Cursul 1

ESTROZA
Este o rinosinuzită parazitară cronică, cu evoluţie sezonieră, caracterizată prin strănut,
jetaj mucopurulent şi sindrom nervos.

Etiologie
La ovine parazitează stadiile larvare (L1, L2 şi L3) ale insectei Oestrus ovis.
Insecta adultă – 10-12 mm lungime, culoarea a corpului gri-gălbuie, aparat bucal atrofiat
(nu se hrăneşte pe durata vieţii de adult), aripi transparente. Este activă din a doua jumătate a
lunii mai şi trăieşte circa 15 zile.
Stadiile larvare (parazitare) sunt asemănătoare morfologic, dar au culoare şi dimensiuni
diferite:
 L1 – 0,6-0,8 mm, culoare albicioasă
 L2 – 2-5 mm, culoare cenuşie-maronie
 L3 – 16-20 mm, culoare cenuşie maronie
 Toate larvele sunt oval-alungite, au corpul segmentat (11 segmente) şi orificiu bucal în regiunea
cefalică, prevăzut cu două mandibule sub formă de cârlige
Nimfele, ca şi adulţii, sunt un stadiu neparazitar.
Alte specii:
 Rhinoestrus purpureus – parazitează la ecvine
 Cephalopina titillator – parazitează la cămilă
 Cephenemyia trompe – parazitează la ren
 Pharingomyia picta – parazitează la cerb, căprior, muflon

Ciclul biologic
Femelele şi masculii se acuplează imediat după emerjarea din pupă, după care masculii
mor. Femelele fecundate se retrag sub frunze, pietre sau alte suporturi timp de 2-3 săptămâni
(interval necesar pentru maturarea larvelor), după care vor zbura şi vor depune până la 220 de
larve 1 în jurul orificiilor nazale ale oilor.
L1 migrează activ şi ajung în cavităţile nazale unde se fixează cu ajutorul aparatului
bucal. Unele larve mai mobile ajung chiar în sinusurile frontale. În cele două locaţii, L1 năpârlesc
de două ori, rezultând L2 şi L3, durata totală a stadiului larvar fiind de 9-11 luni.
L3 ajung apoi pe sol (activ sau pasiv), unde se transformă în nimfe (stadiu care durează
30-50 de zile), din acestea rezultând adulţii

Epidemiologie
Estroza este o boală semnalată pe toate continentele. În zonele temperate boala este mai
frecventă în sezonul de iarnă.
Infestarea ovinelor se realizează din primăvară până în toamnă, perioadă ce corespunde
activităţii adultelor.
Densitatea insectelor adulte este influenţată de intensivitatea şi extensivitatea infestării
ovinelor. În ţara noastră, Oestrus ovis are doar o generaţie pe an.
Estroza afectează animalele de orice vârstă, dar mieii sunt cei mai sensibili. Morbiditatea
la ovine poate fi de 20-80%.

1
 Dinamica populaţiei de insecte este influenţată de factori ecologici, astfel că primăverile
reci şi verile ploioase au efect negativ asupra emerjării şi pontei femelelor.
Estroza are o prevalenţă mai ridicată în vestul, estul şi sud-estul României.
Ordinea descrescătoare a receptivităţii este: ovine, caprine, căprior, câine şi om.

Patogeneză
Larvele acţionează:
 mecanico-iritativ – prin mişcările lor şi datorită spinilor cuticulari
 inflamator – în cazul prezenţei unui număr mare de larve se instalează inflamaţia mucoasei
nazale şi sinusale, cu caracter de la cataral la mucopurulent
 inoculator – favorizează infecţia cu Listeria monocitogenes la ovine
Adulţii provoacă disconfort şi agitaţia animalelor.

Leziunile variază în funcţie de numărul de larve:

 vara, de regulă, apare rinita catarală
 iarna se instalează rinosinuzita catarală sau mucopurulentă
 se mai constată eroziuni şi ulcere la locul de fixare al larvelor
 rarefierea oaselor nazale (probabil datorită iritaţiilor permanente şi a toxinelor elaborate
de larve)

Simptome
În faza de zbor a adultelor – animalele sunt neliniştite, scutură frecvent capul, stau cu
botul aproape de sol, se retrag în zonele umbroase şi slăbesc în timp.
În intervalul iunie-iulie – evoluează rinita estivală, manifestată clinic prin strănut repetat,
mişcări de debarasare ale capului, jetaj mucopurulent, cruste nazale, tuse, frecarea botului de sol.
În perioada de iarnă, atunci când larvele au ajuns în sinusuri, evoluează sinuzita
hibernală. Manifestări clinice – mers neregulat, nistagmus, tulburări de orientare (de unde şi
denumirea de falsă căpială), mişcări în manej cu capul ridicat, jetaj mucopurulent, epistaxis,
cornaj, strănut. Complicaţii – bronhopneumonii sau infecţii supraadăugate

Diagnosticul se bazează pe:

 datele epizootologice – sezonul de apariţie, existenţa cazurilor anterioare, zona de dispunere a
fermei
 semnele clinice – strănutul, rinosinuzitele, mersul în manej cu capul ridicat (cele mai
importante semne)
 examenul necropsic – care este edificator
 examenul serologic – ELISA, hemaglutinarea pasivă, intradermoreacţia
Diagnosticul terapeutic constă în administrarea de substanţe larvicide la animalele
presupus infestate, urmată de aplicarea la acestea a unor măşti de tifon (permit recoltarea larvelor
moarte).
Diagnosticul diferenţial se va face faţă de cenuroză, listerioză, rinite afrigore şi de praf.

Prognosticul este favorabil în cazul unui diagnostic stabilit corect şi rezervat spre grav în
cazul neprecizării diagnosticului sau a intervenţiei complicaţiilor.

Tratament

2
 Avermectine – 0,2 mg/kg s.c sau i.m.
 Closantel - 10 mg/kg per os (eficacitate 96-100%)
 Rafoxanid – 7,5 mg/kg per os
 Triclabendazol – 5 mg/kg per os (perioadă de aşteptare pentru carne de 21 de zile)
 Neguvon sol. 10% - 70-80 mg/kg per os + atropină sol. 0,15%
 Nitroxinil – 20 mg/kg s.c. (eficient contra L1 şi L2)

Profilaxie
Se bazează pe efectuarea de tratamente în perioada de toamnă (în octombrie-noiembrie;
sunt cele mai eficiente) şi vara (limitează semnele clinice). De regulă se fac două tratamente la
interval de două luni.
Măsuri igienico-profilactice:
 evitarea păşunatului în orele calde
 creşterea separată a tineretului de adulte (pe păşuni dispuse la câţiva kilometri distanţă)
 efectuarea periodică a dezinsecţiei în sezonul de păşunat (saivane, padocuri, ocoale)
 lucrări agrotehnice pe păşuni – distrug nimfele din sol

MIAZELE CUTANATE
Miazele cutanate sunt parazitoze sezoniere care afectează ovinele (mai rar alte specii), cu
evoluţie acută, manifestată prin eroziuni şi plăgi cutanate pruriginoase, depilaţii şi tulburări
generale grave produse de formele larvare ale unor diptere miazigene.

Etiologie
Agenţii etiologici ai miazelor la ovine sunt clasificaţi în două mari grupe:
 diptere califoride (au corpul verde albăstrui, cu reflexe metalice) – din care fac parte
genurile Lucilia (L. sericata, Caliphora (C. erythrocephala) şi Chrysomyia (C. bezziana)
 diptere sarcofagide (cu corpul cenuşiu; „muştele de carne”) – din care fac parte genurile
Sarcophaga (S. carnaria) şi Wohlfahrtia (W. magnifica)
Larvele acestor diptere au corpul cilindric, segmentat, oval, ascuţit anterior şi prevăzut cu
aparat bucal format din 1-2 perechi de mandibule. Culoarea L1 şi L2 este alb-crem, iar a L3
neagră.
Adulţii au aparatul bucal adaptat pentru lins şi supt. Dimensiunile variază între 6 şi 16 mm
lungime. Culoarea corpului acestora variază de la un gen la altul, de exemplu:
 genul Lucilia are culoare verde, cu reflexe metalice
 genul Caliphora – culoare albastră
 genul Sarcophaga – culoare neagră
Dipterele adulte pot avea tip de hrănire vegetarian, coprofag sau sarcofag.

Ciclul biologic
După fecundare, femelele se hrănesc intens în vederea ovogenezei, după care depun ouăle
(dipterele sarcofagide sunt larvipare) pe pielea lezionată sau intactă.

3
 După circa 24 de ore rezultă L1 de culoare lăptoasă, iar după 1-2 zile năpârlesc, rezultând
L2. Durata Stadiului de larvă 2 este de circa 7 zile, apoi acestea năpârlind şi dând naştere la L3
(de 10-15 mm lungime). L3 cad pe sol şi se transformă în nimfe din care, după circa o săptămână,
rezultă adulţii.
În funcţie de biotopul în care depun ouăle, dipterele se clasifică în 3 grupe:
 miazigene primare – depun ouăle pe pielea intactă – dipterele din genurile Lucilia şi
Caliphora
 miazigene secundare – depun ouăle pe pielea lezionată de larvele dipterelor miazigene
primare – dipterele din genurile Chrysomyia şi Sarcophaga
 miazigene terţiare – complică leziunile cutanate prin depunerea facultativă a ouălor –
diptere din genul Musca

Epidemiologie
Miazele cutanate apar mai ales la oile cu lână fină, dar şi la alte specii – bovine, caprine,
ecvine, canide şi feline.
Evoluţia parazitozei este sezonieră, incidenţa maximă fiind în sezonul cald (vară-toamnă).
Oile adulte şi berbecuţii sunt mai puţin afectaţi deoarece se pare că lâna acestora are
umiditate mai redusă.
Factori favorizanţi:
 operaţii chirurgicale defectuoase (codotomii)
 microleziunile rezultate în urma tunderii
 diareea cronică
 acariozele
 statusul igienic precar al pielii şi lânii

Cursul 2

Patogeneză
Larvele
 saliva acestora are acţiune histolitică şi necrozantă;
 produc iritaţie, eritem, eroziuni, necroze, tunelizarea epidermului, sfacelarea pielii
necrozate

Simptome
Modificări de comportament:
 agitaţie, bătaie din picioare
 mişcări repetate din coadă
 prurit, se muşcă de zonele afectate
Leziuni ale pielii şi părului :
 depilaţii, eroziuni şi congestii
 necroze cutanate
 păr sau lână murdară, urât mirositoare
 numeroase larve mobile
După localizarea plăgii miazigene se disting:
1. Miaza corpului – cu localizare în regiunea grebănului şi dorso-lombară

4
 2. Miaza pericodală – la baza cozii, perianal şi perivulvar
3. Miaza capului
4. Miaza pericornuală
5. Miaza prepuţială – cea mai frecventă formă de miază cutanată
6. Miaza ugerului
7. Miaza plăgilor
8. Miaza de amputaţie

Diagnostic - examenul clinic este edificator (se evidenţiază larvele în plagă).

Prognostic
În faza de debut este favorabil; în complicaţii este rezervat spre grav.

Tratament
Se vor asocia substanţele insecticide cu tratamentul simptomatic şi tratamentul
chirurgical.
Insecticide:
 Neguvon 0,2-0,5%
 Diazinon 0,04%
 Neocidol 0,5%
 Cipermetrin 1‰
 Avermectine
După debridarea chirurgicală se aplică local spray-uri cu antibiotice, sulfamide.

Profilaxie
 Combaterea umezelii lânii (produs B26, sicativ)
 Tratarea enteritelor diareice şi a plăgilor cutanate
 Pulverizarea insecticidelor pe cadavre şi materii organice în descompunere, dar şi
pe corpul animalelor
 Tunderea lânii din jurul cozii înainte de fătare
 Folosirea regulatorilor de creştere (deflubenzuron)
 Scurtarea cozii (sub 6 cm de comisura vulvei)
 Imunizarea oilor (antigene larvare extrase din L3 de L. cuprina)
 Selecţia genetică a ovinelor rezistente la miază

Cursul 3

HIPODERMOZA

Miază cronică subcutanată a bovinelor tinere, contractată la păşune, produsă de larvele

dipterelor Hypoderma bovis şi H. lineatum.
Parazitoza produce pagube prin deteriorarea pieilor, reducerea sporului, scăderea
producţiei de lapte.

5
 Etiologie
 H. bovis La bovinele domestice
 H. lineatum
 H. diana La căprioare
 H. actaeon
L1, L2 şi L3 sunt stadiile parazite, iar nimfele şi adulţii nu parazitează.
Larvele 1 măsoară 0,5-1 mm, sunt albe, au corpul segmentat, cu spini. Orificiul oral este
prevăzut cu două mandibule. Au respiraţie anaerobă.
Larvele 2 măsoară 10-15 mm, sunt alb-gălbui şi aerobe.
Larvele 3 au 20-22 mm, sunt castanii negricioase şi aerobe.
Nimfele sunt asemănătoare cu larvele 3.
Adulţii – masculul are 11-13 mm, iar femela 15-17 mm; aparatul bucal este rudimentar,
motiv pentru care nu se hrănesc. Femelele depun ouăle fără a se hrăni (parazitism protelian).
Adulţii au corpul masiv, păros, negru-cafeniu şi cu perişori alb-gălbui.
Ouăle – gălbui, 1 x 0,2 mm, pediculate la un capăt.

Ciclul biologic
Femelele depun ouăle pe animal (H. bovis din zbor, iar H. lineatum după aşezarea pe
corpul acestuia), iar larvele 1 eclozează în circa 5-6 zile. L 1 traversează pielea sau trec în ţesutul
conjunctiv subcutanat prin foliculul pilos. Ele migrează prin acest ţesut şi ajung în canalul
rahidian după 5-6 luni, după care trec în zona dorso-lombară unde perforează pielea şi apoi
năpârlesc, rezultând L2. După alte 2 luni năpârlesc şi acestea, rezultând L 3 care cad apoi pe sol şi
se transformă în nimfe. După circa 1 lună din nimfe rezultă adulţii, care trăiesc 7-14 zile.
Larvele 1 au tubul digestiv înfundat, dar glandele esofagiene secretă enzime cu ajutorul
cărora digeră ţesuturile pe care le traversează în migrare. Aceste enzime poartă numele de
hipodermine şi sunt în număr de trei, notate cu A, B şi C. Hipodermina C este cea mai antigenică.
Aceste hipodermine sunt degradate în tubul digestiv al larvei şi reabsorbite.

Caractere epidemiologice
Este o ectoparazitoză sezonieră a bovinelor din emisfera boreală. Dipterul nu se reproduce
în zonele arctice, subarctice şi tropicale.
În România frecvenţa bolii este mai mare în zonele subcarpatice, iar în sud incidenţa este
redusă.
Adulţii de H. bovis atacă animalele pe păşune, dar şi în padocuri. Ambele specii de
Hypoderma preferă animalele tinere (1-3 ani).
Există rase foarte receptive (Holstein, Jersey), dar şi rezistente (Sahival).
Într-un an se formează doar o singură generaţie de paraziţi, iar iernarea se face în stadiul
de larvă.

Patogeneză, simptome şi leziuni

Femelele adulte de H. bovis determină agitarea şi fuga animalelor, scăderea producţiilor şi
chiar accidente (fracturi).
Larvele acţionează prin:
 Traumatizarea şi perforarea pielii (L1 şi L2)
 Hipoderminele A şi B – inhibă reacţia inflamatorie şi de apărare a gazdei
 Hipodermina C – favorizează progresarea larvei în ţesuturi

6
  L2 şi L3 – determină reacţie inflamatorie de tip granulomatos (noduli subcutanaţi
cu dimensiuni până la cele ale unui ou de porumbel care conţin larva înglobată
într-o magmă purulentă; puroiul se poate usca şi apar cruste mari, aderente)
 Toate larvele produc proteaze, colagenaze cu proprietăţi antigenice care determină
formarea de anticorpi şi chiar şoc anafilactic
 Pătrunderea L1 în canalul rahidian – pareze, paralizii
 Pătrunderea L1 în ţesutul conjunctiv din zona dorso-lombară – noduli hipodermici
(în ianuarie-februarie), cu dimensiuni de la un bob de porumb la ou de găină
 Suprainfectarea nodulilor – abcese purulente
 Infestaţie puternică – slăbire animal, diminuarea producţiilor

Diagnosticul se stabileşte mai ales prin examen clinic – prin palpare bisăptămânală din
luna ianuarie până în august.
Diagnosticul imunologic – hemaglutinarea pasivă, imunoelectroforeza, ELISA din ser şi
lactoser (în faza iniţială a bolii: decembrie-aprilie).

Tratament
Se realizează conform Planului Tehnic al Acţiunilor Sanitar Veterinare care prevede:
 Tratamente de toamnă – pentru L1
 Tratamente de primăvară – pentru L2 şi L3

ORGANOFOSFORICE (după dietă prealabilă şi măsuri de securitate pentru personal;

aerisirea adăpostului după tratament; Nu la gestante în ultima treime a gestaţiei)
 Neguvon 2% (6% pentru tratamentul de toamnă)
 Clorofos 3%
 Triclorfon 2% - 300-500 ml/animal
AVERMECTINE – 0,2-0,3 mg/kg s.c. sau i.m.; o singură administrare asigură un succes
de 99-100%.
Organofosforicele determină reacţii toxice. Antidotul este Atropina 0,3-0,5 mg/kg. Dacă
survine şocul anafilactic (de regulă şa 4-12 ore de la tratament) se administrează corticosteroizi,
antihistamnice şi analeptice cardio-respiratorii.
În cazul parezelor şi paraliziilor – B1, B6 şi tratament simptomatic.

Combatere
Adulţi:
 Combatere chimică – aspersări cu soluţii insecticide pe corpul animalelor
 Combatere biologică – prin hibrizare interspecifică
Nimfe:
 Combatere biologică – cu păsări pe păşune (găini, curei)
 Combatere chimică – cianamidă de calciu

Imunoprofilaxie – vaccin din proteine purificate de L1 de H. bovis şi H. lineatum.

7
 Cursul 4

GASTEROFILOZA

Miază cronică, specifică ecvinelor, care se manifestă prin tulburări digestive, cutanate şi
generale.

Etiologie – Fam. Gasterophilidae, genul Gasterophilus, cu speciile:

 G. intestinalis – stomac
 G. pecorum
 G. haemorroidalis – stomac, rect
 G. veterinus
 G. nigricornis – duoden
 G. inermis
Parazitează doar stadiile larvare (L1, L2, L3).
Adulţii măsoară 9-16 mm lungime, au corpul păros, de culoare ruginie şi cu pete cafenii,
abdomenul este gălbui, iar aripile sunt transparente.
Morfologia larvelor este asemănătoare, diferind doar dimensiunile (de la 0,8-1 mm
lungime cât măsoară L1, la 13-15 mm cât pot atinge L3). Corpul larvelor este segmentat (9
segmente), iar segmentul cefalic este prevăzut cu un aparat bucal format din două mandibule
lungi.

Ciclul biologic
Femelele au o activitate intensă din lunile iunie până în septembrie, când depun ouăle pe
corpul animalelor sau pe furaje (G. Pecorum). După 7-12 zile eclozează L1 care ajung în cavitatea
orală a gazdelor în mod activ sau pasiv (preluate cu furajele). Aici pătrund în mucoasă şi stau 1
lună de zile, după care năpârlesc. Larvele 2 rezultate migrează în stomac, duoden sau rect unde
năpârlesc, rezultând L3. Acestea sunt eliminate şi se transformă în nimfe pe sol, din acestea
apărând adulţii.
Stadiul larvar durează 9-11 luni, iar stadiul de L 2 şi L3 7-9 luni. Stadiul de nimfă durează
3-4 săptămâni, iar viaţa adulţilor este de 8-14 zile. Ponta are loc în zilele călduroase, însorite.
Ouăle rezistă 40-96 de zile.

Epidemiologie
Este o boală răspândită pe tot globul, în România fiind mai frecventă în S-E.
Sursa de paraziţi – cabalinele infestate. În unele regiuni prevalenţa este de 48%.
Contaminarea se realizează vara la păşune sau la muncă, dar şi prin consum de furaje.
Receptivitatea este aceeaşi la toate categoriile de vârstă, sex şi rasă.

Patogeneză şi leziuni
Femelele adulte provoacă neliniştea animalelor.
Larvele:
 Acţiune mecanică iritativă – determină stomatită, faringită, ulcere orale, ulcere
profunde, hemoragice în stomac, duoden;
 Acţiune obstructivă – în localizarea pilorică sau duodenală
 Acţiune inoculatoare – bacterii, virusuri, miceţi

8
 Histopatologic se constată edemul mucoasei gastrice şi infiltraţie eozinofilică în corion şi
submucoasă.

Simptome
Gasterofiloza este o boală cu evoluţie cronică. Din punct de vedere evolutiv, se constată
patru forme:
 Gasterofiloza obrajilor Evoluează vara – toamna
 Gasterofiloza bucofaringiană
 Gasterofiloza gastroduodenală
Evoluează iarna - primăvara
 Gasterofiloza rectală

Gasterofiloza obrajilor se manifestă clinic prin prurit, traiecte depilate pe obraji şi la

comisura buzelor, semne care se atenuează spre toamnă.
Gasterofiloza bucofaringiană se caracterizează prin prezenţa unor galerii sinuoase la
nivelul mucoasei orale, precum şi a unor ulcere gingivale şi linguale care determină tulburări de
prehensiune, masticaţie şi deglutiţie. Consecutiv acestora, animalele slăbesc şi scade randamentul
de muncă.
Gasterofiloza gastroduodenală evoluează insidios, într-o primă fază constatându-se
inapetenţă şi anemie, ca apoi să se manifeste sindromul de colică, oboseala şi hiperhidroza la
efort uşor, şi chiar ruperea stomacului (datorită obstrucţiei pilorice), cu moartea animalului.
Gasterofiloza rectală evoluează clinic cu defecări repetate, tenesme, prolaps rectal
(permite evidenţierea larvelor).

Diagnosticul
Poate fi suspicionat pe baza semnelor clinice şi se confirmă după identificarea larvelor în
fecale. În acest scop se poate institui un tratament specific cu organofosforice sau Avermectine,
iar la câteva ore posttratament se vor examina fecalele.
Diagnosticul diferenţial se va face faţă de dermatomicoze, râie şi stomatite, glosite,
faringite, dilataţie gastrică sau sindrom de colici cu altă etiologie.

Prognosticul este favorabil în infestaţiile uşoare şi grav în cele masive (se poate produce
moarte animalului datorită rupturii gastrice sau a prolapsului rectal nedepistat la timp).

Tratament
 Neguvon
 în forma gastroduodenală - 30-40 mg/kg per os, cu sonda naso-esofagiană
 în forma bucofaringiană şi în gasterofiloza obrajilor – aplicaţii locale cu sol. 2%
 în forma rectală – clisme cu soluţie 1‰
 Dichlorvos – 40 mg/kg per os, după o dietă alimentară ante- şi posttratament
 Equalan – 0,2 mg/kg per os (mai ales în caz de poliparazitism)
 Mebendazol + Triclorfon – 20 mg + 30 mg/kg per os
 Oxibendazol + Triclorfon – 10 mg + 30 mg/kg per os

9
 Profilaxie
În zonele endemice se fac două tratamente profilactice:
 unul în octombrie-noiembrie, după intrarea în stabulaţie
 al doilea primăvara, cu 10-14 zile înainte de scoaterea la păşune
În perioada verii se vor efectua aplicaţii periodice (la interval de 7-14 zile) cu soluţii
insecticide organofosforice sau repelente pe corpul animalelor.

CIMICIDELE (PLOŞNIŢELE)
Familia Cimicidae cuprinde 23 de genuri şi 91 de specii prezente în emisfera nordică.

Etiologie – genul Cimex

1. Cimex lectularius - ploşniţa de pat
Adulţii măsoară 4-6 mm şi au corpul turtit dorso-ventral.
Capul este aplatizat, pentagonal şi orientat ventral şi posterior (hipognat), formând un
unghi ascuţit cu axul longitudinal al corpului. Antenele sunt formate din 4 segmente. Ochii sunt
compuşi. Aparatul bucal (labium) este alcătuit din două mandibule şi două maxile care
delimitează un canal alimentar şi salivar.
Toracele este alcătuit din 3 segmente – pretoracele (pronotum), care este mai dezvoltat;
mezotoracele care prezintă două hemielitre şi metatoracele pe a cărui faţă ventrală de inseră trei
perechi de picioare. Pe ultima pereche de picioare se deschide canalul unei glande odorante
(secreţia are efect repelent pentru dăunători).
Abdomenul este oval, mai ascuţit la masculi, şi este compus din 11 segmente din care 8
sunt vizibile. Aparatul genital mascul este asimetric şi este constituit dintr-un spicul orientat spre
stânga. Aparatul genital femel este dispus ventral pe abdomen şi este format dintr-o pungă
copulatoare (organul Ribaga-Berlese). Ultimul segment abdominal este conul anal, care se
deschide prin orificiul anal.

2. Cimex columbarius – ploşniţa porumbeilor. Are dimensiuni mai mici decât precedenta.
3. Cimex hemipterus – ploşniţa de pat în regiunea tropicală. Parazitează la om, păsări şi
lilieci.
4. Cimex pepistrelli – parazitează la lilieci.
5. Leptocimex boueti – parazitează la om şi la lilieci în Africa de Vest.
6. Oeciacus hirundinis – parazitează la rândunică şi la om.

Ciclul biologic
Femela şi masculul se împerechează o singură dată. Cea mai mare parte a
spermatozoizilor depuşi în organul Ribaga sunt digeraţi de celulele amiboide care alcătuiesc
organul Berlese, iar produşii rezultaţi stimulează maturarea ovarelor (care sunt imature în
momentul acuplării). Spermatozoizii rămaşi traversează organul Ribaga şi ajung în spermateci,
unde fecundează toate ovulele femelei, rezultând ouăle.
Ouăle sunt depuse de obicei în pachete de 10-50, fixate la substrat cu ajutorul unei
substanţe lipicioase. Ecloziunea are loc după cel puţin 3 zile de la depunerea ouălor (putând să se
producă şi după mai multe luni sau 1 an).

10
 După ecloziune urmează 5 stadii nimfale (larvare), separate de câte o năpârlire. Fiecare
năpârlire este precedată obligatoriu de hrănire. Toate stadiile larvare sunt asemănătoare
morfologic cu adulţii, cu excepţia organelor genitale şi a aripilor vestigiale, ploşniţele fiind
insecte cu metamorfoză incompletă.
În condiţii favorabile, stadiul de adult este atins la 8-13 săptămâni de la ecloziune. La 24
de ore după transformare, adulţii se hrănesc, se acuplează, şi la 5-6 zile de la prânzul sanguin
femela începe să depună ouă.

Epidemiologie
Numărul de ouă depuse creşte o dată cu creşterea cantităţii de sânge ingerate de femelă.
Ecloziunea şi dezvoltarea larvară sunt influenţate de temperatură:
 larvele nu eclozionează la temperaturi sub 14oC
 la 27-30oC durata dezvoltării este scurtată cu cel puţin 7 zile
 la 37oC dezvoltarea încetează
 la 44oC se produce moartea insectelor în mai puţin de o oră
Prolificitatea femelei este influenţată de hrănire. O femelă depune pe zi 1-5 ouă,
estimându-se un total de circa 200 de ouă până la moartea sa.
Longevitatea ploşniţelor de pat, în condiţii de laborator (la 23oC şi cu hrană suficientă)
este de 9-18 luni.

Succesiunea generaţiilor la Cimex lectularius:

 la 61 de zile la temperatura camerei (23oC)
 la 236 de zile la 15oC
Perioadele de inaniţie sunt suportate în funcţie de temperatura mediului ambiant şi de
stadiul în care se găseşte insecta:
 4 luni la 23oC
 8 luni la 18oC
 70 de zile nimfa
În timpul inaniţiei femelele nu depun ouă, iar nimfele nu năpârlesc.
Specificitatea de gazdă nu este strictă – C. lectularius poate parazita fără nici o problemă
la păsări, iar C. columbarius poate preleva sânge şi de la om.
Depistarea gazdelor se face prin sesizarea căldurii corporale şi a bioxidului de carbon
eliminat de aceasta.
Agregarea şi dispersarea ploşniţelor este posibilă datorită secreţiei unor feromoni de
agregare şi de alarmă.
Transmiterea ploşniţelor de la un adăpost la altul se face pasiv (transportarea lor pe
ustensile) sau chiar activ (prin deplasarea lor, dacă adăposturile sunt apropiate). Ploşniţele se
deplasează uşor pe suprafeţe rugoase (pereţi de lemn sau tencuiţi, acoperişuri etc.), dar nu se pot
deplasa pe suprafeţe netede şi lucioase (sticlă, metal lustruit), mai ales dacă sunt dispuse în plan
vertical.
Ploşniţele atacă păsările de obicei noaptea (sunt lucifuge). Sunt insecte hematofage, iar
saliva lor are proprietăţi anticoagulante. Digestia sângelui presupune şi eliminarea apei conţinută
de acesta, care va fi vizibilă sub formă de mici picături negre sau maronii pe ouă, pereţi, ramele
uşilor şi ferestrelor sau cofraje.
Cantitatea de sânge preluat la o priză poate depăşi de 4-6 ori greutatea iniţială a ploşniţei.
Durata hrănirii este de circa 15 minute la adulţi şi 3 minute la nimfele de stadiul I. Toate

11
ploşniţele se hrănesc o dată sau chiar de mai multe ori pentru fiecare stadiu nimfal şi de adult. C.
lectularius se hrăneşte o dată pe săptămână vara şi de două ori pe lună primăvara şi toamna.

Cursul 5

Tablou clinic
Păsările atacate sunt anemice, neliniştite, slăbesc progresiv, iar producţia de ouă scade.
Înţepătura ploşniţei este şi pruriginoasă, din cauza salivei. Păsările pot şi muri, mai ales după o
„explozie” populaţională a cimicidelor.
La om s-au semnalat reacţii alergice, tulburări nervoase şi oboseală. Unii indivizi, foarte
sensibili la înţepături, dezvoltă chiar o imunitate solidă dacă sunt expuşi la atacul ploşniţelor
perioade îndelungate.
Cimicidele sunt incriminate şi în transmiterea unui număr mare de boli, printre care:
hepatita B, febra recurentă, lepra, leishmanioza etc.

Combaterea ploşniţelor în fermele de păsări se bazează pe următoarele aspecte:

 cunoaşterea biologiei speciei implicate
 a nivelului de extindere în fermă
 şi a sensibilităţii la insecticidele utilizate (se efectuează periodic sau când există
suspiciunea apariţiei rezistenţei, prin metoda contactului tarsal)

Insecticide utilizate în combaterea ploşniţelor:

 Carbetox 0,5% - se aspersează pe cuibare şi paturi, pereţi, stâlpi de susţinere, uşi, în
camerele anexe ale halelor etc., cu repetare obligatorie la 8-15 zile
 Clorofos 3% - are remanenţă 1 săptămână
 Alfacron 2% - are remanenţă 1 săptămână

Este obligatorie:
 dezinsecţia repetată la intervale de 3 săptămâni pe toată durata ciclului de producţie (cu
excepţia ultimelor 2 săptămâni înainte de tăiere)
 înlocuirea periodică a insecticidelor
 dezinsecţia încăperilor anexe
 dezinsecţia cofrajelor şi a ustensilelor (gazarea în spaţii închise etanş cu hidrogen
fosforat)

CULICIDELE (ŢÂNŢARII)
Familia Culicidae cuprinde circa 300 de specii de ţânţari răspândite pe tot globul (de la
nivelul mării până la altitudinea de 2500 m). Ţânţarii sunt vectori importanţi pentru o serie de
agenţi etiologici cu importanţă pentru sănătatea omului, dar şi agenţi de disconfort.
Culicidele sunt specii holometabole, ele trecând, în dezvoltarea lor, prin stadiile de ou -
larva - nimfă - adult. Primele trei stadii trăiesc în mediul acvatic, iar adulţii sunt insecte
zburătoare foarte active.

12
 Ouăle au o lungime de 0,60-0,75 mm. Variaţiile de formă, mărime şi de culoare sunt
uneori folosite în taxonomie, în special pentru a diferenţia speciile de anofeli. Cele mai multe
specii depun ouăle pe suprafaţa apei, ele plutind din cauza tensiunii superficiale sau graţie
prezenţei flotoarelor laterale sau apicale. Alte specii depun ouăle pe pământul umed sau pe
suporturi plutitoare.
Larvele ţânţarilor sunt acvatice şi se dezvoltă trecând prin patru stadii, asemănătoare
structural, dar diferite ca dimensiuni, despărţite de năpârliri. Capul este format de o placă
chitinoasă mediană (frontoclipeu) şi două laterale (periclipeu, plăci epicraniene) care delimitează
capsula cefalică. Piesele orale (labrum, labium, mandibule şi maxile) sunt specializate pentru
sfărâmat. Pe plăcile epicraniene, pe piesele orale şi pe antene se găsesc peri. Antenele, la cele mai
multe specii, sunt acoperite cu spini foarte mici.
Toracele este nedivizat, turtit dorso-ventral şi acoperiţi de numeroşi peri. Abdomenul este
format din 9 segmente ornate cu peri. Pe segmentul 8 se deschid cele două orificii stigmatice, iar
la capătul terminal al segmentului 9 se găseşte orificiul anal.
Pupele de ţânţari sunt mobile şi au formă de virgulă sau de semn de întrebare, format
dintr-un cefalotorace globulos şi dintr-un abdomen recurbat. Pe cefalotorace se găsesc ochii,
diferite apendice (antene, trompa, picioare, aripi) şi două cornete respiratorii. Abdomenul este
mai îngust, format din 8 segmente şi terminat cu două palete înotătoare.
Adulţii au corpul de 5-20 mm, format distinct din cap, torace şi abdomen. Capul este mic,
globulos, mobil. Are doi ochi compuşi din 400-500 omatidii. Antenele sunt formate din 15
articole la masculi şi din 16 la femele. Trompa (proboscis) este adaptată pentru înţepat şi supt la
femele, iar la masculi componentele trompei sunt atrofiate în diferite grade. Piesele bucale
(labrum-ul, hipofaringele, două mandibule şi două maxile) sunt aşezate într-un fel de jgheab sau
teacă a labiumului. Aceste piese formează un fascicul perforator solidarizat datorită unei secreţii
uleioase. Hipofaringele conţine canalul salivar, iar labrumul canalul alimentar.
Toracele este masiv, globulos, format prin sudarea a trei segmente pro-, mezo- şi
metatorace, pe fiecare inserându-se câte o pereche de picioare. Pe al doilea segment (mezotorace)
se inseră o pereche de aripi şi una de stigmate, iar pe ultimul (metatorace), o pereche de
balansiere şi două de stigmate. Picioarele sunt alcătuite din 5 segmente, ultimul fiind prevăzut cu
două gheare. Aripa este formată dintr-o membrană alară transparentă, cu nervuri longitudinale şi
transversale care delimitează între ele celulele. Marginea posterioară a aripii este prevăzută
franjuri solzoase.
Abdomenul este alcătuit din 10 segmente, dintre care doar 8 sunt vizibile la exterior.
Fiecare dintre aceste segmente este format dintr-o parte dorsală (tergit) şi o parte ventrala (sternit)
legate printr-o membrană laterală (pleure laterale). Ultimele segmente abdominale (9 şi 10)
constituie apendicele genitale a căror morfologie este foarte complexă mai ales la masculi, la care
poarta numele de hipopigiu.
Aparatul digestiv ocupă o mare parte din corpul insectei şi este compus din trei părţi
denumite intestin anterior, mijlociu şi posterior:
 intestinul anterior este format din faringe, esofag şi guşă
 intestinul mijlociu este reprezentat de stomac
 intestinul posterior cuprinde ileonul, colonul, ampula rectala cu papilele rectale şi anusul
Cavitatea generală sau hemocelul conţine un sânge incolor; circulaţia este asigurată de
inima situată dorsal în abdomen. Funcţia sângelui este de a vehicula substanţele nutritive extrase
din tubul digestiv, dar şi deşeurile ce vor fi eliminate prin tuburile Malpighi. Sângele nu are rolul
de a transporta oxigenul care ajunge la ţesuturi printr-o reţea de trahei ramificate, cu originea în
stigmatele respiratorii.

13
 Sistemul nervos este constituit dintr-un ganglion supraesofagian de la care pleacă doua
lungi cordoane nervoase cu ganglioni la fiecare segment al corpului (cap, torace şi abdomen) şi
cu ramificaţii nervoase segmentale.
Aparatul reproducător este format, la femele, din două ovare ale căror oviducte se reunesc
pentru a forma un conduct comun care se deschide în camera genitală sau în vagin. Tot aici se
deschide canalul spermatecilor şi canalele celor două glande accesorii care secretă coaja ouălor.
Aparatul genital mascul este alcătuit din doua testicule cu canalele lor deferente care,
unite, formează un canal ejaculator, o veziculă seminală şi glande accesorii.

Ciclul biologic
Culicidele sunt diptere nematocere holometabole. Ele trec prin stadiile de dezvoltare de la
ou la adult (ou – larvă – nimfă – adult), între fiecare stadiu producându-se o năpârlire.
Ieşirea larvelor din ouă se numeşte eclozionare, iar ieşirea adultului din exuvia pupală,
emerjare. Stadiile de ou, larvă şi nimfă se dezvoltă în mediul acvatic. Factorii climatici
influenţează puternic evoluţia ţânţarilor.

Genul Aedes
Înglobează 500-870 specii (în funcţie de autorul citat) răspândite în toate regiunile
globului. În ţara noastră s-au identificat până în prezent 19 specii.
Sunt ţânţari de talie mijlocie (5-6 mm). Ouăle sunt alungite, negre, au coaja tare, sunt
foarte rezistente la îngheţ şi sunt depuse, de regulă, pe pământ umed sau pe vegetale. Larvele
măsoară 1-200 mm şi sunt negricioase.
Speciile de Aedes trăiesc departe de aşezările umane sau de adăposturile de animale.
Ajung însă, uneori, şi la acestea.
Unele specii sunt excelenţi vectori pentru virusuri, nematode şi filarii

Genul Culiseta
Cuprinde 40 de specii de ţânţari de talie mare (la noi s-au semnalat 6). Biotopurile de
pontă sunt în special mlaştinile. Ouăle sunt depuse în apă, mai multe la un loc, sub formă de
bărcuţă. Larvele se hrănesc cu alge, iar adulţii se hrănesc pe mamiferele sălbatice şi, mai rar, pe
păsări. Sunt adesea purtătoare de arbovirusuri.

Genul Culex
Sunt considerate ca făcând parte din acest gen aproape 800 specii răspândite în lumea
întreagă, în special în regiunile tropicale şi subtropicale (în România au fost identificate 8 specii).
Sunt specii de talie mică. Ouăle, de 0,7-1 mm, sunt depuse câte 200-300 la un loc,
aglutinate sub forma unei bărcuţe la suprafaţa apelor stătătoare din apropierea aşezărilor umane
(bălţi, fose de gunoi, mlaştini, reţele de irigaţie, canale de evacuare etc.).
Iernează numai femelele fecundate în locuri adăpostite, cu umiditate crescută: grote,
cămări, peşteri, reţele de canalizare etc.
În zonele mai reci femelele sunt predominant ornitofile, pe când în cele mai calde ele
înţeapă şi mamiferele şi omul.

Genul Mansonia
Cuprinde 25 specii, majoritatea tropicale şi subtropicale, la noi semnalându-se 2 specii.
Femelele depun ponta în ape bogate în vegetaţie (mlaştini, lacuri) fiind cunoscuţi ca "ţânţari de
mlaştină”. Larvele şi nimfele sunt acvatice. Iernează în stadiul de larva III.

14
 Ecologie şi epidemiologie
Dinamica populaţională a diferitelor specii de culicide este determinată de factorii genetici
în strânsă interacţiune cu cei ecologici. Ţânţarii au o remarcabilă plasticitate ecologică,
caracteristică ce le prilejuieşte distribuţii geografice şi sezoniere deosebite.
Depunerea ouălor, dezvoltarea larvelor şi a nimfelor sunt condiţionate de existenţa
mediului acvatic. Ouăle sunt depuse izolat pe suprafaţa apei (Anopheles), lipite unul de altul,
formând o bărcuţă plutitoare (Culex, Culiseta) sau individual, în scorburi de copaci, pe axilele
frunzelor (unele specii Aedes) şi pe pământ inundabil (majoritatea speciilor de Aedes). Numărul
de ouă dintr-o pontă este 100-400, femela putând depune 2-3 ponte (cu un total de 800 până la 2
500 de ouă) sau, în anumite condiţii, chiar 7-8 ponte. Durata stadiului ovular este de 2-3 zile.
Larvele tuturor culicidelor trăiesc în apă, de obicei dulce şi stătătoare. Puţine specii sunt
reofile (preferă apele curgătoare), iar altele sunt halofile (preferă apele sărate). Unele aleg
crăpăturile stâncilor scăldate de apa mării, iar altele apele salmastre. Apele umbrite sunt locul de
dezvoltare pentru larvele An. umbrosus (specie sciafilă – preferă locurile umbroase), iar cele
însorite pentru cele de An. maculans (specie heliofilă).
Alţi factori care influenţează dezvoltarea larvară - gradul de poluare al apelor care este
diferit suportat de către speciile de ţânţari; temperatura apei face ca un biotop să fie preferat de o
specie sau alta; pH-ul, natura şi abundenţa vegetaţiei acvatice, fauna etc.
Poziţia larvelor este paralelă sau oblică faţă de suprafaţa apei, reprezentând un caracter de
specie legat de modul de captare a aerului. Larvele de ţânţari, foarte mobile, plonjează în
adâncime când se simt ameninţate sau pentru a căuta hrană, care consta din larve de alte culicide,
bacterii, alge microscopice, protozoare etc. Datorită poziţiei lor oblice faţă de suprafaţa apei,
larvele prevăzute cu sifon se hrănesc cu particule organice submerse libere sau fixate pe
suporturi, pe când larvele de anofeli care stau orizontal, se hrănesc mai ales cu particule organice
plutitoare. Există şi specii prădătoare şi canibale, canibalismul putând fi consecinţa densităţii prea
mari a larvelor, în special a celor de anofeli. Durata stadiului larvar este de 8-12 zile.
Nimfele sunt acvatice şi mobile. Ele nu se hrănesc, dar preiau aerul atmosferic cu ajutorul
celor doua cornete respiratorii. Stadiul nimfal este un stadiu de tranziţie cu metabolism extrem de
activ, în cursul căruia se produc transformări morfologice şi fiziologice profunde, care fac
trecerea de la larva acvatică şi saprofită la adultul cu viaţă aeriană şi, de regulă, hematofag în
cazul sexului femel. La sfârşitul acestui stadiu, tegumentul nimfei se despică formând o fantă
medio-dorsală prin care ţânţarul adult îşi degajează succesiv toracele, capul, picioarele şi
abdomenul, abandonându-si exuvia în apă. Emerjarea durează în medie 15 minute, producându-
se de obicei noaptea (o formă de apărare împotriva prădătorilor). Emerjarea masculilor este mai
timpurie decât a femelelor.
Acuplarea se produce la 24-48 de ore de la emerjare, înainte de hrănire. Speciile eurigame
se acuplează în spatii foarte largi, iar la cele stenogame acest act putându-se realiza în spaţii
restrânse. Împerecherea, de regulă petrecută în zbor, are loc, în general, o singură dată.
Deoarece masculii nu sunt hematofagi, ci nectarivori, deplasarea lor este restrânsă în jurul
biotopului larvar. Longevitatea lor este redusă. Cu toate că şi femelele pot absorbi sucuri
vegetale, la majoritatea speciilor se constată hematofagia acestora. Acest fapt le determină să
caute gazde, zborul către acestea fiind condiţionat de temperatură, umiditate, curenţi aerieni etc.
Temperatura, umiditatea şi conţinutul crescut de bioxid de carbon din apropierea gazdelor joacă
un rol atractant numai pe distanţe mici.
Dispersia ţânţarilor poate fi activă şi pasivă (dispersie anemocoră, favorizată de vânt).
Deplasarea activă, prin zbor, se face de seara până dimineaţa. Pentru adăpostire, în cazurile în

15
care condiţiile atmosferice devin nefavorabile, ţânţarii preferă locurile întunecoase, cu slabe
mişcări ale aerului şi cu umiditatea ridicată: locuinţe, grajduri, poduri, pivniţe, şoproane,
vehicule, scorburi de copaci, crăpături de stănci etc. Din acest punct de vedere speciile de ţânţari
se grupează în endofile şi exofile.
Longevitatea femelelor în natură este dificil de apreciat: 3 săptâmâni-3 luni. În laborator
longevitatea este mai mare.
Ritmul de activitate este dependent de factorii climatici. În mare, se poate considera că
ţânţarii au activitate permanentă, cu fluctuaţii populaţionale reduse (în climatul tropical), iar alţii
sunt nevoiţi să-şi întrerupă activitatea în sezoanele nefavorabile (în climatul temperat). În aceste
din urmă zone, culicidele trebuie să supravieţuiască perioadelor nefavorabile sub forma unui
anumit stadiu – de femelă adultă, în stare de quiescenţă sau în stare larvară.
Activitatea nictemerală este apreciată prin ritmul de agresivitate. Cea mai mare parte a
speciilor manifestă unul sau mai multe vârfuri de agresivitate bine precizate, în general
crepusculare sau nocturne. Aceste vârfuri pot să varieze după specie în funcţie de umiditate,
temperatură şi vânt. Speciile exofile se hrănesc, de regulă, în exteriorul locurilor de adăpostire, pe
când cele endofile atacă omul şi animalele aflate în adăposturi şi, mai rar, când se află în exterior.
După preferinţele de hrănire pe diferite gazde, ţânţarii se împart în trei categorii:
antropofili, zoofili şi înţepători nediscriminatori. Dar, în ultima instanţă, în situaţii deosebite,
predomină factorul disponibilitatea gazdei, specificitatea trecând pe planul doi.

Patogenitate
Invazia cu ţânţari devine deranjantă pentru animale când populaţiile sunt alcătuite din
foarte numeroşi indivizi. În unele situaţii, când se înregistrează aşa-numitele explozii
populaţionale, atacul culicidelor se poate solda şi cu scăderea producţiilor sau, uneori, chiar cu
moartea animalelor.
Prin introducerea secreţiei salivare la locul înţepăturii se produc durere, prurit persistent,
edem şi hiperemie locală.
S-a constatat că pisicile şi cabalinele prezintă o hipersensibilitate la înţepăturile de ţânţari:
 la pisici – pe faţă, urechi şi uneori la joncţiunea deget-cuzineţi apar eriteme până la
ulceraţii, edeme sau chiar noduli; uneori limfonodurile regionale sunt mărite. Se prezintă
ca o afecţiune sezonieră.
 cabalinele manifestă reacţii papuloase, urticarie pe tot corpul, dar în special pe laturile
corpului şi flancuri.

Rol sanitar
Culicidele reprezintă categoria de vectori cu cea mai mare importanţă pentru sănătatea
omului. Multe specii sunt vectori mecanici sau chiar gazde intermediare pentru o serie de agenţi
patogeni:
 sunt gazde intermediare pentru protozoare – de exemplu, Plasmodium malariae
 sunt gazde intermediare pentru filarii la om şi la câine (Dirofilaria immitis, Dipetalonema
spp.)
 sunt vectori mecanici pentru bacterii – Pasteurella spp., Leptospira spp, Rickettsia spp.
 sunt vectori mecanici pentru virusuri:
 virusul febrei văii Rift
 virusul encefalitei St. Louis
 virusul febrei efemere
 virusul febrei galbene

16
  virusul Denga etc.
 sunt vectori pentru artropode – pentru păduchi, acarieni de râie, pentru ouă de
Dermatobia hominis (în America Centrală)

Combatere
1. Metode ofensive
 capturarea insectelor
 introducerea în habitat a duşmanilor naturali – lilieci, păianjeni
 utilizarea insecticidelor
2. Metode defensive
 plase din sârmă sau material plastic la uşi şi ferestre
 perdele la uşi şi ferestre
Larvele pot fi combătute prin creşterea duşmanilor naturali – peşti, plante carnivore (genul
Utricularia), peşti.

Cursul 6

SIMULIDELE
Familia Simuliidae cuprinde 1554 de specii de diptere diurne, higrofile, cosmopolite, cu
dimensiuni cuprinse între 2-6 mm., de culoare neagră-cafenie, cu puncte gălbui, vizibile mai ales
pe abdomen şi picioare.
Capul este mic, turtit antero-posterior, prevăzut cu antene formate din 9-11 segmente
acoperite cu peri scurţi. Ochii sunt ovali şi compuşi din sute de mii de faţete. Trompa femelelor
este scurtă, hexachetă, adaptată pentru înţepat şi supt. Femelele celor mai multe specii sunt
hematofage, iar masculii tuturor speciilor se hrănesc cu sucuri vegetale. Există totuşi câteva
semnalări despre hematofagia unor masculi.
Toracele oval, puternic convex dorsal (de unde denumirea de „muşte cocoşate”), poartă
doua aripi mari, hialine dispuse în acoperiş, ca o pereche de foarfece, când sunt în repaus.
Picioarele sunt relativ scurte şi groase, bicolore sau zebrate.
Abdomenul este oval alungit, format din 8 segmente, flexibil, permiţând înmagazinarea
unei mari cantităţi de sânge. Femelele se deosebesc de masculi atât prin mărime şi conformaţie,
cât şi prin coloraţia mai deschisă.
Habitat: regiuni păduroase, cu ape curgătoare oxigenate, necesare dezvoltării larvare.
Cel mai cuprinzător gen este Simulium care înglobează 1200 specii, răspândite în toate
regiunile globului. Alte două genuri care cuprind un număr mare de specii sunt Austrosimulium şi
Gigantodax.
Ouăle sunt ovoide, turtite pe o latură, cu coaja netedă şi extremităţile rotunjite. La
suprafaţă, ouăle au o substanţă vâscoasă, care le permite aglutinarea. În momentul pontei ouăle
sunt albe, apoi devin ocracee şi întunecate (chiar negricioase) în următoarele 24 de ore.
Larvele sunt vermiforme, scurte, cu o capsulă cefalică bine dezvoltată. Anterior prezintă
un picior toracic scurt, terminat cu un aparat spinos adeziv. Posterior prezintă un aparat discoidal
adeziv şi branhii rectale. La extremitatea rostrală prezintă antene, o pereche de organe
flabeliforme pentru filtrarea apei şi aparat bucal conformat pentru sfărâmat.

17
 Nimfele sunt diferit conformate în funcţie de specie. Ele au mai multe şiruri de spini mari
abdominali, dorsali şi ventrali. Pupa este adăpostită într-un cocon ţesut de către larvă înainte de
metamorfozare. Acest cocon are formă de cornet, pantof sau cizma, cu o largă deschidere
anterioară. Pupa nu se hrăneşte şi treptat se închide la culoare, odată cu transformarea în adult.

Ciclul biologic.
Simulidele sunt ovipare. După fecundare şi hrănirea cu sânge, femelele depun după 5-21
de zile grupe de câte 150-300 de ouă per pontă (de regulă sunt 4-5 ponte). Depunerea ouălor are
loc sub apă, pe suprafaţa apei, pe plante, pietre, lemne sau frunze submerse periodic sau
permanent, dezvoltarea larvară şi pupală realizându-se doar în mediul acvatic bogat în oxigen.
Incubaţia este de 3-8 zile, dar în zonele temperate în anotimpurile mai reci, evoluţia se
încetineşte şi incubaţia poate dura câteva luni. Dezvoltarea larvară trece prin 6-9 stadii şi necesită
o perioadă de 2-8 săptămâni, variaţiile fiind însă destul de mari, în raport cu factorii de mediu, în
special cu temperatura.
La sfârşitul stadiului larvar, larva, care măsoară 5-13 mm, îşi caută un loc mai adăpostit
sub frunze sau sub pietre, de obicei în aval de locul unde a trăit ca larva şi începe să-şi
construiască un cocon nimfal.
Nimfele se află fixate izolat, în şiruri sau grupe pe suporturi vegetale sau pietre submerse.
Dezvoltarea pupală durează 4-15 zile în condiţii favorabile.
Adulţii eclozionează pe sau sub apă, ieşind din tegumentul nimfal printr-o despicătură
longitudinală din regiunea capului şi toracelui. La majoritatea speciilor emerjarea are loc
preponderent în timpul zilei. Insecta eclozionată iese la suprafaţa apei cu ajutorul unui strat de aer
existent în jurul corpului său şi îşi poate lua zborul imediat. La 4-5 ore de la ecloziune are loc
împerecherea şi femelele încep căutarea hranei. Acuplarea are loc în zbor (eurigamie).

Genuri şi specii de simulide

1. Genul Titanopteryx – T. Maculata
2. Genul Eusimulium – E. aureum
3. Genul Wilhelmia – W. lineata
4. Genul Boophthora – B. erythrocephala
5. Genul Odagmia – O. ornata ornata
6. Genul Simulium . S. columbaczense

Epidemiologie
În stadiile preimaginale - ou, larvă, nimfă - simulidele sunt frecvente în regiunile cu ape
curgătoare care prezintă condiţii corespunzătoare pentru dezvoltarea elementelor nutritive (alge,
protozoare, bacterii, particule organice diverse).
Simulidele sunt răspândite pe tot globul dacă găsesc animale cu sângele cărora se pot
hrăni şi dacă există ape curgătoare favorabile dezvoltării larvelor şi nimfelor.
Cursurile de apă favorabile dezvoltării simulidelor la noi în ţară sunt:
a) Cursuri mici, pâraie cu lungimea de până la 3 km, cu albia însorită, cu viteze mari ale
curentului, cu vegetaţie bogată şi care nu seacă vara. În aceste ape se găsesc cele mai bogate
ponte.
b) Râuri mici, de 10-30 km cu curs rapid şi cu debit destul de stabil. Populaţiile de
simulide din aceste râuri sunt destul de variate
c) Râuri mari cu lungimea de 80-100 km sau mai mult, cu albia pietroasă, cu sau fără
vegetaţie. Aceste râuri pot fi, pe anumite porţiuni, bogate în simulide (cu condiţia să nu fie
poluate).

18
 d) Dunărea prezintă încă unele condiţii pentru dezvoltarea simulidelor, dar nu atât de
favorabile ca înainte de ridicarea barajelor
Întreaga reţea hidrografică din S-V României alcătuită din râurile şi pâraiele regiunilor
colinare până la altitudinea de aproape 2000 m este favorabila dezvoltării stadiilor preadulte ale
simulidelor.
Temperatura apei favorabilă dezvoltării este de la 5°C în sus, media temperaturilor
favorabile fiind între 15° C şi 25° C.
Ouăle rezistă la temperaturi scăzute până la -20°C şi la cele crescute până la 45°C.
Larvele şi nimfele nu rezistă la îngheţ, iar când temperatura mediului coboară sub 5 oC ele
intră în diapauză. Peste 35° C îşi încetează activitatea.
Larvele se hrănesc cu particule organice şi anorganice, iar nimfele nu se hrănesc Femelele
adulte sunt hematofage, iar masculii se hrănesc cu sucuri vegetale.
Când viteza apei încetineşte, larvele au tendinţa să se desprindă de suportul iniţial pentru a
se fixa la altul situat în aval. De multe ori, larvele desprinse lasă în urma lor un fir lung de până la
1 m şi revin apoi, contra curentului, ţinându-se de el.
Longevitatea femelelor este, în medie, de 30 de zile, maxima fiind de 90 de zile. Masculii
se hrănesc aproape exclusiv cu sucuri vegetale şi durata lor de viaţă nu depăşeşte 30 de zile.
Simulidele sunt mai active în zilele călduroase şi cu luminozitate mare (specii fototactic
pozitive). Activitatea minimă se înregistrează în zilele ploioase şi cu vânt.
Simulidele atacă fie izolat, atunci când apar în număr mic şi când invazia are caracter
local şi aproape permanent, fie în masă, atunci când invazia se face în roiuri. Atacul se realizează
numai în cursul zilei, cât este lumină.
Deplasarea (migraţia) simulidelor se realizează pe distanţe mari, în scopul împerecherii,
pentru căutarea hranei şi pentru găsirea apelor necesare pontei. Deplasarea masculilor este mai
limitată ca a femelelor, ei rămânând, de regulă, în preajma apelor în care au eclozionat.
Orientarea simulidelor care ataca mamiferele se face predominant optic, dar se cunosc şi specii la
care olfactia este mai importantă.

Patogenie, simptome, leziuni

Pericolul atacului cu simulide nu este datorat atât hematofagiei, cât acţiunii toxice. Saliva
simulidelor conţine o protează (citokinaza) şi albumine cu acţiune inhibantă asupra centrului
respirator, asupra cordului şi vaselor sanguine.
În timpul atacului, simulidele urmăresc animalele fără să se aşeze pe obiectele din jur.
Prefera animalele cu părul de culori închise şi pe cele care sunt în mişcare. Locurile de înţepare
sunt situate în general în regiunile cu pielea fină şi cu perii mai rari şi scurţi – ugerul, scrotul,
vulva, faţa medială a coapselor, regiunea perioculară şi perinazală, faţa internă a pavilioanelor
auriculare, regiunea anală. Înţepătura nu este profundă, dar prin mişcarea pieselor bucale se
erodează celulele până la capilarele dermice. Simulidele induc şi fenomene de hipersensibilizare.
Hrănirea durează 5-8 minute, dar sângele se scurge din plagă încă 1-2 minute după ce insecta a
zburat.
Animalele sunt neliniştite când simt apropierea roiului de simulide şi încearcă să scape
fugind în tufişuri şi ape.
În multe situaţii cu invazii puternice, simulidele pătrund în orificiile naturale, în special pe
nări, şi pot ajunge până în căile respiratorii profunde, unde, evident, mor şi sunt găsite la
necropsierea animalelor.
Îmbolnăvirile de mică intensitate se manifestă prin:
 scăderea producţiei de lapte sau prin reducerea capacităţii de muncă,
 abatere, inapetenţă,
 hipertermie urmată de hipotermie,

19
  puls accelerat şi de intensitate crescută,
 tuse, spumozităţi la gură, dispnee cu deschiderea cavităţii orale şi exteriorizarea limbii
 aceasta formă se termină prin vindecare sau, uneori, prin moarte în 6-7 zile.

În cazul atacurilor masive cu peste 10000 înţepături se produc îmbolnăviri grave în care
 predomină manifestările de insuficienţă circulatorie şi respiratorie
 dispneea este gravă
 puls mic şi săltăreţ care, de regulă, nu se poate număra
 cordul bate neregulat, pocnitor, zgomotele fiind greu de ascultat şi identificat
 edemele din regiunile declive sunt aproape generalizate pentru că, în afară de cele
provocate de modificarea permeabilităţii vasculare de către toxină, se suprapun şi cele de
stază
 hipertermie sau hipertermie
 tulburări de vedere
 stări de excitaţie intercalate de stări comatoase
 mers vaccilant, pareze şi paralizii
 avort în 2-3 zile de la debutul simptomelor (mai ales la femelele în ultimele luni de
gestaţie şi chiar la îmbolnăviri uşoare sau medii)

Tablou anatomopatologic
 edeme subcutanate, parţial şi în musculatură, în pereţii faringelui, laringelui, la
baza limbii, trahee şi esofag
 peteşiile pe peri-, epi- şi endocard, ficat, rinichi, bulbul spinal şi în ţesutul
conjunctiv subcutanat al regiunilor cu pielea fină şi părul rar
 cavităţile abdominală şi toracică pot deseori să conţină exsudat de culoare gălbuie.

Diagnostic
Modificările produse la locul înţepăturilor sunt tipice şi vizibile câteva zile – apare o mică
hemoragie subcutanată şi edem, iar în cazul mai multor înţepături în acelaşi loc, micile peteşii pot
conflua, iar edemul subcutanat este vizibil – fiind urmate de formarea unor cruste de sânge pe
piele.
Evoluţia acută este caracteristică şi se confirmă prin observarea simulidelor.
Trebuie să se ia în considerare şi dinamica sezonieră; se vor controla apele ca locuri
posibile de pontă pentru detectarea formelor preadulte (ouă, larve, nimfe).
Se va ţine seama de factorii meteorologici pentru a aprecia dacă este posibilă sau nu
ecloziunea în masă.
Diagnosticul diferenţial trebuie să se facă faţă de tetania de iarbă, când animalele au fost
scoase recent şi brusc la păşune; în asemenea situaţii apar totuşi mai puţine cazuri şi lipsesc
edemele şi peteşiile.

Combaterea
Pentru evitarea pierderilor trebuie să se cunoască bine condiţiile în care pot apărea invazii
masive şi să se adăpostească animalele până trece atacul. Se recomandă ca păşunatul animalelor
să se facă noaptea. Cunoaşterea condiţiilor locale ajută la aplicarea măsurilor hidroameliorative,
care nu permit dezvoltarea formelor larvare.
O chemoprofilaxie eficientă se poate realiza prin aplicarea de Phosmet 25 mg/kg pour on,
care protejează animalele timp de 5-6 săptămâni.
Aspersarea de piretrinoide asigură o protecţie de 5-12 zile ceea ce înseamnă că în
perioadele de risc mare se vor face săptămânal asemenea aplicări.

20
 Diferiţi repelenţi pot fi întrebuinţaţi repetat la 2 săptămâni.
Acţiunile îndreptate asupra formelor preimaginale trebuie să fie făcute ţinând cont de
impactul asupra echilibrului ecologic. Aplicaţiile din avion ale insecticidelor, sub forma de
aspersări sau aerosoli, pe locurile de odihna de noapte sau pe albiile râurilor suspecte, micşorează
populaţiile de simulide. Folosirea insecticidelor în apele de pontă provoacă mari pierderi faunei,
în special peştilor.
Măsurile hidroameliorative sunt raţionale şi vizează desecările, schimbările de cursuri de
ape, reducerea vitezei de curgere, scăderea nivelului apelor, distrugerea plantelor acvatice etc.
Favorizarea dezvoltării duşmanilor naturali ai simulidelor în apele de pontă este o cale
ideală, dar rezultatele par să nu fie pe măsura aşteptărilor. În acest scop se folosesc păsări, peşti,
nematode, protozoare (microsporidii), viespi, libelule etc.
Păşunatul de noapte şi în zilele ploioase asigura o bună protecţie.
Animalele bolnave se vor introduce de urgenţă în grajd şi se vor trata simptomatic cu
calciu, antihistaminice şi tonice cardiace. Rezultate bune dau spălăturile pe tot corpul cu apa rece
sau cu apă şi oţet.

FLEBOTOMIDELE
Sunt diptere încadrate în familia Phlebotomidae, cu genurile Phlebotomus, Sergentomyi şi
Lutzomyia. Sunt răspândite în America de Nord, America de Sud, Asia şi Europa, în regiunea
mediteraneană, limita nordică fiind paralela 45o. în România sunt întâlnite în Dobrogea şi Oltenia.

Morfologie
Sunt diptere brune-gălbui, cu picioare lungi şi păroase şi cu corpul subţire cu aspect
ghebos.
Capul este mic şi prezintă două antene mai lungi decât trompa, formate din 16 segmente.
Ochii sunt compuşi, mari şi negri. Aripile sunt înguste şi lanceolate şi sunt purtate aproape
vertical în repaus (asemănător fluturilor).
Componentele bucale au lungime moderată, iar mandibulele sunt funcţionale doar la
femelele hematofage. Mandibulele sunt absente la masculi, aceştia nefiind hematofagi.
Tubul digestiv este alcătuit din:
 canal aspirator pentru sânge
 cavitate bucală
 hipofaringe – cu două glande salivare dezvoltate
 guşă
 intestin mijlociu care se deschide prin pilor în
 intestinul posterior
 ampulă rectală
Abdomenul este format din 10 segmente, din care doar 8 sunt vizibile.

Ciclul biologic
Are o durată de 20-75 de zile, iar în condiţii de laborator durează 2 săptămâni. Dacă
intervine diapauza larvară, durata ciclului biologic este de 7-9 luni.
Femelele, după ce sug sânge, depun 50 de ouă per pontă pe sol, excremente sau cadavre.
După o perioadă de 4-17 zile eclozionează larvele (4 stadii larvare). Cuiburile larvare sunt
dispuse în crăpături ale solului, cuiburi de păsări, sub scoarţa copacilor, în scorburi etc. după cele

21
4 stadii larvare succesive apar nimfele, care rămân în aceleaşi locuri şi nu se hrănesc. După 6-15
zile, din nimfe se formează adulţii.
Ouăle au culoare albă la depunere, ca după 3 ore să devină brun-negricioase. Sunt alungite
şi uşor încurbate.
Larvele sunt vermiforme, acefale şi trec prin patru stadii înainte de a se transforma în
pupă. Aparatul bucal este de tip masticator, ele hrănindu-se cu vegetale în descompunere, insecte
moarte şi fecalele animalelor din vizuini.
Nimfele sunt formate din 12 segmente, din care primele 3 alcătuiesc cefalotoracele, iar
ultimele 9 abdomenul. Nu se hrănesc.

Epidemiologie
În stadiul de adult, flebotomii preferă habitatele din apropierea animalelor (sunt specii
zoofile) sau din apropierea locuinţelor (specii antropofile).
Flebotomii zboară seara şi/sau noaptea, în absenţa vântului, în adăposturi şi în afara lor,
dar pe distanţe mici. În pădurile dese pot fi şi diurni. Zborul este sacadat, cu salturi laterale de 20-
40 cm.
Ambele sexe se hrănesc cu sucuri vegetale, dar femela are nevoie de cel puţin o priză de
sânge pentru a depune ouăle. Durata prizei de sânge este de 10-30 de minute. Saliva flebotomilor
conţine substanţe cu acţiune vasodilatatoare (ex. peptida maxadilan). După 3-10 zile, cât durează
digerarea sângelui, femela depune ponta.
Hibernarea se produce în stadiu de ou sau de larvă.
Longevitatea adulţilor este de 3-4 zile la masculi şi de 40 de zile la femelă.

Patogeneză
Înţepăturile flebotomilor sunt foarte dureroase şi alergizante.
În România sunt răspândiţi Banat, Oltenia şi Dobrogea. În general, în zonele temperate
flebotomii nu realizează densităţi atât de mari pentru a fi patogeni.
În zonele tropicale transmit leishmanioza la om (proces în care sunt implicate 50 de specii
sau subspecii). În Peru şi Columbia transmit la om Bartonella bacciliformis. Mai sunt implicaţi şi
în transmiterea unor arbovirusuri care produc febra de flebotomi, febra de trei zile, febra de
papataci. Flebotomii mai sunt implicaţi şi în transmiterea virusului stomatitei veziculoase la
bovine şi cabaline.

Diagnostic
Presupune capturarea adulţilor cu ajutorul hârtiei lipicioase sau a capcanelor luminoase.

Combaterea
Se bazează în special pe utilizarea insecticidelor, în cadrul acţiunilor de combatere a
culicidelor. În zonele cu leishmanioză se insistă şi asupra biotopurilor flebotomilor.

Cursul 7

CULICOIZII

22
 Ceratopogonidele (familia Ceratopogonidae) formează o mare familie cu aproximativ 80
de genuri şi 4000 de specii. Unele specii sunt prădătoare ale altor insecte, altele sunt ectoparazite
pe unele insecte, iar o a treia grupă este formata din specii ale căror femele sunt hematofage pe
vertebrate.
Ceratopogonidele sunt cele mai mici insecte sugătoare de sânge, rareori având aripile cu o
lungime mai mare de 2 mm; în repaus, îşi încrucişează aripile pe abdomen sub forma de foarfece.
Aripile au nervurile slab evidenţiate şi cu puncte albe şi negre.
Aparatul bucal este alcătuit pentru a înţepa; prima pereche de picioare este mai scurtă
decât celelalte care, şi ele, sunt relativ scurte.
Adulţii au lungimea corporala 0,6 -5 mm şi antenele formate din 16 segmente.
La multe specii, toracele prezintă, pe faţa dorsală, pete de culoare neagră.
Genul Culicoides este singurul gen prezintă importanţă sanitar-veterinară reală. Cuprinde
1400 de specii, dintre care 90% sunt hematofage, cu largă răspândire geografică (din zona
tropicală până în zona tundrei şi de la nivelul mării până la altitudinea de 4200 m, în Tibet).
Speciile mai frecvent întâlnite în Europa sunt:
 C. pulicaris
 C. obsoletus – cea mai agresivă
 C. nubeculosus
 C. heliophilus – singura specie real agresivă pe timpul zilei
 C. impunctatus

Ciclul biologic
Femelele de culicoizi depun ouăle sub forma unor pelicule de culoare neagră pe diferite
substraturi care oferă o anumită cantitate de apă pentru dezvoltarea larvară şi nimfală.
Ecloziunea se produce după o perioadă de incubaţie de 2-9 zile, după care urmează 4
stadii larvare, cu o durată de 14-25 de zile, şi un stadiu nimfal, cu o durată de 2-10 zile. Din
nimfe se formează adulţii.
Durata ciclului biologic variază în funcţie de specie şi de clima regiunii (în zonele
tropicale durează 2 luni, iar în cele arctice chiar şi 2 ani).
Ouăle sunt mici şi alungite, adesea sub formă de banană. Sunt depuse izolat sau grupate
(câte 30 de ouă).
Larvele sunt formate din 13 segmente corporale (unul cefalic, trei toracice şi nouă
abdominale), la unele specii fiind prevăzute cu spini şi pseudopicioare. Larvele prezintă câte o
pereche de trahee, dar spiraculele sunt închise, respiraţia fiind cutanată. Larvele înoată rapid prin
mişcări de flexare a corpului şi se deplasează mai lent în medii mai vâscoase (noroi, mâl) sau
nisipoase. Larvele mai prezintă sete perianale care ajută la înot.
Cele patru stadii larvare sunt despărţite de patru năpârliri, ultima realizând trecerea spre
stadiul de pupă. Larva de stadiul IV măsoară 4-6 mm.
Pupa măsoară 2-4 mm. Capul şi toracele sunt fuzionate (cefalotorace), iar ultimul
segment abdominal prezintă o pereche de spini caudali cu ajutorul cărora se mişcă pe substrat.
Durata stadiului este de 2-10 zile, timp în care pupa stă îngropată în substrat şi nu se hrăneşte.
Înainte de emergenţa adultului, pupa, care este îngropată în substrat, se mişcă spre
suprafaţa acestuia pentru a facilita ecloziunea. În momentul ecloziunii adultul se urcă pe un
suport solid şi după zece minute poate zbura.
Masculii adulţi emerjează din pupă înaintea femelelor.
Multe specii de culicoizi, printre care şi cele antropofile, sunt autogene pentru primul
ciclu ovarian, dar pentru următoarele au nevoie de o hrănire cu sânge. Alte specii sunt strict

23
anautogene, necesitând sânge pentru fiecare pontă.

Epidemiologie
Femelele de culicoizi depun ouăle pe plante acvatice, pe fundul apelor stătătoare, sub
scoarţa arborilor în putrefacţie, în scorburile umede, sub pietre, în canale de irigare, pe solul
umed, pe fecale etc. Pentru a oferi condiţii bune de dezvoltare larvară şi nimfală locurile de
depunere a ouălor trebuie să aibă o anumită cantitate de apă.
Larvele sunt acvatice sau semiacvatice, ele fiind regăsite în zona ecotonică, între mediul
terestru şi acvatic, pe substraturi diverse, în primii centimetri de la suprafaţă: noroi, nisip, malul
apelor curgătoare sau stătătoare, izvoare etc., indiferent dacă apele sunt dulci, salmastre sau
sărate. Mai pot fi găsite în grămezi de gunoi menajer în descompunere, în turbării etc.
Larvele se hrănesc cu alge, bacterii. debriuri organice şi excepţional, cu alte larve. Factorii
care restrâng dezvoltarea larvelor sunt apa adâncă, malurile abrupte, sărăcia în plancton a
mediului şi slaba populare. Multe specii sunt stenotope, având cerinţe stricte, care se regăsesc
doar în anumite biotopuri şi care, astfel, pot fi ţinte precise pentru măsurile de control.
Ecloziunea adulţilor, la 2-10 zile de la formarea nimfei, este adesea sincronizată într-un
biotop dat, de unde posibila formare de veritabile roiuri.
Adultii zboară doar câteva sute de metri de la habitatul lor larvar. Toate speciile însă pot fi
purtate de vânt la sute de kilometri.
Prima funcţie majoră a adulţilor după emerjare este împerecherea pentru care, la multe
specii, masculii formează roiuri, pe care le părăsesc individual, pentru a se acupla în zbor cu
femelele întâlnite. Femelele virgine eliberează un feromon care atrage masculii şi stimulează
acuplarea.
Numărul de generaţii pe an variază în funcţie de climă: în zona temperată se înregistrează
o generaţie pe an, dar în Israel s-au semnalat chiar 8 pe an (C. impunctatus)
Ponta femelelor poate fi singulară sau repetată, aşa cum se întâmplă la C. nubeculosus,
care poate efectua până la cinci ponte.
Longevitatea adulţilor se poate extinde până la 70 de zile. La unele specii se produce
moartea femelelor după pontă.
Adaptări fizio-comportamentale:
 estivaţia – în condiţii de secetă, cu întârzierea ecloziunii larvare
 amorţirea – iarna, în zonele temperate – stadiul larvar se prelungeşte până la 7
luni, asigurând menţinerea speciei în anul următor
Adulţii se hrănesc cu sucuri vegetale, dar femelele multor specii sunt hematofage. Aceste
din urmă specii pot fi mamalofile şi/sau ornitofile. Şirul gazdelor este însă mult mai lung,
incluzând şi unele heteroterme.
Activitatea de hrănire se desfăşoară după un ritm circadian, existând
 specii diurne – un mic număr de specii de culicoizi
 specii crepusculare şi/sau nocturne cele mai multe specii de culicoizi
Speciile diurne manifestă două vârfuri ale activităţilor: dimineaţa, la două-trei ore de la
răsăritul soarelui, şi după amiaza, în apropierea amurgului.
Condiţiile meteorologice modifică ritmul activităţii culicoizilor. Un episod ploios de vară
intensifică, după încetarea sa, activitatea culicoizilor. Gradul de hrănire poate, de asemenea,
modifica modul de comportare. Femelele aflate în repaus pot fi activate dacă în apropierea lor
apare o gazdă de la care ar putea absorbi sânge. Sunt descrise chiar şi componente legate de
fazele lunii (ritmuri selenare).
Culicoizii zboară, de regulă, pe timp calm, numărul celor aflaţi în aer descrescând rapid în

24
raport cu creşterea vitezei vantului. Există numeroase variaţii de specie. Femelele de C. sibirica
încetează să mai înţepe animalele când viteza vântului depăşeşte 1,3 m/s pe când cele de C.
phlebotomus rămân active şi când vântul atinge viteze de 3,3 m/s. Comportamentul de zbor mai
este influenţat şi de temperatura aerului.
Comportamentul la înţepare este probabil specific şi diferit, culicoizii preferând anumite
zone ale corpului gazdei pentru a suge sânge. La om preferă faţa şi urechile, iar la animale
abdomenul şi zona periorbitară. Culicoizii atacă animalele la păşune, dar pot pătrunde şi în
grajduri sau se adună la ferestrele acestora.

Importanţa medicală şi veterinară

Prin atacul direct asupra animalelor şi omului culicoizii sunt deranjanţi şi chiar dăunători.
La ecvine şi canide provoacă dermatita estivală recidivantă.
Culicoizii transmit numeroase bacterii, protozoare şi helminţi, dar în special virusuri la
om şi animale. Aproximativ 50 de virusuri au fost izolate de la diversele specii de Culicoides,
printre care virusul febrei de trei zile şi virusul bolii limbii albastre.
Adulţii au acţiune:
 iritativă – provoacă edem, eritem şi prurit la locul înţepăturii
 hipersensibilizantă – la ecvine şi canide
 spoliatoare – femelele care sug sânge
 inoculatoare – bacterii, virusuri, protozoare (12 specii), helminţi (20 de specii)

TABANIDELE (tăunii)
Familia Tabanidae cuprinde 4 subfamilii (subfam. Pangoniinae – cea mai primitivă,
subfam. Scepsidinae – doar în Africa tropicală, subfam. Tabaninae şi subfam. Chrysopinae)

1. Subfamilia Chrysopinae
a) Genul Chrysops – cuprinde 300 de specii cu dimensiuni relativ mici, cu antene lungi şi cu
desen pe partea dorsală adesea galben, pestriţ.
Chrysops relictus – măsoară 7-11 mm, are culoare galbenă, cu pete cafenii, care formează
desene caracteristice. Specia este răspândită la câmpie şi în zonele păduroase, de-a lungul râurilor
cu maluri nisipoase.
Alte specii – C. italicus, C. pictus

b)Genul Silvius
Silvius alpinus – tăun maroniu, de talie mijlocie, cu aripi transparente şi antene scurte.

2. Subfamilia Tabaninae
a) Genul Chrysozona – cuprinde peste 300 de specii mici şi mijlocii, cu ochi albaştri-verzui.
Femelele sunt hematofage şi atacă animalele fără zgomot, mai ales pe timp noros, înainte de
ploaie (denumire populară de „ploiniţe”).

25
 Specii – Ch. italica, Ch. variegata

b) Genul Tabanus – cuprinde peste 1 000 de specii mari şi mijlocii, cu aripile transparente
sau opace. La noi în ţară se găsesc 47 de specii.
Tabanus bovinus - femela măsoară 21-24 mm, are capul masiv, de culoare neagră cafenie
cu pete din peri gălbui. Masculul este aproape la fel de mare, dar cu abdomenul mai îngust. Este o
specie întâlnită la noi, care apare de la începutul lunii mai şi atacă în special bovinele şi ecvinele.

c) Genul Hybomitra – cuprinde foarte multe specii greu de diferenţiat, de talie mijlocie şi
mare, care trăiesc în regiunea palearctică. Coloraţia este brun-roşietică, iar aripile sunt
transparente.
Specii – H. bimaculata

Ciclul biologic
După acuplare, care are loc înainte de hrănirea cu sânge, femelele depun ouăle pe plante
acvatice sau pe diferite substraturi umede din jurul apelor (puţine specii depun ouăle pe
substraturi uscate). Ouăle sunt depuse sub formă de mase compacte, unistratificate sau
pluristratificate.
Embriogeneza durează maxim 7 zile, după care se produce ecloziunea larvelor. Acestea se
afundă în substrat şi cresc lent, trecând prin 6-10 stadii (cu o durată de 9-10 luni). Larvele
acvatice au o evoluţie mai lentă comparativ cu cele care se dezvoltă în mlaştini sau nisipuri. În
plus, numărul de năpârliri, pentru aceeaşi specie, depinde de condiţiile de mediu – resurse
alimentare şi temperatura.
La sfârşitul stadiului larvar, larvele se târăsc spre locuri mai uscate, devin imobile şi se
învelesc cu o coajă chitinoasă tare, devenind nimfe. După 5-20 de zile pupa se transformă în
adult.

Adulţii măsoară 6-30 mm, iar culoarea acestora este galben-portocalie, neagră-cenuşie sau
roşcată. Capul este mare, prevăzut cu ochi compuşi şi antene trisegmentate. Ochii sunt foarte
voluminoşi, holoptici (uniţi pe linia mediană) la masculi şi dichoptici (despărţiţi printr-o bandă
verticală îngustă) la femele.
Aparatul bucal este alcătuit din labrum, hipofaringe şi labium (piese impare) şi din câte
două mandibule şi maxile. Femelele sunt hematofage, iar masculii sunt nehematofagi (fitofagi).
Toracele are aceeaşi lăţime ca şi toracele şi este prevăzut cu o pereche de aripi cu solzi şi
nervuri şi 5 perechi de picioare alcătuite din câte 5 segmente. Abdomenul este voluminos şi
alcătuit din 9 segmente, ultimul cu rol genital.
Ouăle sunt cilindrice şi măsoară 1,52 mm. La depunere au culoare alb-gălbuie, pentru a
deveni la ecloziune cenuşii-cafenii sau negre.
Larvele sunt alungite, fusiforme, apode şi albicioase. Măsoară 0,6-5 cm şi au corpul
alcătuit din 12 segmente. Au două stigme anterioare şi două posterioare, acestea din urmă fiind
unite sub forma unui tub terminal. Capul este slab individualizat, dar prevăzut cu croşete bucale.
Larvele trăiesc liber în apă şi pe sol.
Nimfele sunt ovoid-alungite, măsoară 7-40 mm şi sunt acoperite de un tegument chitinos
alb-gălbui-verzui iniţial, care devine în timp cafeniu.

26
 Epidemiologie
Tăunii sunt consideraţi specii telmatofile (de mlaştină). Distribuţia lor geografică este în
ambele emisfere, fiind condiţionată de prezenţa apelor, a pământului umed, de temperaturile
ridicate, vegetaţia lacustră şi prezenţa unor mamifere cu sângele cărora să se hrănească femelele
adulte. Sunt întâlniţi de pe malurile mărilor şi oceanelor, până la altitudini de 3-4 000 m.
Populaţiile cele mai numeroase sunt localizate în zonele tropicale şi temperate.
În România, distribuţia lor este neuniformă, cele mai bune condiţii oferindu-le văile
râurilor, lacurile, bălţile şi Delta Dunării.
Femelele adulte se hrănesc cu sângele animalelor domestice şi sălbatice, o singură priză
de sânge asigurând o pontă de 100-1 000 de ouă, iar femelele unor specii pot depune ouă înainte
de priza de sânge (autogenie).
Prolificitatea este influenţată de specie şi de resursele de hrană, dar se apreciază că se
depun 400-1 000 de ouă per pontă. Pierderile în faza de ou sunt datorate uscăciunii, strivirii sau
canibalismului interspecific. Larvele sunt consumate de peşti, de larvele unor diptere şi de
himenoptere.
Iernarea tabanidelor se face în stadiul de larvă (se afundă în sol sau sub apă).
Longevitatea adulţilor – 8-10 zile femela şi o zi masculul.
Femelele atacă animalele la păşune, în zilele călduroase, înainte de ploaie. Reperarea
animalelor se face pe baza bioxidului de carbon expirat, iar a omului şi prin depistarea
transpiraţiei. Vântul cu o viteză mai mare de 4,5 m/s îi deranjează în zbor.

Patogeneză
Femela este hematofagă şi este obligată să preleveze una sau mai multe prize de sânge pe
zi sau la 2-3 zile. Aparatul bucal este adaptat pentru înţepat şi supt, iar mandibulele şi maxilele
taie pielea prin mişcări de ferăstruire, lăsând locul înţepăturii dureros. Saliva este anticoagulantă,
hemolizantă şi produce hipersensibilitate.
Consecinţele atacului:
 reducerea producţiilor datorită durerii şi disconfortului creat animalului
 anemie (o femelă preia la o priză aproximativ 200 mg de sânge, astfel că un
animal poate pierde în zilele călduroase până la 300 ml de sânge)
După ce femela şi-a încetat hrănirea, sângerarea nu este întreruptă deoarece saliva conţine
un polipeptid macromolecular cu proprietăţi asemănătoare hirudinei – tabanin. Acest fapt atrage
numeroase alte diptere la locul sângerării.
Dintre toate animalele atacate, caii suferă cel mai mult datorită faptului că au pielea mai
subţire şi părul mai scurt.
Animalele cu piele umedă sunt cele preferate de tabanide.
În urma înţepăturilor se mai produc:
 dermatite hemoragice, edeme cu întindere uneori destul de mare
 la tineret – tulburări în dezvoltare şi reducerea rezistenţei la boli
 apariţia diferitelor boli pentru ai căror agenţi etiologici sunt vectori tabanidele:
virusuri, bacterii protozoare
Tabanidele sunt cu atât mai periculoase cu cât pot suge sângele de la animale moarte
recent şi apoi transmit diferiţii agenţi etiologici la animalele sănătoase.
Există unele specii de tabanide care, dacă au fost întrerupte din hrănire, îşi urmăresc cu
tenacitate gazda. Dar majoritatea speciilor sunt mai puţin insistente şi se mută cu uşurinţă pe o
altă gazdă.

27
 Este demonstrată implicarea tabanidelor în transmiterea a o serie de agenţi etiologici:
– virusul anemiei infecţioase, al leucozei bovine, al pestei bovine, porcine,
stomatitei veziculoase etc.
– bacterii – B. anthracis, Clostridium spp., Pasteurella spp., Streptococcus
spp., Staphzlococcus spp., Leptospira spp. etc
– protozoare – tripanosome, teilerii

Diagnostic
Tabanidele pot fi recunoscute foarte uşor pe baza morfologiei lor. Prinderea acestor
diptere se face direct de pe pielea animalelor, în timpul prizei de sânge, sau prin utilizarea
capcanelor amplasate în apropierea locurilor de repaus.

Combatere
Din cauza biologiei lor, tabanidele sunt considerate printre cei mai importanţi dăunători ai
animalelor de fermă, împotriva lor putându-se elabora doar strategii de control care surprind cât
mai multe din particularităţile biologice (mai ales datorită faptului că viaţa lor se desfăşoară
parţial independent de gazdele lor).
Aplicarea de insecticide în habitatul larvar duce la reducerea drastică a populaţiilor
subsecvente de adulţi, dar provoacă dezechilibre în fauna locală.
Folosirea plăcuţelor auriculare cu l-cihalotrin s-a dovedit că asigură o protecţie mai bună
decât spray-urile cu alte piretrinoide (permetrin, resmetrin, cipermetrin).
Tehnologiile de creştere a animalelor pot influenţa incidenţa atacului tabanidelor – puţine
specii intră în adăposturi.
Atacul tabanidelor poate fi redus şi numai prin adăpostirea viţeilor sub acoperişuri cu
laturile deschise. Pe păşunile aflate la distanţe mari de lacuri, mlaştini sau păduri tabanidele sunt
rare.
Metode biologice de combatere – introducerea în habitatul larvar a:
 himenopterelor
 nematodelor mermitide
 păsărilor entomofage
Viespile Nyssonia capturează tabanidele adulte pe care le duc ca hrană larvelor lor.

DIPTERE PRODUCĂTOARE DE DISCONFORT

ECTOPARAZITISMUL CU MUSCIDE LA GRAJD

Etiologie
Diferitele specii ale familiilor Muscidae şi Fanniidae atacă animalele în grade diferite în
raport cu numeroşi factori de mediu şi cu coordonatele geografice ale fermelor.
Hrana diversă, uşor de găsit şi locurile de pontă numeroase asigură menţinerea unor
populaţii de muscide şi faniide suficient de numeroase pentru a fi luate în considerare, cel puţin
ca stânjenitori ai realizării producţiilor animalelor.
În grajdurile de porci predomină M. domestica, urmata de Fannia canicularis, pe când în
cele de bovine primul loc este ocupat de Stomoxys calcitrans. Adăposturile viţeilor sunt populate
mai ales de M. domestica şi F. canicularis. Fauna adăposturilor cabalinelor este alcătuită în

28
principal de M. domestica şi S. calcitrans. În îngrăşătoriile de miei predomina M. domestica.

Ecologie şi epidemiologie
Muştele de grajd prezintă importanţă în îngrăşătoriile de porci în care evacuarea gunoiului
se face mecanizat, în adăposturile de viţei, de ovine şi uneori în cele de găini ouătoare.
În îngrăşătoriile de porci trebuie avut în vedere că în majoritatea situaţiilor întregul ciclu
evolutiv are loc în grajd, în cazul speciilor „proprii de biotop” şi că pătrunderea în grajduri a
dipterelor adulte din locurile de pontă exterioare, ca în sistemele extensive, are rol minor.
Dezvoltarea formelor preadulte se realizează în canalele de evacuare a dejecţiilor, în stratul
superficial care pluteşte. Amestecurile de resturi de furaje, fecale şi urină constituie un mediu
deosebit de favorabil în acest sens. Într-un kg de asemenea substrat din canale pot fi găsite peste
10 000 larve şi pupe, cu mici oscilaţii în raport cu sezonul.
Spre deosebire de adăposturile tradiţionale în care populaţiile de muscide diminua drastic
iarna, în cele modernizate se pot găsi, în acest anotimp, populaţii extrem de numeroase.
În adăposturile convenţionale, locurile de odihnă ale muştelor sunt plafonul şi pereţii, pe
când în îngrăşătorii ele se aşează de preferinţă pe animale, atât iarna, cât şi vara.
Prejudiciile asupra producţiilor şi rolul patogen
Populaţiile masive din adăposturi provoacă disconfort pentru îngrijitori şi pentru animale.
În sistemele de creştere tradiţională s-a observat diminuarea semnificativă a producţiei de lapte la
bovine, ca şi a celei de carne la bovine şi porcine. În plus, laptele provenit de la vacile adăpostite
în grajduri intens populate de muşte are, de regulă, un procent mai mic de grăsime.
Disconfortul animalelor este realizat pe cale mecanică, prin deplasarea muştelor pe corp,
şi prin hrănirea cu secreţiile diverse de pe pielea intactă sau, mai ales, lezionată (M. domestica,
M, autumnalis). Muştele înţepătoare (Stomoxys calcitrans) provoacă iritaţii prin trompa lor şi, în
infestaţiile masive, sug cantităţi importante de sânge (o femelă poate consuma zilnic circa 16,5
mg de sânge, iar un mascul 9,5 mg).

ECTOPARAZITISMUL CU MUSCIDE LA PĂŞUNE

Etiologie
Animalele sunt atacate la păşune de muscide înţepătoare (Stomoxys calcitrans,
Haematobia irritans). După regiunile corporale preferate, aceste specii mai sunt cunoscute şi
după unele denumiri populare: musca de ochi (M. autumnalis). musca de cap (Hydrotaea), musca
de coarne (Haematobia).
H. stimulans poate fi găsită ca populaţii de câte 80 - 100 de indivizi pe o singură bovină,
spre sfârşitul verii - începutul toamnei.
Musca autumnalis poate parcurge până la 11 km pe zi. Adulţii sunt găsiţi doar temporar pe
bovine, deoarece în cea mai mare parte a zilei stau în mediul înconjurător pe iarbă, pe garduri şi
pe alte obiecte verticale. În schimb, în zilele călduroase din mijlocul verii, numeroase muşte sunt
observate pe capul bovinelor.
Mai multe specii de Hydrotaea şi Morellia pot fi găsite temporar pe corpul bovinelor, în
special în jurul orificiilor naturale, pe uger şi plăgi.

Prejudiciile asupra producţiilor şi rolul patogen

Infestaţiile masive duc, în mod cert, la scăderea producţiilor prin spolierea nutritivă a
gazdelor şi disconfort. Se produc: utilizarea necorespunzătoare a furajelor, tulburări de creştere la
tineret, scăderea semnificativă a producţiei de lapte.

29
 Aprecierea exactă a pierderilor economice în urma infestaţiei cu muşte de păşune este
foarte greu de făcut deoarece intervin numeroşi factori greu de estimat şi controlat: specia de
dipter, intensitatea infestaţiei, regimul de păşunat, nivelul productiv al animalului, durata
observaţiei etc. Din această cauză datele din literatura variază mult:
 producţia de lapte scade cu 4-50%,
 sporul cu 90-300 g/zi,
 utilizarea furajelor este considerată a fi cu până la 13% mai slabă.
Pierderea de sânge din cauza muştelor înţepătoare poate duce, în anumite condiţii, la
anemie. O femelă de Haematobia irritans poate suge 17,1 mg sânge pe zi, iar un mascul 12,1 mg.
Stomoxys calcitrans suge sânge de cel puţin doua ori pe zi, iar la fiecare priză de sânge se
produce o mică hemoragie care atrage alte numeroase muscide neînţepătoare.
Hydrotaea (atrasă de hemoragia rezultată în urma hrănirii muştelor înţepătoare pe ugerul
vacilor) devine principalul transmiţător al mastitei de vară a vacilor.
Reacţiile toxice sau alergice după înţepăturile muştelor nu au importanţă economică
precizată. Există însă cazuri de reactivitate individuală deosebită: înţepăturile speciei tropicale
Stomoxys nigra provoacă la viţei un tablou clinic foarte asemănător cu cel din simuliditoxicoză.
Muştele joacă rol şi de vectori pentru agenţi patogeni foarte diverşi (virusuri, bacterii,
rickettsii, ciuperci, protozoare sau helminţi), care sunt preluaţi din gunoaie, resturi menajere,
substanţe în putrefacţie, de pe plăgi, din deschiderile naturale, ca şi de pe alte diptere şi sunt
depuşi, în funcţie de comportamentul nutritiv şi prin fecale, pe alimente, furaje, piele, mucoase,
plăgi etc.
Un pericol mare îl reprezintă M. domestica care, în ciuda faptului că nu este un vizitator
specific al fecalelor, cum sunt Fannia canicularis sau Muscina stabulans, apare în număr foarte
mare în grajduri.
Dintre virusurile cu importanţă veterinară transmisibile prin muşte se amintesc: virusul
febrei aftoase, anemiei infecţioase, pestei porcine, variolei păsărilor şi al turbării. Atât muscidele
înţepătoare, cât şi cele neînţepătoare pot transmite şi virusuri patogene pentru om: virusul
poliomelitei, al variolei, al febrei galbene.
Pe corpul lor muştele pot transporta milioane de bacterii, iar intestinul lor poate conţine
altele, dintre care unele sunt deosebit de patogene. Anumite specii de salmonele pot supravieţui
în/pe corpul muştelor până la 35 zile,. S-a dovedit experimental transmiterea prin muşte a
speciilor Escherichia coli şi Shigella. Se mai ia în considerare transmiterea agenţilor cauzali ai
tuberculozei, leprei, tularemiei, brucelozei, holerei, botulismului, antraxului, rujetului, listeriozei,
leptospirozei. Muştele sinungulate sunt factori importanţi în cazul mastitelor piogene şi al
cheratoconjunctivitei.
Transmiterea miceţilor prin muşte este dovedită, mai ales în cazul celor cutanaţi de la
bovine (Trichophyton).
Transportul mecanic se observă în cazul oochisturilor de coccidii, al unor tripanosome,
babesii, leishmanii. Toxoplasma gondii poate rămâne viabilă şi infestantă timp îndelungat în
intestinul mijlociu al speciilor Stomoxys calcitrans, Musca autumnalis sau M. domestica şi de la
acestea poate fi transmisă la diferite gazde intermediare şi la pisică.
Unele muscide sunt cunoscute ca gazde intermediare pentru anumite cestode şi nematode,
iar ouăle unor helminţi pot fi transportate mecanic. Specii ale genurilor Musca, Hydrotaea,
Haematobia şi Stomoxys sunt gazde intermediare pentru diferite specii de Stephanofilaria.
Thelazia, Habronema, Parafilaria.
Muscidele şi Fanniidele sunt provocatoare de miaze facultative în special la om.

30
 Combaterea muscidelor poate avea succes numai dacă se aplică măsuri complexe,
igienice şi tehnologice, împreună cu folosirea insecticidelor şi a larvicidelor.
Se urmăreşte reducerea populaţiilor acestor diptere şi menţinerea lor sub nivelul care ar
putea fi dăunător sănătăţii şi/sau ar provoca nerealizarea producţiilor animalelor de fermă.
Măsurile de sanitaţie trebuie să fie realizate sistematic în fiecare grajd. Evacuarea şi
corecta depozitare a gunoiului sunt măsuri elementare obligatorii pentru asigurarea parametrilor
igienici optimi. Printr-o curăţenie, bine şi susţinut condusă, în adăposturi şi în jurul lor, se reduc
sau chiar se suprimă biotopurile de pontă.
Pe păşune trebuie să se ia în considerare reducerea numărului de larvă în fecale şi resturi
organice în putrefacţie prin activitatea coleopterelor coprafage. Pe toata perioada de păşunat se
pot folosi crotaliile impregnate cu cipermetrin.
Pentru combaterea chimică a muştelor pe păşune se foloseşte o întreagă paletă de
substanţă organofosforice, carbamice sau piretrinoide: clorfoxin, clorpirifos, diazinon, diclorvos,
dimetoat, fenclorfos, fenitrotion, fention, iodofenfos, malation, temefos, triclorfon, bendiocarb,
carbaril, propoxur, aletrin, resmetrin, fenotrin, permetrin, cipermetrin, deltametrin, fenvalerat etc.
Insecticidele se aplică în amestec cu diverse substanţe inactive, netoxice pentru a diminua
impactul negativ asupra animalelor aflate în mediu. În mod curent, insecticidele se condiţionează
sub formă de momeli toxice, pulberi de prăfuit, pulberi umectabile, concentrate. Căutându-se
mereu să se îmbunătăţească raportul doză-eficacitate, s-au preparat spray-uri, concentrate cu
volum ultra redus (VUR), granule şi microcapsule care permit eliberarea lentă şi controlată a
substanţei active.
Insecticidele condiţionate sub formă de pulberi de prăfuit aderă rapid la suprafeţele solide,
mai ales dacă sunt alcătuite din particule foarte fine.
În pulberile umectabile, substanţa activă este amestecată cu diferiţi ingredienţi inactivi şi
agenţi tensioactivi. La aplicarea se adaugă apă şi rezultă o suspensie stabilă, omogenă, care se
etalează bine pe suprafaţa tratată.
Insecticidele lichide se găsesc sub formulări diferite: concentrate emulsionabile, produse
pentru aplicare în volum ultra redus (VUR), produse care se folosesc dizolvate într-un lichid
organic, microcapsule, suspensii concentrate.
În combaterea muscidelor din adăposturi cele mai bune rezultate se obţin prin aplicarea
insecticidelor sub forma de aerosoli produşi la cald, cu particule până la 15 μm, sau produşi la
rece, cu particule între 15 şi 50 μm.
În creşterea intensivă a porcinelor tavanul şi pereţii, ca locuri preferate de muşte, au
suprafeţe reduse mult în raport cu efectivul de animale şi de aceea, dacă aspersarea se reduce la
aceste suprafeţe, este puţin eficientă. În plus, insecticidele depuse sunt repede inactivate prin praf,
condens etc.
Aplicarea insecticidelor pe suporturi (pereţi, boxe etc.) are bune rezultate dacă se folosesc
produse cu efect fulgurant şi care au o activitate remanentă suficientă.
Aplicaţiile realizate la sfârşitul iernii distrug populaţiile de Musca autumnalis care
iernează în grajduri. Toamna, este recomandabil să se prevină pătrunderea M. autumnalis în
adăposturi prin pulverizarea insecticidelor pe pereţii exteriori, insistând asupra contururilor
deschiderilor.
În aplicările pe pereţi, în amestecul insecticid se vor adăuga substanţe atractante (glucide,
proteine, feromoni) pentru insectele înţepătoare.
Aspersarea de soluţii insecticide pe gunoiul de grajd sau pe baligi nu este recomandată,
decât în cazuri cu totul speciale, din cauza pericolului apariţiei rapide a rezistenţei. Este
preferabilă strângerea regulată a gunoiului şi depozitarea în platforme bine întreţinute în care se

31
asigură dezvoltarea proceselor biotermice, mai ales dace este posibile acoperirea cu folii de
material plastic negru.
Aplicaţiile prin aspersare se fac la interval de 14-17 zile, dar trebuie să se aibă în vedere
apariţia reziduurilor în lapte şi a rezistenţei.
Crotaliile din polivinil impregnate cu un insecticid lipofil, aplicate la începutul perioadei
de păşunat, permit difuzarea continuă a insecticidului sub forma unui film lipidic superficial.
Frecarea animalelor unul de altul facilitează difuzarea produsului, dar nu în mod uniform pe tot
corpul. S-au preparat crotalii cu cipermetrin, deltametrin, fenvalerat, permetrin, tetraclorvinfos,
diazinon (ultimele două mai puţin active). Cele mai bune rezultate s-au obţinut contra
Haematobia irritans şi mai puţin bune s-au obţinut contra Musca autumnalis. Dezavantajele
crotalilor: traumatismul auricular, pierderea în timpul verii prin frecare de arbori, adăposturi etc,
necesitatea colectării acestora înainte de sfârşitul păşunatului pentru a evita apariţia de suşe
rezistente prin subdozare; costul destul de ridicat.
O altă metodă este cea a adezivelor cu insecticide (ear tape) care, aplicate pe crotaliile de
identificare, asigura difuzarea în „pată de ulei” a unei soluţii cu cihalotrin.
Prin preparatele pour on de suprafaţă se obţine o bună protecţie a bovinelor în perioada de
păşunat.
Avermectinele au fost, de asemenea, utilizate sub forma pour on cu activitate bună contra
insectelor neînţepătoare, a celor hematofage şi asupra unor endoparaziţi.
Aplicarea insecticidelor pe corpul animalelor a început să prezinte interes odată cu
comercializarea piretrinoidelor. Din aceasta categorie de substanţe cele mai cunoscute sunt:
cihalotrin, cipermetrin, deltametrin, fenvalerat şi permetrin. Primele pulverizări trebuie să fie
făcute când populaţia de diptere din fermă începe să crească. Următoarele se fac atunci când se
constată că efectul primei a început să scadă, de regulă, la 3 - 4 săptămâni. Produsele trebuie să
fie lipofile pentru a nu fi spălate de ploi. Avantaje: nu este necesară contenţia animalelor, costul
tratamentelor este redus şi nu se impun restricţii ale consumului de lapte sau carne. Dezavantaje:
necesitarea unui aparat de pulverizat, soluţia trebuie să fie preparată extemporaneu iar excesul de
soluţie poate ajunge în mediul ambiant.
Insecticidele sub formă de aerosoli se aplică direct pe pilozitatea animalului, fiind necesar
un volum redus. Produsul Arkofy (fenvalerat) este comercializat în unele tari şi are o eficacitate
egală cu cea obţinută prin pulverizări. Se aplica foarte uşor, fiind necesare doar cinci secunde
pentru o bovină, fără contenţie .
Metoda genetică constă în utilizarea masculilor sterilizaţi prin raze gamma emise de Co60
sau pe cale chimică prin afolat. Unii sunt purtători ai unor gene letale dominante şi prin
împerechere, descendenţa este compromisă în diferite stadii. La o proporţie de 10 masculi sterili
la un mascul fertil s-a reuşit, într-un teritoriu relativ izolat, să se reducă o populaţie de
Haematobia irritans cu 98%.
Metoda hormonală constă în folosirea unor feromoni şi a unor hormoni de creştere,
năpârlire şi metamorfoză.
Deşi nu s-a comercializat încă pentru bovine un preparat care se conţină reglatori de
creştere, numeroase cercetări demonstrează efectul acestora asupra populaţiilor de muşte. După
administrarea în hrană a reglatorilor de creştere (IGR) şi a unor insecticide, unele fracţiuni din
acestea nu sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi se regăsesc în fecale, asigurând distrugerea
formelor larvare care evoluează în acestea.
O presiune insecticidă importantă pe o zonă geografică întinsă, cu expunerea prelungită a
tuturor indivizilor aparţinând mai multor generaţii succesive de insecte, facilitează apariţia de
populaţii rezistente. Alte condiţii favorizante sunt: utilizarea de produse iritante şi/sau repulsive,

32
aplicarea succesivă de produşi chimic apropiaţi, tratamentele efectuate înainte de acuplarea
insectelor, absenţa schimburilor cu populaţiile vecine, rapiditatea succesiunii generaţiilor,
prolificitatea mare şi mobilitatea deosebită.
Este clar că rezistenţa cea mai repede dobândită este în cazul sistemelor cu eliberare lentă
(plachete, adezive auriculare) folosite contra speciei Haematobia irritans, specie mobilă, prolifică
(400 ouă/femelă) şi cu un timp scurt pentru o generaţie (10-15 zile).
În cazul apariţiei rezistenţei la insecticide se recomandă schimbarea produsului cu altul
din altă familie chimică (evitarea rezistenţei încrucişate). O populaţie rezistentă la piretrinoide va
putea fi combătută în continuare cu organofosforice, carbamaţi sau avermectine.
Metoda biologică se bazează pe utilizarea directă sau indirectă a duşmanilor naturali,
inclusiv a metaboliţilor acestora. Se ridică însă problema introducerii şi a menţinerii acestor
specii prădătoare, parazite sau concentrate în biotopurile speciei de combătut, fără a perturba
echilibrul biocenozei.
În stadiile preimaginale speciile de muscide au numeroşi duşmani: coleoptere (larve şi
adulţi), unele diptere, himenoptere. Adulţii sunt atacaţi de păianjeni şi viespide. Viespile din
familia Pteromalidae depun ouă în pupariile de muşte, larvele lor hrănindu-se cu conţinutul
acestora. Eficienta este însă destul de scăzută.
Împotriva stadiilor larvare au fost obţinute succese remarcabile prin utilizarea
exotoxinelor produse de Bacillus thuringiensis, direct pe fecale, alternând cu aplicarea pe gazde.

Combaterea integrată
În prezent, în ciuda inconvenientelor cunoscute, metodele chimice, bazate pe utilizarea
insecticidelor de sinteză, au rămas cele principale în lupta contra insectelor dăunătoare, în
general. Dar, pentru evitarea selecţionării de suşe rezistente, protocoalele recomandate, de
asociere a mai multor insecticide, devin din ce în ce mai costisitoare.
Pe de alta parte, producerea de noi substanţe s-a încetinit din cauza costului enorm al
experimentelor şi controalelor cerute de producători. În această situaţie este evident că în viitorul
imediat lupta antivectorială şi contra insectelor patogene pentru om şi animale trebuie să fie dusă
cu insecticidele disponibile în prezent, al căror evantai se restrânge treptat din cauza dezvoltării
considerabile a rezistenţei simple sau multiple.
Metodele biologice şi genetice sunt încă în stadiul experimental, neoperaţionale.
Alternarea metodelor este posibilă şi de dorit, pentru că, în acest fel, se pot evita, cel puţin
parţial, inconvenientele fiecăreia dintre ele. Aşa a luat naştere conceptul de combatere integrată
prin folosirea raţională a metodelor chimice, asociată cu distrugerea şi/sau sterilizarea locurilor de
pontă, cu aplicarea consecventă a sanitaţiei şi cu perfecţionarea tehnologiilor.

33