Localități istorice 
 

Sibiu - caracteristici așezare istorică 

 
UPT - Facultatea de Arhitectură și Urbanism 
Master de Restaurare și Regenerarea Patrimonială 
2018-2020 

 
 
 
 
 
 
 
 

 
 
 

Coordonator 
Conf. Dr. Arh. Ileana Kisilewicz  
 
Autor 
Arh. Alexandru Todirică 
 
 
 
 
 

 
Introducere  
Prima  menţiune  documentară  referitoare  la  ţinuturile  sibiene  datează  din  20  decembrie 
1191,  când  Papa  Celestin  al  III-lea  confirma  existenţa  prepoziturii  libere  a  germanilor  din 
Transilvania,  prepozitură  care  şi-a  avut  sediul  la  Sibiu.  Menţionat  sub  numele  de 
Hermannsdorf  în  anul  1321,  în  a  doua  jumătate  a  secolului  XIV  Sibiul  obţine  calitatea  de 
civitas,  într-un  document  din  1366  fiind  pomenit  numele  localităţii  prima  dată  sub  forma 
Hermannstadt.  Spre  sfârşitul  secolului  al  XV-lea  se  formează  instituţia  numită 
Universitatea  Săsească,  aflată  în  fruntea  ierarhiei  administrative  a  tuturor  saşilor, 
condusă de un jude regal, mai târziu comite al saşilor. 
Perioada  medievală  se  caracterizează  în  Sibiu  printr-o  dezvoltare  economică 
continuă,  marcată  de  activitatea  breslelor.  Primele  statute  ale  acestora  (1376) 
enumereaza  19  bresle  (dintre  care  13  activau  în Sibiu) cu 25 meserii; Numărul breslelor a 
crescut  treptat,  în  a  doua  jumătate  a  secolului  al  XVI-lea  existând  29  de  bresle,  iar  spre 
1780  erau  atestate  40,  într-o  perioadă  în  care  deja  crescuse  considerabil  rolul 
manufacturilor.  Sibiul  s-a  dezvoltat  în  mod  constant,  devenind  în  secolele  XV  -  XVIII  cea 
mai puternică cetate a Transilvaniei şi unul din oraşele cele mai înfloritoare şi prospere.  
Odată  cu  înfrângerea  turcilor  de  către  austrieci  la  sfârşitul  secolului  al  XVII-lea, 
Transilvania devine mare principat în cadrul Imperiului Habsburgic cu capitala la Sibiu. 
Începând  cu  1688  în  Sibiu  se  instalează  Comandantul  militar  al  Transilvaniei  care  îşi  va 
avea  sediul  aici  până  în  7  noiembrie  1918.  Puterea  administrativă  a  noii  provincii  era 
exercitată  de  către  un  guvern  (gubern)  care  şi-a  avut  sediul  la  Sibiu  între  1692  -  1791  şi 
între 1850-1867. 
În  prima  jumătate  a  sec.  XIX  un  nou  val  de  colonişti,  landlerii,  se  aşează  în  jurul 
Sibiului,  cea  mai  apropiată  comunitate  fiind  în  Turnisor,  pe  atunci  Neppendorf.  Treptat 
prezenţa  populaţiei  româneşti  în  oraş  este  tot  mai  vie.  Începând  cu  anul  1761,  Sibiul 
devine  cel  mai  important  centru  bisericesc  şi  cultural  al  romanilor  ortodoxi  din 
Transilvania,  iar  în  anul 1864 Andrei Şaguna restaurează Mitropolia Ardealului cu sediul la 
Sibiu.  În  cadrul  luptei  de  eliberare  naţională  a  românilor,  la  Sibiu  este  redactat  de  către 
Simion  Bărnuţiu  manifestul  -  proclamaţie  către  români  citit  la  Blaj  şi  tot  la  Sibiu  îşi  avea 
sediul Comitetul Naţional Român sub preşedinţia episcopului Andrei Şaguna. 
A  doua  jumătate  a  secolului  al  XIX-lea  şi  primul  sfert  al  secolului  XX  sunt 
caracterizate  de  o  dezvoltare  economică  şi  socială  fără  precedent  în  Sibiu.  Dezvoltarea 

1 
 

urbanistică,  economică  şi  socială  de  care  se  bucura  Sibiul  la  începutul  sec.  XX,  este 
frânată  de  izbucnirea  primului  război  mondial.  Sibiul  a  avut  un  rol  important  şi  în 
pregătirea Unirii din 1918, iar imediat după proclamarea unirii Transilvaniei cu România, la 
1  decembrie  1918,  Sibiul  devine  din  nou  capitala  provinciei  până  la  sfârşitul  anului  1919, 
aici  avându-şi  sediul  atât  Consiliul  Dirigent  (Guvernul  Transilvaniei),  cât  şi  Marele  Sfat 
(Parlamentul  Transilvaniei).  Denumirea  oraşului  se  schimbă  oficial  în  Sibiu  în  anul  1919. 
În  1945,  după  al  doilea  război  mondial,  începe  deportarea  saşilor  spre  URSS.  2800 
persoane de etnie germană au fost deportaţi, mulţi dintre ei nu s-au mai întors niciodată. 
Sistemul  comunist  cu  mici excepţii nu s-a atins de oraşul vechi, iar Sibiul devine reşedinţa 
judeţului cu acelaşi nume în 1968. 
Oraşul  a  cunoscut  în  ultimii  ani  o  renaştere  economică  şi  culturală  semnificativă,  fiind 
astăzi unul dintre oraşele cu cel mai mare nivel de investiţii străine din România. 
Sibiu  a  fost  în  anul  2007  Capitala  Culturală  Europeană,  împreună  cu  Luxemburg,  primul 
oraş din estul Europei care primeşte acest titlu. 

 
Evoluția urbanistică  
Nucleul  aşezării  medievale  timpurii  de  la  sfârşitul  secolului  al  XII-lea  era  constituit 
din  biserica  parohială  (plasată  pe  locul  actualei  biserici  parohiale  evanghelice  din  Piața 
Huet)  şi  fortificațiile  rudimentare  (probabil  realizate  din  pământ  şi  lemn)  care  o 
înconjoară.  Forma  acestei  fortificații  urmărea,  cel  mai  probabil,  forma  pentagonală 
neregulată  pe  care,  mai  târziu,  o  vor  conserva  construcțiile  care  delimitează  perimetrul 
pieței.  Astfel,  într-o  primă  etapă,  aşezarea  săsească  era  formată  dintr-o  zonă  apărată 
comună,  plasată  la  limita  viitorului  Oraş  de  Sus,  separată  de  țesutul  urban care începuse 
să se contureze în valea Cibinului. 
  În  prima  parte  a  secolului  al  XIII-lea,  după  emiterea  „bulei  andreene”  prin  care  se 
acordau  privilegii  coloniştilor  saşi,  incinta  defensivă  se  va  extinde  înspre  est, incluzând şi 
perimetrul  actual  al  Pieței  Mici.  În  1457  a  fost  finalizată  centura  de  fortificații  care  apăra 
Oraşul  de  Jos,  fiecare  dintre  porțile  de  acces  în  cetate fiind repartizată unei bresle pentru 
întreținere şi apărare.  
Dată  fiind  evoluția  tehnicii  de  luptă  și  a  armamentului,  fortificațiile  au  făcut  obiectul  a 
numeroase  intervenții  de  modernizare  și  adaptare  la  noile  cerințe.  Din  prima  jumătate  a 
secolului  al  XVI-lea  zidurile  de  apărare  ale  orașului  au  primit  elemente  noi  adaptate 
artileriei: patru bastioane, cinci rondele si curtinele care dublau zidurile existente. 

2 
 

În  1551  a  fost  construit  bastionul  Haller,  iar  bastioanele  Porții  Cisnădiei 
(reconstruit  în  1702)  și  cel  al  Porții  Ocnei  au  fost  începute  în  anul  1552.  Așadar,  până  la 
începutul  secolului  al  XVII-lea  conturul  nucleului  istoric  al  așezării  fusese  în  întregime 
configurat,  în  secolul  al  XVIII-lea  și  începutul  secolului  al  XIX-lea,  eforturile  administrației 
concentrându-se  în  principal  asupra  întreținerii  fondului  construit  existent  din  interiorul 
fortificației.  

 
Figura 1 - Harta orașului realizată de inginerul italian Giovanni Morando Visconti 
 
Finalizarea  fortificațiilor  orașului  în  1627  cu  construirea  bastionului  Soldisch  a 
marcat  finalizarea  delimitării  defensive  a  Sibiului.  La  începutul  secolului  al  XVIII-lea,  în 
1702,  după  înglobarea  Transilvaniei  de  către  Imperiul  Habsburgic,  vor  fi  demarate 
lucrările  care  vizau  extinderea  cetății  spre  sud-vest  prin  construirea  unei  citadele  după 
sistemul  perfecționat  de  inginerul  militar  Vauban.  Proiectul  extensiei  fortificatiilor Sibiului 

3 
 

fusese  făcut  inginerul  italian  Giovanni  Morando  Visconti,  însă  șantierul  s-a  oprit  după 
săparea  șanțurilor  de  apărare,  pe  de  o  parte  din  lipsă  de  fonduri,  pe  de  altă  parte  din 
cauza tulburărilor provocate de răscoala curuților. 
În  secolul  al  XIX-lea  vechea  cetate a Sibiului se va deschide treptat spre zonele din 
împrejurime.  Acest  proces  va  fi  susținut  de  numeroasele  demolări  ale  construcțiilor  cu 
caracter  defensiv.  La  sfârsitul  secolului  al  XIX-lea,  în  1891,  comunitatea  orașului  ceda 
parcul  teatrului  „Asociației  de  Științe  Naturale”  pentru  construirea  unui  muzeu.  În  1871,  a 
fost  luată  decizia  demolării  porțiunii de zid dintre Elisabethgasse (actuala stradă 9 Mai) si 
strada  Pielarilor,  în  anul  următor  fiind  demolate  restul  de  ziduri  care  delimitau  Orașul  de 
Jos. 
În  prima  jumătate  a  secolului  al  XX-lea  s-au  succedat  o  serie  de  studii  menite  să 
stabilească  strategia  de  dezvoltare  a  orașului.  Încă  din deceniul al șaptelea al secolului al 
XIX-lea  în  reprezentările  cartografice  apărea  consemnată  situația  urbanistică  din  afara 
incintei  de  fortificații,  la  momentul  respectiv  deja parțial demolată. Primul plan al orașului 
realizat  pe  baza  principiilor  topometrice  moderne  a  fost  cel  elaborat  de  Johann  Böbel  în 
anul  1875.  Planul  consemnează  cu  precizie  toate  cele  trei  componente  ale  țesutului 
urban  –  trama,  parcelarul  și  fondul  construit  –  atât  din  perimetrul  intra  muros  cât  și  din 
cel  plasat  extra  muros.  Toate  aceste  extensii  din  afara  zidurilor  cetății  păstrează  un 
pronunțat  caracter  rural,  rezultat  al  unei  evoluții  spontane,  fiind  evidentă  lipsa  unor 
reglementări  cu  caracter  urbanistic.  Într-o  manieră  similară,  însă  înglobând  schimbările 
urbanistice  intervenite  pe  parcurs,  sunt  reprezentate  și  situațiile  urbanistice  din anii 1911 
și  1926.  În  cazul  planului  din  anul  1926  limitele  orașului  se  extinseseră  considerabil  în 
raport  cu  situația  din  secolul  al  XIX-lea..  În  deceniul  următor,  planul  de  sistematizare  și 
zonificare  funcŃională  a  Sibiului  însoțite  de  Regulament  de  construcții  și  alinieri  pentru 
Municipiul  Sibiu,  au  fost  finalizate  și  aprobate  în  anul  1936  [19].  Reprezentare  grafică  a 
noului  plan  urbanistic  al  orașului  este  prima  care  furnizează  o  limită  precisă  a 
intravilanului,  limită  care  se  suprapune  peste  zonele  prezentate  în  planul  anterior  din 
1926.  În  intervalul  de  timp  cuprins  între  1936 și sfârșitul celui de-al doilea război mondial, 
orașul  s-a  extins  puŃin,  incluzând  în  intravilan  zone  adiacente  cartierelor  de  locuit  (în 
special  în  partea  de  sud-vest,  înspre  pădurea  Dumbrava).  În  perioada  de  după  1948  și 
până  în  1989,  Sibiul  și-a  extins  limita  administrativă  considerabil,  incluzând  fostele  sate 
Turnisor  (spre vest) și GusteriŃa (spre nord-est), precum si însemnate arii plasate dinspre 
est spre Șelimbăr si sud-vest spre cabana Valea Aurie. Aceste zone incluse în oraș au fost 
ocupate  de  ansambluri  de  locuințe  colecție,  scutind  în  cea  mai  mare  parte  demolarea 

4 
 

construcțiilor  rezidențiale  din  perimetrul  sistematizat  în  perioada  interbelică.  O  ultimă 

etapă  de  extindere  a  limitelor  orașului  este  cea  postrevoluŃionară,  când  suprafaŃa 
organizată  va  înregistra  un  salt  rapid  –  de  la  cca.  2.300  de  ha în 1989, la cca. 3.800 ha în 
prezent. 

 
Concluzii 
Rezultat  al  unei  evoluții  complexe  care  s-a  întins  pe  o  perioadă de mai bine de opt 
secole,  țesutul  urban  al  Sibiului  necesită evaluarea dintr-o dublă perspectivă – cea filtrată 
prin  criterii  care  fac  referire  la  latura  tangibilă  a  cadrului  urban  și  cea  rezultată  din 
aplicarea  criteriilor  care  privesc  latura  intangibilă  a  acestuia.  În  prima  categorie  se 
încadrează  aplicarea  criteriilor  referitoare  la  vechimea  celor  trei  componente  de  bază ale 
Ńesutului  urban  (trama  stradală,  parcelarul  si  fondul  construit),  calităŃile  arhitecturale 
cuantificabile,  maniera  de  relaŃionare  cu contextul imediat și cu cel general, raritatea sau 
unicitatea  componentelor  etc.  Din  cea  de-a  doua  categorie  fac  parte  acele  criterii  care 
evaluează  trăsăturile  intangibile,  necuantificabile,  ale  Ńesutului  urban:  acumularea  și 
sedimentarea  unor  cutume  proprii  comunităŃii  urbane,  istoria  pe  care  aceasta  a 
parcurs-o,  apartenența  etnică,  organizarea  socială,  religia,  ocupaŃiile,  nivelul  de  trai  etc., 
toate  acestea  având  un  efect  indiscutabil  asupra peisajului construit, însă în același timp, 
greu de exprimat într-o manieră concretă. 

 
Bibliografie 
[1]Marioara  COSTEA  -  ​LANDFORMS  AND  URBAN  DEVELOPMENT.  AN  EXAMPLE  OF 
URBAN GEOMORPHOLOGY FROM ROMANIA​ (SIBIU, TRANSYLVANIA) 
[2]Sigerus E., -​Cronica Oraşului Sibiu: 1100 – 1929​. Edit. Honterus, Sibiu (2006). 
[3]Moldovan  Horia  Radu,  ​Studiu  general  privind  evoluția  istorică  a  țesutului  urban  al 
orașului Sibiu​, Studiu de fundamentare P.U.G. Sibiu 2009 

5