisiune, caci mostenitorul avea numai obligatia de a
nu-l impiedica pe legatar sa intre in posesia lucrului legat. Dar legatele presupun si respectarea unor conditii
de fond. In primul rand legatarul trebuia sa aiba testamenti factio pasiva deoarece el urma sa dobandeasca
un bun din succesiune. In al doilea rand executarea legatelor apasa asupra mostenitorului. La origine
legatele erau incluse in testament in vederea favorizarii unor mostenitori. In timpul asta au fost incluse in
testament in profitul unor persoane straine de familie iar unele testamente erau incarcate cu atat de multe
legate incat dupa executarea lor activul mostenirii se epuiza iar mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile
succesorale din bunurile proprii. De aceea mostenitorii voluntari au inceput sa repudieze succesiunile
incarcate cu multe legate in paguba creditorilor defunctului care nu isi mai puteau valorifica drepturile de
creanta.

Au fost date 3 legi prin care s-a ingradit libertatea de a dispune prin legat. Este vorba despre legea furia
testamentaria, legea Voconia si legea Falcidia.

Prin legea furia testamentaria s-a prevazut ca lucrul legat nu poate avea o valoare mai mare de
1000 de asi.

Prin legea Voconia s-a prevazut ca legatarul nu poate dobandi mai mult decat mostenitorul, insa
cele doua legi nu s-au dovedit eficiente pt ca testatorul putea include in testamentul sau un numar nelimitat
de legate mici, mai mici de 1000 de asi iar in final se ajungea la acelasi rezultat (epuizarea activului
succesoral).

Legea Falcidia (40 I.Hr) : mostenitorul trebuie sa dobandeasca cel putin o patrime din succesiunea
care i s-ar fi cuvenit potrivit mostenirii legale, iar daca acea patrime nu se forma, toate legatele erau reduse
proportional pana la formarea acelei patrimi.

A treia conditie de fond a legatelor si-a gasit expresia in regula catoniana, singura legura din dreptul
roman care poarta numele autorului. Potrivit acestei reguli, un legat care este nul in momentul intocmirii
testamentului va ramane nul pentru totdeauna. Prin efectul acestei reguli, judecatorul nu mai putea lua in
considerare noile imprejurari ivite in intervalul de timp cuprins intre momentul intocmirii testamentului si
momentul mortii testatorului. Spre exemplu, daca testatorul dispune prin legatul per vindicationem de un
bun care nu ii apartine acel legat este nul dar ulterior, dupa intocmirea testamentului este posibil ca
testatorul sa devina proprietar al acelui lucru. In noua situatie legatul s-ar putea executa si totusi el ramane
nul.

Fideicomisul este actul de ultima vointa prin care o persoana denumita disponent sau dispunator
roaga o alta persoana denumita fiduciar sa transmita un bun sau o parte din succesiune altei persoane care

14
este denumita fidecomisar. Fideicomisul putea fi intocmit in mod valabil si in cadrul testamentului si in
afara testamentului dar fideicomisul era inclus in testament atunci calitatea de fiduciar o avea chiar
mostenitorul instituit. Daca fideicomisul era intocmit in afara testamentului puteau fi ocolite toate
conditiile de forma si de fond ale testamentului.

La origini fideicomisul a fost sanctionat numai pe taram moral si religios dar din vremea lui O.A a
fost sanctionat si pe taram juridic.

Pe langa fideicomisul obisnuit romanii au cunoscut si fideicomisul de familie. Prin acest fideicomis
disponentul il ruga pe fiduciar sa transmita un bun din succesiune altei persoane din aceeasi familie care la
randul ei avea aceeasi obligatie, ceea ce inseamna ca prin mecanismul fideicomisului de familie ,
fideicomisarul se transforma la randul lui in fiduciar avand aceeasi obligatie. pe aceasta cale s-a asigurat
pastrarea lucrurilor de valoare in sanul aceleiasi familii.

Romanii au cunoscut si fideicomisul de ereditate. Prin acesta disponentul il ruga pe fiduciar sa

transmita fideicomisarului o parte din succesiune sau chiar intreaga succesiune. Acest fideicomis genera o
serie de complicatii atunci cand fideicomisul de ereditate era cuprins in testament iar calitatea de fiduciar
o avea mostenitorul instituit intrucat mostenitorul fiduciar trebuia sa transmita bunurile succesorale
fideicomisarului dupoa ce avea si obligatia sa plateasca datoriile succesorale din bunurile proprii si de aceea
mostenitorii fiduciari au finceput sa repudieze succesiunile incarcate cu fideicomise de ereditate.
Consecinta a fost ca s-au dat 2 senatusconsulte: Pagasian si Trebelian prin care relatiile dintre mostenitorul
fiduciar si fideicomisar au fost reglementate de asa maniera incat mostenitorul sa dobandeasca totusi o
parte din succesiune.

15
 Curs IV

Obligatii

Materia obligatiilor prezinta o importanta cu totul deosebita, deoarece, in primul rand,

obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de schimb, adica a productiei si a circulatiei banilor.
In al doilea rand, conceptele, notiunile, principiile si institutiile pe care romanii le-au creat in
materia obligatiilor au fost receptate (preluate) in dreptul modern fara adaptari, fara modificari
semnificative, adica in forma pura. Aceasta materie cuprinde doua parti:
I. Partea generala, sau teoria generala a obligatiilor;
II. Partea speciala, sau izvoarele obligatiilor.
La partea generala vom studia regulile si principiile care se aplica tuturor izvoarelor de
obligatii, adica reguli comune, generale.
La partea speciala vom studia fiecare izvor de obligatii in parte, intr-o anumita succesiune.

Textele romane au transmis doua definitii ale obligatiei. Prima ii apartine lui Paul (Iulius
Paulus) iar cea de-a doua imparatului Justinian. Intrucat definitia lui Justinian este apropiata de
cea moderna, ne oprim asupra acesteia.
Potrivit lui Justinian, obligatio est iuris vilculum quo necesitate arstrigimur alicuius
solvende rei, secundum nostre civitatis iura. Asadar, obligatia este o legatura de drept prin care
suntem constransi a plati ceva, potrivit dreptului cetatii noastre. Din aceasta definitie rezulta ca
obligatia este un raport juridic pe care noi, modernii, il denumim raport juridic obligational iar
romanii il denumeau vinculum iuris. Acest raport juridic presupune intrunirea a trei elemente:
- subiectele
- obiectul
- sanctiunea

16
 Subiectele obligatiei sunt creditorul si debitorul. Creditorul este subiectul activ al
obligatiei, intrucat el are dreptul sa pretinda o plata drept pe care o denumim creanta sau drept
de creanta. Debitorul este subiectul pasiv, intrucat el poate fi constrans pe cale judiciara sa faca
plata.

Obiectul obligatiei este desemnat in definitie prin cuvantul plata. Cuvantul plata
desemneaza dare, facere si praestare. Cuvantul dare desemneaza obligatia de a transmite
proprietatea sau de a constitui un alt drept real. Cuvantul facere desemneaza obligatia de a
presta un serviciu pentru creditor iar cuvantul prestare desemneaza obligatia de a procura
folosinta unui lucru fara a constiui un drept real. In zilele noastre cuvantul prestare sau
prestatiune desemneaza orice obiect al obligatiei, prin urmare, intre prestatiune si plata noi
punem semnul egalitatii, pe cand la romani cuvantul prestare avea un sens mai restrans.
Obiectul obligatiei presupune intrunirea anumitor conditii. In primul rand, 1) obiectul
obligatiei trebuie sa fie licit si moral adica sa fie in conformitate cu cerintele normelor de drept
si ale celor de morala (ale bunelor moravuri).
2) Obiectul obligatiei trebuie sa fie posibil iar imposibilitatea este de doua feluri: fizica si
juridica. Imposibilitatea fizica apare atunci cand se promite ceea ce nu exista in natura iar
imposibilitatea juridica apare atunci cand se promite un lucru nepatrimonial (extra-patrimoniu)
3) Obiectul obligatiei trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil.
4) Obiectul obligatiei trebuie sa constea intr-o prestatiune pe care debitorul o face
creditorului sau, deoarece obligatiile sunt guvernate de principiul relativitatii si produc efecte
numai intre parti, intre creditor si debitor, nu si fata de tertele persoane.
5) Obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes pentru creditor.

Sanctiunea: intrucat, daca debitorul nu face plata de buna voie, atunci creditorul poate
intenta impotriva lui o actiune personala de drept strict sau de buna credinta pentru a-l
constrange pe cale judiciara, prin proces, sa isi execute obligatiile.
Pe langa sensul generic de raport juridic, cuvantul obligatie are si alte sensuri, astfel:
cuvantul obligatiei desemneaza si dreptul de creanta al creditorului, dupa cum desemneaza si
datoria pe care debitorul trebuie sa o plateasca. Sensul cu care este utilizat cuvantul obligatie
rezulta din context.

17
 Textele romane ne-au transmis numeroase criterii de clasificare a obligatiilor, dintre care
cele mai importante sunt trei:
1. Izvoarele
2. Sanctiunea
3. Subiectele sau numarul participantilor la raportul obligational

Prima clasificare a obligatiilor in functie de izvoare a fost facuta de Gaius, care, initial,
spunea ca obligatiile izvorasc fie ex contractu fie ex delicto, dar mai tarziu Gaius si-a dat seama ca
exista si alte izvoare de obligatii care nu sunt nici contracte, nici delicte si pe care le-a denumit
varie cauzarum figurae, adica alte izvoare de obligatii.
Imparatul Justinian a transmis o clasificare cvadripartita:
1. Din contracte
2. Din cvasicontracte
3. Din delicte
4. Din cvasidelicte.

Cele mai importante izvoare de obligatii sunt contractele, iar contractele sunt conventii
generatoare de obligatii sau o conventie care genereaza drepturi de creanta si datorii. La romani
contractele se clasificau in functie de trei criterii: sanctiune, efectele si forma sau modul de
formare.
In functie de sanctiunea lor contractele sunt de drept strict si de buna credinta.
Contractele de drept strict sunt interpretate de judecator ad-literam, fara a lua in considerare
intentia sau vointa reala a partilor, pe cand contractele de buna credinta sunt interpretate de
judecator cu scopul de a stabili care a fost intentia partilor atunci cand au incheiat contractul.
In functie de efectele lor contractele sunt unilaterale si bilaterale. La contractele
unilaterale una dintre parti are numai calitatea de creditor iar cealalta parte numai calitatea de
debitor (ex: imprumutul de consumatiune). La contractele bilaterale ambele parti au in acelasi
timp si calitatea de creditor, si calitatea de debitor. (ex: contractul de vanzare).
Cu timpul, insa, s-a constatat ca exista contracte bilaterale imperfecte, acelea care se
nasc unilaterale dar pe parcursul executarii pot deveni bilaterale. Spre exemplu, contractul de
depozit este unilateral de momentul formarii sale deoarece in acel moment numai depozitarul
are obligatia de a institui lucrul dat in pastrare la cererea deponentului. Daca, insa, depozitarul
face cheltuieli pe cont propriu, necesitate de conservarea (pastrarea) lucrului, atunci are dreptul
la despagubiri pe care trebuie sa le plateasca deponentul, iar din acel moment contractul devine
bilateral.
In functie de forma lor, contractele se clasifica in solemne si nesolemne. Contractele
solemne sunt conventii imbracate in anumite forme solemne si in functie de aceste forme ele se
clasifica, la randul lor, in: contracte in forma religioasa, in forma verbala, in forma autentica si in

18
forma scrisa. Contractele nesolemne sunt conventii ale partilor care nu presupun respectarea
unor conditii de forma si se clasifica, la randul lor, in contracte reale, contracte consensuale si
contracte nenumite.
Contractele reale, spuneau romanii, se formeaza in re, asadar se formeaza prin conventia
partilor insotita de remiterea materiala a lucrului. Ele sunt in numar de 5: mutuum (sau
imprumutul in vederea consumatiunii), fiducia, gajul, comodatul si depozitul.
Contractele consensuale se formeaza prin simpla manifestare de vointa a partilor si de aceea
jurisconsultii clasici spuneau ca aparitia contractelor consensuale a marcat momentul de maxima
abstractizare a tehnicii juridice prin care se creeaza obligatiile. Aceste contracte sunt in numar de patru:
vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul.

Contractele nenumite se formeaza prin conventia partilor, insotita de executarea obligatiei de

catre una dintre parti, ceea ce inseamna ca pentru una dintre parti, formarea contractului coincide cu
executarea sa.

Obligatiile izvorasc din quasicontracte = fapte licite care genereaza efecte similare cu cele ale
contractelor, de altminteri cuvantul quasicontract vine de la quasi ex contractu , "ca si din contract". Spre
exemplu, nepotiorum gestio sau gestiunea de afaceri este administrarea bunurilor unei persoane fara
stirea ei. Acest fapt licit genereaza efecte juridice similare cu cele ale contractului de mandat deoarece
jurisconsultii au interpretat ca cel ce administreaza bunurile altuia fara vreo imputernicire se comporta ca
si cand ar fi primit o imputernicire.

Delictele sunt fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care genereaza obligatia de a repara prejudiciul
cauzat sau de a plati o amenda.

Quasidelictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii si genereaza efecte identice cu cele
ale delictelor, ceea ce inseamna ca in dreptul roman nu existau criterii de forma sau de fond pentru a
distinge intre delicte si quasidelicte iar acest concept de quasidelict a aparut datorita mentalitatii
conservatoare a romanilor, care aveau obiceiul sa intocmeasca anumite liste. Astfel, au intocmit o lista a
delictelor, considerand, in mod naiv, ca viata sociala nu mai poate scoate la iveala si alte fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii, ceea ce nu s-a intamplat.

Obligatiile se clasifica si in functie de sanctiunea lor in obligatii civile si obligatii naturale.

Obligatiile civile sunt sanctionate prin actiune in justitie, astfel incat daca debitorul nu isi executa
obligatia de bunavoie, creditorul va intenta impotriva lui o actiune personala de drept strict sau de buna
credinta cu scopul de a-l constrange pe cale judiciara sa isi execute obligatia, sa faca plata.

Obligatiile naturale nu sunt sanctionate pe cale de actiune in justitie ci pe cale de exceptiune,

astfel incat, daca debitorul obligat natural nu isi executa obligatia de bunavoie, creditorul nu are actiune
impotriva lui, nu il poate chema in justitie si nu il poate constrange prin proces sa isi execute obligatia.
Daca, insa, debitorul, obligat natural face plata de bunavoie el nu poate repeta, adica nu poate intenta cu
succes actiunea in repetire pt a obtine restituirea platii pe care a facut-o de bunavoie. Si daca, totusi,
debitorul va intenta actiunea in revenire, creditorul se va apara cu succes opunandu-i exceptiunea lucrului
datorat si platit, prin care ii arata judecatorului ca debitorul nu se afla in situatia aceluia care a facut plata
lucrului datorat si se afla in situatia aceluia care a executat o obligatie.

19
 La obligatiile cu pluralitate de subiecte, partile se aflau pe picior de egalitate aceste obligatii se
clasificau la randul lor in obligatii conjuncte si obligatii coreale sau solidare. Cele conjuncte sunt guvernate
de principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor, astfel, daca existau mai multi creditori, fiecare creditor
putea pretinde numai partea lui de creanta iar daca erau mai multi debitori fiecare debitor putea fi tinut
(urmarit in justitie) numai pentru partea lui, de unde rezulta ca la obligatiile conjuncte avem mai multe
obiecte (atatea obiecte cate parti sunt) si un singur raport juridic obligational care se va stinge si ultimul
dintre creditori (daca sunt mai multi) isi va fi valorificat partea sa din creanta.

La romani regula era ca obligatiile cu pluralitate de subiecte sunt conjuncte dar partile aveau
posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care obligatia de pluralitate de subiecte devenea solidara.
In cazul obligatiilor coreale, daca existau mai multi creditori, oricare dintre ei putea valorifica intreaga
creanta iar daca erau mai multi debitori, fiecare putea achita intreaga datorie. La obligatiile reale avem
atatea raporturi juridice cate parti sunt. Daca unul dintre creditori isi valorifica dreptul de creanta toate
celelalte raporturi juridice se sting din lipsa de obiect.

In concluzie, obligatiile conjuncte se caracterizeaza prin unicitate de raport juridic si prin

pluralitate de obiecte iar obligatiile coreale se caracterizeaza prin unicitate de obiect si pluralitate de
raporturi juridice.

Curs V

Elementele contractelor
Pentru ca un contract sa se formeze in mod valabil este necesar sa fie intrunite anumite
elemente pe care le denumim elementele contractelor si care sunt de 2 feluri: elemente esentiale
si accidentale. Cele esentiale sunt denumite astfel deoarece in lipsa lor contractul nu se poate
forma iar in dreptul roman ele sunt in numar de 3: obiectul, consimtamantul si capacitatea.
Conceptul de "obiect" al contractului avea la romani 2 sensuri : in primul sens, obiectul
contractului se confunda cu efectele sale adica se confunda cu obligatia pe care o genera. In al 2-
lea sens (larg), obiectul contractului se confunda cu obiectul obligatiei ce consta fie in dare, fie in
facere, fie in prestare. Dar, in legatura cu obiectul contractului trebuie sa retinem ca la romani
contractele nu erau translative de proprietate, ci numai generatoare de obligatii astfel incat daca
debitorul se obliga sa transmita proprietatea asupra unui lucru,era necesar ca in executarea
acelei obligatii sa se recurga la un alt act ulterior si distinct de contract.

20
 Ex : daca vanzatorul se obliga sa transmita proprietatea asupra unui lucru trebuia sa
recurga la alt act prin care sa-si execute obligatia de a transmite proprietatea (mancipatiune, in
iure cessio), pe cand in zilele noastre contractul de vanzare este translativ de proprietate, astfel
incat in momentul incheierii contractului cumparatorul dobandeste automat calitatea de
proprietar iar vanzatorul are numai obligatia de a transmite posesiunea lucrului, iar daca nu isi
executa aceasta obligatie cumparatorul in calitatea sa de proprietar il va chema in justitie prin
actiunea in revendicare.
Consimtamantul este manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalta parte
iar in dreptul roman existau cauze care duceau la inexistenta sau la distrugerea consimtamantului
si cauze care duceau la vicierea sa. Cauzele care duceau la inexistenta consimtamantului sunt :
violenta fizica, neseriozitatea si eroarea.
Violenta fizica ducea la inexistenta contractului, intrucat victima se afla in imposibilitatea
de a-si exprima vointa.
Neseriozitatea aparea atunci cand consimtamantul era dat in gluma. Consimtamantul
este dat in gluma in imprejurari care exclud intentia persoanei de a se obliga.
Eroarea este gresita reprezentare a unor imprejurari. De regula, la romani, eroarea nu
afecta consimtamantul, dar in 4 cazuri determinate eroarea ducea la inexistenta
consimtamantului. Este vorba despre error in negotio, error in persona , error in corpore si error
in substantia.
Error in negotio este eroarea cu privire la natura juridica a contractului si apare atunci
cand o parte intentioneaza sa incheie un anumit contract iar cealalta parte crede ca este vorba
despre alt contract. Spre exemplu, daca Primus intentioneaza sa vanda un lucru iar Secundus
crede ca i se doneaza, nu exista consimtamant, nici contract.
Error in persona este eroarea cu privire la identitatea uneia intre parti. Spre exemplu
Primus intentioneaza sa incheie contractul cu S, in considerarea calitatilor lui S si in realitate
incheie contractul cu Tertius, si in acest caz nu exista nici consimtamant, nici contract.
Error in corpore este eroarea cu privire la lucrul sau la obiectul material al contractului.
Spre exemplu P intentioneaza sa cumpere fondul cornelian iar S crede ca este vorba despre
fondul claudian, nici aici nu exista consimtamant.
Error in substantia este eroarea cu privire la calitatile esentiale ale lucrului si se numesc
esentiale acele calitati ale lucrului care determina partile sa incheie contracte. Spre exemplu P
intentioneaza sa cumpere un candelabru pentru ca e confectionat din argint iar S crede ca e vorba
despre un candelabru din arama. Insa, pe langa cauze care duc la inexistenta consimtamantului,
exista si cauze care-l viciaza iar viciile de consimtamant nu duc la inexistenta contractului, ci
numai la posibilitatea anularii sale prin utilizarea unor procedee juridice indirecte. Viciile de
consimtamant sunt doua : teama sau metus si dolul. In textele romane teama este denumita vis
civica adica violenta civica, constand in amenintarea cu un rau prin care o persoana este
21
determinata sa incheie contractul. La origini, in epoca foarte veche, violenta psihica nu afecta
consimtamantul, intrucat vechii romani spuneau "coacta voluntas sed tamen voluntas"= o vointa
constransa este totusi o vointa.
Pe de alta parte in epoca foarte veche toate contractele au fost solemne iar incheierea lor
era conditionata de respectarea unor forme solemne si de prezenta martorilor. De aceea nu
putea fi exercitata violenta psihica in fata martorilor, dar spre sfarsitul republicii au inceput sa
apara contracte nesolemne care se formau prin simpla manifestare de vointa a partilor, iar in
noile imprejurari violenta psihica a devenit posibila si s-a practicat pe taram contractual, de aceea
pretorul a venit in sprijinul victimei violentei psihice prin doua mijloace procedurale, actio metus
si exceptio metus.
Actio metus era pus la dispozitia victimei violentei psihice pentru a lua initiativa
procesului in vederea anularii contractului incheiat sub imperiul amenintarilor iar exceptio metus
era pusa la dispozitia victimei pentru a se apara cu succes atunci cand autorul violentei psihice
intenta actiune in justitie, cerandu-i victimei sa execute obligatia pe care si-a asumat-o sub
imperiul amenintarilor. Intrucat indiferent de calitatea procesuala pe care o avea victima castiga
intotdeauna procesul, se ajungea pe cale indirecta la anularea contractului.
Dolul consta in manoperele dolozive, mijloacele viclene prin care una dintre parti o
determina pe cealalta sa incheie contractul. Si dolul a fost sanctionat catre sfarsitul republicii de
Antilliul Gallius - a creat actio de dolo si exceptio doli.
Capacitatea: prin ea intelegem aptitudinea, posibilitatea persoanei de a incheia un
contract. Regula era ca au deplina capacitate de a contracta persoanele sui iuris care sunt
capabile de fapt, pe cand persoanele alieni iuris aveau o capacitate limitata de a contracta, spre
exemplu fiul de familie nu putea contracta in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea
lui pater familias, si cu conditia ca prin efectele contractului situatia lui pater sa devina mai buna
din punct de vedere patrimonial.
Pe langa elementele esentiale exista si elemente accidentale ale contractului, care sunt
denumite astfel intrucat contractul se poate naste in mod valabil si in lipsa lor, aceste elemente
fiind introduse in contract numai la initiativa partilor. Cele mai importante elem accidentale ale
contractului sunt termenul si conditia.
Termenul este un eveniment viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea
unui drept, de unde rezulta ca termenul este de doua feluri: evenimentul viitor si sigur de care
depinde exigibilitatea unui drept se numeste termen suspensiv ,iar evenimentul viitor si sigur de
care depinde stingerea unui drept se numeste termen extinctiv. Prin urmare termenul suspensiv
nu suspenda existenta dr de creanta ci numai exigibilitatea sa,adica suspenda numai posibilitatea
valorificarii unui drept de creanta pe cale judiciara, caci un drept de creanta este exigibil cand
poate fi valorificat de posesor. Cand contractul se incheie prin termen suspensiv, dreptul de
creanta se naste la incheierea contractului, dar poate fi valorificat numai la implinirea termenului.
Spre exemplu, P ii promite lui S sa ii plateasca 100 la calendele lui aprilie (1 aprilie), in acest caz
22
dreptul de creanta se naste la incheierea contractului dar devine exigibil numai la implinirea
termenului suspensiv.
Daca creditorul intenteaza o actiune in justitie inainte de indeplinirea termenului
suspensiv, actiunea va fi respinsa intrucat dreptul nu e exigibil. Daca dupa indeplinirea termenului
suspensiv creditorul va intenta o noua actiune, si aceasta va fi respinsa din lipsa de obiect
deoarece dreptul de creanta al creditorului s-a stins cu ocazia primului proces prin efectul
extinctiv al lui litis contestatio. De aceea la romani creditorul trebuia sa fie foarte atent intrucat
daca intenta actiunea inainte de indeplinirea term suspensiv el pierdea nu numai procesul, ci si
dreptul de creanta.
Daca insa, debitorul plateste de bunavoie inainte de indeplinirea termenului suspensiv,
nu va putea intenta cu succes actiunea in revenire si nu va putea cere restituirea platii pe care a
facut-o de bunavoie incat el nu se afla in situatia aceluia care a facut plata lucrului nedatorat ci
se afla in situatia aceluia care a executat o obligatie.
Termenul extinctiv duce la stingerea dreptului de creanta; spre exemplu, debitorul
promite sa plateasca o suma de bani lunara/anuala pana la moartea creditorului cand dreptul de
creanta se stinge.
Conditia este evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unui
drept ; si ea este de doua feluri, caci evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea unui
drept se numeste conditie suspensiva iar evenimentul viitor si nesigur de care depinde stingerea
unui drept se numeste conditie rezolutorie . Asadar, in cazul contractului incheiat sub conditie
suspensiva dreptul de creanta nu ia nastere in momentul incheierii contractului, ci numai daca
se indeplineste conditia. Spre exemplu P ii promite lui S sa-i plateasca 100 daca se va intoarce din
Egipt cu corabia lui T.
Daca creditorul sub conditia suspensiva intenteaza actiunea inainte de indeplinirea
conditiei, acea actiune va fi respinsa pentru ca nu are obiect si daca dupa indeplinirea conditiei
suspensive el va intenta o noua actiune, noua actiune va fi admisa deoarece prima actiune nu a
avut obiect si, neavand obiect, efectul extinctiv al lui litis contestatio nu a putut opera pentru ca
nu se poate stinge ceea ce nu exista.

Efectele obligatiilor
In dreptul roman obligatiile genereaza efecte normale si accidentale. Efectele normale ale
obligatiei constau in executarea ei pentru ca titularul creantei sa isi poata valorifica dreptul, dar
in legatura cu executarea obligatiilor trebuie sa distingem intre obligatiile contractuale si cele
delictuale, deoarece obligatiile contractuale sunt guvernate de principiul relativitatii sau
principiul relativitatii efectelor contractelor. Potrivit acestui principiu "res inter aios acta ais
neque nocere neque prodese potest"= contractele incheiate intre unii nici nu vatama,nici nu
profita altora. Contractele produc efecte numai intre parti dar prin notiunea de parti trebuie sa
intelegem :

23
 1) persoanele care au incheiat contractul;
2) mostenitorii acelor persoane ;
3) creditorii chirografari ai persoanelor care au incheiat contractul.
Din principiul general al relativitatii efectelor contractelor se desprind alte 3 principii cu
aplicatiune speciala:
1) Principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul
2) Principiul nulitatii promisiunii pentru altul
3) Principiul nereprezentari in contracte
Stiupulatiunea pentru altul s-a impus in legatura cu utilizarile pe care le-a avut
stipulatiunea in dreptul roman. Stipulatiunea este un contract solemn in forma verbala incheiat
prin intrebare si raspuns si imbraca doua forme: stipulatiunea obisnuita si stipulatiunea pentru
altul. In cazul celei obisnuite, potrivit lui Gaius, P il intreaba pe S "promiti sa imi dai 100?" iar S
raspunde "promit". Aceasta stipulatiune e valabila intrucat ea urmeaza sa-si produca efectele
intre parti pe cand la stipulatiunea pentru altul P il intreaba pe S "promiti sa ii dai 100 lui T?" -
aceasta stipulatiune e nula si fata de P si fata de T .
Fata de P e nula intrucat P nu are interes in contract, ori de la conditiile obiectului
obligatiei stim ca obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes pentru creditor; fata de T este
nula intrucat T nu este parte a contractului. Stipulatiunea pentru altul prezinta interes practic
Spre exemplu daca P are o creanta de 100 fata de S si o datorie de 100 fata de T ,prin plata facuta
de S lui T se vor stinge 2 datorii, cea a lui S fata de P si a lui P fata de T.
De aceea romanii au creat un procedeu juridic prin care desi stipulatiunea pentru altul
ramane nevalabila, ea devine totusi executorie iar acest procedeu este denumit stipulatio
poene(stipulatiunea unei penalitati). Potrivit acestui mecanism, dupa ce se incheie stipulatiunea
pentru altul, se mai incheie o stipulatiune, stipulatiunea penalitatii, ocazie cu care P il intreaba
pe S "daca nu ii vei plati 100 lui T ,promiti sa imi platesti mie 500?" iar S spune "promit". Aceasta
stipulatiune a penalitatii e valabila, si de aceea S va prefera sa execute stipulatiunea nevalabila
pentru ca altfel va trebui sa o execute pe cea valabila si sa plateasca de 5 ori mai mult. Iata cum
desi stipulatiunea pentru altul a ramas nevalabila ,totusi ea a devenit executorie intrucat S are
tot interesul sa o execute .
Promisiunea pentru altul - P ii promite lui S ca T ii va da 100. Si aceasta promisiune e nula
atat fata de P cati si fata de T. Fata de P , ea este nula intrucat P nu a promis fapta sa ; fata de T
e nula intrucat T neparticipand la incheierea contractului, nu a promis nimic, dar si promisiunea
pentru altul prezinta utilitate practica si de aceea prin interventia jurisconsultilor forma sa a fost
modificata, iar potrivit formei modificate P ii promite lui S ca va proceda de asa maniera incat sa
il determine pe T sa ii dea 100. Aceasta promisiune este valabila intrucat P a promis fapta sa. Daca
T nu ii plateste lui S ceea ce i-a promis P, atunci S va intenta actiunea impotriva lui P cu succes.
24
 Curs VI

Al treilea principiu cu aplicatiune speciala care decurge din principiul general al relativitatii
efectelor contractelor este cel al nereprezentarii in contracte. Prin reprezentarea in contracte intelegem
procedeul juridic conform caruia un pater familias denumit reprezentat se obliga prin contractul incheiat
de un alt pater familias denumit reprezentant. Multa vreme, secole de-a randul, romanii nu au admis
reprezentarea in contracte pentru ca se opunea principiului relativitatii. Pe de alta parte, in epoca foarte
veche, in conditiile economiei naturale inchise, contractele se incheiau foarte rar, erau adevarate
evenimente in viata cetateanului, asadar problema reprezentarii nu se punea.

Spre sfarsitul republicii, o data cu inflorirea comertului, a afacerilor, cetatenii romani erau
interesati in mod frecvent sa incheie contracte in acelasi moment in locuri diferite, astfel incat
reprezentarea in contracte a devenit o necesitate juridica. De aceea s-au initiat o serie de reforme prin
care s-a admis mai intai reprezentarea imperfecta in contracte iar mai apoi chiar si reprezentarea
perfecta dar numai in anumite cazuri, caci in functie de efectele sale reprezentarea in contracte este
perfecta si imperfecta.

In cazul reprezentarii perfecte in contracte, persoana reprezentantului dispare in sensul ca

efectele contractului se produc direct asupra reprezentatului, caci, desi contractul este incheiat de
reprezentant, reprezentatul devine fie creditor fie debitor, pe cand la reprezentarea imperfecta,
reprezentatul se obliga alaturi de reprezentant iar creditorul are doi debitori, si de reprezentant si de
reprezentat. In cazul in care creditorul intentioneaza sa il urmareasca in justitie pe reprezentant va intenta
impotriva lui actiunea directa izvorata din contractul pe care l-a incheiat cu reprezentantul. Daca insa
intentioneaza sa il urmareasca pe reprezentat, va intenta impotriva lui o actiune utila, care va avea o
formula redactata cu transpozitiune, caci in intentio a formulei a figura numele reprezentantului,
deoarece el a incheiat contractul, pe cand in contentatio va figura numele reprezentatului pentru ca el
participa la dezbaterile procesului si urmeaza sa suporte efectele sentintei.

In functie de calitatea reprezentantului, reprezentarea in contract este activa si pasiva. Atunci

cand reprezentantul are calitatea de creditor reprezentarea se numeste activa iar atunci cand
reprezentantul are calitatea de debitor reprezentarea se numeste pasiva. Prin urmare, reprezentarea
imperfecta in contracte este intotdeauna pasiva.

Primul pas in directia reprezentarii in contracte s-a facut prin sistemul actiunilor cu caracter
alaturat, sistem care a fost creat in legatura cu sporirea capacitatii de a se obliga a fiului de familie, caci
asa cum se stie, in epoca veche fiul de familie nu putea incheia contracte in nume propriu ci numai
imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca prin efectele acelui contract pater familias sa

25
devina creditor, insa un asemenea sistem a putut functiona numai cata vreme contractele au fost
unilaterale deoarece numai la contractele unilaterale o parte are calitatea de creditor iar cealalta parte
calitatea de debitor. Spre sfarsitul republicii au aparut contractele bilaterale in cazul carora ambele parti
aveau in acelasi timp si calitatea de creditor si calitatea de debitor. In acest stadiu de evolutie fiul de
familie nu-i putea face situatia mai buna fara a o face in acelasi timp si mai rea, asadar fiul de familie nu
mai putea contracta.

Pretorul a initiat o reforma prin care a admis ca in cinci cazuri determinate fiul de familie sa se
poata obliga in nume propriu, obligandu-l in acelasi timp cu caracter alaturat si pe pater familias astfel
incat creditorul avea doi debitori: si pe fiul de familie si pe pater familias. In cazul in care creditorul
intentiona sa il urmareasca pe fiu, intenta impotriva lui actiunea directa izvorata din contractul pe care il
incheiase cu fiul, si daca intentiona sa il urmareasca pe pater familias intenta impotriva lui actiunea cu
caracter alaturat care avea o formula redactata cu transpozitiune.

Actiunile cu caracter alaturat sunt in numar de 5 si sunt denumite: actio quod iuso, actio
exercitoria, actio institoria, actio de peculio et de in rem verso (actiune cu privire la peculium si la castig),
actio tributoria.

Actio quod iuso era acordata impotriva lui pater familias atunci cand il imputernicise pe filius sa
incheie un anumit contract.

Actio exercitoria se dadea impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un
comert pe mare.

Actio institoria se dadea impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un
comert pe uscat.

Actio de peculio et de in rem verso se dadea impotriva lui pater atunci cand filius exercita acte de
comert cu bunurile aflate in peculiul sau fara stirea si fara aprobarea lui pater familias.

Actio tributoria era data impotriva lui pater atunci cand fiul facea acte de comert cu bunurile din
peculiul sau fara aprobarea expresa a lui pater familias, cu toate ca pater a cunoscut si a tolerat acele acte
de comert.

Din mecanismul acestor actiuni rezulta ca sistemul actiunilor cu caracter alaturat intruneste unele
din conditiile necesare reprezentarii in contracte, de vreme ce un pater familias se obliga prin contractul
pe care nu l-a incheiat el insusi ci fiul de familie insa acest sistem nu intruneste toate conditiile necesare
reprezentarii in contracte, caci el nu functioneaza in relatiile dintre doi patres familiae ci numai in relatiile
dintre pater familias si filius familias.

Pretorul a mai initiat o reforma prin care a dat actio exercitoria si actio institoria impotriva acelui
pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa exercite un comert pe mare sau pe uscat.
Din acel moment reprezentarea in contracte a fost data elaborata, dar ea nu se aplica pe scara generala
numai la contractele incheiate in legatura cu un comert pe mare sau pe uscat. Pasul urmator a fost facut
de jurisconsulti care a creat o noua actiune denumita actio quadi institoria, actiune acordata impotriva

26
acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa incheie un anumit contract indiferent
in ce domeniu, ceea ce inseamna ca din acel moment reprezentarea in contracte s-a aplicat pe scara
generala la toate contractele, dar numai in forma imperfecta de vreme ce si reprezentantul si
reprezentatul erau debitori. Creditorul il putea urmari pe reprezentant prin actiunea directa iar pe
reprezentat prin actio quasi institoria.

Cu timpul, insa, romanii au admis si reprezentarea perfecta in contracte, dar nu pe scara generala
ca in zilele noastre, ci numai in anumite cazuri. Astfel, ei au admis un caz de reprezentare perfecta activa
si doua cazuri de reprezentare perfecta activa si pasiva.

Reprezentarea activa a fost admisa in cazul reprezentantului insolvabil. Deoarece in sistemul

nereprezentarii, daca reprezentantul incheia un contract si devenea creditor, dreptul de creanta intra in
patrimoniul reprezentantului, urmand ca prin acte distincte reprezentantul sa transmita valoarea acelei
creante asupra reprezentatului. Daca, insa, reprezentatul devenea insolvabil el era supus executarii silite
iar bunurile sale erau vandute de catre creditorii sai, intre care si reprezentatul, si intrucat reprezentatul
venea in concurs cu ceilalti creditori ai reprezentantului el nu isi putea valorifica dreptul de creanta
integrala ci numai in parte, proportional cu valoarea creantei sale. De aceea, s-a admis ca ori de cate ori
reprezentantul devine insolvabil, dreptul de creanta sa nu mai intre in patrimoniul sau ci sa treaca direct
in patrimoniul reprezentatului. Astfel, reprezentatul nu mai venea in concurs cu creditorii reprezentatului
ci isi valorifica dreptul integral pe seama debitorului. Asa cum s-a vazut pe taram contractual, in materie
contractuala, fiul de familie nu are o deplina capacitate de a se obliga in nume propriu, pe cand in materie
delictuala fiul de familie avea o deplina capacitate de a se obliga in nume propriu in sensul ca el raspundea
in nume propriu pentru delictul comis. Insa, raspunderea fiului de familie, desi proprie, avea loc in conditii
speciale, deoarece fiul de familie nu avea patrimoniu propriu iar aceasta raspundere a functionat in doua
sisteme pe care le denumim: sistemul noxalitatii si sistemul actiunilor noxale.

Sistemul noxalitatii: daca fiul de familie comitea un delict, pater familias avea doua posibilitati.
Prima, sa abandoneze pe fiul delincvent in mainile victimei delictului pentru ca victima sa isi poata exercita
dreptul de razbunare. A doua, pater familias avea posibilitatea sa ii plateasca victimei o suma de bani,
rascumparand dreptul de razbunare al victimei, situatie in care fiul de familie ramanea sub puterea lui
pater familias. Cu timpul, insa, romanii au constatat ca nu exista si a treia posibilitate, aceea de a face
dovada nevinovatiei presupusului delincvent, de aceea au fost create actiunile noxale.

Actiunea noxala: era pusa la dispozitia victimei pentru a o intenta impotriva lui pater familias al
presupusului delincvent de a verifica daca pater familias intentioneaza sau nu sa faca dovada nevinovatiei
presupusului delincvent, de unde rezulta ca pater familias nu era obligat sa se judece, iar daca nu accepta
sa se judece, se revenea la sistemul noxalitatii cu cele doua variante ale sale. Daca pater familias accepta
sa se judece dar pierdea procesul in sensul ca nu putea face dovada nevinovatiei presupusului delincvent,
atunci iarasi se aplica sistemul noxalitatii. Daca pater familias accepta sa se judece si castiga procesul
facand dovada nevinovatiei presupusului delincvent, atunci fiul de familie era exonerat de raspundere,
ramanea sub puterea lui pater.

Pentru intentarea actiunilor noxale erau necesare anumite conditii: in primul rand era necesar sa
fie vorba despre un delict privat, deoarece numai delictele private puteau fi rascumparate prin plata unei
sume de bani. In al doilea rand, actiunea noxala era intentata cu succes numai impotriva acelui pater
familias care il avea sub puterea sa pe presupusul delincvent intregul interval de timp cuprins intre
momentul intentarii actiunii si momentul lui litis contestatio. Daca in acel interval de timp presupusul

27
delincvent trecea sub puterea altui pater familias, victima trebuia sa intenteze o noua actiune impotriva
noului pater familias, potrivit adagiului autentic roman: Noxa caput sequitur. Delictul il urmeaza pe
delincvent, ceea ce confirma ca raspunderea fiului de familie este proprie, iar pater familias era chemat
in justiie nu pentru ca raspunderea ar fi apasat asupra lui, ci pentru ca fiul de familie nu avea patrimoniu.
In al treilea rand era necesar ca victima sa nu il fi avut sub puterea sa pe presupusul delincvent niciun
moment in intervalui de timp cuprins intre momentul comiterii delictului si momentul intentarii actiunii
in justitie, intrucat daca victima l-ar fi avut sub puterea sa un singur moment pe presupusul delincvent, in
acel interval de timp si-ar fi putut exercita dreptul de razbunare iar daca nu l-a exercitat inseamna ca a
renuntat la el, iar daca a renunat la dreptul de razbunare inseamna ca a renuntat si la actiunea noxala,
caci actiunea noxala nu este altceva decat reflexul pe plan juridic al dreptului de razbunare, cu alte cuvinte,
cine renunta la dreptul de razbunare, renunta si la actiunea noxala.

Pe langa efectele normale, obligatiile genereaza si efecte accidentale, constand in neexecutarea

lor, iar in legatura cu neexecutarea obligatiilor romanii au creat 6 figuri juridice pe care le denumim cazul
fortuit, forta majora, culpa, dolul, mora si custodia, astfel incat acela care nu isi executa obligatia se va
incadra in una din cele 6 figuri juridice. Alta posibilitate nu exista. In anumite cazuri debitorul care nu isi
executa obligatia va trebui sa plateasca despagubiri pentru neexecutare, iar in alte situatii el va fi exonerat
de raspundere.

Cazul fortuit este evenimentul neprevazut care face imposibila executarea obligatiei cu toate ca
debitorul a luat masurile obisnuite de paza. Asadar, prin natura sa, cazul fortuit poate fi prevenit daca se
iau masuri exceptionale de paza, dar de regula debitorul nu este obligat sa ia masuri exceptionale de paza
si de aceea, tot de regula debitorul va fi exonerat de raspundere pt interventia cazului fortuit (ex: furtul
sclavului indatorat)

Forta majora este evenimentul neprevazut si de nestabilit care face imposibila executarea
obigatiei, cu alte cuvinte forta majora nu poate fi prevenita indiferent de masurile de paza care s-ar lua,
si de aceea debitorul va fi exonerat de raspundere intotdeauna, fara exceptie, pentru interventia fortei
majore (ex: cutremure, inundatii etc.)

28
 Curs VII

Culpa in dreptul roman imbraca doua forme: culpa delictuala si culpa contractuala.

Culpa delictuala presupune un fapt, o actiune prin care delincventul ii provoaca victimei un
prejudiciu. Din acea actiune se naste pentru delincvent obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a
plati o amenda. In cazul culpei delictuale vinovatia delincventului se manifesta fie sub forma unei greseli,
fie sub forma intentiei iar jurisconsultii precizau ca judecatorul trebuie sa ia in considerare si cea mai mica
greseala a delincventului.

In textele juridice culpa delictuala este denumita si culpa acviliana deoarece a fost reglementata
prin legea Acvilia (adoptata spre sfarsitul Republicii).

Culpa contractuala este vinovatia debitorului obligat prin contract, care se manifesta in intervalul
de timp cuprins intre momentul incheierii contractului si momentul in care obligatia trebuia sa fie
executata. In cazul culpei contractuale vinovatia debitorului se poate manifesta fie sub forma neglijentei,
fie sub forma neindemanarii.

Prin urmare, la culpa contractuala vinovatia nu se poate manifesta sub forma intentiei. In vremea
lui Justinian s-a facut distinctie intre culpa lata si culpa levis.

Culpa lata este o neglijenta grosolana pe care n-ar comite-o nici cel mai neglijent administrator.

Culpa levis este o neglijenta mai putin grava. La randul ei, culpa levis putea fi apreciata de
judecator fie in abstracto fie in concreto, apreciere care se facea prin comparatie, astfel:

La aprecierea in abstracto a culpei levis comportarea debitorului fata de bunul datorat era
comparata cu comportarea unui bun administrator (bonus vir) pe cand la aprecierea in concreto a culpei
levis comportarea debitorului cu bunul datorat era comparata cu felul in care isi administra bunurile
proprii.

Pentru debitor era mai grava aprecierea in abstracto a culpei levis deoarece la o asemenea
apreciere ori de cate ori manifesta cea mai mica neglijenta fata de bunul datorat debitorul era gasit in
culpa pentru ca un bun administrator nu este neglijent.

La aprecierea in concreto debitorul era gasit in culpa numai daca era neglijent fata de bunul
datorat dar era diligent (bun administrator fata de bunurile sale).

Daca, insa, debitorul era neglijent si fata de bunul datorat si fata de bunurile sale nu mai era in
culpa pentru ca, de felul lui, era un om neglijent. Fireste, judecatorul facea o apreciere in abstracto sau in
conceto a culpei levis in functie de dispozitiile legii.

29
 Dolul este vinovatia debitorului obligat prin contract care se manifesta sub forma intentiei, ceea
ce inseamna ca debitorul distruge lucrul datorat cu buna stiinta si de aceea raspunderea pentru dol este
mai grava decat raspunderea pentru culpa astfel debitorul va raspunde pentru dol si la contractele in care
are un interes si la contractele in care nu are un interes. Pentru culpa, insa, debitorul va raspunde numai
la contractele in care are un interes.

Mora, in sens juridic, inseamna intarziere vinovata si este de doua feluri: mora debitoris si mora
creditoris.

Mora debitoris inseamna intarziere vinovata a debitorului iar debitorul este pus in intarziere
numai daca datoria sa este exigibila si obligatia nu a fost executata din vina sa. In dreptul postclasic s-a
mai cerut si o somatie denumita interpelatio (interpelare). Principalul efect al morei debitoris este
perpetuatio obligationis adica perpetuarea obligatiilor in sensul ca din momentul punerii sale in intarziere,
debitorul nu mai poate sa invoce interventia cazului fortuit ci trebuie sa ia masuri exceptionale de baza
astfel incat sa previna interventia cazului fortuit.

Mora creditoris inseamna intarzierea motivata a creditorului care refuza sa primeasca plata cu
toate ca ii este oferita in conformitate cu clauzele cuprinse in contract. Daca debitorul constata cu martori
refuzul creditorului de a primi plata, are dreptul sa abandoneze lucrul datorat intr-un loc public cu efectul
ca datoria sa se stinge.

Custodia este o forma a raspunderii obiective in sensul ca debitorul nu poate sa invoce interventia
cazului fortuit ci trebuie sa ia masuri exceptionale de paza. Aceasta raspundere obiectiva putea fi stabilita
prin conventia partilor sau prin dispozitiile din legi. Spre exemplu, la romani, hangii, corabierii etc
raspundeau in mod colectiv intrucat ei nu puteau spune ca bunurile calatorilor au fost furate. Ei erau
obligati sa ia masuri exceptionale de paza. Fireste, ei nu raspund pt interventia fortei majore.

Daca debitorul este gasit in culpa, daca a comis un dol, daca a fost pus in intarziere sau daca s-a
obligat sa raspunda pentru custodia si nu si-a executat obligatia este considerat vinovat pentru
neexecutarea obligatiei si va trebui sa plateasca despagubiri denumite daune interese care sunt de doua
feluri: daune interese judecatoresti, daune interese conventionale.

Daunele interese judecatoresti erau stabilite de judecator cu ocazia judecarii procesului, iar
judecatorul putea stabili valoarea despagubirilor fie in mod obiectiv fie in mod subiectiv, astfel: daca
debitorul nu isi executa obligatia de a preda un anumit lucru, judecatorul il va condamna sa plateaca
valoarea acelui bun. In acest caz el stabileste valoarea despagubirilor in mod obiectiv. Daca, insa, debitorul
nu isi executa obligatia de a face (ex: de a presta un serviciu) judecatorul va stabili valoarea despagubirilor
in mod subiectiv caci va lua in considerare si paguba efectiva suferita de creditor prin neexecutare si
castigul de care a fost privat prin neexecutarea obligatiei.

Paguba efectiva este denumita damnum iar castigul de care a fost privat creditorul este denumit
lucrum. Pornind de la cei doi termeni, comentatorii de mai tarziu au creat expresiile damnum emergems
si lucrum sersams.

30
 Damnum emergems inseamna paguba care se arata si lucrul sersams inseamna castigul care
lipseste.

Daunele interese conventionale erau stabilite de parti printr-o stipulatiune speciala prin care
partile stabileau de comun acord ce suma de bani trebuie sa plateasca debitorul in ipoteza in care nu isi
executa obligatia din vina sa.

Drepturile reale sunt in principiu perpetue intrucat ele nu se sting prin exercitare ci dimpotriva,
se consolideaza, pe cand drepturile de creanta sau personale sunt prin excelenta temporare de vreme ce
ele se sting prin exercitare. Cu alte cuvinte, in momentul exercitarii dreptul de creanta se si stinge. La
romani existau moduri voluntare de stingere a obligatiilor si moduri nevoluntare.

Modurile voluntare sunt denumite astfel intrucat presupun manifestarea de vointa a partilor si
sunt in numar de 5:

- plata;

- darea in plata;

- novatiunea;

- compensatiunea;

- remiterea de datorie;

Plata sau solutio este modul firesc, obisnuit de stingere a obligatiilor. Cu alte cuvinte, de regula,
obligatiile se sting prin plata. Plata poate consta fie in dare fie in facere fie in prestare. Pentru ca plata sa
fie valabila sunt necesare anumite conditii:

1. Plata poate fi facuta de debitor sau de alta persoana. In principiu, plata poate fi facuta de oricine,
deoarece pe creditor nu il intereseaza cine plateste, ci il intereseaza sa isi valorifice dreptul de creanta.
Totusi, in doua cazuri plata poate fi facuta numai de debitor: atunci cand debitorul se obliga sa transmita
proprietatea asupra unui lucru numai el poate plati pentru ca numai el este proprietar, precum si atunci
cand obligatia este contractata intuitu personae, adica in considerarea calitatilor exceptionale ale
debitorului (spre exemplu un anumit arhitect).

2. Plata poate fi primita de creditor sau de reprezentantul sau care poate fi conventional sau legal.
Reprezentantul conventional este mandatarul iar reprezentantul legal este tutorele. Daca plata este
facuta unui pupil (cel pus sub tutela) fara autoritatis tutoris plata este valabila, dar nu este si liberatorie,
ceea ce inseamna ca debitorul poate fi pus sa mai plateasca o data.

3. Plata trebuie sa fie integrala, incat debitorul nu poate face plata in rate fara aprobare expresa a
creditorului.

4. Locul platii se stabileste de regula prin contract. Daca nu se stabileste prin contract atunci se deduce
din natura obligatiei, si daca nu se poate deduce nici din natura obligatiei plata poate fi facuta oriunde, cu
conditia sa nu fie un loc nepotrivit. Daca debitorul nu plateste la scadenta atunci creditorul va intenta
actiunea la domiciliul debitorului.

5. Daca debitorul are mai multe datorii fata de acelasi creditor si fata de o singura plata atunci se pune
problema imputatiei platii, adica se pune intrebarea: care dintre datoriri se stinge prin plata facuta? Daca

31
debitorul precizeaza ce datorie intentioneaza sa stinga atunci se va stinge acea datorie. Daca nu precizeaza
se va stinge datoria cea mai oneroasa si este considerata cea mai oneroasa datoria care produce cele mai
mari dobinzi.

6. Proba platii se facea in epoca veche cu martori sau prin juraminte. La inceputul dreptului clasic proba
platii se facea si prin acte scrise denumite chitante, care, puteau fi redactate fie in mod obiectiv, fie in
mod subiectiv. Chitantele redactate in mod obiectiv proveneau de la debitor, care utiliza formula solemna
"a spus ca are". Asemenea chitante ii erau opozabile creditorului numai daca purtau sigiliile martorilor.
Chitantele redactate subiectiv proveneau de la creditor care utiliza formula solemna "am scris ca am
primit". Asemenea chitante ii erau opozabile creditorului chiar daca nu purtau sigiliile martorilor.

7. Forma platii era guvernata de principiul simetriei sau principiul corespondentei formelor. Potrivit
acestui principiu o obligatie se stinge prin utilizarea unor forme identice cu cele care au creat-o, dar
intrebuintate in sens invers, astfel: daca o obligatie se nastea prin arama si balanta, ea trebuia sa se stinga
tot prin arama si balanta sau daca o obligatie se nastea printr-un act intocmit in forma scrisa ea se stingea
tot prin utilizarea formei scrise. In fine, daca obligatia se nastea dintr-un contract verbal incheiat prin
intrebare si raspuns, ea se stingea tot prin intrebare si raspuns. In acest sens Gaius spune, in vederea
nasterii obligatiei, Primus il intreaba pe Secundus "Promiti sa-mi dai 100?" iar Secundus raspunde
"Promit!". Pentru ca aceasta obligatie sa se stinga Secundus il intreaba pe Primus "Oare ceea ce ti-am
promis ai primit?" iar Primus raspunde "Am primit." . Daca principiul simetriei era respectat, obligatia se
stingea chiar daca nu se facea plata efectiva, iar daca se facea plata efectiva, dar principiul simetriei nu
era respectat obligatia nu se stingea.

Darea in plata (datio in solutum) presupune schimbarea obiectului obligatiei, ceea ce inseamna
ca debitorul ii remite creditorului sau un alt lucru decat cel stabilit prin contract. Asadar, darea in plata
este, de fapt, tot o plata, dar cu schimbarea obiectului obligatiei. Aceasta schimbare de obiect se putea
face prin conventia partilor cand darea in plata era denumita voluntara sau prin dispozitiile legii, cand
darea in plata era denumita necesara, obligatorie.

Novatiunea (novatio) se realizeaza prin inlocuirea unei obligatii vechi cu o obligatie noua. Aceasta
operatiune juridica este denumita si "novarea unei obligatii", operatiune care nu are o forma proprie
deoarece novatiunea se facea fie prin stipulatiune, fie prin contractul literis. Contractele care nu au fost
create in vederea realizarii novatiunii ci in alte scopuri dar au fost adaptate de asa maniera incat sa poata
fi utilizate si in vederea novarii unei obligatii si de aceea jurisconsultii clasici spuneau ca nu exista
novatiune consensuala, in sensul ca obligatia izvorata dintr-un contract consensual nu poate fi inlocuita
prin alt contract consensual ci numai prin stipulatiune sau prin contractul literis. Si novatiunea presupune
intrunirea anumitor conditii:

1. O obligatie veche.

2. O obligatie noua.

3. Acelasi obiect.

4. Un element nou.

5. Intentia de a nova obligatia.

32
 Curs VIII

Novatiunea presupune in primul rand o obligatie veche care nu presupune conditii speciale in
sensul ca ea poate fi civila, pretoriana, de drept strict, de buna-credinta sau chiar o obligatie naturala.

Obligatia noua era intotdeauna o obligatie de drept strict, intrucat ea izvora fie din stipulatiune,
fie din contractul literis care sunt contracte de drept strict si de aceea, de regula, prin efectul novatiunii,
situatia debitorului se inrautatea caci obligatia de drept strict este de riguroasa interpretare.

In al treilea rand, novatiunea presupune in dem debitum (acelasi obiect, aceeasi datorie), intrucat
daca noua obligatie ar avea un alt obiect nu s-ar realiza o navatiune ci s-ar crea o noua obligatie alaturi
de cea veche. De aceea romanii spuneau ca prin novatiune obiectul vechii obligatii este transmis in noua
obligatie.

Totusi, in dreptul pretorian s-a admis realizarea novatiunii cu schimbare de obiect, solutie pe
care a imbratisat-o si imparatul Justinian cu conditia ca partiile sa manifeste in mod expres intentia de a
schimba obiectul obligatiei.

In al patrulea rand, novatiunea presupune alicvi locvi (un element nou) ca sa poata face distinctie
intre cele 2 obligatii, iar in legatura cu elementul nou trebuie sa distingem intre novatiunea care se
realizeaza intre aceleasi persoane si novatiunea cu schimbare de creditor sau cu schimbare de debitor
denumita novatio internovas personas.

Atunci cand novatiunea se realiza intre aceleasi persoane, elementul nou putea consta in
introducerea unui termen, a unei conditii sau suprimarea lor daca exista. Iar la novatio inter novas
personas elementul nou consta fie in schimbarea creditorului fie in schimbarea debitorului. Daca se facea
o novatiune cu schimbare de creditor, era necesar si consimtamantul vechiului creditor, deoarece in
spatele novatiunii cu schimbare de creditor se ascundea o cesiune de creanta (o transmitere a dreptului
de creanta) care fireste nu se putea face fara consintamantul vechiului creditor.

Novatiunea cu schimbare de debitor nu presupunea consimtamantul vechiului debitor – pe

creditor nu-l intereseaza cine plateste, plata poata fi facuta de catre oricine.

Novatiunea presupune animus novandi (intentia de a nova obligatia).

In epoca veche si in epoca clasica, intentia partilor de a nova rezulta chiar din forma contractelor intrucat
ori de cate ori stipulatiunea sau contractul literis se utilizau in vederea novarii unei obligatii aveau o forma
aparte, speciala din care rezulta intentia partilor de a nova.

33
In dreptul postclasic, pe fondul decaderii formalismului pe taram contractual, intentia partilor de a nova
se prezuma. Exemplu: daca erau intrunite primele patru conditii ale novatiunii se prezuma ca este
intrunita si cea de a cincea. Intrucat sistemul prezumtilor este echivoc, Imparatul Justinian a cerut partilor
sa-si manifeste expres intentia de a nova obligatia.

Alt mod voluntar de stingere a obligatiilor este compensantiunea (compensatio).

Compensantiunea consta in cumpanirea a doua creante si datorii reciproce astfel incat executarea sa
poarte numai asupra diferentei. Compensantiunea prezinta avantujul ca doua obligatii diferite se sting
print-o singura plata.

Exemplu: daca Primus ii datoreaza lui Secundus 50 iar Secundus ii datoreaza lui Primus 100, prin
efectuarea compensantiunii Secundus plateste diferenta de 50 si astfel se sting ambele obligatii.

De acea Modestin spunea: “compensatia este scaderea unor datorii si creante unele din altele.”

La romani, compensantiunea a imbracat doua forme:

 compensatiunea conventionala – se realiza din initiativa partilor si nimic nu se opunea ca partile

sa-si compenseze creantele si datoriile reciproce din propria initiativa
 compensatiunea judiciara – daca partile nu se intelegeau atunci compensantiunea era facuta de
judecator cu ocazia judecarii procesului, solutionarii cauzei; dar in epoca veche pe cand se aplica
procedura legisactiunilor, compensatiunea judiciara nu a fost posibila pentru ca nu existau
exceptiuni

Se aplica principiul nulitatii de gestiune, conform caruia in acelasi proces numai reclamantul poate sa-si
formuleze pretentiile, iar daca paratul are de formulat la randul lui anumite pretentii fata de reclamant,
trebuie sa declanseze alt proces, un nou proces.

La inceputul dreptului clasic s-a admis compensantiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor
reciproce care izvorasc din acelasi contract de buna credinta. Imparatul Marcus Aurelius a initiat o reforma
prin care s-a admis compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din
contracte diferite, unilaterale si de drept strict. Prin reforma sa, Imparatul Marc Aurelius a pornit de la
principiul conform caruia acela care pretinde ceea ce trebuie sa restituie, comite un dol.

Exemplu: daca reclamantul are o creanta de 100 fata de parat si paratul are o creanta de 50 fata de
reclamant, iar reclamantul pretinde 100, paratul ii va cere pretorului sa introduca in formula o exceptiune
de dol pentru reclamantul ceea ce trebuie sa restituie. In faza a doua a procesului, ca sclav al formulei,
judecatorul verifica daca exceptiunea este intemeiata si constatand ca exceptiunea este intemeiata va
pronunta o sentinta de absolvire pentru ca in procedura formulara exceptiuniile sunt absolutorii astfel
incat reclamantul va pierde si procesul si dreptul de creanta in intregime. Procesul il va pierde prin efectul
exceptiunii de dol, iar dreptul de creanta il va pierde in intregime prin efectul extinctiv al lui litis
contestatio.

Iata de ce, reclamantul are tot interesul sa efectueze compensatiunea din proprie initiativa si sa ceara
numai diferenta (50) pentru ca altminteri pierde si procesul si creanta in intregime.

34
Obligatiile se sting si prin remiterea de datorie.

Remiterea de datorie: inseamna iertare de datorie si se realizeaza prin moduri civile si prin moduri
pretoriene.

Modurile civile sunt aplicatiuni ale principiului simetriei in sensul ca partile respecta toate formulele
solemne necesare platii dar nu se face si plata efectiva cu toate acestea, obligatia se stinge de vreme ce
principiul simetriei a fost respectat.

Prin urmare mijloacele civile prin care se realizeaza iertarea de datorie sunt expresii ale principiului
simetriei si sunt in numar de trei:

 solutio per et es libra – inseamna plata prin arama si balanta si se utiliza in vederea stingerii
obligatiilor rezultate din mancipatiune, in virtutea principiului simetriei era necesar sa se respecte
toate conditiile de forma ale mancipatiunii:
o prezenta partilor (creditor si debitor)
o prezenta a cel putin 5 martori cetateni romani
o prezenta lui cantaragiului (libirpens) si a balantei
in acest cadru debitorul pronunta anumite cuvinte solemne si simula ca face plata desi nu platea
nimic dar obligatia se stingea de vreme ce principiul simetriei fusese respectat

 accentilatio literis – aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din contractul incheiat in
forma scrisa caci obligatia izvorata din forma scrisa se va stinge tot prin utilizarea formei scrise

 accentilatio verdis – aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din contractele solemne
in forma verbala incheiate prin intrebare si raspuns intrucat obligatia izvorata din intrebare si
raspuns se stinge tot prin intrebare si raspuns

Modurile pretoriene:

 pactum de non pentendo – “pactul pentru ca sa nu ceara” fiind o simpla conventie prin care
creditorul declara ca renunta la dreptul sau de creanta; iar daca dupa incheierea acelui pact
creditorul intenteaza totusi actiunea impotriva debitorului cerandu-i sa plateasca acesta se va
apara cu succes pe cale de exceptiune caci ii opune creditorului exceptio pacti prin care actiunea
creditorului este paralizata
 contrario consensu – “acord in sens contrat” fiind o aplicatiune a principiului simetriei la obligatiile
izvorate din simpla conventie, deoarece obligatiile izvorate din simpla conventie se sting tot prin
simpla conventie

35
Pe langa modurile voluntare de stingere a conventilor, romanii au cunoscut si moduri nevoluntare de
stingere a obligatiilor care sunt denumite si moduri fortate sau moduri necesare, deoarece nu presupun
manifestare de voninta a partilor; sunt in numar de cinci:

 imposibilitatea de executare – apare atunci cand debitorul datoreaza un lucru individual

determinat care piere fara vina sa; pentru ca obligatia sa se stinga prin imposibilitatea de
executare, debitorul trebuie sa nu fie in culpa, sa nu fi comis un dol, sa nu fie pus in intarziere si
sa nu fie obligat pentru custodia;
debitorul este exonerat de raspundere numai daca datoreaza un lucru individual determinat care
piere prin interventia fortei majore sau prin interventia cazului fortuit cu precizarea ca debitorul
obligat pentru custodia nu poate sa invoce interventia cazului fortuit deoarece el raspunde in mod
obiectiv si trebuie sa ia masuri exceptionale de paza pentru a preveni interventia cazului fortuit
fireste, problema imposibilitatii de executare nu se pune atunci cand debitorul datoreeza un lucru
de gen, de vreme ce lucrurile de gen nu pier
 confuziunea – consta in intrunirea calitatilor de creditor si de debitor asupra uneia dintre parti fie
prin mostenirea creditorului de catre debitor fie prin mostenirea debitorului de catre creditor
in legatura cu aceasta contopire sunt necesare anumite precizari referitoare la obligatiile cu
pluralitate de subiecte astfel: daca titularul creantei, creditorul, il mosteneste pe debitorul
principal se va stinge si datoria garantului;
daca insa creditorul il mosteneste pe garant, datoria debitorului principal nu se stinge
la obligatii cu pluralitate de subiecte in care partile se afla pe picior de egalitate trebuie s
distingemintre obligatiile conjuncte si obligatiile coreale;
astfel la obligatiile conjuncte care sunt divizibile, daca creditorul il mosteneste pe unul dintre
debitori toti ceilali debitori vor ramne obligati si pe mai departe pentru partea lor din datorie;
obligatiile coreale care sunt solidare, daca creditorul il mosteneste pe unul din debitori ceilalti
debitori vor ramane obligati si pe mai departe
 moartea - deoarece vechii romani nu admiteau ideea de transmitere a obligatiilor, creantelor si
datoriilor nici intre vii nici pentru cauza de moarte, deoarece in conceptia lor obligatia este oglinda
juridica a dreptului de razbunare iar acesta este intransmisibil
cu timpul insa, pornind de la principiul contin uitatii persoanei defunctului, romanii au admis ca
obligatiile pot trece la mostenitori
in epoca clasica transmiterea creantelor si datoriilor catre mostenitor a devenit regula iar
netransmiterea lor a fost o exceptie
Exemplu: in dreotul clasic nu se puteau transmite la mostenitori creantele si datoriile izvorate din
delictele de vatamare corporala pentru ca acele delicte respira razbunare si ca atare nu pot fi
transmise la urmasi dupa cum potrivit lui Gaius nu puteau fi transmise la urmas datoriile unor
garanti

 capitis deminutio – desfiintarea personalitatii; in materia stingerii obligatiilor avem in vedere

numai cazul adrogatiunii; adrogatiunea este actul pe care o persoana sui iuris denumita adrogat
trece sub puterea altei persoane sui iuris denumita adrogant

36
 prin efectul adrogatiunii, adrogantul devine persoana alien iuris iar bunurile sale trec in
patrimoniul adrogantului astfel incat datoriile adrogantului se sting ( nu mai are patrimoniu) iar
creditorii adrogatului nu-si pot valorifica drepturile de creanta nici pe seama adrogatului pentru
ca nu mai are bunuri nici pe seama adrogantului deoarece se opune principiul relativitatii efectelor
contractelor;
pretorul a considerat ca este echitabil ca adrogantul sa preia creantele adrogatului fara sa-i preia
si datoriile si de aceea el a creat restitutio in integrum o capitis deminutionem sau restitutio in
integrum din cauza desfintarii personalitatii prin care era desfintat actul adrogatiunii in relatiile
dintre creditorii adrogatului si adrogat
astfel incat creditorii adrogatului isi puteau valorifica drepturile de creanta pe seama bunurilor
adrogatului si numai dupa aceea daca mai ramaneau bunurile adrogatului treceau in patrimoniul
adrogantului

Curs IX

Cel de-al cincilea mod nevoluntar d stingere a obligatiilor este prescriptia extinctiva. Prin cuvantul
prescriptio, romanii intelegeau efectele pe care trecerea timpului le produce asupra unor drepturi. Atunci
cand, prin trecerea timpului, o stare de fapt se transforma intr-un drept, prescriptia era denumita
achizitiva. Spre ex, uzucapiunea. Iar atunci cand, prin trecerea timpului, un drept se stinge, prescriptia
este denumita extinctiva.

La origini, obligatia nu se putea stinge prin trecerea timpului, deoarece la acea epoca se aplica
principiul simetriei, principiul corespondentei formelor, astfel incat drepturile si datoriile nu se stingeau
prin trecerea timpului, ci prin respectarea formelor solemne. Dar, spre sfarsitul epocii vechi, au aparut
obligatiile pretoriene care erau sanctionate prin actiuni pretoriene si care se stingeau daca nu erau
valorificate in termen de un an, de vreme ce actiunile pretoriene figurau in edictul pretorului care era
valabil in termen de un an.

In dreptul postclasic a fost introdusa prescriptia extinctiva generala, de 30 de ani, astfel incat
dreptul de creanta care nu era valorificat in 30 de ani de la scadenta, se stingea proin efectul prescriptiei
extinctive.

37
 Transmiterea obligatiilor/ Transfertul obligatiilor

La origini, romanii nu au admis ideea de a transmite obligatiile, deoarece obligatiile erau

percepute ca razbunare. Cu timpul insa, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, creantele si datoriile
ocupau locul central in patrimoniuul cetateanului.De aceea, transmiterea obligatiilor a devenit o
necesitate juridica. Cum dreptul roman a oglindit in permanenta cerintele practicii, s-au creat procedee
juridice indirecte prin care s-a putut realiza si transmiterea drepturilor de creanta, si transmiterea
datoriilor.

Transmiterea drepturilor de creanta se numeste cesiune de creante si consta in transmiterea

dreptului de creanta de la vechiului creditor la noul creditor. Vechiul creditor este denumit cedent. Noul
creditor este denumit cesionar. Debitorul este denumit debitor cedat.

Primul procedeu juridic prin care s-a realizat cesiunea de creanta a fost novatiunea cu schimbare
de creditor, dar atunci cand se recurgea la novatiune nu se realiza propriu-zis o cesiune de creante, de
vreme ce obligatia veche era inlocuita cu o obligatie noua, iar cesionarul nu dobandea acelasi drept, ci un
drept nou izvorat din noua obligatie.

In al doilea rand, prin efectul novatiunii, accesoriile vechii creante se sting, adica se sting si
exceptiunile, si garantiile vechii creante, astfel incat cesionarul dobandeste un drept mai putin sigur.

In al treilea rand, novatiunea cu schimbare de creditor nu se putea face fara consimtamantul

debitorului care trebuia sa se oblige fie de stipulatiune, fie prin contractul literis fata de noul creditor.

Fata de aceste inconveniente, romanii au recurs la un procedeu juridic mai bine adaptat la
cerintele cesiunii de creante care este denumit mandatum in rem suam sau mandatul in propriu interes,
care este o aplicatiune a mandatului judiciar. Mandatul judiciar obisnuit se incheie in interesul
mandantului, intrucat mandantul il imputerniceste pe mandatar sa-l urmareasca in justitie pe creditor si
sa valorifice un drept de creanta, dupa care mandatarul are obligatia de a transmite valoarea acelei
creante asupra mandantului, astfel incat valoarea creantei intra in patrimoniul mandantului, dovada ca
mandantul se incheie in interesul sau. Pe cand la mandatum in rem suam, mandatarul este imputernicit
sa valorifice un drept de creanta, dupa care pastreaza valoare acelei creante pentru sine, incat valoarea
creesantei intra in patrimoniul mandatarului. Acest mandat a cunoscut o evolutie in 3 faze:

1. Sistemul cesiunii de actiuni

2. Sistemul actiunilor utile
3. Sistemul perfectionat prin reforma imparatului Justinian

In prima faza nu se realiza propriu-zis o transmitere a dreptului de creanta, ci numai o transmitere

a actiunii in justitie prin care urma sa se valorifice dreptul de creanta, actiune care avea o formula
redactata cu transpozitiune, caci in intentio a formulei se mentiona numele mandantului, pentru ca
mandantul era titularul dreptului de creanta, iar in condemnatio se mentiona numele mandatarului,
deoarece mandatarul participa la proces si suferea efectele sentintei. Insa acea actiune era transmisa prin
contractul de mandat, contract care este prin excelenta revocabil, iar daca mandantul revoca mandatul,
mandatarul nu mai putea intenta actiunea impotriva debitorului, deoarece disparea temeiul juridic al

38
acelei actiuni. Asa se face ca situatia mandatarului se consolida abia in momentul lui litis contestatio cand
dreptul initial care era al mandantului se stingea si se nastea un nou drept al carui titular era mandatarul.

Fata de aceste inconveniente s-a trecut la faza a doua, in care, din momentul incheierii
contractului de mandat, mandatarul devenea titularul unei actiuni proprii denumita actiune utila si care
nu mai depindea de soarta mandatului, astfel incat, chiar daca mandatul era revocat, mandatarul il putea
urmari in justitie pe debitor. Totusi, si in aceasta faza persista inconvenientul ca mandantul avea si el o
actiune proprie pe care o denumim actiune directa. Si astfel, debitorul avea 2 creditori, si pe mandatar
care il putea urmari prin actiunea utila, si pe mandant, care il putea urmari prin actiunea directa. Daca
mandantul se grabea sa intenteze impotriva debitorului actiunea directa, atunci actiunea utila a
mandatarului ramanea fara obiect. De aceea, imparatul Justinian a initiat o reforma prin care a stabilit ca,
din momentul in care mandatarul il someaza pe debitor sa faca plata, datoria debitorului se va stinge
numai prin plata facuta catre mandatar, caci daca ii platea mandantului, debitorul ramanea obligat. Din
acel moment, mandantum in rem suam a devenit un procedeu juridic perfect adaptat la cerintele cesiunii
de creanta.

Garantiile

Garantiile sunt procedee juridice pe care romanii le-au creat pt a-i pune pe creditori la adaport
pentru consecintele eventualelor insolvabilitati ale debitorilor si sunt in numar de 2:

1. Garantii personale

2. Garantii reale

Garantiile personale sunt procedee juridice prin care un debitor accesor denumit garant se
alatura debitorului principal, promitandu-i creditorului ceea ce i-a promis si debitorul principal. Daca
debitorul principal se dovedeste insolvabil, atunci creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe seama
garantului.

In epoca veche, romanii au creat 2 garantii personale denumite sponsio si fidepromissio. Sponsio
este cea mai veche garantie personala si se formeaza prin intrebare si raspuns. Ea este denumita sponsio,
deoarece, la intrebarea creditorului, garantul raspunde prin verbul spondeo, caci dupa ce se incheia
contractul dintre creditor si debitorul principal, se mai incheia un contract intre creditor si garant, ocazie
cu care creditorul intreba "idem dari spondes?", adica "promiti acelasi lucru?", iar garantul raspundea
spondeo. Intrucat se obliga prin pronuntarea verbului spondeo, cel mai vechi garant a fost denumit
sponsor. Dar in conceptia vechilor romani, verbul spondeo avea voicatia speciala de a atrage favoarea
zeilor Romei si de aceea el putea fi pronuntat numai de cetatenii romani, nu si de peregrini. Asa se explica
faptul ca multa vreme in epoca veche peregrinii nu au putut deveni garanti.

Odata cu dezvoltarea comertului, romanii au fost interesati ca si peregrinii sa poata deveni

garanti. De aceea au creat o noua garantie personala, care se forma tot prin intrebare si raspuns cu
deosebirea ca la intrebarea creditorului garantul raspundea prin verbul fidepromito. Acesti garanti erau
denumiti fidepromisori, iar garantia era accesibila si peregrinilor.

39
 Curs X

Beneficiul de discutiune

In virtutea beneficiului de discutiune garantul care este urmarit in justitie are dreptul de a-i cere
debitorului sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal si numai daca debitorul principal se dovedeste
insolvabil , abia atunci sa intenteze o noua actiune impotriva garantului.

Dar acest beneficiu nu a putut fi valorificat in practica deoarece se opunea efectului extinctiv al
lui litis contestatio si de aceea imparatul Justinian a desfiintat in mod expres efectul extinctiv al lui litis
contestatio, astfel incat creditorul putea foarte bine sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal si
daca se dovedea insolvabil, putea sa intenteze o noua actiune impotriva garantului (asa cum se intampla
si astazi). Dupa 4 ani imparatul Justinian a mai dat o constitutiune imperiala prin care a spus ca titularul
creantei este obligat sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal.

Garantiile reale

Sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie un anumit lucru creditorului sau, fie sub forma
transmiterii proprietatii sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unei ipoteci cu efectul ca, la scandenta,
daca debitorul nu-si plateste datoria , creditorul isi poate valorifica dreptul de creanta pe seama lucrului
atribuit cu preferinta fata de creditorii chirografari.

Rezulta ca romanii au cunoscut 3 garantii reale:

Fiducia

Se formeaza prin transmiterea unui lucru de catre debitor creditorului sau cu titlu de proprietate
prin mancipatio sau prin in iure cesio, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite ca
va retransmite proprietatea asupra lucrului daca debitorul isi plateste datoria la scadenta. Prin urmare,
fiducia este o conventie grefata, fie de mancipatiune, fie de in iure cesio. Prin efectul acestei garantii,
creditorul devine proprietar al lucrului dat in garantie si totodata debitor conditional intrucat, daca
debitorul plateste la termen, creditorul devine debitor, avand obligatia de a restitui lucrul dat in garantie.

40
Pentru creditor fiducia este o garantie convenabila de vreme ce devine proprietar al lucrului, pe cand
situatia debitorului prezinta dezavantaje deoarece, dupa ce plateste datoria, debitorul se transforma in
creditor si devine titular al unei actiuni personale pe care o poate intenta impotriva fostului creditor.

Insa, titularii actiunilor personale nu se bucura nici de dreptul de preferinta, nici de dreptul de urmarire,
incat, daca debitorul devine insolvabil, creditorul vine in concurs cu ceilalti creditori, astfel incat va
dobandi doar o parte din valoarea lucrului dat in garantie, iar daca acel lucru ajunge in mana tertilor
persoane, debitorul nu poate urmari lucrul in mainile tertilor intrucat nu are dreptul de urmarire!

Fata de aceste dezavantaje s-a format o alta garantie pe care noi o denumim gaj (piglus).

Gajul

Se formeaza prin transmiterea unui lucru de catre debitor creditorului sau cu titlu de posesiune
prin traditiune, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita posesiunea
asupra lucrului daca debitorul isi va fi platit datoria la scandenta.

Prin urmare, este o conventie grefata prin traditiune si prezinta avantajul ca debitorul,
transmitand numai posesiunea ramane proprietar, astfel incat la scadenta daca isi plateste datoria in
calitatea lui de proprietar va intenta actiunea in revendicare si se va bucura atat de dreptul de preferinta,
cat si de dreptul de urmarire.

Totusi, si gajul prezinta dezavantajul ca debitorul nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru,
de aceea romanii au creat ipoteca.

Ipoteca

Fata de fiducie si de gaj, ipoteca este o garantie reala mult mai bine adaptata la cerintele unui
sistem economic intemeiat pe marfa si pe credit. Cu atat mai mult cu cat, prin ipoteca sunt satisfacute pe
deplin interesele ambelor parti de vreme ce lucrul grevat cu ipoteca ramane in stapanirea debitorului care
il foloseste conform destinatiei sale economice si numai daca la scandenta debitorul nu-si plateste datoria
atunci, si numai atunci, creditorul are dreptul de a intra in posesia lucrului si de a-l vinde pentru a-si
valorifica dreptul de creanta.

Multa vreme s-a afirmat ca in mod gresit ca ipoteca romana nu ar fi originala ca ar fi fost
preluata/imprumutata intr-o forma gata elaborata de la greci. Cert este ca ipoteca romana nu este
imprumutata ci este originala deoarece pe baza textelor jurisconsultilor de la inceputul sec. I d.H putem
reconstitui procesul formarii ipotecii romane, caci ipoteca romana s-a format in cadrul unui proces care a
evoluat in 4 faze distincte:

Dreptul de retentie

A aparut in relatie cu mosierii si arendasii. Avand in vedere ca incepand din epoca lui Octavian
Augustus, intre mosieri si arendasi se incheiau contracte de locatiune in baza carora, arendasul primea
spre folosinta un tert obligandu-se sa plateasca in schimb o suma de bani sau o parte de recolta. Acea
obligatie a arendasului trebuia garantata cumva, dar gajul nu se putea aplica in acele relatii deoarece
presupune transmiterea lucrului in mainile creditorului ori arendasul se instala pe mosie numai cu
inventarul agricol, iar daca n-ar fi dat in garantie, n-ar fi avut cu ce lucra pamantul.

41
 Si atunci s-a admis ca inventarul agricol sa ramana in stapanirea arendasului pana la scadenta. Iar
daca la scadenta, arendasul nu platea, mosierul exercita dreptul de retentie si intra in stapanirea acelui
inventar agricol. Dar, in aceasta faza, ipoteca prezinta dezavantajul ca inventarul agricol putea fi retiunit
numai cata vreme se afla pe mosie. Si de aceea s-a trecut la faza a doua.

Interdictul salvian

In cadrul acestui interdict inventarul agricol putea fi retinut chiar daca era transportat in afara
mosiei, dar nu putea fi urmarit in mainile tertilor si astfel, s-a trecut la faza a treia (actiunea serviana) in
care mosierul putea urmari inventarul agricol oriunde si in mainile oricui, ceea ce inseamna ca era titularul
unui drept real cu precizarea ca acel drept real nu avea aplicatiune generala si se putea naste in relatiile
dintre mosieri si arendasi.

De aceea s-a trecut la faza a patra (quasiserviana) in care, pe baza unei simple conventii, orice
creditor putea intra in posesia unui lucru al debitorului si il putea vinde daca debitorul nu-si platea datoria
la scadenta. Ceea ce inseamna ca, din acel moment, ipoteca a dobandit o aplicatiune generala.

Initial actiunea prin care era sanctionata ipoteca s-a numit quasiserviana, iar mai tarziu actio
ipotecaria (ipoteca e de origine greaca).

Textele romane ne infatiseaza mai mult tipuri de ipoteci. Astfel, se mentioneaza ipoteca nascuta
din conventia partilor sau conventionala, ipoteca tacita, ipoteca privilegiata, ipoteca testamentara si
ipoteca publica/autentica.

De regula, secole de-a randul, ipoteca romana a fost conventionala, adica se nastea din simpla
conventie a partilor.

Cea tacita se nastea din textul legii sau din obiceiurile juridice, iar in acest caz vointa creditorul de
a ipoteca era prezumata.

Ipoteca privilegiata are prioritate fata de alta ipoteci indiferent de data constituirii lor. O
asemenea ipoteca o exercita statul roman asupra bunurilor cetatenilor.

Ipoteca testamentara se constituia prin clauza inclusa in testament pentru a se asigura executarea
unor legate.

Ipoteca publica a fost creata in legatura cu posibilitatea debitorului de a ipoteca acelasi lucru de
mai multe ori cu conditia sa declare ipotecile anterioare. Dar, intrucat, de regula, ipoteca se nastea din
conventia partilor si nu presupunea forme de publicitate, unii debitori se antedateze ipotecile, datand o
ipoteca mai recenta inaintea uneia mai vechi si intrucat se aplica principiul prior tempore potio iure
(primul in timp, mai tare in drept) creditorul cu cea mai veche ipoteca avea prioritate fata de ceilalti
creditori ipotecari.

Daca, insa, ipoteca era antedatata creditorul ipotecar devenea primul in timp, in mod fraudulos si
atunci pentru a se combate aceasta posibilitate de frauda in epoca postclasica, imparatul Nero a creat

42
ipoteca publica. Aceasta ipoteca presupunea respectarea unor forme de publicitate, constand fie in
transcrierea ipotecii intr-un registru public, fie in constituirea ei prin inscris privat contrasemnat, subscris
de cel putin 3 martori. Ori aceasta ipoteca denumita publica avea prioritatea fata de ipotecile
conventionale, indiferent de data constituirii lor. Din acel moment nu a mai fost posibila antedatarea lor.

Ipoteca prezinta anumite caractere:

 Este un drept real, de vreme ce creditorul ipotecar are si dreptul de preferinta si dreptul de
urmarire;
 Este conventionala de regula, de vreme ce secole de-a randul s-a format prin simpla conventie a
partilor;
 Poate fi generala. La origine in sec 1 ipoteca a fost speciala, in sensul ca ea purta asupra unor
lucruri individual determinate mobile/imobile. Cu timpul insa in sec 2-3 apare ipoteca generala,
caci potrivit jurisconsultilor de la sf sec. 2 (Paul, Justinian) tot ce se poate vinde, se poate si ipoteca.
Astfel, se putea ipoteca o recolta viitoare, dreptul de servitutite, nuda proprietate, dreptul de
creanta sau o masa de bunuri.
 Are caracter indivizibil. In virtutea acestui caracter, ipoteca apasa in intregime asupra fiecarei
parti din lucru si garanteaza in intregime fiecare parte din datorie.
o Primul aspect al caracterului indivizibil se invedereaza atunci cand lucrul ipotecat trece la
mostenitori si cu toate ca fiecare mostenitor dobandeste numai o parte din lucrul
ipotecat, oricare dintre ei va putea fi urmarit pentru intreaga datorie.
o Al doilea aspect se invedereaza atunci cand debitorul plateste o parte de datorie, dar
daca mai are de platit un singur ban, creditorul va intra in posesia intregului lucru ipotecat.
 Ipoteca are un caracter clandestin, secret, OCULT. Deoarece se constituie prin conventia partilor
nu presupune forme de publicitate, iar tertii nu au de unde sa stie ca un lucru a mai fost ipotecat.
Din acest caracter clandestin decurg 2 posibilitati de frauda.
o In primul rand, debitorul poate ipoteca acelasi lucru de mai multe ori fara sa declare
ipotecile anterioare. Din aceasta posibilitate de frauda decurg anumite consecinte:
 Daca in virtutea principiului prio tempore creditorul ipotecar anterior in rang isi
valorifica dreptul de ipoteca, iar celelalte ipoteci se sting din lipsa de obiect, daca
nu cumva exista o ipoteca generala.
 Daca creditorul ipotecar posterior in rang valorifica primul dreptul de ipoteca, tot
in virtutea principiului prio tempore, creditorul ipotecar anterior in rang il cheama
in justitie, castiga procesul si il deposedeaza de creditorul ipotecar posterior in
rang.

Pentru a se combate aceasta posibilitate de frauda, s-a creat delictul destelionat si astfel debitorul
care ipoteca acelasi lucru de mai multe ori fara de declare ipotecile anterioare, era pedepsit pe taram
delictual cu plata unei amenzi!

Pentru a se mai combate frauda s-a creat si dreptul de a oferi o suma de bani (jus oferende
pecuniae). In virtutea acestui drept, creditorul ipotecar posterior in rang avea dreptul sa-l dezinterseze pe

43
creditorul ipotecar anterior in rang platindu-i creanta si astfel ipoteca anterioara se stingea, iar creditorul
care exercita jus oferende pecuniae devenea cel mai vechi creditor ipotecar si putea sa valorifice dreptul
de ipoteca.

In al doilea rand, consta in antedatarea ipotecii, posibilitate de frauda care a fost combatuta prin ipoteca
publica.

 Ipoteca este un drept accesoriu care se stinge odata cu obligatia pe care o garanteaza. Insa, acest
caracter al ipotecii se verifica atunci cand obligatia s-a stins prin efectul prescriptiei extinctive de
30 de ani deoarece ipoteca se prescria in 40 de ani, iar daca obligatia se stinge prin prescriptia de
30 de ani inseamna ca ipoteca ii supravietuieste vreme de 10 ani, astfel incat ne avem in fata unei
ipoteci fara obiect ceea ce nu se poate admite si de aceea, Paul a spus ca prin prescriptia generala
de 30 de ani obligatia nu se stinge integral, ci se transforma intr-o obligatie naturala, astfel incat
vreme de 10 ani, ipoteca garanteaza totusi o obligatie si anume obligatie naturala, dar acest text
e modificat/interpolat de comisarii lui Justinian.

Ipoteca genereaza si anumite efecte pe care le denumim jus posidendi si jus distrahendi. In virtutea
lui jus posidendi, daca debitorul nu-si plateste datoria la termen, creditorul are dreptul sa intre in posesia
lucrului grevat pe ipoteca, iar in virtutea lui jus distrahendi, creditorul are dreptul de a vinde lucrul
ipotecat, dar, prin exercitarea lui jus distrahendi se incalca un principiu fundamental al dreptului roman
deoarece creditorul ipotecar dobandeste lucrul grevat cu titlu de posesiune, dar il poate transmite cu titlu
de proprietate si astfel se incalca principiul conform caruia nimeni nu poate transmite altuia mai mult
decat are el insusi, ori in cazul nostru creditorul este singurul posesor, dar poate transmite proprietatea
adica mai mult decat are.

Curs XI

Izvoarele obligatiilor

Potrivit lui Justinian, obligatiunile izvorasc din contracte, quasicontracte, delicte si quasidelicte,
dintre care cele mai importante sunt contractele, iar contractele, in functie de modul lor de formare se
clasifica in solemne si nesolemne.

La randul lor contractele solemne se clasifica in contracte in forma religioasa, in forma verbala,
in forma autentica si in forma scrisa.

Contractele in forma religioasa sunt: sponsio religiosa, ius iurandum libertum.

Contractele in forma verbala: sponsio laica, stipulatiunea si dotis dictio (constituirea de dota).

44
 Contractele in forma autentica: nexum.

Contractul in forma scrisa: literis.

Toate aceste contracte au unele trasaturi proprii. In primul rand, cu o singura exceptie, ele sunt
orale. In al doilea rand, toate sunt unilaterale. In al treilea rand, toate sunt de drept strict (de riguroasa
interpretare).

Cel mai vechi contract roman este sponsio religiosa. Acesta a aparut in epoca regalitatii pe cand
romanii nu faceau inca distinctie intre drept si religie. Acest contract se formeaza prin intrebare si raspuns,
dupa care partile pronuntau un juramant religios, deoarece in conceptia vechilor romani, aceia care isi
respecta juramantul se bucura de gratia zeilor iar cei care nu il respecta sunt loviti de mania zeilor.
Contractul este denumit sponsio religioasa deoarece la intrebarea creditorului, debitorul raspunde prin
verbul spondeo si pentru ca partile invoca favoarea zeilor prin pronuntarea juramantului religios.

Dupa acest model a aparut, ceva mai tarziu, dar tot in epoca foarte veche, ius iurandum liberti,
juramantul dezrobitului, contract prin care dezrobitul isi asuma obligatia de a presta anumite servicii care
presupunea o calificare pentru patron, servicii denumite opere fabriles. Incheierea acestui contract
presupunea prestarea a doua juraminte succesive. Primul juramant era prestat inainte de actul dezrobirii
si producea efecte numai pe plan religios si moral, deoarece sclavul nu se putea obliga in nume propriu
pe taramul dreptului civil. Al doilea juramant era prestat dupa actul dezrobirii si producea efecte pe plan
juridic, deoarece dezrobitul avea capacitatea necesara pentru a se obliga in nume propriu. Acest contract
a supravietuit in mod sigur pana in vremea lui Gaius (epoca clasica), desi Gaius il mentioneaza in mod
gresit intre contractele verbale.

Primul contract in forma verbala este sponsio laica. Acest contract se formeaza tot prin intrebare
si raspuns, dar nu mai presupune pronuntarea juramantului religios, dovada ca a aparut dupa ce romanii
au facut distinctie intre drept si religie. Cu toate acestea, sponsio laica pastreaza anumite urme ale
caracterului religios, de vreme ce verbul spondeo avea vocatia speciala de a atrage favoarea zeilor romei,
de aceea pelegrinii nu puteau pronunta acest verb. Asa se face ca la inceputul epocii vechi peleginii nu
puteau contracta la Roma.

Cu timpul, insa, pe fondul dezvoltarii economiei de schimb, romanii au fost interesati ca si

pelegrinii sa poata incheia contracte si astfel a fost creat un nou contract in forma verbala care se forma
tot prin intrebare si raspuns, cu deosebirea ca la intrebarea creditorului, debitorul raspundea prin alt verb
cu inteles similar. Spre exemplu, fidepromitto. Contractul incheiat prin intrebare si raspuns la care aveau
acces si pelegrinii a fost denumit stipulatiune. Dupa aparitia stipulatiunii, sponsio laica nu a iesit din uz ci
a continuat sa se aplice, dar numai in relatiile dintre cetatenii romani. Cu timpul, pe la inceputul epocii
clasice, jurisconsultii considerau ca sponsio laica este o aplicatiune a stipulatiunii, desi nu era adevarat, si
de aceea, jurisconsultii clasici afirma in mod gresit ca stipulatiunea este cel mai vechi contract roman.
Totodata, ei mai afirma ca stipulatiunea este cel mai important contract roman, ceea ce este adevarat, in
primul rand pentru ca principiile care guverneaza materia obligatiilor contractuale au fost elaborate de
jurisconsulti cu ocazia cercetarii stipulatiunii, iar in dreptul clasic a stipula echivala cu a contracta.

Stipulatiunea este cel mai important contract roman intrucat avea o functie generala in virtutea
careia stipulatiunea putea imbraca in haina juridica orice conventie a partilor si astfel, prin stipulatiune,

45
se puteau realiza diverse operatiuni juridice. Spre exemplu, prin stipulatiune se putea constitui o garantie
personala, se putea face o novatiune, se puteau crea obligatii coreale, se putea realiza operatia juridica a
vanzarii, imprumutul gratuit, imprumutul cu dobanda sau donatiunea.

Atunci cand stipulatiunea era utilizata in vederea realizarii operatiunii juridice a donatiunii,
debitorul promitea o suma de bani cu toate ca in prealabil nu primise nimic de la creditor. Daca se realiza
imprumutul gratuit, atunci debitorul ii promitea creditorului sa ii plateasca suma de bani pe care o primise
in prealabil. Daca se facea un imprumut cu dobanda debitorul promitea o suma de bani cu toate ca in
prealabil primise o suma mai mica.

Tot asa, prin stipulatiune se putea realiza operatia juridica a vanzarii. O asemenea operatie juridica
presupunea doua stipulatiuni: o stipulatiune prin care vanzatorul promitea sa transmita lucrul si a doua
prin care cumparatorul promitea sa plateasca pretul. Mai tarziu, spre sfarsitul republicii, au aparut
contracte cu functii speciale, contracte prin care partile realizau o singura operatiune juridica. Spre
exemplu, prin contractul consensual de vanzare se putea realiza numai operatia juridica a vanzarii astfel
incat contractele cu functii speciale au preluat functiile stipulatiunii dar stipulatiunea nu a iesit din uz, ci
s-a aplicat in paralel. Astfel, aceeasi operatiune juridica se putea realiza si prin stipulatiune si printr-un
contract cu functie speciala, la alegerea partilor.

Caracterele stipulatiunii:

1) Stipulatiunea este un contract verbal, de vreme ce se formeaza prin intrebare si raspuns.

2) Este un contract solemn, deoarece partile trebuie sa pronunte anumite cuvinte intr-o anumita
ordine, iar cel care formuleaza intrebarea este denumit stipulant, pe cand cel ce promite este denumit
promitent.

3) Stipulatiunea presupune congruentia (potrivire), caci ori de cate ori stipulatiunea avea ca obiect
o suma de bani, suma de bani din intrebare trebuia sa corespunda cu cea din raspuns.

4) Stipulatiunea este un act continuu, caci raspunsul trebuie sa urmeze intrebarile iar intre
intrebare si raspuns nu trebuie sa se interpuna alta operatiune juridica.

5) Este un contract unilateral, intrucat stipulantul este numai creditor, promitorul numai debitor.

6) Este un contract de drept strict, de riguroasa interpretare, astfel incat daca stipulantul face
dovada ca au avut loc intrebarea si raspunsul, castiga procesul, chiar daca in realitate promitentul nu
primise in prealabil nimic de la stipulant sau primise mai putin.

7) Stipulatiunea presupunea unitate de timp si de loc, ceea ce inseamna ca partile trebuiau sa se

afle la un anumit moment in acelasi loc ca sa poata avea loc intrebarea si raspunsul. (acelasi loc inseamna
aceeasi localitate) Daca debitorul dovedea ca in ziua in care creditorul afirma ca ar fi avut loc intrebarea
si raspunsul, una dintre parti a lipsit din localitate un singur moment stipulatiunea era considerata nula
pentru ca nu era intrunita conditia unitatii de timp si de loc.

8) Stipulatiunea are un caracter abstract, in sensul ca din modul ei de formare nu rezulta motivul
pentru care debitorul se obliga, de aceea jurisconsultii clasici spuneau ca in cazul stipulatiunii nu exista o
unitate organica intre forma actului si scopul urmarit de parti. Unitate care exista in cazul contractelor cu
caracter concret. In spatele stipulatiunii se poate ascunde orice operatie juridica. Profitand de acest

46
sistem, bancherii au inceput sa practice imprumutul cu dobinzi camataresti, caci profitand de situatia
presanta in care se aflau anumite persoane le ofereau cu imprumut anumite sume de bani cu conditia ca
debitorul sa promita prin stipulatiune o suma mai mare, ceea ce nu rezulta din forma actului. Imprumutul
cu dobanda a devenit un flagel la romani.

In epoca clasica si cea postclasica stipulatiunea a suferit o serie de transformari. In primul rand s-
a admis ca stipulatiunea sa fie incheiata si in alta limba decat cea latina (spre ex limba greaca). In al doilea
rand, s-a renuntat la congruentia, iar daca nu exista congruenta atunci stipulatiunea era totusi valabila dar
pentru suma cea mai mica. In al treilea rand stipulatiunea era mentionata prin inscrisuri, prin acte scrise
in care se arata ca intrebarea si raspunsul au avut loc, mentiuni care se puteau face chiar si in scrisoare,
ceea ce era foarte practic, partile nemai deplasandu-se, insa stipulatiunea prin scrisoare prezenta o serie
de dificultati deoarece s-a mentinut conditia unitatii de timp si de loc, iar daca debitorul nu vedea ca una
dintre parti a lipsit din localitate un singur moment in ziua in care inscrisul mentionat ca ar fi avut loc
intrebarea si raspunsul actul era nul. Justinian a atenuat printr-o constitutiune imperiala aceasta conditie
de timp si de loc, precizand ca debitorul va putea obtine anularea stipulatiunii numai daca dovedeste ca
una dintre parti a lipsit din localitate intreaga zi in ziua in care inscrisul mentioneaza ca ar fi avut loc
intrebarea si raspunsul.

Proba stipulatiunii s-a facut la origine cu martori iar mai tarziu, dupa ce s-a generalizat forma
scrisa proba se facea prin inscrisuri. Era suficient ca stipulantul sa faca dovada ca au avut loc intrebarea si
raspunsul pt a castiga procesul. Pe judecator nu il interesa daca a primit sau nu ceea ce a cerut. Profitand
de acest sistem, s-a generalizat imprumutul cu dobanda ruinatoare pentru debitor, motiv pentru care
pretorul a venit in sprijinul debitorilor prin doua mijloace procedurale: o exceptiune de dol si o actiune in
justitie.

Prin exceptiunea de dol debitorul care era chemat in justitie afirma ca a primit o suma de bani
mai mica decat cea pe care a promis-o iar prin actiune debitorul ii cerea creditorului sa ii remita inscrisul
in care se mentiona ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul. Acest sistem, insa, nu a fost eficient deoarece
debitorul atunci cand opunea exceptia de dol se transforma din parat in reclamant, cu atat mai mult
debitorul avea calitatea de reclamant atunci cand intenta actiunea pentru a cere remiterea. Materia
probatiunii este guvernata de principiul omus probandi incumbi actor (sarcina probei apasa asupra
reclamantului), ori debitorul, in calitatea lui de reclamant trebuia sa faca o proba negativa, adica proba ca
in toate momentele anterioare incheierii stipulatiunii i-a fost imposibil sa primeasca efectiv suma pe care
a promis-o.

Imparatul Caracalla a facut un pas mai departe si a creat alte doua mijloace procedurale. A creat
exceptio non numerate pecuniae si o actiune denumita querera non numerande pecuniae. In noul sistem
Caracalla a rasturnat sarcina probei. Astfel, daca debitorul era chemat in justitie intenta exceptio non
numerate pecuniae si cu toate ca devenea reclamant sarcina probei apasa asupra creditorului care avea
calitatea procesuala de parat. Cu atat mai mult, atunci cand intenta querera debitorul avea calitatea de
reclamant si totusi proba trebuia sa fie facuta de creditor, care era parat. Aceasta reforma a afectat grav
principiile care guverneaza materia probatiunii, dar ea se justifica pe plan moral pentru ca este o reforma
favorabila debitorului. Pe plan juridic ea se justifica prin faptul ca stipulantul in calitatea sa de creditor are
de facut o proba pozitiva care nu prezinta dificultati.

47
 Contractul in forma autentica se numeste nexum. Natura juridica a acestui contract a fost
controversata multa vreme intre romanisti pana cand in anul 1966 prin lucrarea intitulata nexum ... Cicero.
Nexum este o aplicatiune a lui in iure cesio si ca se incheie in forma unui proces fictiv, simulat. Prin acest
contract se asigura aservirea muncii debitorilor insolvabili. Avem in vedere faptul ca in epoca veche.
Debitorii insolvabili erau supusi executarii silite asupra persoanei. Pentru a se evita executarea silita
asupra persoanei debitorului insolvabil s-a admis ca acesta sa munceasca pentru creditor un numar de zile
in contul datoriei pe care nu o putea plati. In acest scop, pe baza unei intelegeri prealabile partile se
prezentau in fata pretorului. Creditorul participa la procesul fictiv in calitate de asa-zis reclamant iar
debitorul in calitate de parat. In acest cadru creditorul afirma in cuvinte solemne ca munca debitorului ii
este aservita pentru suma de (se preciza suma) pana la data de (se preciza data). Din acel moment pretorul
ratifica afirmatia creditorului prin cuvantul "Adico" iar debitorul insolvabil devenea Nexus si trebuia sa
munceasca pentru creditor in contul datoriei. Formal era om liber dar era tratat in fapt ca si cand ar fi fost
sclav, de aceea nexii s-au rasculat in repetate randuri. Titus Livius afirma ca la un moment dat, nexii s-au
rasculat afirmand ca nu vor mai lupta pentru Roma si ca prefera sa fie sclavi in strainatate decat in propria
cetate.

Titus Livius mai spune ca tribunatul a fost creat in urma unei rascoale a nexilor. In anul 326 IHr s-
a dat o lege numita poetelia papilia prin care s-a interzis transformarea in nexii a debitorilor insolvabili cu
exceptia acelora care datorau in baza unui delict (erau delincventi).

Contractul literis a aparut in legatura cu obiceiul bancherilor romani de a tine un registru al

incasarilor si al platilor, caci registrul bancherului avea doua coloane: o coloana in care se mentionau
sumele incasate de bancheri, coloana numita accepta si o alta coloana in care erau mentionate sumele
platite de bancheri denumite expensa. De aceea registrul bancherului era denumit Codex Accepti et
Exepensi. De regula acest registru indeplinea numai o functie probatorie in sensul ca prin acest registru
erau mentionate creante si datorii izvorate din alte acte juridice. Totusi, in doua cazuri registrul
bancherului indeplinea functii creatoare sau functii generatoare de obligatii. Este vorba despre inlocuirea
unui debitor cu alt debitor (novatiune cu schimbare de debitor) si despre schimbarea cauzei unei obligatii
sau schimbarea temeiului juridic al unei obligatii.

48
 Curs XII

Contractele reale

Contractele nesolemne pot fi: contracte reale, consensuale si nenumite.

Contractele reale se formeaza prin conventia partilor insotita de emiterea materiala a
lucrului si sunt in numar de 5: mutuum, fiducia, gajul, comodatul si depozitul.
Remiterea materiala a lucrului nu se face la toate contractele reale cu acelasi titlu juridic,
astfel, la mutuum si la fiducia lucrul este transmis cu titlu de proprietate, la gaj este transmis cu
titlu de posesiune, iar la comodat si la depozit cu titlu de detentiune.
Contractele reale sunt bilaterale imperfecte, cu exceptia lui mutuum care este unilateral.
Sunt de buna credinta cu exceptia lui mutuum care este de drept strict.

I. Mutuum - contractul prin care se realizeaza operatiunea juridica de imprumut de

consumatiune.

Prin acest contract creditorul promite sa restituie debitorului lucrul de acelasi fel, calitate
si in aceeasi cantitate cu cele pe care le-a primit in vederea consumatiunii, si intrucat lucrurile
sunt destinate consumatiunii, ele trebuie sa fie transmise cu titlu de proprietate.
Doar lucrurile consumptibile nu sunt lucruri nec mancipii deci transmiterea lor se facea
prin traditiune, caci mutuum este o conventie grefata pe traditiune.
Caracteristici:

1. contract nesolemn
2. contract real
3. contract unilateral
4. contract de drept strict
5. act de drept al gintilor, de vreme ce conventia partilor este grefata pe traditiune prin
excelenta de drept al gintilor, de aceea mutuum a fost un contract accesibil si peregrinilor
6. are titlu gratuit

49
 Cu toate acestea, vechii istorici afirma ca la romani imprumutul cu dobanda a fost un adevarat
flagel, inca din cele mai vechi timpuri, imprumut care s-a practicat si inainte si dupa aparitia lui
mutuum.
Inainte de aparitia lui mutuum, imprumutul cu dobanda s-a realizat prin stipulatiune,
deoarece, in virtutea caracterului abstract al stipulatiunii, bancherul ii remitea debitorului o
anumita suma de bani dupa care se incheia stipulatiunea prin care debitorul promitea sa
plateasca o suma mai mare decat cea initiala. Dupa aparitia lui mutuum, imprumutul cu dobanda
se putea realiza fie printr-o stipulatiune, fie prin mutuum insotit de stipulatiune
Daca se realiza prin stipulatiune, acea stipulatiune era denumita stipulatio sortis et uzurarum
adica stipulatiunea capitalului si a dobanzilor, iar daca se realiza prin mutuum si stipulatiune, mai
intai se incheia mutuum, care era contract cu titlu gratuit si prin care debitorul promitea sa
plateasca suma pe care a primit-o efectiv, iar prin stipulatiune se mai obliga sa plateasca o suma
(dobanda). Acea stipulatiune era denumita stipulatio uzurarum, adica a dobanzilor.
Fata de aceasta practica de natura sa-l ruineze pe debitor, acestia s-au rasculat si au fost luate
anumite masuri. Prin Legea celor XII Table: dobanda nu poate fi mai mare decat a 12-a parte din
capital(8,33%), dar se pare ca in acea epoca dobanda curgea lunar (intr-un an capitalul se dubla).
La inceputul secolului IV prin legea licinia sextia s-a prevazut ca dobanda platita trebuie sa fie
scazuta din capital, iar de la sfarsitul secolului IV s-a dat legea Genucia prin care imprumutul cu
dobanda a fost interzis.
Cu timpul au fost create o serie de procedee juridice prin care dispozitiile legii Genucia au
putut fi incalcate.
Unele complicatii au aparut in legatura cu posibilitatea de a se imprumuta a fiului de familie.
La romani fiul de familie nu putea incheia contracte in nume propriu, dar catre sfarsitul republicii
s-au admis 5 cazuri in care fiul de familie sa se oblige in nume propriu, obligandu-l in acelasi timp
cu caracter alaturat si pe pater familias. In aceasta ipostaza, creditorul putea sa-l urmareasca fie
pe fiul de fam, fie pe pater familias
Daca insa fiul de familie se obliga fara autorizatia lui pater familias atunci creditorul trebuia
sa astepte pana la moartea lui pater familias cand fiul venea la mostenire, dobandea bunuri si
putea fi urmarit in justitie, dar acest sistem era riscant pentru bancheri pentru ca fiul putea sa
moara inaintea lui pater sau pater sa dea faliment.
Din cauza acestor conditii, un fiu de familie pe nume Macedo, inglobat in datorii si urmarit
insistent de creditori n-a mai primit bani cu imprumut de la bancheri, motiv pentru care tanarul
Macedo si-a ucis tatal ca sa vina la mostenire sa dobandeasca bunurile lui pater, sa plateasca si
eventual sa faca alte imprumuturi. In acel moment, romanii si-au dat seama ca sunt amenintati
de propria familie si astfel Senatul a adoptat o hotarare denumita senatusconsultus macedonian
prin care s-a prevazut ca fiul de familie care nu poate fi urmarit in justitie cat timp traieste pater
familias sa nu poata fi urmarit nici dupa moartea lui pater. Consecinta in practica a fost ca
50
bancherii nu mai acordau imprumuturi fiilor de familie care nu aveau bunuri, astfel, nemaiavand
datorii, fii de familie nu mai trebuiau sa-si ucida parintii.
II. Fiducia - aplicatiune a mancipatiunii fiduciare si se formeaza prin transmiterea
unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatiune sau in iure cesio.

Transmiterea era insotita de o conventie prin care cel ce primeste lucrul promite sa-l
restituie fie la plata datoriei, fie la termen, fie la cerere, de unde rezulta ca prin fiducie se puteau
realiza 3 operatiuni juridice: constituirea unei garantii reale, imprumutul in vederea folosintei si
pastrarea/depozitarea unui lucru.
Atunci cand fiducia era utilizata in vederea constituirii unei garantii reale, contractul se
forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cesio de
catre debitor creditorului sau. Transmiterea era insotita de o conventie prin care creditorul
promitea sa retransmita proprietatea asupra acelui lucru, daca debitorul ii va fi platit datoria la
scadenta. Aceasta aplicatiune a fiduciei a fost denumita de catre Gauis fiducia cum creditore sau
fiducia cu creditorul. Mai tarziu, aceasta operatiune juridica a fost preluata de gaj.
Atunci cand fiducia era utilizata in vederea realizarii imprumutului de folosinta, contractul
se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cesio de
catre creditor debitorului sau, in vederea folosintei, transmitere insotita de o conventie prin care
debitorul promitea sa retransmita lucrul la termenul stabilit.
In fine, atunci cand fiducia se utiliza in vederea realizarii operatiei juridice a
pastrarii/depozitarii unui lucru, contractul se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de
proprietate prin mancipatio sau in iure cesio in vederea pastrarii, transmiterea insotita de o
conventie prin care debitorul promitea sa retransmita lucrul la cererea creditorului.
Aceste 2 aplicatiuni ale fiduciei au fost denumite de Gaius fiducia cum abico.
Mai tarziu, spre sfarsitul Republicii, functia realizarii imprumutului de folosinta a fost
preluata de comodat, iar functia pastrarii unui lucru a fost preluata de depozit.
Asa cum s-a putut constata, atunci cand definim contractul real de fiducie, nu utilizam
termenii de creditor si debitor, atunci cand folosim definitia fiduciei utilizam termenii deoarece
la fiducia cum creditore, lucrul este transmis de debitor creditorului sau, pe cand la fiducia cum
abico, lucrul este transmis de creditor debitorului sau.
Fiducia prezinta inconvenientul ca cel ce transmite lucrul cu titlu de proprietate are la
dispozitie numai o actiune personala astfel incat el nu poate exercita nici dreptul de preferinta,
ceea ce inseamna ca vine in concurs cu alti creditori si ca nu poate urmari bunurile in mainile
tertilor achizitori. Fata de faptul ca functiile fiduciei au fost preluate de alte contracte, ea a iesit
din uz.

51
 III. Gajul - se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune de catre
debitor, creditorului sau prin intermediul traditiunii, transmitere insotita de o
conventie prin care creditorul promite sa retransmita posesiunea asupra lucrului
daca debitorul isi plateste datoria la termen.

Prin urmare gajul indeplineste o singura functie juridica in sensul ca prin gaj se realizeaza
o singura operatiune juridica, cea a constituirii unei garantii reale. Prezinta avantajul ca lucrul
este transmis cu titlu de posesiune, astfel inacat debitorul ramane proprietar al lucrului dat in
gaj, iar in calitate de proprietar, dupa ce-si plateste datoria va putea intenta actiunea in
revendicare si poate exercita atat dreptul de urmarire cat si dreptul de preferinta. Gajul este
avantajos si pt creditor deoarece debitorul nu poate intra in posesia lucrului inainte de a-si plati
datoria, intrucat daca ar intra in posesie inainte de plata datoriei ar comite furtul posesiunii
(furtum posesionis).
Pe de alta parte, situatia creditorului este asigurata si in raport cu tertele persoane
deoarecr creditorul are calitatea de posesor si se poate apara de terti prin interdictele posesorii.
Un alt avantaj al gajului decurge din faptul ca partile puteau incheia o conventie speciala
denumita conventia de anticreza pe baza careia creditorul putea retine fructele produse de
lucrul dat in garantie in contul dobanzii, cu toate ca prin gaj se realizeaza numai operatiunea
juridica a constituirii unei garantii reale, totusi contractul de gaj nu se confunda cu garantia de
gaj deoarece sunt situatii in care contractul de gaj se formeaza in mod valabil, dar nu se formeaza
si garantia:ex:daca debitorul transmite cu titlu de garantie un titlu care nu-i apartine, contractul
de gaj se formeaza, dar nu se formeaza si garantia, sau daca o persoana transmite un lucru in
vederea garantarii unei datorii inexistente, contractul se formeaza, dar nu si garantia deoarece
n-ar avea obiect.
Fiind un contract bilateral imperfect, gajul este sanctionat prin doua actiuni:
1. Actio pigmera ticia directa, pusa la dispozitia debitorului pt a cere dupa plata
datoriei restituirea lucrului dat in garantie;
2. Actio pigmera ticia contraria, data creditorului pt a-i cere debitorului sa
despagubeasca pentru cheltuielile de conservare a lucrului pastrat in garantie;

52
 IV. Comodatul - contractul real prin care se realizeaza operatiunea juridica a
imprumutului de folosinta.

Se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune prin traditiune, in vederea
folosintei de catre o parte denumita comodant, celelalte parti denumita comodatar transmitere
insotita de o conventie prin care comodatarul promite sa restituie lucrul la termenul stabilit.
Si comodatul este o conventie grefata pe traditiune, dar spre deosebire de gaj, lucrul nu
se transmite cu titlu de posesiune, ci cu titlu de detentiune si fiind un simplu detentor,
comodatarul nu are mijloace proprii de aparare, iar daca este chemat in justitie de o terta
persoana, neavand mijloace proprii de aparare, sa se adreseze comodantului pt ca acesta in
calitatea sa de proprietar sa-i asigure protectia fata de pretentiile tertilor.
Fiind un contract destinat imprumutului de folosinta, comodatul poarta asupra unor
lucruri neconsumptilbile. Totusi, s-a admis ca acest contract sa aiba ca obiect si lucruri
consumptibile, spre exemplu monede rare care se imprumutau pt a fi expuse in galantar.
De asemenea, de regula, comodatul purta asupra unor lucruri mobile, dar s-a admis sa
poarte si asupra lucruri imobile.
Comodatuleste contract cu titlu gratuit, caracter prin care se deosebeste de locatiunea
unui lucru.
Comodatarul avand interes in contract, el va raspunde atat pentru dol cat si pentru culpa
si va trebui sa se comporte fata de lucrul luat cu imprumut ca un bun administrator. Gaius spune
ca in anumite situatii comodatarul raspunde in mod obiectiv si raspunde si pentru custodie.
Comodatul este un contract bilateral imperfect, sanctionat prin actio comodati directa si
actio comodati contrario.

 Actio comodati directa este pus la dispozitia comodantului pt a cere restituirea

lucrului la termenul stabilit.
 Actio comodati contrario este pusa la dispozitia comodatarului pt a cere
despagubiri in ipoteza in care a facut cheltuieli pe cont propriu, necesitate de
pastrarea lucrului.

53
 V. Depozitul - se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune prin
traditiune, in vederea pastrarii de catre o parte denumita deponent celeilalte parti
denumita depozitar, transmitere insotita de o conventie prin care depozitarul
promite sa restituie lucrul la cererea deponentului incat si depozitul ca si
comodatul este o conventie grefata pe traditiune, iar lucrul se transmite cu titlu
de detentiune.

Depozitarul nu are mijloace proprii de aparare in relatiile cu tertii, dar, spre deosebire de
comodant, depozitarul nu poate folosi lucrul dat in pastrare, incat daca l-ar folosi ar comite furtul
folosintei(uzus). Depozitul poatta numai asupra unor lucruri mobile si este un contract cu titlu
gratuit, neavand interes. Depozitarul va raspunde numai pt dol, nu si pentru furt.
Operatiunea juridica a depozitului, a pastrarii unui lucru s-a practicat inainte de aparitia
contractului de depozit, pe baza unei simple conventii care insa nu era sanctionata pe taram
contractual, ci pe taram delictual, astfel incat acela care refuza sa restituie la cerere lucrul dat in
pastrare era pedepsit potrivit Legii celor XII Table, trebuind sa plateasca dublul valorii lucrului dat
in pastrare.
Inainte operatia juridica a depozitului s-a realizat prin fiducia, iar incepand din vremea lui
Octav Augustus aceasta s-a realizat prin contractul de depozit.

Actiuni:

 Actio depoziti directa era pusa la dispozitia deponentului pentru a cere restituirea lucrului
dat in pastrare;
 Actio depoziti contraria era pusa la dispozitia depozitarului pt a cere despagubiri daca a
facut cheltuieli pe cont propriu necesitate de pastrarea lucrului transmis;

Pe langa depozitul obisnuit, romanii au cunoscut si 3 forme exceptionale:

1. depozitul necesar (mizerabil)
2. depozitul sechestru
3. depozitul neobisnuit

54
 Curs XIII

Formele exceptionale ale depozitului

1) Depozitul necesar(mizerabil) se formeaza in conditii exceptionale, cand deponentul nu
are posibilitatea sa se adreseze unei persoane de incredere,ex in cazul unui incendiu proprietarul
depune lucrurile sale in mainile primului venit, nu poate alege, de aceea depozitul necesar este
sanctionat mai grav, adica la dublul valorii lucrului dat in pastrare.
2) Depozitul sechestru a aparut in legatura cu unele exigente ale procedurii civile,caci
atunci cand 2 persoane se aflau in proces cu privire la proprietate asupra unui lucru,acele
persoane aflate in litigiu se intelegeau cu a 3-a persoana(depozitarul) sa pastreze obiectul litigios
pana la solutionarea procesului,urmand ca depozitarul sa remita acel lucru celui care castiga
procesul. In acest caz, lucrul este transmis cu titlu de posesiune,depozitarul devine posesor ,spre
deosebire de depozitul obisnuit la care depozitarul e simplu detentor deoarece la depozitul
obisnuit daca depozitarul este chemat in justitie de un tert neavand mijloace proprii de aparare
se adreseaza deponentului sa-i asigure protectia juridica,pe cand la depozitul sechestru acest
sistem nu poate functiona,deoarece depozitarul nu stie inca cine este proprietar si are nevoie de
mijloace proprii de aparare,caci in calitatea sa de posesor se apara fata de pretentiile tertului prin
interdictele posesorii.
3) Depozitul neobisnuit(neregulat) a aparut in legatura cu operatiunile bancare, avand in
vedere faptul ca la romani, inca din epoca veche, persoanele fizice, cetatenii romani, depuneau
anumite sume de bani in mainile bancherului in vederea pastrarii cu titlu de proprietate, urmand
ca bancherul sa restituie deponentului suma de bani depusa spre pastrare si sa plateasca o
dobanda.
La randul lui, bancherul dadea acea suma de bani cu imprumut altor persoane, percepand
o dobanda mai mare, iar diferenta dintre cele doua dobanzi reprezinta castigul bancherului, insa
natura juridica a acestei operatiuni juridice a fost controversata intre jurisconsulti, astfel : Paul
sustinea ca aceasta operatie juridica nu e un depozit, ci un mutuum pentru ca poarta asupra unor
lucruri consumptibile ca si mutuum si pentru ca banii sunt transmisi cu titlu de proprietate, nu cu
titlu de detentiune ca la depozitul obisnuit.
Papinian a spus ca in ipoteza in care vedem in aceasta operatie juridica un mutuum, care
este contract de drept strict, atunci obligatia bancherului de a plati dobanda va trebui asumata
tot printr-un contract de drept strict (stipulatiune) alaturat lui mutuum. Daca vedem in aceasta
operatie juridica un depozit care este contract de buna-credinta, atunci obligatia bancherului de
a plati dobanda putea izvori dintr-o simpla conventie. S-a impus opinia lui Papinian.

55
Contractele consensuale: printre contractele nesolemne figureaza si cele consensuale care se
formeaza prin simpla conventie a partilor. De aceea jurisconsultii clasici spuneau ca aparitia
contractelor consensuale marcheaza momentul de maxima abstractizare a tehnicii juridice prin
care se creaza obligatia. Ele sunt in numar de 4: vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul.
I. Vanzarea consensuala e contractul prin care o parte denumita vanzator se obliga sa
transmita posesiunea linistita asupra unui lucru celeilalte parti denumita cumparator,
care se obliga sa plateasca pretul. Cu toate ca vanzarea consensuala a aparut abia spre
sfarsitul republicii, operatiunea juridica a vanzarii s-a realizat inca din epoca foarte veche
mai intai prin mancipatiune, iar mai tarziu prin doua stipulatiuni. Insa, vanzarea prin
mancipatiune prezinta incovenientul ca formarea actului coincide cu executarea sa, in
sensul ca remiterea lucrului si plata pretului erau conditii fara de care mancipatiunea nu
era valabila.

Odata cu dezvoltarea comertului, oamenii de afaceri erau interesati sa disocieze formarea

actului de executarea sa. Paartile erau interesate, spre exemplu, sa se vanda o recolta viitoare
sau cumparatorul avea interesul sa cumpere un anumit lucru dar nu avea bani lichizi la incheierea
actului si de aceea s-a recurs la realizarea operatiei juridice a vanzarii prin doua stipulatiuni:
printr-o stipulatiune vanzatorul se obliga sa transmita un lucru, iar prin a doua, cumparatorul se
obliga sa plateasca suma si astfel formarea vanzarii s-a disociat de executarea sa,caci obligatiile
partilor se executau prin ulterioare si distincte. Daca vanzatorul se obliga prin stipulatiune sa
transmita proprietatea asupra unui lucru mancipi, se recurgea la mancipatiune pt executarea
obligatiei.
Faptul ca operatiunea vanzarii s-a realizat prin doua stipulatiuni este atestat si de dubla
denumire a vanzarii consensuale, care era denumit emptio venditio(cumparare-vanzare)
deoarece contractul consensual de vanzare a luat nastere prin unirea a doua stipulatiuni.
Vanzarea consensuala care se formeaza prin simpla conventie a partilor a aparut la sfarsitul
Republicii, s-a practicat intai in dreptul public. Se pare ca initial in domeniul privat vanzarea
consensuala s-a practicat intre cetateni si peregrini iar mai tarziu si in relatiile dintre cetateni. In
mod sigur vanzarea consensuala era sanctionata la inceputul secolului I, intrucat Cicero ne-a
transmis o lista a actiunilor de buna-credinta, lista pe care figureaza actio empti si actio venditi,
actiuni prin care era sanctionata vanzarea consensuala si pe care, spune Cicero, le cunostea si
profesorul sau.
Vanzarea consensuala presupune intrunirea anumitor elemente care sunt in numar de trei:
consimtamantul, obiectul si pretul.

56
 Consimtamantul este manifestarea de vointa a vanzatorului in sensul dorit de cumparator.
De regula se considera ca vanzarea consensuala este incheiata. Daca formarea contractului era
conditionata de respectarea unor forme solemne, contractul se incheia la intrunirea celor forme
iar in vremea lui J a aparut vanzarea in forma scrisa.
In acest stadiu se considera ca vanzarea consensuala e incheiata numai in momentul
redactarii inscrisului.
Obiectul consta in lucruri mobile, imobile, drepturi reale, drepturi de creanta si intr-o
universalitate de bunuri. Totusi, desi de regula vanzarea purta asupra unor lucruri corporale
existente in momentul incheierii conventiei, s-a admis si vanzarea unor lucruri viitoare (emptio
rei speratae, o recolta viitoare). Mai mult, putea fi vanduta si speranta (emptio spei) adica
vanzarea sperantei ca va apare un anumit lucru.
Pretul presupune intrunirea anumitor conditii:
1. Trebuia sa fie in pecunia numerata adica sa constea intr-o suma de bani, intrucat daca ar
fi constat intr-un lucru, atunci vanzarea s-ar fi confundat cu schimbul.

2. Trebuia sa fie verum (real), sa nu fie simulat, fictiv, caci daca era fictiv vanzarea se
confunda cu donatia.

3. Trebuia sa fie certum (determinat sau cel putin determinabil). Din dreptul postclasic s-a
admis ca pretul sa fie fixat de o terta persoana.

4. Trebuie sa fie justum=echitabil ,cu toate ca multa vreme lucrurile puteau fi vandute la
orice pret.In dr postclasic s-a stabilit ca pretul trebuie sa reprezinte cel putin jumatate din
valoarea comerciala a lucrului .

Pe de alta parte, vanzarea consensuala produce si anumite efecte, constand in obligatiile

partilor. Astfel, vanzatorul are obligatia de a pastra lucrul, obligatia de a preda lucrul, obligatia
de a garanta pt evictiune, obligatia de a garanta pentru vicii.
Cumparatorul are obligatia de a plati pretul .
Vanzatorul avea obligatia de a pastra lucrul deoarece in intervalul de timp cuprins intre
momentul incheierii contractului si momentul predarii lucrului acel lucru se afla in stapanirea
vanzatorului, bun pe care trebuia sa il administreze ca un bun pater familias (un bun
administrator), ceea ce inseamna ca el raspundea pentru culpa levis in abstracto.
Daca lucrul era individual determinat si pierea fara vina vanzatorului, atunci se aplica regula
emptoris est periculum, adica riscurile pentru cumparator, in sensul ca cel ce cumpara lucrul
trebuia sa plateasca pretul desi nu primea nimic in schimb, regula care nu e corecta deoarece in
acel interval de timp lucrul se afla in proprietatea vanzatorului care ar fi trebuit sa suporte
riscurile potrivit adagiului res perit domino (lucrul piere pentru proprietar). Cu timpul s-au initiat

57
mai multe reforme prin care regula emptoris est periculum a fost atenuata. Spre exemplu partile
puteau incheia o conventie speciala alaturata contractului de vanzare prin care vanzatorul isi
asuma riscurile in contract.
Vanzatorul are obligatia de a preda lucrul. Asa cum rezulta din definitie,lucrul nu era transmis
cu titlu de proprietate, ci cu titlu de posesiune linistita denumita vacuam possessionem tradere,
o posesiune care trebuie sa asigure in fapt toate avantajele proprietatii. Pe de alta parte Paul
spunea ca vanzatorul trebuie sa transmita posesiunea linistita a lucrului si sa se abtina de la orice
dol astfel incat ori de cate ori vanzatorul avea calitatea de proprietar trebuia sa transmita chiar
proprietatea, astfel ar fi comis un dol. Regimul juridic al vanzarii a fost elaborat cu multa
subtilitate in sensul ca atunci cand vanzatorul nu era proprietar, el transmitea numai posesiunea,
iar daca vanzatorul era proprietar trebuia sa transmita proprietatea.
Vanzatorul avea obligatia de a garanta pentru evictiune. Prin evictiune intelegem
deposedarea de un lucru pe cale judiciara, ceea ce presupune ca cumparatorul era chemat in
justitie de un tert care facea dovada ca e adevaratul proprietar si astfel cumparatorul era evict.
Pentru a evita acest lucru cumparatorul ii cerea vanzatorului sa-i asigure protectia fata de
pretentiile tertului, iar daca vanzatorul nu voia sau nu putea sa-i asigure protectia si cumparatorul
era evins, trebuia sa garanteze pentru evictiune, obligatie care a evoluat in functie de formele
prin care s-a realizat operatiunea juridica a vanzarii.
Astfel, la vanzarea prin mancipatiune cumparatorul evins avea impotriva vanzatorului actio
auctoritatis prin care dobandea dublul pretului pe care l-a platit intrucat actio auctoritatis avea
fundament delictual. Daca vanzarea se facea prin doua stipulatiuni era necesar sa se incheie a
treia stipulatiune prin care vanzatorul isi asuma obligatia de a garanta pentru evictiune. Dupa
aparitia contractului consensual de vanzare era necesar sa se incheie o stipulatiune speciala
pentru evictiune alaturata contractului de vanzare. Cu timpul, insa, acea stipulatiune speciala a
fost atat de frecventa ca a devenit presupusa. Din acel moment obligatia de a garanta pentru
evictiune izvora chiar din contractul consensual de vanzare.
Vanzatorul avea obligatia de a garanta pentru vicii iar viciile sunt defecte ale lucrului care il
fac impropriu scopului pentru care a fost cumparat sau ii micsoareaza valoarea. In legatura cu
evolutia acestei obligatii trebuie sa distingem intre epoca anterioara aparitiei vanzarii
consensuale si epoca posterioara. Inainte de aparitia vanzarii consensuale, la vanzarea facuta prin
mancipatiune, vanzatorul raspundea pentru vicii numai daca mancipatiunea avea ca obiect un
teren si numai in doua cazuri, cand vanzatorul transmitea o suprafata de teren mai mica decat
cea declarata si cand afirma ca terenul este liber de orice sarcini si in realitate era grevat cu ipoteci
sau cu servituti.
In primul caz cumparatorul avea la dispozitie actio de modo acri prin care obtinea dublul
valorii suprafetei de teren data in minus iar in al doilea caz el obtinea dublul pretului pe care l-a
platit. Daca insa vanzarea se realiza prin doua stipulatiuni, era necesar sa se incheie o stipulatiune
speciala pentru vicii, alaturata stipulatiunii pentru evictiune.

58
 Dupa aparitia vanzarii consensuale trebuie sa distingem intre sistem drept civil si sistemul
introdus de edil. Potrivit dreptului civil vanzatorul raspundea pt vicii numai daca atribuia lucrului
calitati pe care nu le avea si daca era de rea-credinta, stiind ca lucrul prezinta defecte dar nu
declara.
Edilii au introdus raspunderea obiectiva pentru vicii dar numai la vanzarile care aveau loc in
targ. Acest sistem a fost sanctionat prin doua actiuni: actio rechiditoria si actio quanti minoris.
Prin actio rechiditoria cumparatorul obtinea desfiintarea contractului cu restituirea reciproca
a prestatiunilor insa cumparatorul nu era interesat mereu sa intenteze actio rechiditoria pentru
ca defectele nu erau prea grave si de aceea s-a creat actio quanti minoris prin care cumparatorul
obtinea diferenta dintre pretul pe care l-a platit si pretul pe care l-ar fi platit daca ar fi stiut ca
lucrul prezinta acele defecte.

59