Declaraţia de la Oradea

PROFESOR: Burcă Florina Marinela

COLEGIUL NAŢIONAL “FRAŢII BUZEŞTI”

Marea Unire din 1918 a fost şi rămâne pagina cea mai sublimă a istoriei
româneşti. Măreţia ei stă în faptul că desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui
om politic, a nici unui guvern, a nici unui partid; este fapta istorică a întregii naţiuni române
Realizarea României Mari prin unirea Basarabiei, Bucovinei și
Transilvaniei cu Vechiul Regat este rezultatul acțiunii românilor în conjunctura
favorabilă de la sfârșitul Primului Război Mondial: dezmembrarea Imperiului Țarist și
Imperiului Austro-Ungar.
Unirea din anul 1918 reprezintă de asemenea afirmarea pe plan
internațional a principiului autodeterminării și a principiului naționalităților
În anii 1917-1918, ardelenii şi-au intensificat acţiunile vizând unirea cu patria-
mama. Pe fondul dezmembrării Austro-Ungariei, în Transilvania exista o stare de entuziasm şi
încredere: învăţătorii organizau coruri unde erau învăţate cântece naţionale, preoţii introduceau
în slujbele religioase rugăciuni pentru unirea tuturor românilor, cercurile studenţeşti din Cluj,
Târgu-Mureş, Oradea, alcătuiau manifeste care pledau pentru întregire, sătenii dădeau
semnale prin tulnice şi clopote vestind apropierea unirii, purtau panglici tricolore, înlăturau
inscripţiile maghiare şi strigau “Trăiască România!”
Intelectualii Transilvaniei (Eugen Goga, Silviu Dragomir, Valeriu Branişte),
prin întâlnirile cu localnicii şi prin articole de presă (“Românul” “Libertatea” “Telegraful
român”) au avut un rol mobilizator.
De asemenea, populatia din celelalte teritorii româneşti îşi exprima solidaritatea
în diverse forme: întruniri, articole de presă scrise de Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga, Mihail
Sadoveanu.
Studenţii de la Bucureşti şi Iaşi transmiteau gesture de încurajare studenţilor
români de la Budapesta şi Viena. Ideea de unire era susţinută şi de românii aflaţi în strainătate
prin conferinţe, presă, memorii.
Aşa cum arată istoricii, mişcarea naţională cea mai puternică în teritoriile
româneşti ocupate era în Transilvania, cu intelectuali precum Iuliu Maniu, Alexandru Voievod
sau Vasile Goldiş.
Totodată în Transilvania, şi-au reluat activitatea cele două forte politice
româneşti: Partidul Naţional Român (P.N.R.) şi Partidul Social-Democrat (P.S.D.)

1
 Desfăşurată în cel mai mare secret, şedinţa din data de 12 octombrie 1918
convocată la Oradea de către comitetul executiv al Partidului Naţional Român a avut ca rezultat
elaborarea Declaraţiei de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria cunoscută şi
sub numele de “Declaraţia de la Oradea”.
Era o zi de sâmbătă când liderii adunaţi în casa lui Aurel Lazăr trebuiau să
decidă modalitatea în care românii îşi puteau îndeplini obiectele lor naţionale în situaţia
înfrângerii şi destrămării iminente a statului în care încă mai trăiau.
Motivaţia oficială a întrunirii nu prea lăsa să se întrevadă conţinutul discuţiilor,
rezumându-se la o formulă generală: “atitudinea comitetului naţional în situaţia politică
actuală”.
Întrunirea s-a ţinut în salonul dinspre curte al casei lui Aurel Lazăr, avocat, şi a
întrunit un comitet mai lărgit.
Comitetul era format din opt membri: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida
Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Ioan Ciordaş
şi doi invitaţi: Sever Dan, Gheorghe Popovici şi Gheoghe Crişan.
Şedinţa a început cu expunerea situaţiei de către Ştefan Cicio – Pop, apoi cu
prezentarea proiectului de declaraţie a lui Aurel Lazăr, urmat de cel al lui Vaida-Voevod şi de
redactarea formei finale de către o comisie condusă de Vasile Goldiş.
După ce declaraţia a fost adoptată în unanimitate s-a constituit un comitet de
acţiune cu sediul la Arad format din şase persoane. O chestiune importantă a fost modalitatea
de a face cunoscută declaraţia.
S-a preferat citirea ei în Parlamentul de la Budapesta şi apoi difuzarea ei în presa
românească şi străină.
Prin urmare, hotărârea ei de-acum nu mai era un efect al momentului, când
se destrăma multinaţionala monarhie, ci tendinţa majoră a unei întregi istorii, ajunsă la gradul
de împlinire.
Acum ori niciodată! a fost sloganul timpului, iar conducerea partidului care
apăra interesele şi drepturile românilor s-a pronunţat, cu claritate, în această direcţie:
„Pe temeiul firesc că fiecare naţiune poate dispune, hotărî singură şi liberă
de soarta ei - un drept care este acum recunoscut şi de către guvernul maghiar prin
propunerea de armistiţiu a monarhiei -, naţiunea română din Ungaria şi Ardeal doreşte să
se folosească de acest drept”
Aşadar, românii din statul dualist - prin reprezentanţii lor politici - fac uz de
principiul autodeterminării naţionale, a cărui valabilitate era, de-acum, recunoscută.
2
 Reproducem formularea din Declaraţie, care atestă această realitate: naţiunea
română din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş „reclamă (pretinde), în consecinţă,
pentru ea dreptul ca, liberă de orice înrâurire străină, să hotărască singură plasarea ei
(aşezarea ei) printre naţiunile libere, precum şi stabilirea legăturei de coordonare a ei cu
celelalte naţiuni libere”.
Prin aceste cuvinte este proclamat dreptul românilor la autodeterminare, la
independenţă naţională.
Declaraţia de la Oradea anunţa lumii această hotărâre istorică, de despărţire de
un imperiu anacronic, în curs de dispariţie. Începând cu ziua de 12 octombrie 1918, ramura
transilvană a poporului român - după ce a adoptat „o hotărâre epocală” nu mai recunoştea
nimănui, aşadar nici parlamentului ungar şi nici guvernului ungar, „îndreptăţirea” de a se
considera „ca reprezentante ale naţiunii române”.
Declaraţia de la Oradea echivala cu o veritabilă declaraţie de despărţire a
Transilvaniei de Ungaria, însă ea cuprindea şi „ideea, de însemnătate istorică, a convocării
unei adunări naţionale” (Ştefan Pascu, op.cit., p. 54).
Este de remarcat faptul că ideea unei decizii colective, de factură plebiscitară, în
ce priveşte viitorul românilor din imperiu a apărut în documentul elaborat la Oradea, astfel că
acest oraş este nu numai „oraş al independenţei”, ci şi primul oraş „al unirii” (La Oradea a fost
reliefată şi necesitatea de a se organiza un forum popular, cu menirea de a contribui la
încheierea operei de edificare a statului naţional unitar român.) la care se vor adăuga Aradul şi
Alba Iulia.
Până la finalizarea eforturilor de unire naţională, documentul avertiza că, în „afară
de organele delegate de adunarea naţională sau alese din mijlocul său […], nimeni nu poate
fi îndreptăţit să trateze şi să hotărască în treburi cari se referă la situaţia politică a naţiunei
române”.
În virtutea acestei realităţi, peste care nu se putea trece, toate „deciziunile şi
acordurile, cari s-ar lua şi s-ar face fără aprobarea acestor organe, le declarăm ca nule şi
fără valoare, cari nu leagă întru nimic naţiunea română”.
De aceea, şi în ultimul pasaj al documentului se insistă asupra hotărârii de
neclintit a naţiunii române „care trăieşte în monarhia austro-ungară” de a-şi afirma şi
valorifica drepturile ei „nestrămutate şi inalienabile la deplină viaţă naţională”.
Considerându-se, din 12 octombrie 1918, liberi şi stăpâni pe destinul lor,
românii din statul dualist vor trece, în zilele următoare, la efectuarea unor demersuri menite să
asigure împlinirea idealului unităţii naţional-statale.
3
 S-a constituit, cu acest prilej, un Comitet de acţiune, cu sediul la Arad, care să
contribuie la aplicarea hotărârii istorice luate, în componenţa căruia au intrat: Ştefan Cicio-Pop,
Vasile Goldiş, Iuliu Maniu (care se afla atunci la Viena), Ioan Suciu, Alexandru Vaida-Voevod
şi Aurel Lazăr.
Ca preşedinte al acestui Directorat - organ executiv cu „caracter net
revoluţionar” a fost ales Vasile Goldiş, caracterizat drept „omul condeiului, stilizatorul
impecabil de comunicate, cugetătorul politic de mare talent”.
Una din chestiunile abordate în finalul la Oradea a constat în desemnarea modalităţilor
de a face cunoscută declaraţia de autodeterminare.
S-a lansat ideea ca documentul să fie tradus în mai multe limbi, pentru a fi difuzat prin
intermediul presei străine.
Dar, aşa cum s-a afirmat, Declaraţia trebuia mai întâi adusă la cunoştinţa factorilor
responsabili ai Ungariei, parlamentul şi guvernul, concomitent cu aducerea sa la cunoştinţa
maselor de români care trebuiau să fie pregătite şi organizate.
În acest context, Partidul Naţional Român l-a delegat pe Alexandru Vaida Voievod să
ceară indendenţa Transilvaniei în Parlamentul maghiar pe baza dreptului de autodeterminare al
naţiunilor, la 18 octombrie 1918.
Deşi era la un pas să fie linşat de deputaţii maghiari, care doreau cu orice preţ păstrarea
Transilvaniei, Al. Vaida-Voevod şi-a ţinut cu mult curaj discursul.
„Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea
şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională".
În aceeaşi zi, secretarul de stat american Robert Lansing răspundea cererii de
armistiţiu adresată de Ungaria pe baza celor 14 puncte wilsoniene, că SUA susţin cauza
cehilor, slovacilor şi a slavilor sudici.
La 23 octombrie opinia publică maghiară din oraş nu realiza încă dimensiunile efective
ale actului, dar într-un interviu acordat ziarului „Nagyvarad” Vasile Goldiş răspundea astfel
la întrebarea de ce nu erau menţionaţi şi românii în nota lui Wilson:
“ La întrebare răspund şi eu cu o alta: de ce nu e vorba nici de italieni nici de polonezi
? Ar fi pueril să se creadă că dacă toate popoarele se emancipează, numai românii vor rămâne
sub dominaţie străină”.
Imediat, la iniţiativa socialistului Ion Flueraş, la 31 octombrie 1918 a luat naştere
Consiliul Naţional Român, format din şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi şase
ai Partidului Social Democrat.

4
 Consiliul Național Român Central își va începe activitatea la Arad, la 2 noiembrie 1918,
în casa lui Ștefan Cicio Pop, care este numit președintele consiliului.
De la această dată Consiliul a iniţiat acţiunea de formare a organizațiilor teritoriale,
comitatense, cercuale și comunale, prin intermediul cărora nu doar a orientat, ci a şi condus
efectiv viața politică din Transilvania.
În perioada imediat următoare creării C.N.R.C., în Transilvania, Banat şi Crişana, au
luat fiinţă consilii naţionale române la nivelul comitatelor, oraşelor şi satelor locuite de români.
Din momentul constituirii lor, consiliile naţionale au preluat întreaga activitate politică
administrativă din localităţi, înlăturând vechile organisme ale autorităţilor austro-ungare.
Prin consiliile naţionale şi gărzile naţionale, Consiliul Naţional şi-a impus treptat
controlul asupra Transilvaniei.

Bibliografie (surse):
 Viorel Faur, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a declaraţiei de independenţă a
românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş (12 octombrie 1918),
Oradea 1998.
 Viorel Faur, Viaţa politică a românilor bihoreni 1849-1918, Fundaţia
culturală „Cele Trei Crişuri”, Oradea, 1992, p. 57
 L. Borcea, Gh. Gorun (eds.) – Istoria oraşului Oradea, Oradea, 2007, p. 317 Ion
Zainea, Aurel Lazăr: viaţa şi activitatea, Cluj- Napoca 1999, p. 86
 Alexandru Vaida-Voevod, Memorii, (Prefaţa, ediţie îngrijită, note şi comentarii de
Alexandru Şerban), vol I, Cluj-Napoca 1994
 Silviu Dragomir, Vingt-cinq ans apres la reunion de la Transylvanie a la Roumanie,
în Revue de Transylvanie, 1941-1943, p. 19