VOL. XVIII (Seria nouă) Nr.

3 - 4 IULIE—DECEMBRIE 1933

REVISTA
DE

FILOSOFIE
DIRECTOR
C. RĂDULESCU-MOTRU
PROFESOR LA UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

|
1
P R O F E S O R U L U I P. P. N E G U L E S C U
I — L A 60 ANI DIN V I A Ţ Ă —

STUDII

P. P. Negulescu ca gânditor şi isioric al filosofiei. Al. Posescu

Cunoştinţa socialmente relátala . . . . . . . Eugeniu Speranlia

. Alexandru Naum

Un mare pedagog social al secolului .Vili :

Asupra noţiunilor individuale . . N. Bagdasar

Psihologia clipei de spaiir-â . . . L—M. Néstor

S O C I E T A T E A R O M Â N Ă DE F I L O S O F I E

B U C U R E Ş T I
Preţul 120 Lei
V O L . X V I I I (Seria Nouă) Nr. 3 — 4 I U L I E — D E C E M B R I E 1933

REVISTA DE FILOSOFIE
Director: C. R Â D U L E S C U - M O T R U , Profesor la Universitatea din Bucureşti

P. P. N E G U L E S C U C A G Â N D I T O R ŞI I S T O R I C
AL F I L O S O F I E !

In expunerea sistemelor filosofice, se obişnueşte, — uneori

de către însăşi autorii lor. — a se face uz de anumiţi termeni teh­
nici, ce exprimă într'un singur cuvânt sau într'o scurtă formulă
atitudinea pe care o reprezintă ele în filosofic Iar aceasta se face,
în general, în interesul de a înlesni integrarea lor în istoria filoso-
fiei, — cu a'lte cuvinte cu scopal de a indica în ce direcţiune anume
se orientează ele în deslegarea problemelor filosofice. Şi trebue să
recunoaştem că, de regulă, — deşi poate că ne e greu să ne în­
chipuim cum un singur cuvânt ne poate da cunoştinţa sau poate re­
zuma un întreg sistem de idei, — termenii tehnici despre care e
vorba ne pot da, în lipsa altor desvoltări, o idee îndeajuns de edi­
ficatoare despre ce trebue să fie conţinutul explicativ al sistemelor
filosofice în chestiune. Pe această posibilitate se întemeiază desi­
gur procedeul unora de a se mărgini, — uneori cel puţin. — în
expunerile lor în această materie, la simplii termeni de care vor­
beam.
înţelegerea pe această cale a sistemelor filosofice e mult uşu­
rată de faptul că înlăuntrul lor ideile nu se grupează de regulă de
cât în măsura în care există între ele o strânsă legătură logică,
— aşa încât cuprinsul lor nefiind un complex de idei adunate la
întâmplare, ci un sistem de idei ce rezultă unele din altele, atunci
când am luat cunoştinţă de ideia centrală a unui atare sistem, pu­
tem fi încredinţaţi că cheia întregului sistem ne e la îndemână. S e
petrece aici un lucru anallog cu cel pe care îl putem constata când
e vorba de caracterul oamenilor, unde înclinările lor nu se mani­
festă după simplul capriciu al întâmpjărji, ci dimpotrivă într'o ar­
monie, care poate fi uneori desăvârşita''^^ţjnde deaceia cunoaşte­
rea unei singure înclinări poate J , '—îJjŞfoi ate-ş pentru un ochi mai
pătrunzător — indiciul unei serii îriţţ|cŞ de raite înclinări, ce nu
mai au nevoe a fi date la lumin%. pe^ţăju; a f£ cunoscute. într'o si-
?
tuaţie asemănătoare se găsesc, de GMceiu , sisteme de idei logic
ţ

alcătuite în vederea unei explicări un^ţre'gT lumii, sistemele filoso-

fice. S e înţelege deaceia faptul că. în general, ele pot fi caracteri­
zate îndeajuns de bine şi nu fără folos în scurţi termeni, care ne
dau posibilitatea să ne facem o idee îndeajuns de exactă despre
ceiace trebue să fie întregul lor conţinut explicativ, — cel puţin în
liniile lui mari. ,
Trebue să adăogăm însă, că lucrul acesta nu poate duce la
bune rezultate decât cu o anumită condiţiune. Termenii de care vor­
beam şi care servesc ca un fel de etichete ale sistemelor filosofice
sunt cuvinte. U n cuvânt însă nu are valoare decât în măsura în
care exprimă o idee. Dacă e drept că, uneori, cuvintele ţin loc de
idei, aceasta nu se întâmplă decât prin abuziva lor întrebuinţare.
Iar ideia, când e vorba de un sistem filosofic, nu poate fi căpătată
decât atunci când s'a ajuns la cunoaşterea şi înţelegerea lui. Ea
presupune aşadar cunoaşterea întregului său conţinut de idei şi
motivarea lor. Eticheta care se dă unui sistem filosofic presupune,
dar, cunoaşterea şi înţelegerea lui. Fără această condiţiune preala­
bilă, caracterizarea care i se dă poate cel mult —. când îi cunoaş­
<

tem sensul general, — să ne dea o oarecare orientare. E a nu poate

ţine loc însă în nici un caz conţinutului său de idei, atunci când el
lipseşte.
Dificultatea aceasta pe care o întâmpină în expunerea siste­
melor filosofice o simpîă caracterizare generală se complică cu o
alta. atunci când e vorba de punctul de vedere pe care îl reprezintă
în filosofie d. Negulescu. De data aceasta, o asemenea caracteri­
zare e sortită a nu da nici un rezultat. S'a încercat, este drept, a se
reduce la atât ceiace era de spus asupra convingerilor filosofice ale
d-lui Negulescu, Aceasta însă nu înseamnă numaidecât că s'a putut
realiza ceva. Fără nici un fel de alte desvoltări, de care se vede că
nu s'a simţit nevoia, s'a spus, bunăoară, că d-sa ar fi evoluţionist,
sau încă „foarte evoluţionist", că ar fi partizanul unui „positivism
metafizic" (Marin Ştefănescu. „Filosofia românească" p. 248 şi
2 4 9 ) , — sau că ar înclina spre „naturalismul filosofic" aî Renaş­
terii şi spre positivismul francez. ( I . Brucăr în „Recherches philo-
sophiques". I, 1931—1932 p. 3 4 6 ) .
Asemenea caracterizări însă, uneori cu totul nefericite ca sim­
ple împerecheri de cuvinte, cum este aceia de „positivism metafi­
zic", care e o formulă deadreptul absurdă, întrucât positivismul se
deosebeşte ca atitudine filosofică tocmai prin aceia că exdude me­
tafizica — sunt departe de a da o idee oricât de imperfectă despre
gândirea filosofică la care se referă. Dificultatea aceasta nu pro­
vine. — cum ar putea să pară, — din lipsa de preciziune în care
d. Negulescu şi-ar păstra concepţia sa filosofică. E a provine de
acolo că, în înţelesul în care e luat de obicei acest cuvânt, d-sa nu
are o asemenea concepţie. Printr'o extrem de rară abatere dela re­
gula generală, deşi înzestrat cu o gândire care din vreme a dat
dovadă de c remarcabilă vigoare, d-1 Negulescu în fi'oscfie nu
ajunge la o concepţie filosofică, — cel puţin nu în înţelesul clasic
al cuvântului.
Aceasta se datoreşte mai întâi faptului că, deşi nu este un
sceptic, — pentru motive asupra cărora va trebui să revenim mai
departe, — d-sa refuză a se închide în convingeri definitive. Aşa
fiind ,e lesne să ne închipuim dece nu poate fi făcut răspunzător
de o anumită concepţie filosofică. Totuşi nu se poate spune că
în filosofie d-sa nu ar avea nici un fel de convingeri, sau că ele
nu ar putea lua forma unitară a unui sistem. Deşi însă, — cu toate
rezervele pe care şi le impune, — d. Negulescu are convingeri în­
deajuns de bine precizate, care alcătuesc un sistem unitar de idei, —
totuşi o caracterizare în felul celor de care vorbeam este cel puţin
dificilă.
Motivul acestei dificultăţi e în faptul că filosofia d-lui Negu­
lescu nu se întemeiază — ca de obicei — pe un principiu explicativ,
cum ar fi, de pildă, spiritul, materia, voinţa sau oricare altul, şi
nici nu ajunge la un atare principiu, care, oricum s'ar numi, ar
pune la îndemână o explicare comodă şi unitară a lumii şi ar legi­
tima astfel constituirea unuia sau altuia din obişnuitele sisteme
filosofice. Această filosofie nu se prezintă nicidecum sub un aseme­
nea aspect. Lipsită de o atare idee centrală, care, concepută sub
toate formele posibile, a fost mama tuturor sistemelor filosofice, filo­
sofia d-lui Negulescu este concepută într'un cu totul alt mod şi,
din acest motiv, ea prezintă un cu totul alt aspect. Şi anume, ea
este o laborioasă explicare a universului întemeiată riguros pe re-

I
zultateJe la care au ajuns ştiinţele exacte ale naturii. Ca atare, ea
urmăreşte să dea o cunoştinţă şi o înţelegere nu numai unitară, ci şi
completă a ceiace este universul.
Iată dece, -— cum am mai spus, -— nu se poate afirma că d-1
Negulescu ar avea o concepţie filosofică. — mai ales în înţelesul
clasic al cuvântului, de explicare mintală şi unitară a lumii. In locul
unei asemenea perspective privilegiate, din care ar putea să con­
temple comod întreaga existenţă, d-sa pune dinaintea cugetării fi­
losofice o muncă titanică de realizat. Rezultatul unei asemenea în­
treprinderi este cu totul altul decât o viziune panoramică a lumii ;
el este o explicare amănunţită şi adâncă a lucrurilor. Iată dece, mai
departe, aici o simplă caracterizare în termenii obişnuiţi nu ar spune
mai nimic. Urmărind să explice universul în totalitatea lui, această
gândire este în aceiaşi situaţie în care sunt ştiinţele exacte ale na­
turii. Dupăcum însă un simplu termen, oricât de cuprinzător ar fi,
nu ar putea spune nimic despre rezultatele la care a ajuns una sau
alta din aceste ştiinţe, tot astfel un simplu termen nu ar putea spune
nimic sau mai nimic despre rezultatele acestei gândiri filosofice,
care nu este în fond decât o cuprinzătoare sinteză ştiinţifică.
 Ţinând socoteală de aceste fapte, trebue să intrăm deadreptul
în expunerea ceva mai amănunţită a filosofiei d-lui Negulescu, cu
regretul că nu ne-ar putea servi la nimic obişnuitele mijloace de ca­
racterizare generală, care, simplificând simţitor lucrurile, ne-ar fi
uşurat mult sarcina.

I.

Filosofia răspunde, după d. Negulescu, unei nevoi adânci a

spiritului omenesc. Punctul de plecare al cugetării filosofice este,
după d-sa, în conflictul dintre înclinările fireşti ale oamenilor şi con-/
diţiunile reale ale vieţii, dintre dorinţele acestora şi neputinţa lor dej
realizare. Plecată dela nedumerirea pe care a născut-o în spiritul]
omenesc, dela primele lui licăriri, acest dureros conflict, mintea ome­
nească a ajuns în mod natural să-şi pună problema explicării gene­
rale a universului, înlăuntrul şi de soarta căruia el s'a simţit, dela
început, dependent.
„Nevoia de a înţelege lumea şi propria existenţă, spune d.
Negulescu, e pentru mintea omenească o nevoe organică în toată
puterea cuvântului. Ce e, de unde vine şi în ce scop există lumea,
care e rostul întâmplărilor ei şi, în sfârşit, care e înţelesul propriei
lor vieţi, iată întrebările ce au frământat pe oameni, sub forme mai
mult sau mai puţin limpezi, încă din momentul în care s'au trezit
într'înşii puterile sufleteşti ce îi deosebesc de animale. Animalele
nu se miră nicidecum de existenţa lor, nici de existenţa lumii;
în privirea lor calmă şi indiferentă se resfrânge parcă inconştienţa
naturii neînsufleţite; iar spaima pe care o simt şi ele în faţa morţii,
e o repulsiune pur fizică fără înălţarea metafizică specific omeneas­
că. Căci în faţa morţii oamenii nu suferă numai ca animalele, ci se
şi întreabă dece suferă şi dece trebue să sufere, dece sunt adică
condamnaţi să moară şi care e soarta ce-i aşteaptă apoi. Adânca se­
riozitate şi dureroasa uimire de care sunt cuprinşi până şi oamenii
cei mai uşuratici şi mai nereflexivi în faţa cadavrului unei fiinţe
scumpe, sunt o dovadă neîndoioasă de intensitatea, cu care misterul
tragic al morţii se impune tuturor. In fiorul ce o străbătea în faţa
acestui mister a găsit poate mintea omenească primul îndemn către
reflexiunea filosofică.
„Dacă însă, continuă d-sa, moartea o vede omul mai rar în jUrul
său, de durerile fizice şi morale, cu miile lor de forme, se loveşte la
fiecare pas în propria sa existenţă. Iar aceste dureri sunt un alt în­
demn, poate mai slab, dar mai statornic, de reflexiune. Căci omul
intră în viaţă cu o nespusă sete de fericire. Nicăiri, însă, şi nici­
odată, această sete morală, mai chinuitoare poate decât cea fizică,
nu-şi găseşte îndestularea deplină ; nenumărate împrejurări vrăj­
maşe i se pun veşnic de-a curmezişul. Şi în faţa acestei veşnice con-
 tradicţii dintre natura sa, care-1 împinge spre fericire, şi viaţa sa,
care-1 face să sufere, omul se întreabă desnădăjduit, care e înţelesul
acestei amare fatalităţi ? Cine a întocmit lucrurile cu atâta cruzime,
şi ce are de câşigat din durerile omeneşti ? Dacă toate au un scop
în lume, ce scop are suferinţa ?
„Şi astfel, conchide d. Negulescu, întrebările chinuitoare ce
se ridică pe mormintele celor ce nu mai sunt, rătăcirile melancolice
ale gândului în ceasurile de durere, stăruinţa plină de nelinişte cu
care ochiul obosit al bătrânului caută să pătrundă întunericul, ce-i
învălue la orizont cărarea vieţii, — au fost primele forme, oarecum
instinctive, ale refiexiunii filosofice. Iar capetele mai bine organizate
au ajuns încetul cu încetul la convingerea, că problema înţelesului
vieţii nu se poate deslega decât numai în legătură cu celelalte pro­
bleme, privitoare la natura, origina şi scopul lumii în general" ( P .
P. Negulescu. Filosofia Renaşterii. Voi, I, p. 9 — 1 0 ) .
Primele răspunsuri ale acestei probleme au format credinţele
religioase. Ele sunt explicările simbolice date lumii de mintea ome­
nească la începutul evoluţiei sale cu ajutorul închipuirii. Trebuind
să înţeleagă lumea, pe care, în această epocă primitivă a desvoltării
lor sufleteşti nu o cunoşteau decât prea puţin oamenii, spune d.
Negulescu, au recurs în mod firesc la fiinţe asemănătoare lor, a
căror acţiune le îngăduia să-şi explice, prin analogie modul cum se
produc fenomenele din natură. Cum însă ei au observat, dela în­
ceput că forţele care lucrează în natură sunt cu mult superioare
slabelor lor puteri, ei şi-au închipuit că fiinţele care o guvernează
sunt cu mult mai puternice decât dânşii. Şi cu sentimentul depen­
denţei lor de ele, ei au căutat să şi le facă favorabile pe aceleaşi căi,
pe care poate fi făcută astfel o fiinţă omenească puternică. Aşa
au luat naştere religiile. Iar străvechea lor existenţă este o dovadă
neîndoelnică de nevoia adâncă a sufletului omenesc de a-şi ex­
plica lucrurile^ căreia răspund ele.
Mintea omenească însă nu s'a oprit la aceste explicări ima­
ginare ale lumii, pe care le cuprindeau credinţele religioase. In evo­
luţia ei, spune d-1 Negulescu, ea s'a ridicat treptat dela imagini
la idei, şi dela ideile particulare şi concrete la ideile generale şi ab­
stracte. Ajunsă aici, simpla explicare simbolică pe care o cuprin­
deau credinţele religioase, nu putea să o mai satisfacă. De altă
parte, odată cu desvoltarea gândirii, oamenii au simţit nevoia nu
numai să-şi explice lucrurile într'un fel sau în altul, ci să găsească
întemeerea expicărilor date. In această preocupare a minţii ome­
neşti de a găsi temelia logică a explicărilor ce se dădeau lumii,
credinţele religioase au fost găsite foarte nesatisfăcătoare. Aşa a
luat naştere reflexiunea fiosofică. E a constitue încercarea minţii ome­
neşti de a explica lumea cu ajutorul gândirii, şi de a întemeia pe ar­
gumente această explicare.
 Trecerea aceasta dela credinţele religioase la filosofie s a
făcut mai întâi în Grecia antică. La celelalte popoare civilizate ale
antichităţii, cugetarea filosofică nu a lipsit cu totul. E a a rămas însă
totdeauna în slujba credinţelor religioase, de care nu s'a putut
emancipa. Condiţiuni deosebite au făcut posibilă în Grecia desvol-
tarea cugetării filosofice.
Ceiace constitue, după d. Negulescu, motivul de căpetenie al
acestei transformări, e faptul c ă religia Grecilor nu avea un corp
de dogme definitiv constituite, care să împiedice desvoltarea libe­
rei cugetări. Din acest motiv, se poate spune că Grecia antică nici
nu a avut, propriu vorbind, o religie, ci numai o mitologie populară.
Iar aceasta se datora faptului că aici nu a existat un revelator —
cum au fost în orient Buda, Zoroastru sau Moise. Astfel, religia
Grecilor antici se reducea la mitologia populară şi la un cult, a cărui
interpretare era lăsată la libertatea oricui. Dacă ar fi să credem
ceiace spune Herodot — miturile şi întreg panteonul grecesc sunt
produsul imaginaţiei poetice a lui Homer şi Hesiod. Şi este foarte
probabil, să fie în bună parte aşa.Herodot era un om serios, şi cu
siguranţă că îşi dădea seama de ceiace spune. In adevăr, teologia
greacă este în întregime poetică. Hesiod, poet mai prozaic, a căutat
să culeagă miturile sub forma lor populară. Homer însă a fost un
creator de mituri şi de zeităţi, pe care le-a plăsmuit după imaginea
societăţii de prinţi şi luptători pentru care scria.
Sub această formă, religia nu putea să constitue — ca de
obicei — o piedică în desvoltarea liberei cugetări. Lipsa de dogme
care să se impună cu autoritate credinţei oamenilor a făcut ca, sub
aspectul intelectual cel puţin, această religie să nu aibă unul din
caracterele esenţiale ale religiilor. In general, ele sunt tradiţiona­
liste şi conservatoare, tind adică să menţină una şi aceiaşi stare de
lucruri — şi aceasta sub toate raporturile. Religia Grecilor ea în­
săşi a exercitat această acţiune conservatoare în ceiace priveşte
practica rituală. In domeniul ideilor însă, această acţiune nu s'a.
putut exercita. Aici, lipsa dogmelor lăsa minţii omeneşti libertatea)
de a încerca prin propriile ei puteri să explice lucrurile. I
Transformarea aceasta a fost înlesnită, după d. Negulescu,
de faptul că în Grecia imaginaţia religioasă nu a părăsit niciodată
domeniul realităţii, astfel că trecerea dela credinţele religioase la
explicarea filosofică a lumii se putea face mai lesne. Pe când
zeităţile celorlalte religii apar ca nişte plăsmuiri ale unei minţi des­
prinse de contactul cu lumea obişnuită, iar preocupările religioase
se îndreptează spre o lume cu totul streină de aceea în care trăesc
oamenii — zeităţilor Grecilor erau fiinţe asemănătoare simplilor mu­
ritori, iar acţiunea lor se exercita în deosebi înlăuntrul lumii obiş­
nuite, asupra tuturor fenomenelor naturii în general şi asupra des­
tinului omenesc în deosebi. In asemenea condiţiuni, era firesc ca.
 aici, trecerea dela explicările simbolice cu totul neîntemeiate la
o explicare naturală a lumii, — care tocmai caracterizează cuge­
tarea filosofică, — să se poată îndeplini mai uşor şi mai repede
decât oriunde.
S'au adăugat, în fine, la aceste motive altele de ordin politic
şi economic ; şi anume, libertatea politică şi prosperitatea econo­
mică. Comerţul cu care Grecii se ocupau de timpuriu pe coastele
Mediteranei le-a adus cu timpul în cetăţile lor din Atica şi de pe
coastele Asiei-Mici bogăţii considerabile. Asemenea condiţiuni însă,
luând unora cel puţin dintre oameni preocuparea de nevoile ime­
diate ale vieţii, le lasă timpul liber şi energia disponibilă de a se
consacra unora sau altora din preocupările de ordin mai înalt,
cum sunt acelea pe care le deşteaptă frumosul sau adevărul. Dacă
insă e adevărat că o oarecare desvoltare economică prosperă, ase­
mănătoare cu cea din Grecia, nu lipsea în unele părţi ale orientu­
lui, trebue totuşi să recunoaştem că condiţiunile sociale erau de­
parte de a fi aceleaşi. Pecând în restul orientului despotismul şi
împărţirea în caste imobilizau pe indivizi şi mărgineau orizontul
lor sufletesc, în Grecia organizarea democratică timpurie a dat
dimpotrivă putinţă desvoltării personalităţilor mai bine înzestrate şi
cu ea a liberei cugetări. (Filosofia Renaşterii, voi. II Introducere).
Plecată de aici, cugetarea filosofică a rătăcit până acum, fără
să se fi apropiat de adevăr mai mult decât era la început. Şi, •—
convingere care se înregistrează foarte rar în istoria filosofiei,
poate că este unică, — fără a fi un sceptic, d. Negulescu are cre­
dinţa că mintea omenească va rătăci încă multă vreme, până va
ajunge la o explicare definitivă a lumii. Evoluţia intelectuală a
oamenilor, spune d-sa, e în prezent abia la început. Trebue săi
recunoaştem că o cunoştinţă cu un fundament mai sigur despre/
lucruri nu ne dă decât cercetarea ştiinţifică. Această cercetare esta
aceia care constitue desvoltarea propriu zis intelectuală a ome­
nirii. In adevăr, în afara cercetării ştiinţifice, afectivitatea este
aceia care orientează mai mult vederile oamenilor decât judecata
lor. Ştiinţele însă, în momentul de faţă sunt abia la începutul con­
stituirii lor. Două sau trei secole, pe care le numără în trecutul
lor unele numai din ele, — şi anume cele mai vechi, celelalte sunt
de dată încă mai recentă, — nu însamnă mai nimic faţă de viaţa
de sute de mii de ani a omenirii — după cele mai modeste apre­
cieri geologice. S e ştie că fizica s'a constituit ca ştiinţă abia în
secolul X V I I , iar chimia în secolul următor. Fiziologia este o ştiin­
ţă încă mai nouă : să tot aibă un secol. Psihologia, dacă există ca
ştiinţă, numără în trecutul ei cel mult câteva decenii. Cât despre
Sociologie, ea se chinue sub ochii noştri să existe. Acestea sunt\
însă singurele noastre isvoare de unde putem căpăta o cunoaştere '
mai temeinică a lucrurilor din natură. Cum însă ele sunt abia la
începutul constituirii lor, se înţelege că nu s'ar putea întemeia, de
pe acum, pe rezultatele lor limitate şi nesigure încă, o explicare
completă şi definitivă a lumii. Iată dece încercările de până acum
de a explica universul, chiar acele întemeiate pe ştiinţă, apar d-lui
Negulescu comparabile castelelor de nisip, pe care le fac în jocul
lor copiii pe ţărmul mării : un val sau o uşoară adiere de vânt
ajung pentru a le risipi.
Mai încrezători în convingerile lor, ar putea unii să găsească
excesivă o asemenea părere. Fapt este totuşi că, până în prezent
cel puţin, nu s'a construit nimic durabil în filosofic Din acest mo­
tiv, filosofia nu a ajuns să aibă un corp de adevăruri în întregime'
acceptate de toată lumea, cum este cazul în ştiinţă. Dimpotrivă, se
poate spune, fără exagerare, că în acest domeniu neînţelegerea"
domneşte încă suverană. Oricine e în curent cu mişcarea filosofică
ştie că teoriile cele mai diferite îşi au încă reprezentanţii lor, şi
filosofii nu au ajuns până acum să se înţeleagă nici măcar asupra
metodei de cercetare în domeniul lor şi asupra problemelor filo-
sofiei, cu atât mai puţin asupra rezultatelor obţinute.
Iată dece filosofia nu poate fi studiată decât din punct de
vedere istoric. în principalele faze ale desvoltării sale. Când voim
să luăm cunoştinţă de ceiace au realizat ştiinţele, nu avem decât
să ne adresăm manualelor în curent cu ultimele lor descoperiri,
unde se expun în mod sistematic toate rezultatele obţinute. Cât
despre evoluţia lor istorică, cercetarea ei nu este nicidecum o con­
diţie pentru cunoaşterea exactă şi înţelegerea rezultatelor la care
au ajuns ele. Astfel, putem stăpâni foarte bine ştiinţele, fără să
avem idee când, de cine şi în ce mod au fost făcute descoperirile
lor. Nu tot aşa se petrec lucrurile, când este vorba să studiem filo­
sofia. Aici singură expunerea istorică ne poate da o cunoştinţă şi
o înţelegere exactă a materiei. Aceasta fiindcă nu există o filoso-
fie acceptată de toată lumea, pe care să o putem învăţa sistema­
tic, ci avem aproape atâtea filosofii, câţi gânditori au existat şi
s'au ocupat cu deslegarea problemelor pe care le ridică explicarea
lumii. In studiul filosofiei suntem nevoiţi deaceia să luăm cunoş­
tinţă de părerile fiecăruia în parte — şi aceasta se înţelege că nu
o putem face decât urmând calea istoriei filosofiei.
Situaţia aceasta în care se găseşte filosofia constitue pentru
ea un vădit insucces, a cărui constatare a pus uneori în discuţie
însăşi posibilitatea şi rostul cercetărilor pe care le întreprinde. Re­
nunţarea la filosofie ca la o muncă zadarnică e în adevăr o con­
secinţă care poate să se impună în faţa constatării că ea nu a dus
la nici un rezultat. Lucrurile se schimbă însă, îndată ce căutăm să
ne explicăm cauza acestui insucces, care, nefiind permanentă, jus­
tifică încrederea că filosofia nu va rămâne veşnic în aceiaşi situa­
ţie. Cauza insuccesului de până acum al filosofiei este că, pe când
 în ştiinţă mintea omenească a urmărit scopuri care puteau fi atin­
se cu mai multă uşurinţă, în filosofie scopul pe care şi-a propus ea
să-1 atingă îi depăşea cu mult puterile. In ştiinţă, mintea omenească
avea să explice categorii izolate de fenomene, care pot fi supuse
oricât observării. In filosofie, ceiace trebuia explicat era universul
în totalitatea lui, — sarcină ce întrecea cu mult puterile mărginite
ale minţii omeneşti. Mergând deaceia în ştiinţe pe căi mai netede,
mintea omenească a fost scutită să-şi schimbe necontenit direcţia.
In filosofie dimpotrivă, în luptă cu greutăţi de neînvins, ea a
trebuit să-şi încerce norocul pe toate căile imaginabile. ,,Fluviul
ce curge pe un şes nisipos, îşi sapă în voe albia, spune d. Negu­
lescu, şi păstrează în mersul său liniştit o direcţie uniformă, pe
când părăul ce se strecoară prin văile înalte ale munţilor, lovin-
du-se necontenit de stânci, e silit să-şi modifice necontenit cursul
şi să-1 schimbe cu desăvârşire". (Filosofia Renaşterii, voi. I, p. 8 ) .
• Acum, se înţelege că dificultatea aceasta nu va rămâne
veşnică. Cu progresul ştiinţelor, care de un timp încoace se înde­
plineşte într'un ritm în deosebi de accelerat, omenirea înaintează
I cu paşi repezi în cunoaşterea şi explicarea din ce în ce mai justă
şi mai adâncă a naturii. Oricine e în curent cu mişcarea ştiinţi­
fică ştie bine că nu mai mult decât de o jumătate de veac încoace
cunoştinţele noastre despre lucrurile din natură s'au înmulţit în
chip uimitor. Şi avem toate motivele să credem că ştiinţa nu se va
opri aici. In viitor, ea va face progrese încă mai mari. Cu ajutorul
rezultatelor ei, filosof ia va ajunge desigur să dea o deslegare satis­
făcătoare problemelor care formează obiectul ei.
E acum întrebarea : poate utiliza filosofia în deslegarea pro­
blemelor ei datele ştiinţifice ? Pentru d. Negulescu, nu încape în­
doială în privinţa aceasta. Scopul filosofier, cum am mai spus,
este, — cel puţin pentru d. Negulescu, — de a da o explicare uni­
tară a universului, Cu explicarea parţială însă a diferitelor cate|-
oorii de fenomene din natură se ocupă ştiinţele. Şi nu poate nii-
meni tăgădui că explicările lor au incomparabil mai multă certitu­
dine şi valoare decât acele pe care le-ar putea da mintea ome­
nească cu ..lumina ei proprie", independent adică de cercetarea
ştiinţifică. Probă e faptul că aceste din urmă explicări. — pe care
mintea omenească le-a dat lucrurilor atunci când ştiinţele nu se
constituiseră, — au trebuit să cedeze treptat înaintea descoperi­
rilor ştiinţifice. Cugetarea filosofică ea însăşi a urmărit pas cu pas
evoluţia ştiinţei, şi — cum s'a spus — marile crize ale ştiinţei au
provocat crize asemănătoare în istoria ei. Aşa fiind, filosofia, ca
"[explicare unitară a universului, nu poate fi decât sinteza ultimelor
(rezultate ale ştiinţei în vederea acestei explicări.
Numai că filosofia nu poate utiliza rezultatele ştiinţelor fără
un prealabil examen al principiilor pe care se întemeiază ştiinţa, şi
care de altfel nu sunt decât principiile însăşi ale cunoaşterii inte
lectuale. Aceasta pentru motivul că filosofia urmăreşte o cunoaş­
tere nu relativă, ci absolută a lucrurilor. Negreşit că nici ştiinţa
nu se dezinteresează de acest punct de vedere. E l formează însă
un adaos lăturalnic la cercetările ei, adaos al cărui aspect filosofic
nu scapă niciodată de a fi observat. Aşa sunt nouile teorii asupra
ştiinţei eşite din rândul oamenilor de ştiinţă ei înşişi, — cum este
aceia a lui Poincaré de pildă, sau aceia a lui Ernst Mach. Filo­
sofia însă, ţinând socoteală de punctul ei propriu de vedere, e
nevoită să procedeze, înainte de a utiliza rezultatele ştiinţei, la o-
prealabilă analiză generală a primelor principii pe cari se înte­
meiază cunoaşterea ştiinţifică. Ca atare, filosofia trebue £n,fe/easăl
ca fiind analiza primelor principii şi sinteza ultimelor rezultate ale\
ştiinţei in vederea explicării universului. r
Iată modul cum concepe d. Negulescu filosofia. Rămâne să
vedem în ce direcţiune crede d-sa că trebue orientată deslegarea
problemelor ei, faţă de rezultatele la care au ajuns ştiinţele până
în prezent.

II.

E delà sine înţeles că începutul trebue făcut cu analiza pri­

melor principii pe care se întemeiază cunoaşterea ştiinţifică, pentru
a determina mai întâi măsura în care rezultatele ştiinţei sunt utili­
zabile din punctul de vedere al filosofici. întrucât acestea sunt
principiile însăşi ale cunoaşterii, analiza de care e vorba nu poate
fi făcută decât prin analiza cunoaşterii în general, determinând
anume care îi este origina, care îi sunt limitele şi ce valoare de
adevăr are. Problemă a cunoaşterii, dar, ea poartă în filosofie
numele tehnic de problemă .ejjMejaoJbgică.-
Insăşi evoluţia cugetării filosofice a d-lui Negulescu pare a
fi plecat delà această problemă. In timpul când d-sa îşi făcea pre­
gătirea filosofică, problema cunoaşterii ocupa încă de un secol cen­
trul preocupărilor celor mai de frunte reprezentanţi ai filosofici.
In tot cazul, în acest timp, toate concepţiile filosofice, fără deose­
bire, se întemeiau pe o prealabilă justificare epistemologică. D.
Negulescu însuşi în introducerea primei sale lucrări, întitulată
„Critica apriorismului şi a empirismului", subliniază acest fapt,
dându-i o însemnătate încă mai generală decât nu ne-am îngădui
poate să o facem. Interesul deosebit pe care îl prezintă deslegarea
acestei probleme constă, după d-sa, în aceia că ultima ei conse­
cinţă este de a determina ceiace este real în întreg conţinutul cu­
noaşterii noastre. Orice sistem filosofic însă, observă d-sa mai
departe, trebue să spună ce există în realitate. Iată dece „analiza
naturii cunoaşterii este punctul central de unde se despart siste-
 mele filosofice în antica şi fundamentala diviziune a idealismului,
şi a realismului". In asemenea condiţiuni, se înţelege că problema
care avea să se ridice în mod necesar în primul rând în calea re-
flexiunii filosofice a d-lui Negulescu nu putea fi alta decât aceia a
cunoaşterii.
Nu trebue să se creadă însă că această problemă a stat tot­
deauna pe primul plan în filosofie şi că mintea omenească şi-ar
fi pus-o dela început. Mintea omenească şi-a pus mai întăi cu totul
alte probleme. Iar aceia a cunoaşterii s'a ridicat mult mai târziu.
Oamenii nu s a u întrebat la început care este origina şi valoarea
cunoaşterii, întrucât nimeni nu se gândea să o pună la îndoială.
Primii filosofi greci ei înşişi a luat cunoaşterea lumii ca ceva dela
sine înţeles. Nerăbdători să descopere misterul lucrurilor, ei au în­
ceput prin a se năpusti asupra lor, şi numai rezultatele nesatisfă­
cătoare ale acestei nesocotite întreprinderi le-a îndreptat privirile
în altă direcţie. Concepţiile aşa de numeroase şi contradictorii la
care a ajuns în Grecia cugetarea filosofică câtva timp după apa­
riţia ei, au aruncat asupra valorii cunoaşterii prima umbră de în­
doială. La acest punct de răspântie al evoluţiei cugetării filosofice,
în mintea oamenilor care o reprezentau trebue să se fi ridicat în­
trebarea : lumea e una singură şi nu poate să comporte decât o
singură explicare, Dacă este aşa, trebue ei să se fi întrebat mai de­
parte, — care este adevărată din toate explicările date până acum.
Şi fiindcă această întrebare, la care nu se putea răspunde oricum,
ridica problema adevărului, ei trebue să se fi întrebat mai departe :
ce este adevărul ? şi poate mintea omenească să-1 atingă ? Iar
dacă este posibil, pe ce cale anume ? Iată cum trebue să se fi ri­
dicat pentru prima dată în filosofie problema cunoaşterii.
Dacă nu putem spune că de atunci înainte, nu se poate tă­
gădui însă că cu timpul şi în deosebi în decursul secolului trecut
această problemă a căpătat în filosofie un interes capital. Cât des­
pre soluţiile ei, în filosofia contimporană, — singura care ne in­
teresează acum în reconstituirea cugetării filosofice a d-Iui Negu­
lescu, —se ştie că întăetatea şi-au disputat-o apriorismul de o parte
şi empirismul de alta. Aşa fiind, nu putea fi decât foarte firesc c a
d-1 Negulescu, odată ce i s'a ridicat înainte problema cunoaşterii,
să se întrebe: care din aceste două soluţii ale problemei pare a fi
mai întemeiată ? E r a firesc cu alte cuvinte ca firul evoluţiei d-sale
filosofice să pornească dela examenul critic al apriorismului şi al
empirismului, — ceiace a şi făcut obiectul primei d-sale lucrări.
Cum se ştie, după apriorism, singur materialul cunoaşterii
vine din afara ei, dela o lume a cărei existenţă este independentă
de ea şi care poartă numele de lume a lucrurilor în sine. Forma
însă pe care o ia cunoştinţa în mintea omenească este impusă de
legile ei subiective, care poartă numele generic de forme apriorice
ale cunoaşterii. Dintre acestea, intuiţiile de timp şi spaţiu sunt for­
me ale sensibilităţii, iar categoriile sunt forme ale gândirii logice.
La ele se adaogă, în fine, ideia de suflet, de lume şi de Dumnezeu
şi conştiinţa în genere, ca forme ale activităţii şi sintezei supe­
rioare ale gândirii. T o a t e aceste forme apriorice ale cunoaşterii,
care pun materialul cunoştinţelor noastre în ordinea în care ni se
prezintă experienţa, fiind subiective, rezultă că experienţa noastră
ea însăşi. în forma în care ni se prezintă, este subiectivă.
Şi cum această experienţă constitue cunoştinţa pe care o avem
despre lume, rezultă mai departe că cunoştinţa noastră ea însăşi
este subiectivă, şi cu ea lumea experienţei noastre. Cu alte cuvinte,
înlăuntrul apriorismului, lumea nu este în realitate aşa cum ne
apare. Ceiace cunoaştem este o simplă aparenţă. Dincolo însă de
lumea aparentă a experienţei, — care tocmai .pentru acest carac­
ter al ei se numeşte fenomenală, —r- reprezentanţii apriorismului,
în frunte cu Kant, admit că există o lume reală a lucrurilor în sine,
care însă nu poate fi cunoscută ; ea este numai postulată de gân­
dire şi se numeşte deaceia numenală, după un cuvânt grecesc care
înseamnă gândire sau raţiune.
De altă parte, empiriştii neagă intervenţia unor asemenea
forme apriorice în mecanismul cunoaşterii. După ei, întreg conţi­
nutul cunoaşterii noastre, cu tot cu pretinsele ei forme apriorice,
îşi au sursa în activitatea simţurilor. Nu poate fi vorba aşadar
înlăuntrul empirismului de forme subiective şi apriorice ale gân­
dirii. Mintea noastră nu posedă nici un fel de asemenea forme,
care ar condiţiona experienţa.
D e aici nu rezultă însă, cum ar putea să pară în opoziţie cu
apriorismul, că empirismul admite fără nici un fel de restricţie va­
loarea obiectivă a cunoştinţelor noastre. Şi înlătuntrul empirismu­
lui această valoare este numai cel mult parţială, întrucât se ad­
mite de regulă că unele cel puţin din simţuri, — mirosul, de
pildă, sau auzul — modifică, potrivit cu structura lor datele expe­
rienţei, aşa încât nu totdeauna ceiace cunoaştem e copia fidelă a
realităţii. Uneori însă, empirismul a mers încă mai departe. R e ­
ducând existenţa lucrurilor la simple sensaţii sau la grupuri de po­
sibilităţi permanente de sensaţii, el a dus în asemenea împrejurări
la un idealism împins încă mai departe decât acel lla care am văzut
că duce apriorismul. Această din urmă concepţie, întrucât admite
existenţa unei lumi numenale dincolo de lumea ideală, — ideală se
înţelege din punct de vedere epistemologic, nu etic sau estetic, —
a experienţei, susţine un idealism transcendental ; pecând empiris­
mul, sub forma la care am făcut aluzie adineauri, duce la idealismul
fenomenist. -• - . • • -.
Examinând, mai întâi, apriorismul, d. Negulescu ajunge la
concluzia că, sub toate formele pe care le-a luat în filosofia contim-
porană din nevoia de a evita dificultăţile ce le întâmpina, este
>

inacceptabil, întrucât pe toate căile duce deopotrivă la contra­

dicţii inevitabile. In deosebi, apriorismul duce în mod necesar la
idealismul subiectiv, care nu poate fi susţinut. •
Cum ara arătat, apriorismul, în forma lui nrimitivă, aducea
după sine idealismul transcendental Sub această formă însă el im­
plică o gravă contradicţie. Inlăuntrul acestei concepţii, se admite
anume că lumea numenală este aceia care procură materialul cu­
noaşterii. Ca atare, ea este cauza care pune în activitate formele
apriorice ale cunoaşterii noastre. Printre aceste forme însă, aprio­
rismul admite că este şi principiul cauzalităţii. Ca atare, acest prin­
cipiu nu are decât valoare subiectivă. Aceasta înseamnă că vala­
bilitatea lui se mărgineşte la lumea experienţei. Cât despre lu­
mea numenală, nu încape nici o presupunere că ea ar putea fi su­
pusă în vreun fel cauzalităţii. Şi totuşi apriorismul i-o aplică,
câtă vreme recunoaşte că lumea lucrurilor în sine este cauza care
pune în activitate formele apriorice ale cunoaşterii.
Era fără îndoială aici o gravă contradicţie, care impunea
concepţiei o importantă modificare. Sub această formă, aprioris­
mul nu putea fi susţinut. Iată dece primii continuatori ai lui Kant,
pentru a înlătura această contradicţie, s'au văzut nevoiţi să renunţe
la existenţa lumii numenale, şi cu ea la idealismul transcendental.
S'a ajuns pe această cale la idealismul subiectiv, aşa cum a fost
reprezentat în deosebi de Fichte. După acest continuator al lui
Kant, lumea rămânea să fie concepută ca fiind în întregime crea­
ţia conştiinţei, şi existenţa ei ca pur ideală. Gândirea noastră, aşa-
dar nu creiază numai forma cunoştinţelor noastre, ci şi ceiace
t

numia Kant materia ei. Cu alte cuvinte_ singură conştiinţa noastră

există, sau eul, iar lumea aşa zisă externă este o simplă proectare
în afară a reprezentărilor noastre.
Cugetarea filosofică însă, cu Fichte el însuşi, nu s'a putut
opri nici la această nouă formă a apriorismului. Scăpat de dificul­
tatea ce i se ridica în cale sub forma lui primitivă, apriorismul
cădea în noui şi nu mai uşoare dificultăţi, aşa încât nici de data
aceasta nu putea fi susţinut. Cum am arătat, el ajunsese la idea­
lismul subiectiv, la negarea adică totală a existenţei lumii externe.
Acest gen de idealism însă. care a fost denumit solipsism, fiindcă
nu poate dovedi decât existenţa unui singur eu individual, nu poa­
te învinge dificultăţile mari ce îi apar în cale. In primul rând, el
nu poate da socoteală în nici un fel de unitatea şi continuitatea lumii
fenomenale. Această lume este, în adevăr, aceiaşi pentru toţi indivizii
cunoscători, deşi înlăuntrul idealismului subiectiv este pentru fiecare
o creaţie a eului său individual, — şi, în contra tuturor încercă­
rilor noastre de a o modifica, ea îşi continuă implacabilă cursul ei
regulat. Faptul acesta însă, este inconciliabil cu ideia că lumea
 a r fi creaţia eului individual. Pentru a scăpa de această dificultate,
Fichte a recurs la concepţia unui eu absolut. Deasupra eurilor in­
dividuale, a căror existenţă idealismul său subiectiv o admite fără
să o poată dovedi, filosoful german s'a văzut aşadar nevoit să
admită existenţa unui eu absolut, în care eurile individuale şi-ar
•găsi unitatea. Numai că nici aceasta nu a putut fi o soluţie admi­
sibilă. Concepţia existenţei unui eu absolut se lovea dela început
de o dificultate hotărâtoare. Eul fiind o existenţă definitivă im­
plică determinare. Absolutul însă este negarea oricării determi­
nări ; altfel el nu ar fi absolut. Concepţia unui eu absolut este aşa
dar absurdă, întrucât ea implică o flagrantă contradicţie în ter­
meni. Idealismul subiectiv nu poate fi dar susţinut în nici un fel.
Iată dece continuatorii de mai târziu ai apriorismului au fost
nevoiţi să revină la realismul ontologic. Acest nou punct de vedere
a fost susţinut în deosebi de Schopenhauer. Nici de data aceasta
însă, apriorismul nu a putut scăpa de dificultăţi invincibile. După
Schopenhauer, experienţa este condiţionată de formele apriorice ale
gândirii, care la el sunt intuiţiile de timp şi spaţiu şi principiul
cauzalităţii. Fără aceste forme, filosoful german admite că expe­
rienţa nu ar fi posibilă. Dacă însă- legea cauzalităţii condiţionează
experienţa, se poate spune că ea condiţionează apariţia obiectului
în conştiinţa eului nostru cunoscător, şi prin aceasta însăşi existenţa
obiectului, întrucât, după părerea lui Schopenhauer, întreaga exis­
tenţă a obiectului se reduce la reprezentare, astfel că ea începe
•odată cu experienţa, sau, cum se mai spune, odată cu intuiţia. T o t
după concepţia lui Schopenhauer însă, subiectul nu poate exista
fără obiect. Subiectul există numai în opoziţie cu un obiect. Sen­
sul acestei idei este că nu poate exista un subiect cunoscător de
cât în măsura în care există un obiect cunoscut, şi nu poate exista
un obiect decât în măsura în care există un subiect care să-1 cu­
noască. C a atare, existenţa subiectului şi a obiectului se condiţio­
nează reciproc. Cum se spune, ei sunt termeni corelativi. Rezultă
însă de aici că legea cauzalităţii, întrucât condiţionează experien­
ţa şi cu ea apariţia obiectului, condiţionează şi apariţia subiectului,
care fiind termenul corelativ al obiectului, nu poate exista inde­
pendent de acesta. Legea cauzalităţii condiţionează prin urmare
şi precedă apariţia atât a subiectului cât şi a obiectului. Şi totuşi,
Schopenhauer, care este apriorist, admite în acelaşi timp că subiec­
tul precedă legea cauzalităţii fiind condiţia ei. S e ştie că, pe baza
acestei idei, el critica încercarea lui Kant de a stabili existenţa lumii
numenale. Este însă aici o vădită contradicţie. „Cu ea, spune d.
Negulescu, Schopenhauer e pus în următoarea dilemă. O r e adevă­
rat că între subiect şi obiect nu poate exista relaţiune cauzală,
fiindcă subiectul şi obiectul precedă legea cauzalităţii ca o con­
diţie a ei, dar atunci legea cauzalităţii nu mai este condiţia intui-
tiei, a experienţei, şi nu mai poate fi considerată prin urmare ca
apriori, — ceiace dărâmă toată critica lui Schopenhauer în contra
legitimităţii stabilirii lumii numenale de către Kant, care tocmai pe
aprioritatea legii cauzalităţii! se întemeia. — or legea cauzalităţii e
apriori, şi în acest caz argumentarea, prin care Schopenhauer în­
suşi încearcă să demonstreze neilegitimitatea existenţei lumii nu­
menale, devine un evident cerc vicios". ( P . P. Negulescu. Critica
apriorismului şi a empirismului, p. 5 8 — 5 9 ) , Iată dificultatea pe
care o întâmpină Schopenhauer în încercarea lui de a înlătura
inconsecvenţa apriorismului de a fi aplicat principiul cauzalităţii la
lumea numenală. Cum se vede, nici de data aceasta existenţa lumii
externe nu a putut fi tăgăduită înlăuntrul apriorismului fără con­
tradicţie.
Filosoful german însă nu s'a oprit aici. La idealismul său epis­
temologic, el a adăogat realismul ontologic al voinţei. Nici în
această privinţă însă, încercarea sa nu este mai fericită. Cum am
amintit deja, după Schopenhauer, subiectul şi obiectul sunt ter­
meni corelativi. Obiectul însă în concepţia sa nu există ca repre­
zentare. „Lumea, spune Schopenhauer el însuşi la începutul operes
sale capitale, este reprezentarea mea". Rezultă de aici că nici su-l
biectul nu există decât tot ca reprezentare. Altfel, observă d. Nef
gulescu, el nu ar mai putea fi corelativul inseparabil al obiectului.
Aşadar, eul şi non--eul sunt înlăuntrul filosofiei schopenhaueriene
simple reprezentări. Cu alte cuvinte, existenţa lor este pur şi sim­
plu ideală. O asemenea concepţie însă nu este decât idealismul
subiectiv. Dacă Schopenhauer s'ar fi oprit aici, el nu ar fi întâm­
pinat decât dificultăţile pe care am arătat că le întâmpină această
concepţie, — altfel îndeajuns de mari. La acest idealism epistemo­
logic însă, el a adăogat realismul ontologic al voinţei, admiţând;
că, dincolo de lumea aparentă a fenomenelor, esenţa unică şi uni-,
versală a lumii ar fi voinţa. Nu se poate tăgădui contradicţia în/
care cade el în modul acesta. S e înţelege lesne că filosoful german
a ajuns la realismul său ontologic încercând să scape de dificul­
tăţile idealismului subiectiv, a cărui sentinţă o pronunţase el în­
suşi. Nu a isbutit însă să o facă, fără a cădea într'o nouă contra­
dicţie.
Din toată această critică a apriorismului, rezultă că sub ori­
ce formă, negând sau afirmând existenţa lumii externe, el nu
poate fi susţinut fără contradicţie. Trebue reţinut în deosebi că
apriorismul, logic desvoltat, duce în mod necesar la idealismul
subiectiv, — sau absolut, cum îi spune d. Negulescu, — la tăgă­
duirea adică a existenţei lumii numenale. — care însă nu poate fi
susţinut. Apriorismul este aşadar inadmisibil, şi singura sa încer­
care de a se salva negând existenţa lumii externe nu duce la nici
un rezultat.
 Examinând, mai departe, empirismul, d. Negulescu ajunge la
aceiaşi concluzie, că şi în această teorie a cunoaşterii negarea
existenţei lumii externe nu se poate face fără contradicţie. Cunos­
cutul filosof englez din secolul trecut. John Stuart Mill. a dat to­
tuşi empirismului această formă idealistă. — Cum am arătat mai
sus, după Mill, întreaga existenţă, atât a lumii externe cât şi a
lumii interne, se reduce la sensaţii, sau mai precis, nu atât la sen-
saţiile actuale, care sunt individuale şi pasagere, cât la posibilită­
ţile de sensaţii sau la grupurile de posibilităţi de sensaţii, care
sunt permanente şi comune tuturor indivizilor. Lucrurile din na­
tură, aşadar, nu sunt decât simple grupuri de posibilităţi perma­
nente de sensaţii. Iată dece materia este definitivă în filosofia lui
Mill o posibilitate permanentă de sensaţii. Aceasta înseamnă că
ea nu are nicidecum o existenţă substanţială. Sufletul nu se bu­
cură de o condiţiune deosebită. Aşa fiind, empirismul lui Mill este
idealist.
Sub această formă idealistă însă, observă d. Negulescu, em­
pirismul nu poate fi susţinut decât presupunând trei postulate. E l
presupune, mai întâi, că există raporturi fixe de coexistenţă între
sensaţii. El presupune, apoi, că există raporturi invariabile de suc­
cesiune între sensaţii sau grupuri de sensaţii. Infine, el presupune
comunitatea raporturlior fixe de coexistenţă şi a raporturilor inva­
riabile de succesiune pentru toate experienţele individuale, pentru
totalitatea cu alte cuvinte a experienţei omeneşti. Fără aceste trei
postulate, empirismul sub forma idealistă ar fi inconciliabil cu uni­
tatea şi continuitatea naturii, pe care o constatăm cu toţii în ex­
perienţă.
Aici se ridică însă o mare dificultate înaintea empirismului
idealist. S e naşte, în adevăr, întrebarea : prin ce se explică cons­
tanţa acestor raporturi de coexistenţă şi uniformitatea lor de suc­
cesiune ? Răspunsul trebue să-1 dăm noi în locul şi din punctul de
vedere al lui Mill. Mai întâi, după Mill el însuşi, un asemenea ra­
port constant este o lege. Mill trebue să admită, aşadar, că o lege
prezida la desfăşurarea sensaţiilor în experienţă. Şi, din punctul
său de vedere, această lege nu poate fi decât inerentă sensaţiilor,
întrucât, după concepţia sa, ne mai existând nimic în afara lor,
nimic strein nu o poate produce. Totalitatea sensaţiilor însă, a căror
ordine şi desfăşurare este condiţionată de această lege inerentă
lor, constitue experienţa. Mill trebue să recunoască dar, că o lege
este cohdiţiunea însăşi a experienţei. Experienţa este prinurmare
condiţionată de o lege inerentă ei.
Cu o asemenea afirmaţie însă, care e cu totul în vederile
lui Mill şi pe care n'ar fi putut-o evita, dacă ar fi căutat el însuşi
să explice constanţa raporturilor de coexistenţă şi uniformitatea
acestor raporturi de succesiune dintre sensaţii, se revine, observă
d_l Negulescu, la apriorism, întrucât se recunoaşte că experienţa
este condiţionată de o lege inerentă ei. Empirismul idealist al lui
Mill duce prinurmare în mod necesar la apriorism. Sub această
formă însă, trebue să recunoaştem nu numai că este inconsecvent,
dar că se anulează, întrucât trece de partea -unei teorii opuse a
cunoaşterii, — ceiace fireşte este mai grav. ( P . P. Negulescu.
Critica apriorismului şi a empirismului, p, 90 şi urm. şi Problema
epistemologică, vol. III p. 1060 şi urm.).
Rezultă de aici că nici empirismul nu poate fi susţinut în-
lăuntrul unei concepţii idealiste. Pentru a fi consecvent, el trebue
să dea socoteală de existenţa raporturilor invariabile de succesiune
dintre sensaţii. ca fiind determinate de ea. In acest mod, nu mai e
nevoe a se recurge la existenţa unor legi inerente sensaţiilor, şi em­
pirismul scapă de pericolul, altfel inevitabil de a duce la apriorism.
Empirismul trebue aşadar, să fie realist, pentru a putea fi susţinut.
Sub această formă, e netăgăduit că el se prezintă mult mai bine înte­
meiat decât apriorismul.
Cum se vede, plecat în filosofie delà problema cunoaşterii,
d-1 Negulescu a fost isbit de dificultatea pe care o întâmpinau
deopotrivă apriorismul şi empirismul, când negau existenţa lumii
externe. Deosebirea delà una la alta dintre aceste două teorii opuse
ale cunoaşterii, era că, pe când apriorismul, logic desvoltat, ducea
în mod necesar la negarea existenţei lumii externe, şi prin aceasta
sfârşea la o concepţie ce nu putea fi susţinută, empirismul putea
fi susţinut fără dificultate, câtă vreme nu nega existenţa lumii
externe, ceiace nu-i mai era impus de logica sa lăuntrică, cum era
cazul apriorismului. Iată modul în care d-1 Negulescu a găsit că
singura soluţie admisibilă a problemei cunoaşterii nu rămânea a
fi decât un empirism realist.
Odată stabilit acest punct, rămânea de determinat în ce
măsură putem lua cunoştinţă de lumea externă, care sunt adică
limitele cunoaşterii şi care este valoarea ei de adevăr. Căci, —
cum am arătat deja, — empirismul nu presupune în mod necon­
diţionat, — chiar atunci când este realist, — valoarea obiectivă a
cunoştinţelor noastre. O asemenea idee caracterizează aşa numitul
realism naiv, concepţia vulgară adică despre lume, şi este cu totul
diferită de realismul — care după exemplul lui Spencer ar putea
fi numit transfigurat, — admis de teoria empiristă a cunoaşterii.
După această concepţie, există o lume externă, pe care însă noi
nu o putem cunoaşte, pentru motivul că între ea şi conştiinţa noa­
stră se interpune activitatea simţurilor, care modifică datele lumii
externe. Trebue aşadar de determinat, înlăuntrul unui empirism
realist, care sunt limitele şi care e valoarea de adevăr a cunoaş­
terii noastre.
*
 Răspunsul însă la această întrebare impune, după d. Negu-
lescu, cunoştinţe ştiinţifice pe care suntem, —deocamdată cel pu­
ţin, — departe de a le avea la îndemână. Ceiace s'ar putea da aici,
din acest motiv, ţinând socoteală de stadiul actual al ştiinţei, nu
sunt decât indicaţiuni foarte generale. Cu tot acest neajuns însă,
e totuşi de regretat că d. Negulescu, până acum, nu a avut timpul
necesar să ne dea aceste indicaţiuni, care negreşit că ar fi fost de
mult interes. E probabil că în cursul anului viitor, d-sa, în prele­
gerile dela universitate, va începe aceasta.
Deşi însă, până în prezent, am fost lipsiţi de cuvântul d-lui
Negulescu în această materie, se poate totuşi spune că, în ceiace
priveşte valoarea cunoaşterii, d-sa e departe de a fi probabilist,
aşa cum s'a susţinut, sau că „ s a r opri la un relativism probabi­
list". (Marin Ştefănescu. Fi'osoţm românească p. 2 6 0 ) . — Cu­
noaşterea este, în adevăr, după d-1 Negulescu, aşa cum o avem
în experienţa noastră, relativă, — şi am arătat mai sus motivele
pe care d-sa îşi întemeiază această convingere. Din acest punct
de vedere, dacă este nevoe, concepţia d-sale ar putea fi calificată
drept relativistă. Probabilismul însă, concepţie mult apropiată de
scepticism, admite că în cunoştinţele noastre noi nu putem atinge
niciodată nici certitudinea nici adevărul. Ceiace ajungem să rea­
lizăm în cunoştinţele noastre nu poate fi, după această concepţie,
decât un grad oarecare de certitudine. Din acest motiv, pentru
probabilişti, valoarea de adevăr a ideilor noastre constitue tot­
deauna o întrebare fără răspuns. Acum, este adevărat că d. Ne­
gulescu nu nutreşte o prea mare încredere în niciuna din cunoş­
tinţele noastre, în deosebi în niciuna din teoriile filosofice. O re­
zervă asemănătoare îşi impune d-sa, în general, în ce priveşte
puterea de cunoaştere a minţii omeneşti, pe care o consideră
aproape la începutul evoluţiei sale. Această convingere însă nu
poate să justifice o calificare ca aceia amintită mai sus. Când se
face o asemenea afirmaţie, se sc^pă din vedere că d-1 Negu­
lescu este departe de a crede în imobilitatea eternă a minţii ome­
neşti şi de aici în eterna incertitudine a cunoştinţelor noastre.
Dimpotrivă, d-sa are convingerea că rezultatele ştiinţelor exacte
au adus deja multă lumină în întunericul, în care până nu demult
a trăit omenirea, şi că, în viitor, ele vor aduce încă mai multă lu­
mină. Certitudinea şi valoarea de adevăr a multora din aceste re­
zultate este deja pusă în afară de orice îndoială. Atunci când, cu
progresul ştiinţelor, numărul lor se va înmulţi îndeajuns în toate
domeniile, vom fi în măsură să ne construim teorii care să nu lase
nimic de dorit. Cu o astfel de convingere însă, cineva nu poate fi
considerat probabilist.
 III.

Dovadă că o asemenea atitudine este streină de concepţia

d-lui Negulescu, e faptul că în filosofie d-sa nu se opreşte la em­
pirismul realist, pe care îl profesează în problema cunoaşterii, ci
trece mai departe, încercând, cu ajutorul rezultatelor obţinute până
acum de ştiinţele naturii, să explice universul, în cadrul celor două
probleme a ordinei generale a fenomenelor lui şi a naturii acestor
fenomene. Iar soluţiile pe cari d-sa crede că ştiinţa le impune
acestor probleme, nu le socoteşte a fi numai probabile, ci, — cu
toată rezerva pe care o păstrează, •— deadreptul certe, — cel pu­
ţin pentru cea mai mare parte din ele.
Prima din problemele de care vorbeam şi care poartă nu­
mele de problemă cosmologică, se rezumă la întrebarea: ce este
universul ? Când ne punem însă această întrebare, spune d. Ne­
gulescu, voim să ştim, mai întâi care e origina universului; voim
să ştim, apoi, cum este el alcătuit; şi, înfine, voim să ştim dacă
universul există sau nu în vederea vreunui scop.
Din aceste întrebări, singura la care se poate răspunde cu
mai multă uşurinţă este cea de a doua, privitoare la alcătuirea uni­
versului, sau — cum se mai spune — la ordinea generală a feno­
menelor lui. In adevăr, când voim să ştim cum e alcătuit univer­
sul, nu avem decât să privim în jurul nostru. Universul este acce­
sibil observării noastre, şi alcătuirea lui o putem cunoaşte pe acea­
stă cale directă. Nu e acelaşi lucru, când voim să cunoaştem ori­
gina universului. Oamenii nu au fost de faţă când a luat naştere
universul. Iată dece, origina lut nu a fost şi nu poate fi obiectul
unei observări. In aceiaşi situaţie este întrebarea privitoare la sco­
pul universului. Lumea încă există şi scopul ei, •— dacă are vre
unul, — se va realiza în viitor; în tot cazul, întrucât continuă să
existe, nu s'a realizat până acum în întregime. Aşadar, el nu poate
fi obiectul unei observări. Iată dece răspunsul la aceste două din
urmă întrebări nu s'a putut da decât pe cale indirectă, observând
alcătuirea actuală a universului. Aceasta ne dă, în adevăr, posi­
bilitatea să facem ipoteze asupra modului cum a luat naştere uni­
versul şi asupra scopului în vederea căruia pare a exista.
Am văzut că mintea omenească nu a plecat dela problema
cunoaşterii. Problema aceasta, cum am arătat, nu şi-au pus-o oa­
menii decât târziu, dupăce, ajunşi la explicări contradictorii ale
lucrurilor din natură, sfârşiseră în mod natural prin a se îndoi
de valoarea însăşi a cunoaşterii. E foarte probabil însă, pentru d.
Negulescu, că nici problema explicării universului nu e aceia care
i-a preocupat pe oameni în primul rând. Pentru ca o asemenea
problemă să se ridice înaintea minţii lor, ei ar fi trebuit să con-
ceapă universul ca un tot unitar, ale cărui părţi sunt strâns depen­
dente unele de altele şi se condiţionează reciproc, aşa încât nu pot
fi înţelese decât în totalitatea lor. O asemenea noţiune, presupune
un grad de desvoltare sufletească cu mult superior aceluia la care
au fost oamenii, când au început a gândi. In această fază primitivă
a vieţii lor sufleteşti, ei au fost siliţi, desigur, să facă observaţia
foarte elementară, că în jurul lor există corpuri care rămân imo­
bile, câtă vreme nu intervine nici o cauză externă, pe când altele,
cum sunt oamenii, animalele şi într'o măsură mai mică plantele,
sunt înzestrate cu mişcare proprie. Fenomenul morţii trebue să-i fi
învăţat, mai departe, că suflarea e aceia care dă activitate corpu­
rilor vii, întrucât totdeauna lipsa ei totală caracteriza fiinţele
moarte. De aici, trebue să fi născut concepţia dualistă a existenţei
spiritului şi a materiei, — întrucât suflarea a fost atribuită unui
principiu de viaţă deosebit de corpul material, cu numele de suflet.
Această concepţie însă se referă la natura intimă a fenomenelor
universului. Ca atare ea constitue unul din răspunsurile posibile la
o altă problemă a filosofiei, care poartă numele de problema onto­
logică. De aici trebue să fi plecat gândirea omenească în explica­
rea universului. Cât despre problema cosmologică, mintea ome­
nească trebue să şi-o fi pus după ce a ajuns să observe că univer­
sul este un tot unitar, care, din acest motiv, trebue să comporte
o explicare unitară.
Primele răspunsuri date acestor întrebări au fost concepute,
— cum era firesc, — în analogie cu ceiace oamenii cunoşteau mai
bine. în analogie anume cu viaţa Ibr proprie, şi au constituit, —
cum am arătat deja, —• credinţele religioase. Cu timpul, mintea
omenească a depăşit explicările simbolice ale religiilor, trecând la
explicările filosofice propriu zise. Cât despre soluţiile filosofice ale
acestei probleme, ele se împart în soluţii mecaniste şi soluţii fina­
liste — după cum se admite că universul cu tot ce-1 alcătueşte e
produsul forţelor oarbe ale naturii, sau produsul unui principiu or­
donator.
E netăgăduit că universul este unul şi acelaşi pentru toată
lumea, întrucât el apare totdeauna oamenilor având aceleaşi ca­
ractere. Ceiace observăn mai întâi în univers este strânsa solidari­
tate a fenomenelor lui, cari în permanenţă se influenţează reci­
proc. Şi această influenţă reciprocă a fenomenelor nu se desfă­
şoară fără nici o regulă după capriciile întâmplării, ci totdeauna
într'o ordine anumită şi invariabilă. Universul deaceia, departe de
a ne apărea ca un haos, ni se înfăţişează ca un tot unitar, înlăun-
trul căruia părţile întreţin raporturi fixe de coexistenţă şi raporturi
invariabile de succesiune, — ceiace constituie unitatea universului.
Iar aceste raporturi fixe de coexistenţă şi uniforme de succesiune
sunt pretutindeni şi totdeauna, — cel puţin atât cât s'a putut în-
 tinde experienţa noastră, — aceleaşi, — ceiace constitue cel de al
treilea şi ultim caracter în care ni se prezintă universul şi care este
uniformitatea cursului fenomenelor lui. Cu aceste caractere ale sale
însă, universul nu a fost explicat totdeauna în acelaşi mod.
Soluţiile finaliste ale acestei probleme explică universul prin
aşa numitele cauze finale, prin cauze adică ce lucrează în vederea
unor scopuri. Şi cum aceste scopuri, pentru a exista, trebuiau să
fie mai întâi concepute, ele admit la origina universului existenţa
unui principiu creator şi ordonator. Fundamentul logic pe care se
întemeiază aceste concepţii este analogia. Plecând dela faptul că
universul cu tot ce-1 alcătueşte este comparabil produselor la care
au lucrat mâna şi inteligenţa omenească în vederea realizării unor
scopuri, reprezentanţii acestor concepţii admit că universul trebue
să fie opera unui principiu inteligent şi că el trebue să existe în
vederea unor scopuri pe care le-a conceput acest principiu. Altfel,
ordinea care domneşte în univers rămâne, după aceştia, inexpli­
cabilă.
Poate fi susţinută o asemenea concepţie ? In primul rând,
analogia, observă d. Negulescu, nu constitue niciodată o probă.
E a poate cel mult să sugereze o ipoteză, — care rămâne însă a
fi verificată. Dupăce, aşadar, analogia ne-a sugerat ipoteza în
chestiune, trebue să ne punem întrebarea, dacă faptele o confir­
mă. Există aşadar, finalitate în natură ?
(

Ca să putem răspunde la această întrebare trebue să găsim

mai întâi, spune d. Negulescu, un criteriu al finalităţii. Dacă exa­
minăm însă unul din produsele industriei omeneşti, în care fina­
litatea este incontestabilă, observăm că ceiace îl caracterizează este
perfecta adaptare a alcătuirii sale cu efectele pe care trebue să le
producă. O maşină de cale ferată, bunăoară, este aşa fel construită,
ca să poată pune în mişcare în condiţiunile cele mai bune cu pu­
tinţă, un tren ; deaceia ea va fi prevăzută cu tot ceiace este nece­
sar, pentru a produce acţiunea în vederea căreia e construită. Cau­
za, aşadar, e într'un asemenea caz determinată de efectele ce ur­
mează a produce. Se observă, prinurmare, când e vorba de finali-
tate o dublă cauzalitate sau o cauzalitate reciprocă, în care cau­
>

zele sunt la rândul lor determinate de efectele ce trebue să

producă.
înarmaţi cu acest criteriu al finalităţii, să vedem, spune d.
Negulescu, dacă ea se constată în natură. Să vedem aşadar dacă,
în adevăr, cauzele din natură sunt adaptate cu efectele lor. Care
sunt însă, mai întâi efectele pe care cauzele din natură trebue să
le producă ? Cu alte cuvinte, care este, după finalişti, scopul în ve­
derea căruia există lumea ? Dacă universul există în vederea
vreunui scop, observă d. Negulescu, e netăgăduit că el trebue să
fie făcut pentru a întreţine viaţa, — şi finaliştii o recunosc. După
aceştia, universul e construit în vederea binelui vieţii în general
şi al omenirii în deosebi. Finalitatea cea mai perfectă se observă
deaceia, după credinţa lor, în lumea organică. Cât despre lumea
anorganică, ea nu are finalitate în sine. E a este alcătuită pentru a
face posibilă existenţa fiinţelor vii. Finalitatea ei este, cum se spu­
ne, externă.
întrebarea care se ridică aici este dacă utilizând criteriul
finalităţii faptele confirmă această ipoteză. Sunt, mai întâi, fiinţele
vii aşa fel alcătuite, încât totul să pară a fi făcut în organismele
lor pentru a le asigura existenţa ? O observare ceva mai amănun­
ţită a lucrurilor, — dacă nu ne duce deadreptul la o convingere
contrară, —- ne impune cel puţin serioase motive de a ne îndoi.
Modul în care sunt alcătuite organismele fiinţelor vii prezintă în
adevăr nu numai imperfecţiuni, care fac ca viaţa lor să nu fie
pusă în condiţiunile cele mai potrivite, ci părţi deadreptul vătămă­
toare, care pun viaţa în primejdie. Aşa sunt, printre primele, orga­
nele inutile şi deaceia atrofiate, — cum sunt muşchii din jurul
urechii la om ; iar printre cele din urmă ochii animalelor cari nu
văd sau apendicele vermiform, cauze ale atâtor accidente pe cari
le suferă viaţa fără nici un sens. T o a t e acestea sunt cazuri de aşa
numită disteleologie, de lipsă adică a finalităţii, în cari nu se ob­
servă nicidecum o adaptare a cauzelor cu scopurile pe cari urmau
să le producă. Şi totuşi ele nu sunt singurele, nici măcar cele mai
grave. Enorma pierdere pe care o suferă viaţa în fenomenul pro­
creării e un motiv încă mai serios de a ne îndoi că fiinţele vii ar
fi fost aşa fel alcătuite, încât viaţa lor să fie asigurată. Experienţa
ne arată la fiece pas în natură că din germenii cari ar trebui să
dea naştere fiinţelor vii nu ajung la maturitate şi nu ajung să dea
naştere ei înşişi la fiinţe vii de aceiaşi specie decât un număr cu
desăvârşire infim, iar restul se pierd cu o nesocotinţă ce exclude
posibilitatea vreunei providenţe divine.
Să vedem totuşi, mai departe, dacă poate fi cel puţin admisă
finalitatea aşa numită externă a lumii anorganice. Sunt aici cau­
zele adaptate cu efectele pe care urmau a le produce ? E cu alte
cuvinte lumea anorganică aşa fel alcătuită, încât să asigure exis­
tenţa vieţii ? Şi de data aceasta, experienţa ne duce la constatarea
contrară. In adevăr, condiţiunile grele cari fac imposibilă viaţa
intr'o imensă parte a naturii, şi nenorocirile cari o distrug la fiece
pas, acolo unde se găseşte, ne silesc să credem că universul nu a
fost nicidecum creat pentru a întreţine viaţa. Nu putem şti dacă
există viaţă alt undeva decât pe planeta noastră. Şi este foarte
probabil că nu. date fiind condiţiunile imposibile vieţii, pe cari le
au celelalte planete. S a agitat într'un timp ideia că şi planeta
Marte ar fi locuită. Sunt însă motive foarte puternice să ne îndoim
de aceasta. Nu putem admite, aşadar, c ă există viaţă decât pe pîa-
neta noastră. Dacă considerăm însă proporţiile infime ale Pămân­
tului, faţă de dimensiunile mai mult decât colosale ale universului,
rămâne să admitem, înlăuntrul sistemelor finaliste, că universul
imens a fost creat, pentru a întreţine viaţa pe microscopica noastră
planetă, — ceiace este anevoe de susţinut. Aceasta este ca şi când
s'ar spune, că Dumnezeu a construit un hambar cât Europa, pen­
tru a adăposti un bob de grâu. Disproporţia aceasta însă aşa de
isbitoare dintre cauză şi efectul în vederea căruia a fost ea produ­
să exclude presupunerea unei finalităţi. Şi totuşi, nici pe Pământ
viaţa nu există pretutindeni. întinsele regiuni polare, întinsa regiu­
ne arzătoare a ecuatorului şi deserturile nu mai puţin întinse de
pe unele continente sunt inaccesibile vieţii, pentru oameni în deo­
sebi. Şi totuşi, scopul ultim al lumii este, după finalişti de a asigura
binele vieţii oamenilor. Pe restul planetei noastre, acolo unde viaţa
nu e imposibilă, primejdii nenumărate o ameninţă în fiece moment.
Viaţa apare astfel .observă d. Negulescu. ca o luptă necontenită,
ca o luptă grea şi dureroasă în contra naturii vrăjmaşe. Ca un
blestem aruncat vieţii, atât nu a ajuns, pentru a o face grea. Fiin­
ţele vii se sfăşie reciproc, spre a servi unele altora drept hrană.
Natura apare astfel ca un imens abator, de unde, în locul imnuri­
lor de slavă în cinstea lui Dumnezeu, se ridică strigătele de des-
nădejde a mii şi milioane de vietăţi, cari pier în tot momentul sa­
crificate cu toată cruzimea, pentru a servi altora drept hrană.
In asemenea condiţiuni, se mai poate vorbi de o finalitate în
natură ? Existenţa răului din natură este o piedică de neînvins
înaintea soluţiilor finaliste. Iată dece, unii din cei care le-au susţi­
nut, pentru a preîntâmpina obiecţiunile ce puteau fi ridicate din
acest punct de vedere, au căutat să găsească o explicare a răului
din natură. Aşa este, dintre cele mai admisibile, ipoteza acciden­
telor creaţiei formulată de Leibniz. După filosoful german, răul din
natură ar fi rezultatul fatal şi neprevăzut al creării lumii în vederea
binelui. El este comparabil aşchiilor informe ce sar de sub dalta
sculptorului din masa de piatră în care el sapă opera sa. Totuşi,
uneori cel puţin, răul din natură nu pare a fi nicidecum efectul unui
accident neprevăzut al creaţiei. Speciile de animale parazite, bună­
oară, care fac atâta rău, sunt aşa de bine organizate, încât exis­
tenţa lor nu poate fi nicidecum socotită ca rezultat al unui simplu
accident al creaţiei. Astfel, trompa sugătoare a unui ţânţar sau a
unei insecte parazite e o minune de tehnică organică. Ipoteza ac­
cidentelor creaţiei nu poate da prinurmare socoteală de existenţa
răului din natură, şi, în faţa constatării lui soluţiile finaliste cad.
Dificultatea aceasta se complică cu altele nu mai puţin mari,
când finalismul ia forma teismului modern, care concepe pe Dum­
nezeu nu numai ca pe un principiu ordonator al lumii, cum făceau
teiştii antici, ci şi ca pe un principiu creator. Sub această formă,
teismul e nevoit să arate motivul pentru care Dumnezeu a creiat
lumea. Răspunsul la această întrebare însă a epuizat zadarnic for­
ţele intelectuale aile celor ce s'au ostenit să-1 găsească. Ideia de
Dumnezeu, care trebue şi este conceput ca o fiinţă absolută, ex­
clude categoric posibilitatea oricării determinări, oare ar putea să
ne explice în vre-un fel modul cum a ajuns Dumnezeu să iasă din
eterna lui beatitudine, pentru a da naştere acestei lumii, altfel atât
de imperfectă. Şi, chiar dacă am trece peste această dificultate, —
care nici nu este iniţială, întrucât ideia însăşi de Dumnezeu implică
o serie de contradicţii inevitabile, — ne întâmpină altele nu mai
puţin grele, când e vorba să înţelegem modul cum a creiat Dum­
nezeu lumea.
Iată dece explicarea finalistă a lumii, concepută sub forma
teismului, nu a putut fi admisă nici de acei cari simţeau totuşi ne­
voia să explice ordinea fenomenelor universului prin cauze finale,
Aceasta cu atât mai mult cu cât la dificultăţile de cari vorbeam
se adaogă o alta. Teismul explica finalitatea din natură prin in­
tervenţia unei fiinţe divine exterioară universului. Cum se spune,
— el concepea principiul creator al lumii ca transcendent. Modul
însă în care se produc fenomenele din natură, nu pare a confirma
o asemenea presupunere. Observarea ne arată pretutindeni că fe­
nomenele din natură sunt produse de forţe lăuntrice, iar nu exte­
rioare. Organismul unui animal, bunăoară, în deosebire de o ma­
şină ca acelea pe cari le construesc oamenii, se desvoltă singur
plecând dela o simplă celulă iniţială, — iar când integritatea lui
este atinsă, dacă aceasta nu i-a distrus viaţa, se repară singur,
sub simpla orientare a forţelor sale lăuntrice. Iată dece, spun unii
reprezentanţi ai finalismului, când teiştii compară universul cu o
maşină, şi trag de aici concluzia că el ar fi produsul unei cauze
externe, argumentarea lor nu poate fi adevărată decât în parte. E
drept că ordinea fenomenelor naturii nu poate fi explicată fără a
admite existenţa unui principiu ordonator. Acesta însă nu poate fi
conceput ca fiind exterior universului, ci ca existând înlăuntrul lui
şi constituindu-i esenţa ultimă, sau, — cum se spune, — ca fiin-
du-i imanent. Aşa au luat naştere acele sisteme finaliste, care con­
cep principiul ordonator ca imanent. Dintre acestea, panteismul
identifică natura cu Dumnezeu ; panlogismul admite că esenţa ul­
timă a existenţei e o raţiune cosmică ; iar pantelematismul admite
că Voinţa inconştientă e substratul ultim al existenţei.
Nici sub această formă însă, explicarea finalistă a lumii nu
are o soartă mai bună, întrucât ea se loveşte de aceleaşi dificul
taţi, de cari se lovea finalismul sub forma teistă în faţa constatării
evidente a lipsei de finalitate din natură. iPare totuşi a înfrunta
dificultăţile panteismul lui Spinoza, care este mecanist, şi ca atare
exclude explicarea ordinei fenomenelor naturii prin cauze finale.
Nici acest sistem nu scapă totuşi de dificultăţile pe cari le întâm­
pină deopotrivă toate explicările finaliste sub noua lor formă.
In general, observă d. Negulescu, pentru ca o ipoteză să aibă
valoare explicativă, trebue să ne o putem reprezenta, — cel puţin
aproximativ. Altfel, oricât de bine întemeiată ar fi ea din punct de
vedere logic, nu ne înlesneşte nicidecum să înţelegem lucrurile, —
şi ca atare valoarea ei explicativă este cel puţin neîndestulătoare,
dacă nu deadreptul nulă. Acesta e totuşi cazul celor trei concepţii
finaliste, cari admit existenţa unui principiu ordonator imanent.
După panteişti, totul în univers este divin. Substratul ultim
al existenţei este Dumnezeu. După panlogişti, totul în univers este
raţional, iar substratul ultim al existenţei este o raţiune absolută. O
asemenea explicare a universului însă ne e peste putinţă să ne o
reprezentăm. Noi nu putem concepe o fiinţă divină sau o raţiune
cosmică decât ca inteligenţe supreme. O inteligenţă însă ce n'ar re­
zida într o persoană, ci ar exista pretutindeni în univers, ne e peste
putinţă să ne o reprezentăm. Cu circumstanţa agravantă, că uni­
versul, după indicaţiunile ştiinţei contimporane, nu este un tot
continuu, care ar putea să adăpostească o persoană, ci o vastă co­
lecţie de corpuri uriaşe separate prin imense spaţii goale. S e adao­
gă, în fine, faptul că ne e imposibil să ne închipuim că ar putea să
existe ceva analog cu inteligenţa în corpurile cereşti, cari în bună
parte nu sunt decât nişte uriaşe incendii ambulante, iar spaţiile
ce le separă sunt de o răceală mai mult decât glacială.
Pe lângă toate aceste dificultăţi comune cu ale panteismului,
panlogismul întâmpină altele, cari îi sunt proprii. După reprezen­
tanţii săi, realitatea ultimă a lumii fiind o raţiune absolută, feno­
menele naturii nu sunt în esenţă decât procese logice. Dacă însă
este aşa, atunci tot ce se întâmplă în univers ar trebui să fie ra­
ţional, — şi panlogiştii nu tăgăduesc aceasta. Experienţa ne arată
însă în univers la fiece pas întâmplări cari nu sunt nicidecum ra.
'ţionale. Ce a avut raţional, de pildă, în ea holera din 1831, a că­
rei victimă a căzut însuşi Hegel, întemeetorul panlogismului, în
persoana căruia raţiunea cosmică abia ajunsese să se recunoască
pe sine ca esenţă unică şi universală a lumii ?
Pantelematismul, deşi, — ca şi panteismul spinoziat, dar pen­
tru alte motive, — scapă de dificultăţile ce se ridică înaintea ori-
cării explicări finaliste a ordinei fenomenelor naturii, nu are totuşi
o situaţie mai bună. După această concepţie, al cărei tip clasic
este voluntarismul lui Schopenhauer, principiul ordonator imanent
al universului este o voinţă unică şi universală, al cărei atribut
esenţial este tendinţa oarbă spre existenţă. Sub această formă, fi-
nalismul nu se loveşte de dificultatea explicării răului din natură.
Dimpotrivă, înlăuntrul acestei concepţii răul din natură apare ca o
necesitate atât de firească, încât ea a putut fi numită de unii „pan-
satanism", — ştiindu-se că Satan este principiul răului. Ş i iată
cum se explică. Voinţa fiind continuă tendinţă de a se realiza pe
sine şi, rămânând, afară de rare momente, veşnic nesatisfăcută, este
continuă suferinţă. Iată dece răul există în natură, — şi el există
în mod necesar.
Numai că — cu toată această superioritate, — pantelema-
(

tismul, observă d. Negulescu, nu poate constitui o explicaţie satis­

făcătoare a universului. Voinţa inconştientă, prin care se explică
în această concepţie fenomenele naturii, este cel mai imperfect mod
de a ne reprezenta chipul în care se produce un fenomen. Putem
să ne explicăm fenomenele pe cale mecanică, prin mişcare adică,
întrucât modul acesta de producere al fenomenelor îl observăm
peste tot în natură, şi îl putem experimenta noi înşine oricât voim.
Sau putem să ne explicăm, — unele fenomene cel puţin, cum sunt
reacţiunile fiinţelor vii la excitaţiile mediului înconjurător, — prin
acţiunea conştientă, — întrucât avem în mod permanent cunoştin­
ţă, pe calea directă a observării interne, de o asemenea acţiune. A c ­
ţiunea inconştientă însă, — singura care ar mai rămânea ca o
ultimă posibilitate de explicare a fenomenelor, — fiind prin defi­
niţie necunoscută, nu putem să ne o reprezentăm în nici un fel.
A căuta dar să ne explicăm printr'o acţiune de asemenea gen mo­
dul cum se produc fenomenele naturii, ar fi să ne explicăm ceiace
e clar prin ceiace e obscur şi neînţeles, — ceiace nu se poate face,
fără a cădea într'o vădită eroare. Nici pantelematismul deci nu ne
oferă o explicare satisfăcătoare a ordinei generale a fenomenelor
universului, aşa dupăcum nu ne-a oferit o asemenea explicare fina-
lismul sub niciuna din formele sale.
Rezultă de aici că trebue să ne explicăm universul prin jocul
automatic al elementelor lui componente, aşa cum voesc sistemele
mecaniste ? Cei vechi au putut admite că universul a apărut prin
împreunarea întâmplătoare a atomilor materiali şi că fiinţele vii au
născut deadreptul din noroiul pământului. Până nu demult, s'a sus­
ţinut că fiinţele vii ar lua naştere, aşa cum le vedem, prin transfor­
mările materiei brute. Astfel, nu mai departe decât în veacul X V I I ,
belgianul van Helmont a susţinut că din grâu şi o cămaşă murdară
pot lua naştere în decurs de două zeci şi una de zile, şoareci;
iar învăţatul italian Buonanni susţinea, în acelaşi secol, că a des­
coperit o specie de lemn, care dacă-1 punem să putrezească în apă
de mare, dă naştere unor viermi, din care apar apoi fluturi, ce se
transformă în fine în păsări. Asemenea presupuneri ne par azi cu
totul neîntemeiate, — şi nu le-ar mai susţinea nimeni. Experienţa
a arătat categoric că prin jocul automatic al elementelor compo­
nente ale materiei, nu pot lua naştere fiinţe vii încă mai imperfecte
decât acele cari se credea odinioară că nasc deadreptul prin trans­
formările materiei brute. Cu atât mai puţin putem crede că în
asemenea condiţiuni ar fi luat naştere speciile de fiinţe vii care
arată un grad mai înalt de perfecţiune în alcătuirea organismelor
lor. Ceiace caracterizează în general fiinţele vii este o remarcabilă
adaptare a organelor lor la funcţiunile pe cari trebue să le înde­
plinească. E s t e greu însă de admis că jocul orb al elementelor
componente ale materiei ar fi putut da naştere întâmplător unor
asemenea organisme cu funcţiuni aşa de complicate şi aşa de bine
adaptate scopului lor. Iată dece, pentru noi, mecanismul nu poate
constitui o explicare satisfăcătoare a universului. Inlăuntrul unei
asemenea explicări, suntem isbiţi de prea marea disproporţie ce
există Intre cauzele explicative şi efectele de explicat.
Acest neajuns poate fi înlăturat, fără a părăsi mecanismul,
prin corectivul pe care i-1 aduce concepţia evoluţionistă. După-
această concepţie, universul a luat naştere, ca în explicarea me-
canistă, prin jocul automatic al forţelor şi al elementelor compo­
nente ale naturii, — nu însă deodată, în forma în care ne apare
acum, sau fără nici o ordine, după simplul capriciu al întâmplării,
ci urmând, potrivit legilor obişnuite ale naturii, o lentă şi conti­
nuă transformare, delia formele cele mai simple şi mai rudimentare
ale materiei brute, până la formele complicate şi superioare, pe
cari le-a atins viaţa în starea sa actuală. Ştiinţele exacte ale na­
turii confirmă o asemenea explicare a universului. Această concep­
ţie nici nu a apărut în filosofic, decât în urma contribuţiilor aduse
de ştiinţele exacte ale naturii în deslegarea problemei cosmologice,
ca o consecinţă sau c a o sinteză a rezultatelor la cari ajunseseră
ele. Cum se ştie, opera aceasta se datoreşte cunoscutului filosof
englez Herbert Spencer.
Astronomia, mai întâi, ne arată în univers, dincolo de siste­
mul nostru planetar, sisteme siderale în diferite stadii de evoluţie,
dela forma haotică, amorfă, nediferenţiată a nebuloaselor incan­
descente, până la sistemele planetare diferenţiate şi ordonate, cum
este sistemul nostru solar. Aspectul însuşi al acestui sistem, ordinea
adică în care sunt distribuite toate părţile sale şi mişcările lor re­
lative, justifică ipoteza că el a luat naştere prin continue transfor­
mări, dintr'o nebuloasă incandescentă nediferenţiată. Observarea
acestui aspect al sistemului nostru solar este tocmai aceia care a
sugerat o asemenea explicare a originei sale. Cum se ştie, Laplace
observase că toate planetele ce compun sistemul nostru solar se
învârtesc în jurul Soarelui, în acelaşi sens în care se învârteşte
Soarele el însuşi în jurul axei sale şi aproape în acelaşi plan, care
este planul ecuatorului solar. Pentru a-şi explica această alcătuire
a sistemului solar, el a presupus că planetele formau altădată, îm­
preună cu Soarele, o singură nebuloasă iniţială, sub forma unuf
vast sferoid gazos în stare incandescentă. Acesta, datorită învâr­
tirii în jurul axei sale, a desvoltat o forţă centrifugă corespunză-
toare, care şi-a atins maximul în regiunea ecuatorială, unde miş­
carea era mai repede. Deaceia, din regiunea aceasta s'au desprins
mase de materie incandescentă de diferite mărimi, cari, aruncate
la depărtări mari, au continuat a se mişca în jurul masei centrale,
potrivit forţei pe care o căpătaseră şi atracţiei pe care 6 exercita
asupra lor masa centrală. Prin radierea căldurii lor lăuntrice, aceste
mase incandescente au prins a se răci. din care cauză şi-au con­
tractat din ce în ce mai mult masa lor, dând astfel naştere pla­
netelor ce alcătuesc sistemul nostru solar. Pământul el însuşi nu
a luat naştere decât prin răcirea la suprafaţă a unei asemenea mase
incandescente, ruptă din nebuloasa iniţială. Iar masa centrală ea
însăşi, pierzând şi ea prin radiere parte din căldura ei şi astfel
contractându-se necontenit, a dat naştere Soarelui. Prinurmare,
sistemul nostru planetar a luat naştere prin continue şi lente trans­
formări dintr'o nebuloasă incandescentă nediferenţiată, evoluând
conform legilor obişnuite ale naturii fizice. Astronomia aşadar, de­
parte de a contrazice o explicare mecanistă a universului, o con­
firmă, sub forma însă a evoluţionismului.
O confirmare asemănătoare aduce concepţiei evoluţioniste
geologia, studiul adică al planetei noastre. Cercetările întreprinse
în această ştiinţă au dovedit că Pământul nu a avut totdeauna as­
pectul în care ni se prezintă acum. Această ştiinţă ne învaţă că, la
început, planeta noastră trebue să fi fost o masă gazoasă incandes­
centă, —• aşa cum ne arată astronomia, •— şi că răcindu-se, cu
timpul, a ajuns să aibă, în prezent, în jurul masei sale centrale,
încă incandescentă, — o coajă complet răcită, pe care cu timpul
a putut lua naştere viaţa. Şi cercetările geologice, nu se opresc
aici ; ele ne dau posibilitatea să cetim, în diversele pături ale scoar­
ţei solide a Pământului, ca într'o carte, trecutul foarte îndepărtat
al acestei planete. Ceiace constatăm în deosebi, — când studiem
diversele pături geologice, — este că viaţa nu a prezentat totdeau­
na pe planeta noastră aceleaşi forme, pe care le prezintă astăzi,
Mai departe, aceiaşi observare ne arată că cu cât ne depărtăm
în trecut, viaţa prezintă forme din ce în ce mai simple şi mai rudi­
mentare. Aceasta ne îndreptăţeşte să credem că viaţa s'a transfor­
mat pe Pământ plecând dela formele cele mai rudimentare, pentru
a ajunge la formele superioare în cari ni se înfăţişează astăzi. După
indicaţiunile geologice aşadar, Pământul şi fiinţele vii ce-1 locuesc
au luat naştere prin evoluţie. Geologia confirmă prinurmare o ex­
plicare evoluţionistă a ordinei generale a fenomenelor universului.
întemeiată pe indicaţiunile acestei ştiinţe, biologia a căutat
să stabilească ce anume condiţiuni au determinat evoluţia fiinţe­
lor vii şi fazele ei principale. In această cercetare, ea a ajuns la
concluzia că transformările fiinţelor vii se datoresc acţiunii modi­
ficatoare pe care a exercitat-o asupra lor mediul înconjurător şi
exerciţiul propriilor lor organe, — iar orientarea într'o anurnită-
direcţie a perfecţiunii lor relative se datoreşte selecţiunii naturale,
sub dubla formă a concurenţei vitale şi a concurenţei sexuale,
Aceasta însemnează că transformările suferite de fiinţele vii se da-
toresc acţiunii condiţiunilor de viaţă în cari trăesc. Iar ordinea
acestor modificări se datoreşte îndoitei lupte pe care au dus-o în
toate timpurile fiinţele vii dealungul vieţii lor, pentru a-şi conserva
propria lor existenţă şi pentru a asigura conservarea speciei lor,
luptă din care nu au rămas în viaţă şi nu au transmis mai departe
progeniturii lor caracterele căpătate decât acele care erau mai bine
adaptate condiţiunilor de viaţă şi reprezentau mai bine specia lor.
Nu încape, dar îndoială că şi biologia confirmă explicarea evolu­
ţionistă a universului.
Nouile descoperiri făcute în ultimele trei decenii în domeniul
fizicei şi al chimiei au adus evoluţionismului o precizare de mult
interes. Ele au dus la concluzia surprinzătoare că materia ea însăşi,
în structura ei intimă, este supusă deasemenea evoluţiei. In urma
acestor descoperiri s'a stabilit în mod neîndoelnic că atomii ele­
mentelor chimice sunt alcătuiţi din particule identice, grupate în
proporţii diferite delà un element chimic la altul. Atomii materiali
sunt astfel rezultatul integrării, în diferite proporţii, a unor consti­
tuanţi universali cari nu sunt decât sarcine electrice pozitive şi
negative şi a căror masă materială se reduce la inerţia lor electrică.
Este probabil că pierderea căldurii prin radiere, — dacă ar fi să
admitem ipoteza astronomului englez sir Joseph Norman Lockyer,
— sau altă cauză a determinat integrarea progresivă a particule­
lor electronice în cele 92 de specii de atomi materiali cunoscute.
Cu această complectare, evoluţionismul devine o concepţie
bine întemeiată şi în măsură a ne da singura explicare acceptabilă
a ordin ei generale a fenomenelor universului. Evoluţionismul con­
tinuă să explice universul prin cauze eficiente ; din acest punct de
vedere, el intră în rândul soluţiilor mecaniste ale problemei cosmo­
logice. Cum am văzut însă, vechiul mecanism implica o prea mare
disproporţie între cauzele explicative şi efectele de explicat. Acea­
stă disproporţie o reduce la minimum explicarea evoluţionistă a na­
turii. Mintea noastră, spune d. Negulescu, nu poate admite că sim­
plul joc al forţelor fizico-chimice ale naturii, lucrând asupra ele­
mentelor materiale din cari este alcătuit corpul omenesc, bunăoară,
ar putea produce dintr'odată o alcătuire biologică atât de compli­
cată şi de perfectă, cu organe şi funcţiuni atât de numeroase, atât
de bine adaptate unele cu altele, cu funcţiunile lor şi cu mediul,
cum este o fiinţă omenească. Putem însă lesne înţelege cum o ase­
menea fiinţă a luat naştere dealungul evoluţiei de mii şi milioane
de ani.pe care a suferit-o viaţa sub acţiunea condiţiunilor ei de
 -existenţă. Astfel, cu acest corectiv al evoluţioniismuilui, explicarea
mecanistă a universului devine acceptabilă.
Cât despre legea generală a evoluţiei, d.Negulescu se opreş­
te la cea formulată de Spencer fără a lăsa impresia că ar avea
de făcut vre-o rezervă asupra ei. Evoluţia este astfel o continuă
integrare de materie, concomitent cu o pierdere de mişcare insen­
sibilă, în timp ce materia trece delà o stare omogenă, nedefinită şi
incoherenită, la o stare eterogenă, definită şi coherentă, şi în timp
ce forţa suferă o schimbare analoagă.
Sub această formă, legea generală a evoluţiei a fost dovedită
-de filosoful englez nu numai pe caile inductivă, prin generalizarea
experienţei, ci şi pe cale deductivă, ca fiind consecinţa necesară a
unui principiu cu valoare absolută pentru mintea noastră. Princi­
piul de care e vorba e numit de Spencer principiul persistenţei for­
ţei. După acest principiu, care pentru filosoful englez este axioma
fundamentală a tuturor ştiinţelor naturii, cantitatea de forţă exis­
tentă în univers rămâne totdeauna aceiaşi. Evidenţa acestui prin­
cipiu este egală, după Spencer, cu a axiomelor matematice. C a
atare, el are pentru mintea noastră o valoare absolută. In adevăr,
-ca să putem admite c ă forţa existentă în univers poate creşte, ar
trebui să admitem că i se poate adăoga o alta, care era inexistentă
până atunci. Mintea noastră însă, — care nu poate gândi decât
în relaţie, — nu poate concepe apariţiunea unei forţe noui, fără să
o pună în legătură cu existenţa anterioară a altei forţe mai vechi.
' O forţă care ar lua naştere din nimic ar fi o existenţă ininteligi­
bilă. T o t aşa, pentru ca mintea noastră să admită c ă forţa exis­
tentă în univers poate să scadă, ar trebui să admitem că o forţă se
poate preface în nimic, ceiace ne este de neconceput. O a treia
posibilitate, în care principiul persistenţei forţei să fie atins, ne
mai existând, rezultă că acest principiu se impune în mod necesar
gândirii noastre.
Formula deja cunoscută a evoluţiei rezultă prin mijlocirea a
trei principii mecanice diferite deduse din acest principiu. Ele sunt:
principiul instabilităţii omogenului, al multiplicării efectelor şi al
segregaţiei. După primul din aceste trei principii, starea omogenă
a materiei constitue o condiţie de echilibru instabil a ei. Cu ajuto­
rul acestui principiu, evoluţia, sub prima ei formă de trecere a ma­
teriei delà omogen la eterogen, devine explicabilă, ca o consecinţă
necesară a stării ei iniţiale omogene, care nu putea să dureze. După
cel de al doilea principiu, — al multiplicării efectelor — totdeauna
efectele devin la rândul lor cauze ale mai multor efecte, astfel că
-numărul efectelor creşte necontenit, iar — datorită acestui fapt —
ritmul acţiunilor şi al reacţiunilor din natură se generalizează şi se
accelerează. Prin acest principiu şi prin cel de al treilea, — al su-
•gregaţiei, — după care părţile unui tot se grupează în mod necesar
în ordinea determinată de condiţiunile lor comune şi relative, —
evoluţia sub cea de a doua formă a ei, de trecere delà incohérent
la cohérent, adică delà o stare haotică la o stare ordonată şi uni­
tară, devine inteligibilă, întrucât ne apare ca o consecinţă fireas­
că a lor.
Aşadar, conform principiului instabilităţii omogenului, mate­
ria a trebuit în mod necesar să părăsească starea ei iniţială omo­
genă şi să treacă la o stare eterogenă. Astfel, evoluţia a luat în­
ceput. Odată începută însă, conform celorlalte două principii me­
canice, evoluţia a trebuit să continue, — şi nu oricum, ci într'un
ritm din ce în ce mai accelerat, luând în mod necesar aspectul pe
care îl constatăm. Cu această demonstrare deductivă a ei, lormuia
evoluţiei devine deplin inteligibilă, — iar aplicarea ei rămâne va­
labilă nu numai pentru trecut, ci şi pentru viitor.

IV.

Ajunsă la această explicare a ordinei generale a fenomenelor

universului, înaintea cugetării filosofice se ridică o nouă problemă,
privitoare la natura intimă a fenomenelor, care în filosofie poartă
numele tehnic de problemă ontologică. In observarea fenomenelor
naturii, mintea omenească este isbită de deosebirea profundă care
există între cele trei mari categorii de fenomene existente. Acestea
sunt fenomenele fizice, biologice şi psihologice. Şi, cu tendinţa ei
firească de a atribui fenomenelor un substrat real, ea presupune
că aceste trei categorii de fenomene sunt produsul a trei categorii
diferite de existenţe : materia pentru fenomenele fizice, viaţa pen­
tru fenomenele biologice şi sufletul pentru fenomenele psihologice.
Cugetarea filosofică însă nu se poate opri la această explicare, —
altfel satisfăcătoare pentru mintea vulgară. E a s'a simţit nevoită să
treacă mai departe, punându-şi întrebarea : ce sunt materia, viaţa
şi spiritul. In acest mod s'a ridicat în filosofie problema ontologică.
Am văzut motivele pentru cari d. Negulescu crede că, de
fapt, aceasta este prima problemă pe care şi-a pus-o mintea ome­
nească. Atunci când oamenii, abia la începutul desvoltării vieţii
lor sufleteşti, nu puteau să-şi pună problema explicării totale a uni­
versului, şi cu atât mai puţin pe aceia a cunoaşterii, — ei trebue
să fi fost isbiţi de deosebirea profundă dintre corpurile moarte şi
fiinţele vii, şi trebue să fi simţit nevoia să-şi explice cărui fapt se
datoreşte mişcarea spontană a fiinţelor vii. Observând că această
însuşire a lor e totdeauna legată de suflare, şi că, atunci când
aceasta încetează, încetează şi viaţa, ei şi-au închipuit că fiinţele
vii adăpostesc în ele un principiu de viaţă deosebit de materia bru­
tă, pe care l-au numit suflet. Aşa trebue să fi ajuns mintea ome-
nească la concepţia dualistă a spiritului şi a materiei, care con-
stitue prima deslegare dată problemei ontologice.
Mai târziu, problema aceasta a luat în mintea omenească o
nouă formă. Odată cu apariţia în filosofie a ideii că ceiace cu­
noaştem pe calea directă a simţurilor nu numai că nu este întreaga
realitate, dar nici nu corespunde ei, idee apărută, cum se ştie,
pentru prima dată în şcoala din Eleea, cu Parmenide şi Zenon,
— s'a ridicat pentru mintea omenească întrebarea : ce există real
dincolo de lumea aparentă a fenomenelor ? Sub această nouă for­
mă a ei, problema ontologică a constituit obiectul unei discipline
filosofice aparte, care poartă numele de metafizică. Cu aceasta
însă nu trebue să se creadă că problema s'ar fi schimbat mai mult
decât în aparenţă. întrebările ei au rămas absolut aceleaşi.
Din toate aceste întrebări, prezintă mai mare interes, •— în­
trucât răspunsul ei este hotărâtor pentru soluţia monistă sau plura­
listă a problemei, — cea privitoare la natura vieţii. Asupra ei d.
Negulescu a şi stăruit mai mult în cercetările d-sale. întrebarea
care se ridică aici este dacă viaţa trebue socotită produsul unui
principiu deosebit de materia moartă, sau dacă ea nu este decât
o formă a fenomenelor fizico-chimice obişnuite ale materiei.
Calea pe care crede d. Negulescu că se poate găsi răspunsul
acestei întrebări este aceiaşi pe care a pornit ştiinţa contimporană.
Dupăce oamenii de ştiinţă au căutat zadarnic să formuleze o ipo­
teză acceptabilă asupra originei vieţii, ei au recurs la stabilirea
analogiilor dintre materia vie şi materia moartă, cu scopul de a
arăta că toate caracterele esenţiale ale vieţii sunt reductibile la
fenomene ale materiei moarte. Asupra acestor analogii stabilite
de ştiinţă între materia vie şi materia moartă stărue d-1 Negu­
lescu în deosebi. (P. P. Negulescu : Problema ontologică, p. 4 0 8 —
578).
Dintre caracterele distinctive ale vieţii, acela care pare a o
deosebi mai mult de materia moartă este sensibilitatea. Pe când
materia moartă este, — sau cel puţin pare, — complect streină de
ceiace se petrece în jurul ei, fiinţele vii sunt înzestrate cu puterea
de a lua cunoştinţă de ceiace se petrece în jurul lor. Faptul acesta,
— pe care noi nu-1 putem constata direct, — ne e dovedit de reac-
ţiunile potrivite pe cari le manifestă fiinţele vii faţă de acţiunea
agenţilor externi. Constatarea acestor reacţiuni ne îndreptăţeşte să
credem că ele au cunoştinţă de ceiace se petrece în mediul încon­
jurător, — că ele posedă cu alte cuvinte sensibilitate.
Observarea mai atentă a acestui presupus caracter distinc­
tiv al vieţii ne arată că, pe scara zoologică şi botanică, la diferitele
specii de fiinţe vii, animale şi vegetale, există deosebiri mari în ce
priveşte gradul de sensibilitate. La plante, sensibilitatea este foar-
te. redusă. Sub forma însă pe care o au e l e , — ca proprietate fun­
damentală a materiei vii de a răspunde, prin reacţiuni potrivite
cu condiţiunile vieţii, la acţiunea agenţilor externi, — sensibilità^
tea se găseşte şi la materia anorganică. Materia moartă posedă, în
adevăr, deasemenea proprietatea de a reacţiona la acţiunea me­
diului înconjurător. Sub acţiunea căldurii sau a frigului, bunăoară,
metalele se dilată sau se contractă. S e poate spune deaceiâ c ă ma-'
teria moartă nu.rămâne „insensibilă" faţă de acţiunea tempera­
turii. ) E drept însă că noi nu cunoaştem raţiunea acestor reacţiuni,'
— nu ştim adică dece materia se dilată la căldură şi se contractă
la frig, aşa cum ştim dece sau în ce scop fiinţele vii reacţionează
într'un fel sau în altul faţă de diferitele acţiuni pe cari le exercită
mediul asupra lor. In unele cazuri totuşi, s'a putut găsi şi la cor­
purile brute raţiunea reacţiunilor lor. Experienţele lui Becquerel,
Hartmann şi Jagadis Chunder Bose au arătat asemenea cazuri. Ele
au dovedit că corpurile brute posedă o sensibilitate -— e drept ru­
dimentară, — dar care le îngădue să reacţioneze în mod potrivit
faţă de acţiunea agenţilor externi. Becquerel a observat, bună­
oară, că o placă fotografică ia culoarea luminii roşii sau verzi
proectată pe ea, pentru a scăpa astfel, printr'un fel de mimetism,
de descompunere, întrucât astfel ea răsfrânge mai bine razele de
lumină şi absoarbe mai puţin din ele. Iar experienţele fizicianului
indian amintit mai sus au arătat că sensibilitatea corpurilor brute
este supusă aceloraşi variaţiuni la cari este supusă şi sensibilitatea
fiinţelor vii, — cum sunt oboseala, suparaexcaitiarea, anestezia ; —
când intervin aceelaşi cauze cari le produc şi la fiinţele vii. Aşa, *
de pildă, reacţiunile metalelor pot fi calmate sau suprimate de obiş­
nuitele anestezice, —- Cum sunt bromura de potasiu, clorofor- "
mul, etc.
Din toate aceste constatări rezultă că şi materia moartă ca
şi fiinţele vii posedă sensibilitate, — cu simpla deosebire însă, că
sensibilitatea materiei moarte este mai puţin desvoltată decât aceia
a fiinţelor vii. Şi această deosebire, — care la fiinţele inferioare
nu este prea mare, —• creşte cu cât ne ridicăm pe scara evoluţiei
vieţii. Din punctul de vedere al sensibilităţii, aşadar, conchide d:
Negulescu, nu există între fiinţele vii şi corpurile brute decât deo­
sebire relativă de grad de desvoltare.
Un alt caracter ce pare a fi distinctiv al vieţii este mobilita­
tea spontană. O observare oricât de fugară ne arată însă că nicăiri
în univers nici materia moartă nu rămâne imobilă. S e poate spune
însă că mobilitatea fiinţelor vii, în deosebire de aceia a corpurilor
brute, este lăuntrică şi că ele suferă dealungul vieţii lor o evolu­
ţie, — pe când corpurile brute rămân în aceiaşi formă, cât timp
nu intervin cauze externe. Corpurile brute posedă totuşi şi ele o
*
 mobilitate lăuntrică, pe care o dovedeşte în mod neîndoelnic fe­
nomenul cunoscut sub numele de mişcare browniana, şi care este
o continuă agitaţie moleculară fără cauză externă. Ele posedă dea-
semenea o evoluţie, — numai că la ele aceasta se îndeplineşte mult
mai lent. Nici din acest punct de vedere prinurmare, conchide d.
Negulescu, nu există deosebire de natură între fiinţele vii şi corpu­
rile brute.
Un al treilea caracter distinctiv al vieţii pare a fi forma spe­
cifică. Pecând corpurile brute iau toate formele posibile şi pot fi
oricum divizate, fiinţele vii, după speciile din cari fac parte, îşi
au o alcătuire determinată, ce nu poate fi supusă unei modificări
mai sensibile, fără ca viaţa lor să fie pusă în primejdie sau dea-
dreptul suprimată. Totuşi şi materia moartă are o formă specifică.
Numai că ea nu o poate lua totdeauna. Aceasta este forma cris­
talină. Cum se ştie, corpurile brute cristalizează, când sunt puse în
anumite condiţiuni. Aceasta însamnă că, — atunci când condiţiu-
nile îngădue, — moleculele lor se distribue într'o anumita-ordine
invariabilă, care este totdeauna aceiaşi pentru toate corpurile de
aceiaşi specie chimică. Şi această distribuire invariabilă a molecu­
lelor unui corp anorganic nu constitue decât forma lui specifică.
Faptul că ea nu poate fi luată decât în cazul când anumite con­
diţiuni sunt realizate, nu constitue nici o deosebire între corpurile
brute şi fiinţele vii, întrucât nici fiinţele vii nu pot lua naştere şi
nu pot realiza forma lor specifică decât în anumite condiţiuni.
Există, aşadar, şi din acest punct de vedere analogie între fiin­
ţele vii şi corpurile brute.
Un nou caracter deosebitor al fiinţelor vii pare a fi creşte­
rea. Şi corpurile brute cresc însă prin integrare de materie, întoc­
mai cum oresc fiinţele vii. Jocul afinităţilor chimice este, — cum
se ştie, — acela care prezida această creştere a corpurilor brute.
S'ar putea crede totuşi că există o deosebire. Pe când fiinţele vii
cresc pe dinlăuntru, corpurile brute cresc pe dinafară. Deosebirea
aceasta e însă numai aparentă. René Quinton a arătat că şi fiinţele
vii cresc în aceleaşi condiţiuni ca şi corpurile brute, — şi ele cresc
adică pe dinafară, prin integrare de materie din mediul înconjură­
tor. După acest învăţat, viaţa trebue să fi luat naştere în mările
precambriene, sub forma unei mase protoplasmice nediferenţiate.
In acest mediu marin în care şi-a început existenţa, viaţa trebue
să se fi desvoltat prin integrare directă a elementelor ei chimice
constitutive din mediul înconjurător. Pe atunci, întreaga suprafaţă
a Pământului era acoperită cu apă. Când, din cauza apariţiei us­
catului, condiţiunile de viaţă s'au schimbat, fiinţele vii au suferit
şi ele modificări, aşa încât să poată conserva în interiorul lor me­
diul marin în care trăiseră până atunci. Astfel, fiinţele vii au deve-
 nit un fel de acvarii, în cari. într'un mediu analog cu cel marin,
sângele, viaţa continuă existenţa ei în condiţiunile primitive. E x ­
perienţe au dovedit temeinicia acestei ipoteze care altfel poate să
pară ciudată. Sângele unui animal a putut fi înlocuit cu apă marină,
fără ca animalul să înceteze a trăi. Cu timpul, globulele de sânge
au fost refăcute de organism. Aşa fiind, trebue să recunoaştem că
şi fiinţele vii ca şi corpurile brute cresc pe dinafară. Şi din acest
punct de vedere există, dar, între ele o profundă analogie.
T o t aşa de ireductibilă, la prima vedere, pare a fi însuşirea
pe care o au fiinţele vii de a nu lua naştere, — cel puţin atât cât
putem noi experimenta, — decât din germeni vii preexistenţi.
Ca forme specifice ale materiei neorganizate însă, cristalii iau naş­
tere prin generaţie spontană, — fără a avea nevoe adică de ceva
analog germenilor vii preexistenţi, care dau naştere fiinţelor vii. A r
părea, prinurmare, că există din acest punct de vedere o deosebire
ireductibilă între fiinţele vii şi corpurile brute. Sunt totuşi cazuri
în cari şi cristalii nu pot proveni decât din germeni preexistenţi,
din cristali adică de aceiaşi specie. Acesta este cazul soluţiilor
suprasaturate şi a corpurilor topite în stare de suprafuziune. In
asemenea condiţiuni, cristalii, cari altfel nu se formau, iau naştere
imediat ce se aruncă în vasul de experienţă cristali corespunzători.
Şi experienţele au arătat că nu poate fi vorba aici de o simplă ac­
ţiune mecanică, ci se produce o adevărată înmulţire prin însămân-
ţare. Cristalii de glicerina, până azi, nici nu au putut fi produşi
decât pe această cale. Iată, dar, o nouă analogie între fiinţele vii
ş i corpurile brute, acolo unde părea la prima vedere că există
deosebire fundamentală.
Cât despre forma specifică anumită pe care o iau fiinţele vii
în alcătuirea organismului lor, şi creşterea prin diviziune celulară,
fenomen numit în fiziologie cariokineză, — aceste particularităţi ale
vieţii, după ultimele cercetări ştiinţifice, sunt şi ele reductibile la
fenomenele fizico-chimice obişnuite ale materiei. Mai întâi, forma
specifică primitivă şi fundamentală a fiinţelor vii, care, — precum
se ştie, — este forma sferică celulară, se explică prin forţa fizică
de cohesiune şi prin tensiunea superficială a maselor lichide, care,
în aceleaşi condiţiuni, produc aceleaşi efecte şi în lumea fizică
obişnuită. Datorită acţiunii acestor două forte fizice generale ce­
lula vie ia forma sferică specifică ei. Formele ulterioare ale celu­
lelor se explică prin acţiunea reciprocă pe care o exercită unele
asupra altora, prin modificarea impusă de acţiunea condiţiunilor
exterioare, precum şi prin acţiunea modificatoare, pe care o exer­
cită asupră-le propria lor activitate. Diviziunea celulară, prin care
celulele se înmulţesc, se explică deasemenea prin legile fenomenu­
lui fizic cunoscut sub numele de difuziune. Cât despre modul par-
 ticular de desvoltare al fiinţelor vii, care dă naştere formei lor
specifice, experienţele au arătat că el §e. explică, deasemenea,
printr'un fenomen fizic obişnuit, numit osmoză şi care constă în
difuziunea lichidelor printr'o membrană permeabilă. Utilizându-se
acest fenomen, au putut fi reproduse pe cale experimentală, din
materie brută, formele specifice ale unor anumite fiinţe vii.
. D i n toate aceste constatări, rezultă că, departe de a exista
deosebire de natură între fiinţele vii şi corpurile brute, există între
ele, din toate punctele de vedere, profunde analogii, cari dove­
desc că fenomenele biologice sunt reductibile la fenomenele fizico-
chimice ale materiei moarte. Viaţa, prinurmare, nu se datoreşte
unui principiu deosebit de forţele obişnuite ale naturii neînsufle­
ţite. E a nu este decât o formă deosebită pe care o ia în anumite
condiţiuni materia anorganică.
Fenomenul morţii naturale ridică însă din nou aceiaşi pro­
blemă. Căci, pe'când corpurile brute au o viaţă nelimitată, dealun-
giil transformărilor lente pe cari şi ele le suferă, fiinţele vii au,.
— după speciile animale sau vegetale din care fac parte, — o li-*
mită de existenţă pe care nu o pot depăşi nicidecum şi care şe
înehee cu moartea. Faptul acesta pare a constitui o deosebire de
natură între fiinţele vii şi corpurile brute. Studiul ştiinţific însă. al:
fenomenului morţii naturale a dus la concluzia că nici din acest
ultim punct de vedere nu există deosebire între fiinţele vii şi ina,:
teria moartă. Rezultatul acestor cercetări a fost că fiinţele vii mono­
celulare, puse în anumite condiţiuni, se pot reproduce prin diviziu-,
ne celulară fără întrerupere. Cel puţin atât cât s'a putut observa,
•—• la un număr de generaţii de altfel considerabil, — ele nu pre­
zintă fenomenul morţii naturale, dacă anumite condiţiuni sunt rea­
lizate. Moartea naturală nu este dar inevitabilă decât pentru or­
ganismele pluricelulare, la cari celulele, pierzând funcţiunea lor pri­
mitivă şi fundamentală de a creşte şi a se înmulţi prin diviziune,
s'au transformat, dealungul evoluţiei lor, care constă în diviziu-Î
nea funcţiunilor lor vitale, în celule cu anumite funcţiuni specificei
după ţesutul pe care îl alcătuesc. Ca atare, moartea naturală ră­
mâne a fi considerată ca o consecinţă a evoluţiei vieţii. E a este,
dar, consecinţa fatală şi nefastă a progresului. Cercetările ştiin­
ţifice întreprinse în ultimul timp de Sabatier şi Woodruff au do­
vedit adevărul acestei ipoteze. Organismele monocelulare puse în
anumite condiţiuni, se înmulţesc fără întrerupere.
Rezultă de aici că nici din acest ultim punct de vedere nu
există nici o deosebire între fiinţele vii şi corpurile brute, întrucât
şi fenomenele biologice, ca şi cele fizice, puse în condiţiuni po­
trivite, se pot continua fără întrerupere. Fenomenul morţii naturale,
aşadar, nu infirmă nicidecum concluzia că viaţa este reductibilă
la fenomenele fizico-chimice ale materiei. E a trebue să fi luat naş­
tere prin transformările materiei brute, — iar ceiace pare a o ca­
racteriza nu este decât rezultatul unei îndelungate evoluţii. Deo­
sebirile pe cari le prezintă ea faţă de materia moartă sunt astfel
simple deosebiri de grad de desvoltare, nu de natură. V i a ţ a su­
fletească ea însăşi, — care se deosebeşte atât de mult de incon­
ştienţa materiei moarte, încât a putut fi atribuită cu toată convin­
gerea de oameni timp de mii de ani unui principiu spiritual deo­
sebit de materie, — nu reprezintă decât o treaptă superioară de
desvoltare a unuia din caracterele distinctive ale vieţii, anume
sensibilitatea, — pe care am văzut însă că o posedă şi materia,
moartă, sub forma de proprietate fundamentală de a răspunde prin
reactiuni potrivite la excitaţiile agenţilor externi.
Concluzia care se impune aici. — deocamdată cel puţin, —
este că în univers nu există decât materie. Rămâne fireşte de vă­
zut ce este materia ea însăşi. In această problemă însă a constitu­
ţiei materiei d. Negulescu nu şi-a spus încă cuvântul. E totuşi de
prevăzut că şi aici d-sa ar căuta să urmărească cercetările ştiinţei
şi nu s'ar depărta în concluzii de rezultatele la care au ajuns ele.
Din expunerile d-sale făcute în altă ordine de idei (Problema cos­
mologică, p. 8 4 9 — 9 3 1 ) , se vede dealtfel că d-sa este de partea
nouilor teorii electronice asupra constituţiei materiei, Ia care a
ajuns ştiinţa în ultimele câteva decenii.

# »

E netăgăduit că, cu asemenea concluzii la care d. Negulescu

ajunge în problema ontologică, d-sa înclină spre un monism, — şi
că acest monism nu e nicidecum spiritualist. Totuşi atitudinea d-sale
nu ár putea fi calificată drept un monism materialist, fără a comite
o eroare. Aceasta cu atât mai mult cu cât, după noile teorii ştiin­
ţifice, pe care d. Negulescu le adoptă, materia este departe de a
fi ceiace înclină în mod firesc să o considere mintea noastră, — o
existenţă substanţială adică, de sine stătătoare. După aceste teorii,
materia e alcătuită din minuscule sarcine electrice, a căror masă
se reduce la inerţia lor electro-magnetică. Electricitatea însă, la
care se reduce materia, e o forţă. Ca atare, existenţa materiei s'ar
reduce la energie. Din acest motiv, monismul spre care se îndrep-
tează cugetarea filosofică a d-lui Negulescu nu poate fi un monism
materialist; acesta ar putea fi cel mult un monism al forţei. Trebue
să mărturisim însă că nu ne putem lua răspunderea exactităţii nici
măcar aproximative şi vagi a unei asemenea denumiri. Aceasta
pentru motivul că, dat fiind faptul că cercetările ştiinţifice sunt în
ce priveşte constituţia materiei abia la începutul lor, d. Negulescu
îşi păstrează asupra acestui punct toată rezerva. Ar fi deaceia sâ
depăşim această rezervă, dacă am căuta să dăm o. formă definitivă
vederilor d-sale în această privinţă.
S e ridică însă aici o altă chestiune. Cu această rezervă pe
care o păstrează, când este vorba să se pronunţe asupra naturii
intime a existenţei, d-1 Negulescu nu pare a trece de partea po­
zitivismului ? Credinţa noastră este că d-sa nu poate fi socotit de
cât pe nedrept un reprezentant al acestei direcţiuni filosofice. E
adevărat că d-sa arată pozitivismului mult interes, — şi că, dacă
ar fi să-1 judecăm după unele mărturisiri, în cari recunoaşte pozi­
tivismului toată valoarea ca atitudine filosofică. — cel puţin pen­
tru timpul nostru. — ar trebui să-1 luăm drept un adept al său. —
aşa cum a şi fost considerat.
In primul rând, trebue să recunoaştem că, ceiace a deter­
minat pe unii să-1 considere pozitivist pe d. Negulescu, este un
alt motiv decât acela care ar fi justificat o asemenea apreciere.
Prin pozitivism s'a înţeles uneori, — cel puţin aşa pare, — orice
filosofie întemeiată pe ştiinţele exacte. Numai datorită unui aseme­
nea mod de a concepe pozitivismul s'a putut face din d. Negulescu
un reprezentant al său. In adevăr, d-sa cere în mod categoric ca\
filosofia să se întemeeze riguros pe datele ştiinţei. Cum am arătat,!
filosofia nici nu trebue să fie, după d-sa, decât sinteza ultimelor
rezultate ale ştiinţei. Pozitivismul însă. care îşi însuşeşte în în­
tregime acest punct de vedere, se caracterizează prin cu totul alt­
ceva, şi anume prin excluderea oricărei preocupări de ordin meta­
fizic. Ca atare, el mărgineşte ştiinţa şi filosofia la simpla explicare
prin legi a lumii fenomenale. D . Negulescu însă nu mărgineşte la
atât cercetarea filosofică. La studiul acesta se poate opri, după
d-sa, ştiinţa. Filosofia însă e nevoită să depăşească acest punct de
vedere. Interesul ei este să determine c e există în realitate. P e
această cale ajunge ea să-şi pună problema ontologică. Cu pro­
blema aceasta însă. ea trece în domeniul metafizicei. — si. întru­
cât d. Negulescu însuşi caută, cum am văzut, să o deslege, nu se
poate spune că d-sa ar rămânea în limitele pozitivismului. Iată de
ce s'a şi susţinut că d-sa ar înclina spre un „pozitivism metafizic".
Numai că această formulă este un non-sens.
E locul aici să precizăm că nici ştiinţa ea însăşi nu se măr­
gineşte şi nu s a r putea mărgini la simplele leqi ale lumii fenome­
nale, fără nici o preocupare de ordin metafizic, — aşa cum voesc
reprezentanţii pozitivismului. Dincolo de uniformitatea cursului fe­
nomenelor naturii.care se exprimă prin legi, ştiinţa caută explica­
rea lor, — şi aceasta nu poate fi dată decât prin cauze. Cu deter­
minarea lor, ştiinţa depăşeşte simplele raporturi dintre fenomene,
pentru a intra în preocupări ontologice. Este o greşală a crede că
asemenea preocupări i-ar fi streine. Psihologia, de pildă, nu stu­
diază numai legile vieţii sufleteşti, fără să se preocupe de cauza
lor. Dacă e adevărat că ea este, cum s'a spus, o ştiinţă fără su­
flet, aceasta se datoreşte faptului că ea neagă existenţa substan­
ţială a sufletului, punând cauza fenomenelor psihice în funcţiunile
fiziologice ale organismului. Deasemenea nu este adevărat că bio­
logia ar studia fenomenele vitale, fără a se preocupa de cauza lor.
Dacă această ştiinţă nu recurge, — cum se făcea altădată, — la
un principiu metafizic, pentru a explica viaţa, aceasta se datoreşte
faptului că ea îi neagă categoric existenţa, reducând aceste feno­
mene la funcţiuni ale materiei. In fine, fizica ea însăşi nu studiază
numai fenomenele fizice în raporturile lor constante, ci trece mai
departe, căutând să determine care este structura materiei şi care
este natura constituanţilor ei ultimi. Aşa fiind, nu se poate susţine
că ştiinţa nu ar avea nici un fel de preocupări ontologice. Ştiinţa
ea însăşi trece, în căutarea explicării cauzale a fenomenelor, în
domeniul metafizicei. S e înţelege că cercetarea filosofică nu poate
decât să o urmărească în această întreprinderi*

V.

Deşi d. Negulescu sfârşeşte în filosofie la vederi cari sunt

departe de credinţele religioase şi de spiritualism, singurele soco­
tite în măsură a justifica o concepţie etică superioară şi credinţa
în realitatea valorilor ideale ale vieţii, totuşi d-sa împărtăşeşte în
această privinţă convingeri cari pot fi socotite drept un idealism
de cea mai înaltă superioritate. Strein de o etică e egoismului sau
a utilităţii, care părea să rezulte dintr'o filosofie ce nu voeşte să
se depărteze nicidecum de realitatea concretă a lucrurilor, d-sa.
— dacă nu profesează ca un corolar al vreunei idei filosofice, o
morală a dezinteresului şi a sacrificiului de sine, ceiace ar fi o
depăşire a caracterului strict teoretic al filosofiei, şi, ca atare, ar fi
operă de apostol vrednic de toată lauda, nu însă operă filosofică,
— totuşi, continuând a observa faptele în viaţa morală a oame­
nilor, susţine, întemeiat pe o riguroasă argumentare, credinţa în
realitatea progresului moral al omenirii şi în rolul ideilor pentru
desăvârşirea lui.
Iar această credinţă d-sa stărue în deosebi să o inspire ti­
nerilor studenţi, cari se pregătesc pentru studiile filosofice.
..Călătorul, care porneşte să se urce pe un munte înalt, spune
d-sa, trece, mai întâi, prin văile dela poalele şi de pe coastele lui,
văi pline de umbră şi de răcoare, pline de cântecul păsărilor şi
de miresmele pădurilor. Când ajunge însă pe vărful muntelui, pe
piscul gol şi pustiu, lărgirea bruscă a orizontului, care se întinde
nemărginit în juru-i, adâncimea fioroasă a prăpăstiilor, ce se des­
chid la picioarele lui, strălucirea prea vie a soarelui şi vântul pu­
ternic ce suflă mai totdeauna pe culmi, îi pricinuesc turburarea pe­
nibilă, pe care o cunosc mai toţi turiştii şi căreia i se dă, de obicei,
numele de ameţeală a înălţimilor. Starea aceasta durează uneori
mai mult decât câteva clipe şi face neapărat necesar sprijinul cui­
va, fie şi al unei simple călăuze de drum.
„Cu o asemenea ascensiune, continuă d. Negulescu, s'ar pu­
tea compara evoluţia sufletească a tinerilor, din momentul când
încep să se ocupe de ştiinţă în liceu şi până la universitate. In
liceu, mintea lor fragedă este ocrotită de zidurile înale ale progra­
melor, peste care nu trece vântul îndoelii şi care îi ascund deopo­
trivă imensitatea descurajatoare a orizontului şi adâncimea neli­
niştitoare a problemelor ei. La universitate însă ocrotirea progra­
melor, a programelor restrictiv pe chestii încetează ; mintea lor
dornică de cultură înaltă pătrunde acum brusc în atmosfera agi­
tată a cercetării libere, în care lumina prea vie, şi uneori brutală,
a adevărului o poate răni, iar vântul îndoelii, în problemele ce n'au
ajuns încă la dezlegare definitivă şi oare sunt. din nefericire, cele
mai numeroase, o pleacă în toate direcţiile ca pe o trestie plă­
pândă. Căci atmosfera cercetării libere, atât în ştiinţă cât şi mai
ales în filosofie, e străbătută de numeroase curente contradictorii,
care nu numai că se ciocnesc cu sgomot şi uneori cu violenţă între
ele, dar opun câte odată credinţelor şi năzuinţelor cele mai scumpe
ale sufletului omenesc, ipoteze turburătoare, ipoteze penibile, ipo­
teze capabile să-i paralizeze avântul spontan către adevăr bine şi
frumos sau chiar să-i ia cu totul putinţa de a se mai bucura de
viaţă.
„Este mai ales grea, din acest punct de vedere, situaţia stu­
denţilor în filosofie. Scăpaţi, în sfârşit, de tutela liceului, cu do­
rinţa firească şi — dată fiind vârsta lor — înflăcărată, de a cu­
noaşte cât mai bine, tinerii aceştia întâlnesc în drumul lor mulţi­
mea pestriţă şi încruntată a filosofilor, care discută la infinit, dis­
cută fără sfială şi fără milă, înţelesul întregei existenţe şi le stre­
coară în suflet îndoiala. Toate valorile vieţii sunt luate pe rând,
sunt discutate fără cruţare, sunt contestate uneori cu cruzime, ră-
pindu-Di-se astfel, după cazuri, tot farmecul sau tot prestigiul, sau,
cel puţin, micşorându-li-se simţitor puterea de atracţie" (P. P.
Negulescu : Problema progresului. Curs introductiv la Problema
cosmologică).
Iată dece, d. Negulescu, înainte de a intra în expunerea cursu­
lui d-sale dela Universitate, stărue, în cursuri introductive, să in­
spire tinerilor studenţi în filosofie încrederea în realitatea valorilor
ideale ale vieţii şi convingerile generoase, fără de care activitatea
lor ar fi lipsită de sprijinul şi de orientarea de care are nevoe.
 Adesea, spune d. Negulescu, realitatea progresului a fost
pusă la îndoială de cugetători de mare valoare şi autoritate. După
Schopenhauer, de pildă, cu toate netăgăduitele schimbări pe cari
omenirea le suferă, ea rămâne din punct de vedere moral aceiaşi.
Oamenii urmăresc astăzi aceleaşi scopuri egoiste, pe cari le-au
urmărit totdeauna. Iată dece, în această privinţă, filosoful german
credea că progresul nu poate să însemneze nimic. După alţi cuge­
tători, lucrurile se înfăţişează într'un aspect încă mai grav. După
aceştia, omenirea nu numai că nu progresează, din punct de vedere
moral în deosebi, dar schimbarea pe care o suferă necontenit este
o adevărată degradare morală. S e ştile că aceasta era ideea lui
Rousseau. Civilizaţia, după părerea sa, strică pe oameni, care au
eşit buni din mâinile naturii. Tolstoi, Bakunin. Krapotkin, Elisée
Réchus, adepţi de mai târziu ai acestei concepţii, au căutat să tragă
consecinţele ei practice. Astfel ei au susţinut reîntoarcerea la na­
tură, desfiinţarea tuturor produselor civilizaţiei omeneşti şi în deo­
sebi a organizaţiei sociale la care a ajuns omenirea şi care, după
părerea lor, este nedreaptă şi rea. Brunetière contestă deasemenea
realitatea progresului. Pentru a susţine convingerea sa, el se înte­
meiază pe faptul că suferinţa, fizică şi morală, a crescut şi creşte
necontenit în omenire, în loc să cadă, aşa cum ar trebui să fie,
dacă omenirea ar înainta în adevăr, spre o stare mai bună sau
mai fericită. Noui atacuri împotriva realităţii progresului pleacă
din rândurile neoscolasticilor francezi contimporani. Dintre aceş­
tia. Jacques Mariitain susţine că ideea progresului este plină de
contradicţii. Departe de a fi supuse unei legi a progresului, lucru­
rile omeneşti sunt supuse, după el, legii alterării şi a corupţiei. Sin­
gura excepţie o face Biserica, ea nefiind supusă decadenţei. In altă
ordine de idei, s'a susţinut că organizarea economică actuală a lu­
mii este nedreaptă şi rea. Iar împotriva organizării politice a lumii
civilizate, s'a susţinut că regimul parlamentar şi sistemul electoral
democratic sunt pline de vicii. Aşadar, nici evoluţia politică şi eco­
nomică a omenirii nu constitue un progres, dupăcum nu constitue
un progres nici schimbarea ei morală. încă mai serioase rezerve
asupra progresului moral al omenirii ne impune statistica crimelor
şi a delictelor de tot felul. „Dacă adunăm toate aceste rezultate
(ale statisticei), spune Tarde, în „Criminalite comparée", ajungem,
pe cât se pare, la concluzia că şarlatania şi cinismul au făcut pro­
grese enorme, că proprietatea şi autoritatea socială sunt din ce în
ce mai puţin respectate şi că oamenii fără principii morale se în­
mulţesc necontenit". Aceste ultime constatări sunt cu atât mai
grave, recunoaşte d. Negulescu, cu cât fundamentul şi măsura
progresului social le constitué progresul moral.
Obiecţiunea pe care o aduce d. Negulescu acestor teorii este
 că nu se pot face cu privire la omenirea întreagă afirmări cari se
întemeiază numai pe constatări parţiale. Dacă însă privim omeni­
rea în totalitatea ei, în întreaga desfăşurare a evoluţiei sale, nu pu­
tem să nu recunoaştem că ea a făcut, din punct de vedere moral
simţitoare progrese. Părerea aproape unanimă a celor cari s'au
ocupat cu studiul omului primitiv este că din punct de vedere etic,
t

el nu poate fi pus alături de omul civilizat. Unii susţin că sălba­

ticii de astăzi, cari cu siguranţă că ne dau o imagine îndeajuns de
fidelă a ceiace trebue să fi fost omul primitiv, nu pot fi consideraţi
ca fiinţe responsabile. La aceştia, criminalitatea este admisă şi prac­
ticată de toţi pe o scară foarte întinsă. Celelalte delicte nu stau
pe o treaptă deosebită. Mai departe, la sălbatici situaţia femeii este
din cele mai grele. In unele triburi din America de Nord, femeile
purtau până nu demult acelaşi nume cu câinii şi suportau acelaşi
tratament. Rezultă de aici că omenirea a făcut, din timpurile pre-
isorice până în prezent, un însemnat progres moral. Omenirea a
devenit mai bună ; nu putem să nu recunoaştem aceasta.
O asemenea concluzie este justificată de o serie de fapte in­
contestabile.
Unul din semnele progresului moral al omenirii este scăde­
rea treptată a cruzimii în războae. In antichitate, populaţiile civile,
când nu erau schingiuite sau măcelărite în masă, erau luate în ro­
bie. La Greci şi Romani, cruzimea în războae a scăzut în mod sim­
ţitor. Năvălirea barbarilor în Evul-mediu a readus-o, aceştia fiind
popoare primitive. In timpurile moderne, cruzimea în războae a
început din nou să scadă. Cruzimea Germanilor din timpul războiu­
lui mondial a fost. — cum se constată din documente, — ca şi în
războiul de exterminare ale Romanilor, mai mult convenţională. E a
a fost rezultatul felului cum concepeau războiul cercurile lor con­
ducătoare. Curând după terminarea războiului, a început o puter­
nică mişcare pentru asigurarea păcii, constituindu-se Societatea
Naţiunilor. Este probabil, spune d. Negulescu, c ă nici Societatea
Naţiunilor, nici pactele de neagresiune ce se închee între state nu
vor pune capăt definitiv, chiar de pe acum, războaelor. Din punct
de vedere moral însă, ele reprezintă un mare câştig. Omenirea ci­
vilizată a ajuns prin aceasta să condamne formal războiul şi să
conceapă ideia unei aplanări a diferendelor dintre popoare pe ca
lea justiţiei.
Alte fapte sunt îndulcirea treptată a formelor sclaviei şi dis­
pariţia ei totală, precum şi îmbunătăţirea situaţiei femeii. Femeile
formează jumătatea omenirii. Dacă însă situaţia lor s'a- îmbunătă­
ţit, — şi încă foarte mult, — putem zice că omenirea a progresat
în adevăr spre o stare mai bună.
Un nou fapt este ameliorarea progresivă a metodelor de cer-
cetare şi penalitate juridică. Mijlocul cu care se instruesc astăzi -
inculpaţii nu mai este tortura, — ca altădată, — iar sancţiunile, —
care nu mai au nimic din barbaria de odinioară, — nu mai consti-
tuesc o răzbunare, ci un mijloc de îndreptare a delicvenţilor şi de
a-i pune în imposibilitatea să mai facă rău. Faptul acesta dovedeş­
te cât de mult a'crescut respectul pentru fiinţa omenească şi sim­
patia pentru suferinţele ei.
Toate aceste fapte sunt probe netăgăduite de progres moral.
Cum se explică totuşi scăderea necontenită a moralităţii, pe care
ne-o arată de un veac încoace, datele statistice? O explicare ar fi
aceia dată de Durkheim. După strălucitul sociolog francez, creş­
terea numărului delictelor şi al crimelor nu dovedeşte numaidecât
o scădere a moralităţii. Dimpotrivă, ea poate fi semn de progres
moral. In adevăr, într.'o societate în plin progres, rafinarea con­
ştiinţei morale face să fie din ce în ce mai puţin tolerate unele
fapte, care altădată erau trecute cu vederea şi deaceia nu contau
printre delicte, — iar intensificarea pazei pentru respectarea legii,
şi a bunelor moravuri le face să fie descoperite cu mai multă uşu­
rinţă. In acest mod s'ar explica creşterea cifrelor din statistice.
După părerea unui alt învăţat, criminalistul italian Paletti, creşterea
numărului delictelor şi ia! crimelor, pe care el o recunoaşte ca reală,
nu indică o scădere a moralităţii, ci numea o înmulţire a tentaţiilor
şi a ocaziilor de a face rău, — ceiace se şi constată.
Scăderea contimporană a moralităţii, pe care statistica ne im­
pune să o admitem, spune d. Negulescu, poate fi nu numai aparen
tă, cum credeau Durkheim şi Paletti, ci reală, fără a ne sili totuşi
să negăm realitatea progresului moral al omenirii, dintr'un alt mo­
tiv decât cele invocate de aceşti doi învăţaţi. In general, observă
d-sa, moralitatea oamenilor atârnă de două. categorii de condiţii t
unele interne şi de natură ideală, altele externe şi de natură so­
cială. Modificările pe care, în evoluţia lor, le suferă aceste condi­
ţii, pot explica crizele morale prin cari trece uneori omenirea.
Fundamentul intern al moralităţii constă la fiecare om din­
tr'un sistem de principii sau credinţe. Acest sistem este însă supus
schimbării. Convingerile oamenilor nu au rămas în toate timpurile
aceleaşi. Iar când acest sistem sufere o schimbare mai sensibilă,
cum s'a întâmplat în diferitele epoce ale civilizaţiei omeneşti, morali­
tatea oamenilor slăbeşte, întrucât aceasta îi sdruncină vechea ei
temelie. Caracterul cel mai isbitor însă al vremii în care trăim
este o covârşitoare desvoltare intelectuală. S e înţelege că, în ge­
neral, progresul intelectual al omenirii nu poate fi decât un spri­
jin al progresului moral. Progresul moral care constă din evoluţia
sentimentelor dela egoism la altruism, se întemeiază pe desvol-
tarea simpatiei. Simpatia însă, la rândul ei, se întemeiază pe pu­
terea de reprezentare, şi ele se desvoltă paralel. Ca să simţim în
 noi înşine o durere, fără nici o cauză directă, trebue să ne o repre­
zentăm. Şi cu cât înţelegerea noasfcră este maii limpede, i a r puterea
de reprezentare mai vie, cu atât durerea care se trezeşte în noi,
prin simpatie, este mai puternică. Această putere de reprezentare
creşte însă cu progresul intelectual. Progresul intelectual este dar
condiţiunea progresului moral. Numai că, în timpul nostru, progre­
sele uimitoare ale ştiinţei şi ale filosofiei au sdruncinat vechile
temelii sufleteşti ale moralităţii oamenilor, fără să le poată deo­
camdată, înlocui. Iată dece, lumea contimporană trece printr'o rea­
lă criză morală. Cauza acestei scăderi a moralităţii contimporane
este anarhia intelectuală a timpului nostru.
Moralitatea oamenilor atârnă deasemenea de condiţiuni so­
ciale. Acestea însă, în forma pe care au luat-o în prezent, nu pot
decât să sdruncine şi ele echilibrul moral al oamenilor. Democra­
ţ i a contimporană a dalt un puternic impuls pornirilor egoiste ale oa­
menilor, porniri cari, neputându-şi găsi totdeauna satisfacţia pe
căile permise, şi-o caută pe căile nepermise ale delictului şi ale
crimei. Libertatea presei şi libertatea economică au contribuit dea­
semenea la scăderea contimporană a moralităţii. Libertatea presei
a contribuit, în deosebi, la răspândirea anarhismului şi a crimelor
ce se comit împotriva bunelor moravuri.
V a rămânea permanentă acţiunea acestor cauze a!ie scăderii
contimporane a moralităţii? D . Negulescu are puternice motive să
-creadă că nu. Anarhia intelectuală a timpului nostru isvorăşte din
faptul că ştiinţa şi filosofia sunt abia la începutul organizării lor.
Democraţia este deasemenea de dată cu totul recentă. Din acest
motiv, oamenii nu s'au putut adapta până acum la aceste noui con­
diţiuni de viaţă socială. O lege biologică stabileşte adaptarea ca o
condiţiune inevitabilă a vieţii. Omenirea va trebui, dar, să sfâr­
şească prin â se adapta la nouile ei condiţii de viaţă.
In transformarea intelectuală şi socială pe care a suferit-o
lumea contimporană, era fatal ca ea să treacă printr'o criză mo­
rală. Totdeauna, când omenirea şi-a schimbat formele de viaţă,
-ea a trecut printr'o asemenea criză morală. Curând însă, ea şi-a
reluat cursul progresiv din punct de vedere moral. Este de observat,
constată d. Negulescu, că progresul etic al omenirii se realizează
"în perioade cu maxime şi minime. Cel mai adesea însă, minima
unei perioade este superioară maximei perioadei anterioare. Chiar
cu această fluctuare dar, omenirea înaintează din punct de vedere
moral, iar scăderea moralităţii este trecătoare. După o asemenea
epocă de decadenţă morală, progresul reîncepe cu necesitate.
Trebue să credem, dar, în realitatea progresului nu numai
industrial şi ştiinţific al omenirii, care nu poate fi tăgăduit, ci şi
:în progresul ei moral. Pesimismul acelora cari neagă progresul md-
ţal.aLomeniriifiU este.nicidecum întemeiat. O observare mai;adân.-r
că şi mai cuprinzătoare a lucrurilor justifică deplin credinţa în mer­
sul spre mai bine al omenirii. .
Iar în realizarea acestui progres, d, Negulescu recunoaşte idei­
lor un rol de căpetenie.
Se ştie că, după unii filosofi, nu elementele intelectuale, ci ele­
mentele afective ale vieţii sufleteşti a oamenilor determină faptele
lor şi, ca atare, constitue factorul esenţial al progresului. Schopen-
hauer este unul din aceia cari au susţinut o asemenea idee. Voinţa,
după el, nu se supune niciodată inteligenţei. Dimpotrivă, inteligen­
ţa este sclava voinţei şi se îndreptează exclusiv în direcţiunea în
(

care o orientează pornirile ei instinctive. După Spencer, deaseme?

nea, nu inteligenţa guvernează şi transformă lumea, ci sentimentele.
Ideile servesc sentimentelor numai drept călăuză.
Q asemenea teorie, observă d. Negulescu, se loveşte de o
mare dificultate. Pornirile afective fundamentale sunt aceleaşi la
oameni c a şi la animale. Ele pot fi reduse la instinctul conservării
individuale şi al conservării speciei. Dacă însă ele ar fi singurele,
cauze determinante ale progresului atunci dece animalele nu au
(

ajuns şi ele să creeze civilizaţii comparabile cu ale oamenilor ? Cau-'

za trebue să fie în faptul că, la oameni, pe lângă pornirile afective
1
comune cu animalele, intervine inteligenţa. In adevăr, cu activi-
tatea ei superioară, ea dă oamenilor necontenit putinţa de a schim­
ba condiţiunile şi aspectul vieţii lor. Din această cauză, pe când
animalele duc o viaţă uniformă, viaţa oamenilor se desfăşoară în-
tr'o isbitoare diversitate. Rolul inteligenţei este dar de a face
posibilă omenirii transformarea condiţiunilor ei de viaţă sub toate
aspectele. Sensibilitatea, spune d. Negulescu, se poate compara
cu forţa motrice care pune în mişcare un vapor. Linia ideală însă
pe care o urmează este determinată de un alt factor, care nu e
decât lumina inteligenţei. Inteligenţa constitue astfel factorul ho­
tărâtor al progresului.
Cea dintâi probă a acţiunii ideilor în evoluţia omenirii ne-o
dau religiile. Rolul important pe care l-au jucat ele, — în viaţa
popoarelor din trecut mai ales, — nu poate fi tăgăduit de nimeni.
Şi religiile nu sunt decât sisteme de credinţe sau de convingeri ale
oamenilor. Schimbări nu mai puţin însemnate au produs în viaţa
socială a oamenilor ştiinţa şi filosof ia. Revoluţia franceză, bună­
oară, nu a fost posibilă decât datorită pregătirii ideilor pe care au
făcut-o filosofii veacului X V I I I , — iar unitatea naţională a Ger­
manilor nu s'a putut face decât sub o acţiune asemănătoare â
ideilor.
Când vedem, dar. conchide d. Negulescu, că inofensivele idei
abstracte ale filosofilor au fost capabile să pregătească pe nesim-
j
 ţite, şi să provoace o aşa de înspăimântătoare catastrofă socială,
cum a fost Revoluţia franceză, sau o aşa de grandioasă operă, cum
a fost unitatea Germaniei, nu se poate tăgădui că în ele se ascunde
o enormă putere latentă. Nu dar în vălmăşagul turbure al conflicte­
lor economice, nici pe arena sgomotoasă a luptelor politice, ci în
singurătatea tăcută a cugetării filosofice se desemnează linia ideală
a progresului către mai bine al omenirii.

vi. x

Nimeni nu va pune la îndoială interesul deosebit pe care

ii prezintă ideile d-lui Negulescu expuse până acum. Ceiace însă,
— cel puţin după credinţa noastră, — prezintă în activitatea d-sale
cel mai mare interes, prin originalitatea concepţiei şi mai ales prin
-deosebitul talent al realizării, este punctul de vedere pe care d-sa
.îl reprezintă în istoria filosofiei. Istoria filosofiei pare a fi dome­
niul în care e destinat a rămâne neîntrecut .şi pentru care întreaga
.sa fizionomie intelectuală pare a fi alcătuită. -
Ceiace mai întâi ne face să credem aceasta e o cu totul
;personală înţelegere a materiei.
Pentru d. Negulescu, scopul istoriei flosofiei nu este, — aşa
cum se obişnueşte a se crede sau a se lăsa să se înţeleagă din prac­
tica lucrului. — de a mijloci cunoaşterea sistemelor filosofice din
trecut. După d-sa, această cunoaştere se poate căpăta cu incompa­
rabil mai mult folos deadreptul din operele filosofilor cari ne in­
teresează, întrucât numai aşa putem avea la îndemână întregul apa­
rat de argumentare al unui sistem filosofic şi ne putem face o idee
-exactă de ceiace este conţinutul său explicativ.
Dacă însă opera istoricului filosofiei nu constă dintr'o ex­
punere pură şi simplă a sistemelor filosofice din trecut, cu atât mai
puţin cade în sarcina ei. — aşa cum deasemenea se crede, — de
a le face critica şi a le determina, în consecinţă, valoarea de ade­
văr. Aceasta, mai întâi, pentru motivul că, în general, istoricul
este ţinut să fie obiectiv. Lui îi revine sarcina de a stabili faptele
-cu obiectivitate. Este însă neîndoelnic că atitudinea critică în mate­
rie de filosofie nu poate fi nicidecum imparţială. In filosofie, ni-4
meni, —. până în prezent cel puţin. — nu a ajuns în stăpânirea}
adevărului deplin şi definitiv. Toate concepţiile filosofice de până
acum sunt, din acest motiv, opinii personale, deopotrivă de dis-
cutab'le. A lua deaceia una sau alta din aceste opinii drept criteriu
de adevăr al tuturor celorlalte, este a nu face operă obiectivă.
In al doilea rând. prin aceasta ar fi să facem o muncă zadarnică.
Critica pe care şi-o aduc filosofii ne dispensează de o asemenea
trudă. Şi ea nu lipseşte niciodată. S e ştie că. în deobşte, un nou
: sistem filosofic se clădeşte pe ruinile celor cari l-au precedat în
 timp. N u e aşadar nevoe să ne ostenim noi înşine pentru a desco­
peri neajunsurile de cari suferă sistemele filosofice din trecut. Dacă
adăogăm la aceasta faptul că ceiace ne interesează din ele nu sunt
lacunele lor, ci partea lor pozitivă, ca punct de vedere în explica­
rea lumii, — rezultă că munca noastră este de două ori zadarnică.
In fine, un asemenea mod de a trata istoricul filosofiei ne-ar angaja
într'o muncă nedreaptă. Şi fiindcă acest ultim motiv capătă o deo­
sebită putere de convingere în forma în care îl prezintă d. Negu-
lescu, să-1 ascultăm întocmai.
„Trecutul, spune d-sa; e sfânt, şi nu trebue să-1 atingem de­
cât numai cu respect şi recunoştinţă. Căci trecutul din punct de
vedere cultural, e lupta fără preget a omenirii pentru adevăr, bine
şi frumos. Această luptă are, netăgăduit, şi părţi întunecate: dar
rătăcirile trecutului erau în mare parte fatale, iar greşelile lui au
fost în mare parte comise cu intenţii vrednice de laudă. Omenirea
nu e nici aşa de bună cât cred optimiştii cu orice preţ, nici aşa
de rea cât susţin pesimiştii fără leac. Ceiace nu i se poate tăgădui
e că intenţiile îi sunt de regulă mai bune decât faptele. Luată în
general, omenirea e însufleţită de iubirea sinceră a adevărului, a
binelui şi a frumosului. Iar dacă această iubire nu-i hotărăşte sin­
gură faptele, cauza e că în pornirea sa către ideal omul s'a lovit în
primul rând de propria sa natură, de origina sa animalică. Orice
pas înainte a fost o luptă şi în această luptă instinctele egoiste au
fost adesea mai puternice decât aspiraţiile ideale. Dar aceste as­
piraţii n'au pierit niciodată cu totul din inima omenească. Cu lu­
mina lor slabă, ele au arătat omului. în vremurile întunecate calea
cea adevărată şi l-au ajutat să lupte necontenit, spre a se ridica
tot mai sus — deasupra propriei sale naturi. Când ne gândim de
unde a pornit omenirea şi când vedem unde a ajuns, această luptă
de veacuri ni se înfăţişează fără să vrem într'o lumină de epopee,
tristă uneori, dureroasă adesea, dar măreaţă totdeauna. Această
epopee, al cărei ritm îl formează bătăile de inimă ale generaţiilor
trecute, în urmărirea fără preget a bunurilor ideale ale vieţii, este
istoria culturii omeneşti. In faţa ei suntem datori să ne plecăm frun­
tea cu respect, şi de pe înălţimile prezentului să privim cu mai pu­
ţină mândrie scăderile trecutului. Căci pe aceste înălţimi nu ne-am
ridicat numai prin propriile noastre puteri. Dacă suntem astăzi ceia
ce suntem, o datorăm în mare parte trecutului. Progresele cu care
ne fălim atât de mult. sunt produsul sforţărilor îndelungate şi peni­
bile ale tuturor predecesorilor noştri, care au greşit ca să nu mai
greşim noi. care au suferit ca să ne apropie pe noi de fericire, care
şi-au mistuit energiile sufleteşti ca să ne dea nouă măcar putinţa
să zărim aurora idealului, ce rămânea ascuns pentru ei în noaptea
nepătrunsă a viitorului". ( P . P. Negulescu : Fi'osofia Renaşterii
voi. I. p. 3 9 — 4 1 ) .
 Rolul istoricului filosofiei este, după d. Negulescu, de a e x r

glica sistemele filosofice. In general, scopul istoriei este să stabi­

lească faptele, şi apoi să le explice. In istoria filosofiei însă. preocu-.
părea de căpetenie nu este, ca în istoria propriu zisă, stabilirea fap­
telor, ci explicarea lor ; — cu alte cuvinte nu expunerea sisteme­
lor, ci determinarea cauzelor cari le-au dat naştere. Orice ora cult
poate lua cunoştinţă de un sistem filosofic adresându-se dea drep­
tul operei întemeetorului său. Nu oricine însă poate determina cau­
zele multiple şi variate cari i-au făcut posibilă apariţia şi, ca atare,"
îl explică. Această cunoştinţă nu o poate avea decât istoricul filo­
sofiei, care a îmbrăţişat în întregime desfăşurarea cugetării filoso­
fice şi a meditat îndelung asupră-i. In sarcina sa cade obligaţia
de a explica sistemele filosofice.
Cât despre modul cum trebue făcută această explicare, — el
prezintă, după d. Negulescu un dublu aspect. Ceiace ne intere­
sează mai întâi, când voim să ne explicăm un sistem filosofic, este
să cunoaştem modul cum a luat el naştere — pe ce cale a ajuns
adică întemeetorul său să-1 conceapă. Aceasta pentru motivul , că
sistemele filosofice ne apar cel mai adesea în forme foarte ciudate.
Faptul că, cu tot acest aspect al lor, ele pretind a fi explicări ade­
vărate ale lumii şi nu produse arbitrare ale minţii omeneşti, deşteap­
tă în nni interesul de a cunoaşte modul în care au ajuns să fie
concepute. C a orice sistem de idei însă, un sistem filosofic trebue»
să aibă un punct de plecare, — o problemă sau o idee iniţială adică,
de unde şe deapănă restul ideilor ce-1 alcătuesc. Este foarte proba-,
bjl că nici un sistem filosofic nu a fost conceput dintr'o singură
privire. Experienţa istorică dealtfel ne scapă de sarcina de a mai-,
face aici supoziţii. In toate cazurile pe cari, datorită indicaţiunilpr •
ce ne-au rămas, le cunoaştem mai bine, avem ocazia să constatăm-
că întemeetorii diferitelor sisteme filosofice şi-au construit sistemele'
lor plecând dela o idee iniţială, care constitue ceiâce numim noi
punctul lor de plecare. Explicarea sistemelor filosofice se reduce, •
astfel, la indicarea punctului lor de plecare. Numai că şi acesta
trebue explicat el însuşi. Iar origina lui, ca a oricărei idei, nu o pu^
tem căuta decât în condiţiuni de cari atârnă îndeobşte evoluţia inte­
lectuală a omenirii. Trebue dar. când ne propunem să explicăm un
sistem filosofic, să indicăm punctul său de plecare, şi apoi să ne
lămurim asupra cauzelor care i-au dat naştere.
Atât nu este deajuns însă, pentru a ne explica un sistem filo­
sofic. Această preocupare mai este condiţionată de determinarea
raportului de filiaţie a ideilor înlăuntrul său. Altfel ele ar rămânea
pentru noi fără nici o legătură între ele, şi motivarea lor ne-ar lip­
si. Trebue dar, în al doilea rând, să descoperim logica internă a sis­
temului de gândire a cărui explicare ne interesează.
Iată modul în care istoricul filosofiei el însuşi trebue să ex-
 plice sistemele filosofice. Cu această dublă condiţiune opera sa nu
mai este o expunere pură şi simplă sau o interpretare, — ea aduce
un element nou de explicare în expunerea sistemelor filosofice, aşa
încât devine utilă nu numai celor ce nu cunosc opera originală în
care sunt expuse, ci şi celor ce o cunosc în întregime. E a este, în
primul rând, o reconstituire a atmosferei intelectuale în care s'au
desvoltat sistemele filosofice şi, în deosebi, a condiţiunilor cari ex­
plică punctul lor de plecare. Ea este, apoi, o reconstituire a evolu­
ţiei intelectuale care a dus la desăvârşirea fiecărui sistem filosofic
în parte. Iar scopul unui asemenea mod de a expune sistemele de
gândire este de a reconstitui evoluţia unitară a cugetării filosofice.
„Istoria filosofiei, spune d. Negulescu cu propriile d-sale cu­
vinte, nu trebue să rezume, ci să explice sistemele filosofice — şi
să le expună din acest punct de vedere special. Ea trebue să stabi­
lească mai întâi precis punctul de plecare al fiecărui sistem, ară­
tând cauzele ce i-au dat naştere ; trebue să aleagă apoi din fiecare
ideile de căpetenie, să le separe de amănuntele inutile şi indiferente,
şi şă le expună în ordinea lor logică — în raport cu punctul lor de
plecare. In această expunere trebue să tindă totdeauna să scoată cu
putere în relief continuitatea cugetării filosofice, înfăţişându-ne di­
feritele sisteme da trepte succesive ale uneia şi aceleiaşi evoluţii,
chiar atunci când ele se neagă unele pe altele", (op. cit. p. 3 4 ) .
Pentru realizarea unei asemenea opere, istoricul filosofiei tre­
bue să se clarifice mai întâi asupra condiţiunilor generale cari de­
termină evoluţia cugetării filosofice. F ă r ă aceasta se înţelege că el
nu ar şti de ce trebue să ţină socoteală în explicarea sistemelor.
Iar cunoştinţa aceasta trebue căpătată, după d. Negulescu, nu ple­
când delà simple convingeri raţionale, — cari, dată fiind lipsa lor
de întemeere pe fapte, pot fi foarte greşite, — ci studiind deadrep-
tul desfăşurarea cugetării filosofice.
Iată modul cum concepe d. Negulescu istoria filosofiei.
In realizarea acestui punct de vedere, — ajutat de o temeinică
cunoaştere a lucrurilor, — d^sa este de o remarcabila inspiraţie,
înainte de toate, d-sa ştie să arate cu atâta preciziune anteceden­
tele, fiecărui sistem filosofic, încât punctul său de plecare apare ca
deplin justificat. D-sa ştie deasemenea, cu o deosebită pricepere,
să descopere însuşi acest punct de plecare. Lucrul acesta însă,
cum am văzut, de mult interes în istoria filosofiei, -— nu este nici­
decum uşor de realizat. In aproape unanimitatea cazurilor, repre­
zentând forma definitivă a reflexiunilor c i r e le-au dat naştere,
operele originale ale întemeetorilor diferitelor sisteme nu cuprind
nici o indicaţiune asupra problemelor iniţiale care au constiti.it
punctul lor de plecare. Iată dece, determinarea lui pe cât e de utilă
pe atât e de anevoioasă.
Trebue remarcat aici că, cu această metodă şi cu talentul ne-
tăgăduit care o susţine, d. Negulescu isbuteşte să păstreze totdeau­
na în expunerillle pe care Ie face convingerea că orice sistem filosofic
este rezultatul unei stăruitoare străduinţe de a deslega problemele
pe cari faptele le ridică. In aceste expuneri, un sistem filosofic, ori­
cât de depărtat ar fi de vederile noastre, nu mai apare c a o plăs­
muire artificială, ca ceva din cărţi, strein de lumea în care trăim,—
aşa cum se întâmplă cel mai adesea în expunerile obişnuite de is­
toria filosofiei. Dimpotrivă, el apare c a răspunsul îndelung meditat
pe care-1 dă mintea omenească în necontenita căutare a adevărului
turburătoarei probleme a existenţii, — şi, date fiind condiţiunile
în cari a fost conceput, apare ca singurul răspuns firesc. Astfel, în ex­
punerile d-sale, d. Negulescu ne dă gândirea vie a omenirii în trud­
nica cercetare a adevărului. Şi ceiace reese totdeauna clar din aces­
te expuneri, este că mobilul care pune în activitate cugetarea filo­
sofică şi determină nouile ei orientări nu e decât statornica stră­
duinţă a minţii omeneşti de a se pune în acord cu faptele, evitând
incertitudinea şi contradicţiile, care duc la scepticism. Aceasta este
dealtfel convingerea d-sale. „Cauza succesiunii nenumăratelor sis­
teme pe care ni le înfăţişează istoria filosofiei, spune d-sa, e ne­
voia inerentă minţii omeneşti de a lupta contra scepticismului, de
care e necontenit ameninţată. In această luptă se rezumă odiseia
cugetării filosofice : ea este care dă istoriei filosofiei elementul
dramatic ce nu poate scăpa nici unui ochi mai pătrunzător ; iar
formele ei. aşa de numeroase şi uneori aşa de ciudate, sunt o do­
vadă că în căutarea adevărului mintea omenească e mânată de aspi­
raţii, pe cari nici o isbândă, oricât de strălucită nu le poate mulţu­
mi pe deplin, şi nici o cădere, oricât de dureroasă, nu le poate
înăbuşi cu totul", (op. cit. p. 9).
Cu o pr'cepere nu mai puţin remarcabilă, d. Negulescu re-
constitue filiaţia logică a ideilor fundamentale înlăuntrul sistemelor
filosofice, determinând, când este cazul, condiţiunile sub influenţa
cărora au evoluat. Trebue subliniat aici faptul că, în asemenea
împrejurări, d-sa nu face niciodată >uz de influenţa directă a pre­
cursorilor, care adesea constitue mijlocul unic de a explica origina
ideilor cari alcătuesc diferitele sisteme de gândire. In expunerile
d-sale, filosofii nu susţin niciodată o idee pentru simplul motiv
că a mai fost susţinută mai înainte de alţii. Iată dece, în opera
d-sale ei nu apar niciodată simpli compilatori, — cum se întâmplă
adesea în unele expuneri de istorie a filosofiei, unde se pune toată
stăruinţa, pentru a se identifica în operele gânditorilor anteriori
concepţiile filosofilor luaţi în consideraţie, — dupăcum ei nu apar
ca plăsmuitori de idei originale, la care nimeni înaintea lor nu s'a
mai gândit, — aşa cum iarăşi se întâmplă adesea, când explicarea
prin „influenţă" nu are ce căuta. La d. Negulescu corespondenţa
de idei nu se explică nicidecum printr'un pasiv împrumut. Evitând
acest gen de explicare facilă a concepţiilor filosofice, care face
din capetele cele mai aplicate la reflexiune personală oameni cu
convingeri de împrumut şi necugetate, d-sa arată, prin desfăşurarea
logicei interne a fiecărui sistem filosofic geneza şi sensul ideilor
sale de căpetenie.
In acest mod, convingerile aceluiaş gânditor, adesea în opera
originală fără o legătură vizibilă între ele, — apar ca articulaţii so­
lid încheiate ale unui impunător edificiu de gândire, în care totul
lasă impresia unei desăvârşite armonii logice, — iar autorul el în­
suşi apare în lumina unei minţi ce se strădueşte intens să deslege.
înlăturând toate dificultăţile şi luminând toate întunecimile, tulbu­
rătoarea problemă a existenţei. Şi această măiastră prelucrare de­
vine o adevărată artă, când este vorba de sistemele din antichitate,
din cari, afară de rare excepţii, nu ne-au rămas decât prea puţine
frânturi. Trecând peste acest neajuns, d. Negulescu întemeiat de
altfel pe o adâncă cunoaştere a antichităţii, reconstitue, din suma­
rele şi risipitele indicaţiuni rămase, în chip minunat, ca pe nişte ad­
mirabile edificii Ilogice, sistemele de gândire altfel dispărute aproape
fără urmă în noaptea trecutului îndepărtat.
A căuta totdeauna justificarea adâncă a faptelor, a urmări
logica profundă a ideilor şi a te menţine în mod statornic aproape
de realitatea lucrurilor, — toate acestea sunt condiţiuni cari duc
netăgăduit la rezultate strălucite în orice domeniu intelectual, întru­
cât sunt singurele cari pot asigura rezultate temeinice. In istoria fi­
losofiei însă, asemenea condiţiuni par a avea o situaţie privilegiată,
pentru motivul c ă ele sunt singurele cari îi pot da un sens şi o va­
loare, şi ca atare îi Justifică existenţa c a disciplină aparte. Căci alt­
fel, o operă de istoria filosofiei, — simplu breviar sau un comen­
tar al textului original, — nu ar aduce cu sine nici un element
nou, şi ca atare nu ar mai putea constitui produsul unei discipline
independente. Iată dece credem că, în istoria filosofiei, d. Negu­
lescu, care pune în chip remarcabil îa contribuţie toate aceste însu­
şiri, ocupă um loc de frunte. Suecprinşi de arta cu care ştie să ex­
pună sistemele lor, toţi gânditorii de până acum, fără deosebire, di­
vinul Platón el însuşi ar putea spune despre acest istoric al filoso­
fiei ceiace se povesteşte că Sócrates zicea cu un oarecare aer de re­
proş despre strălucitul său discipol: „Omul acesta pune în gura
noastră cuvinte mai frumoase decât nu am vorbit vreodată". i
AL POSESCU

Din publicaţiunile d-sale de un deosebit interes sunt ur­

mătoarele :
„Critica apriorismului şi a empirismului". Bucureşti 1892.
„Polemice. Impersonalitatea şi morala în arta. Socialismul şi
Arta" Bucureşti 1896.
 „Filosofia în viaţa practică". Conv. Liter. 1896.
„Rolul ideilor în progresul social". In : „Omagiu lui Titu
Maiorescu". Bucureşti 1900.
„Spiritualismul francez", Conv. Liter, 1906.
„Religia şi Arta" în Conv. Liter. voi, X X V I I I .
„Fitosofia Renaşterii' 2 volume. Bucureşti 1910—14.
,Reforma învăţământului' Bucureşti 1922.
„Partidele politice" Bucureşti 1926.

— Pe lângă aceste lucrări, d-1 Negulescu a îngăduit a se

litografia, în cinci masive volume, cursul d-sale de enciclopedia
filosofiei, ţinut la Universitate în ultimii cinci ani. Aceste volume
cuprind o vastă şi preţioasă orientare în problemele filosofiei, care
însă, deocamdată neterminată, rămâne a fi dusă mai departe în
cursurile din anii viitori.
 F I L O S O F I E ŞI I S T O R I E

„Istoria filosofiei", ca program de cercetare specială, exprimă

rezumativ tensiunea cea mai adâncă a conştiinţei filosofice de azi,
răpind acesteia euforia siguranţei de sine. Ce afinitate poate fiinţa
între filosofie şi istorie ? Istoria, în sensul ei strict, vrea să sur­
prindă „ceeaee se întâmplă" în viaţa umanităţii, aşadar, năzueşte
să fixeze indivizii şi popoarele în aderenţa lor inevitabilă la timp,
iar prin această temporalizare ea pune în lumină faptul unic şi ire­
ductibil. Istoria temporalizează, fiindcă singularizează.
Dimpotrivă, filosofía tinde spre „ceeace nu se întâmplă" şi
nu se schimbă, spre Addvărul ce valorează în tot timpul şi în tot
locul. Nu se poate concepe, cel puţin la prima vedere, un contrast
mai pronunţat ca între procesul istoric şi constanţa adevărului. F i ­
losofía pretinde că e tot, şi cu toate acestea ea se înfăţişează ca
dependentă de o parte, de o epocă, dacă nu chiar de indivizi.
S a r părea că istoria neagă filosofía şi filosofía neagă istoria.
In faţa istoriei, filosofía abdică la scopurile ei cele mai scumpe ;
iar în faţa filosofiei, istoria devine o deformare sau o alterare a
adevărului supraistoric. Căci adevărul nu are istorie, iar dacă
cumva are, el pierde dreptul de a se numi adevăr. Conexiunea dintre
istorie şi filosofie e fatală filosofiei şi asigură istoriei o biruinţă
desăvârşită. Adevărul absolut e înlocuit cu adevăruri relative vre­
murilor, culturilor şi oamenilor excepţionali.
Aderenţa relativistă a filosofiei la devenirea istorică a făcut
din istorism o ghilotină a oricărei cugetări sistematice. Istorismul
impune faptul brutal al structurii pluraliste în istoria filosofiei, al
„anarhiei filosofice", deci, al imposibilităţii de a ancora în portul
liniştit al unui sistem definitiv şi compact. O filosofie absolută, prin
caracterul ei intemporal, rupe orice punte cu trecutul, iar dela viitor
aşteaptă o necontenită consacrare. In schimb, imposibilitatea unui
sistem absolut pune filosofía în dependenţă de istorie, ba chiar re­
duce filosofía la istoria ei, la trecut, chiar dacă acesta nu e decât
bilanţul trist al unor decepţii repetate. Omul trebue să renunţe de
bună voe la ambiţia unui adevăr ne varietur şi supraistoric.
 Aşa era situaţia filosof iei pe la mijlocul veacului al X I X - l e a .
Filosofía, ştiinţa ce se avânta, peste contingenţele vieţii, s'a desvă-
luit ca cea mai legată de agitaţiile istorice ale omului. Paradoxul
e vădit.
Nu vom pierde însă din vedere împrejurările cari au dus la
această situaţie antifilosofică sau antisistematică. Istorismul sau
„istoria ca .destin" este un epilog al filosofiei lui Hegel, care dă
o măreaţă justificare concretă, prin istorie, idealismului german.
Acest epilog este cu atât mai surprinzător cu cât el nu exista în
premisele hegelianismului.
Pentru Hegel, filosofía e în adevăr un proces istoric, o înnăl-
ţare dialectică a gândirii, însă acest proces dialectic este el însuşi
înfipt în Adevărul absolut, în Spiritul cosmic. Filosofia e istorici-
zată, dar totodată şi istoria e încrustată în existenţa eternă, iden­
tică cu devenirea Spiritului. Sau, după expresia neohegeldanului
italian G. Gentile : „istoria şi filosofia sunt două concepte substan­
1
ţial echivalente şi reciproc convertibile" ) . Căci Adevărul etern
este chiar Spiritul absolut, care din impuls lăuntric evoluiază pentru
a-şi „mijloci" conştient comorile nemijlocite şi cufundate în coinci­
denţa sau indistinctul dela început. Istoria e revelaţia Absolutului;
între istorie şi sistem nu numai că nu se iveşte antagonism, ci dim­
potrivă fiinţează un paralelism ce ascunde o identitate existenţială.
Filosofia e una. însă ea evoluiază necesar, nu din presiunea con­
tingenţelor ; iar deosebitele sisteme sunt faze sau „momente" ce
se integrează dialectic în procesul infinit al Ideii. Dinamismul is­
toric este inerent Ideii. Fireşte, dacă se înlătură substructura abso­
lutista, ca o construcţie cel puţin discutabilă, rămâne doar procesul
istoric şi nuda perspectivă a istoricismului.
Dar absolutizarea istoriei nu e pentru conştiinţa modernă o
lovitură de teatru, ci e un rezultat inevitabil al unor străduinţe con­
vergente şi neobosite pentru a desluşi înţelesul doctrinelor filosofice.
Iar aceste străduinţe sunt legate nu atât de interese pur istorice,
cât mai ales de preocupări filosofice. Istoria filosofiei este un pro­
dus al filosofiei, nu al istoriei.
Entuziasmul Renaşterii pentru vechea cugetare insuflase viaţă
nouă tuturor doctrinelor antice, pricinuind astfel, e drept, o mare
efervescenţă de gândire, dar şi îndoială în temeinicia acestor doc­
trine. Toate se pretindeau adevărate şi invocau o autoritate şi o
tradiţie de „şcoală". Renaşterea dar. chiar din pragul cugetării noui,
2
pune problema pluralităţii şi anarhiei în filosofic- ), îndoiala e le­
gată ca umbra de convingerea gândirii moderne c ă „începe o viaţa
nouă", după profeţia lui Dante, că trecutul apropiat este o rătăcire*

1 ) G, Gentile: II concertó della storia d e l k filosofía in Rdlforma diîia

diakttica hegeliana, p. 134,. 2-a ediţie, Messina. 1923.
2 ) P , P. Negulescu : - Filosofia Renaşterii. voL I, Introducere.
 o dibuire în întuneric. Istoria filosofiei a eşit dar din sforţarea eroi­
că de a evada din impasul anarhiei pluraliste şi din dorinţa fer­
ventă de a afla un adevăr de nesdruncinat. Dar Renaşterea nu are
acest adevăr şi de aceea, în acest timp, istoria filosofiei se măr­
ginea a fi o expunere a „sectelor" filosofice, în scopul de a legi­
tima îndoiala probabilistă, subliniind astfel greşelile trecutului şi
chiar ale prezentului, şi prin aceasta imposibilitatea unei doctrine
unitare.
Din secolul al X V I I - l e a , aşadar simultan cu succesele raţio­
nalismului, se pronunţă tot mai hotărâtă tendinţa de a face să dis­
pară impresia de succesiune haotică a doctrinelor şi „sectelor". S e
caută conexiunea dintre sisteme, se enunţă convingerea că doctri­
nele vin nu numai unele după altele, ci unele din altele, prin legă­
turi delicate ce pot scăpa unui ochi mai distrat. Ordonarea mate­
rialului istoric se înfăptueşte pe temeiul credinţei, că înnapoia sis­
temelor şi ca substrat al lor se află unitatea inteligenţei. Secolul
al X V I I I - l e a se defineşte tocmai prin această teză fundamentală :
unitatea Raţiunii umane, identitatea aspiraţiilor intelectuale în specia
umană. Anarhia părea înlăturată : filosofia e una, fiindcă Raţiu­
nea e una.
Metodologia acestei concilieri avea însă două feluri de ne­
ajunsuri. Intâiu, unitatea era câştigată cu ajutorul unui eclectism,
devenit popular, procedeu care e preconizat până azi ca mijloc de
a suprima antinomiile filosofice: toate doctrinele concordă în enun­
ţurile lor pozitive şi se opun numai în negaţii. Leibniz este, sub acest
raport, un gânditor reprezentativ pentru veacul al X V I I I - l e a .
Armonia sistemelor e însă statică, sub cuvântul că fiecare
înfăţişează o altă perspectivă, o altă nuanţă, a aceleeaş realităţi.
Opoziţiile sunt depăşite prin intercalarea unor trepte de cunoştinţă
ce se referă la acelaş obiect.
In al doilea rând, metodologia sec. al X V I I I - l e a aducea în-
sprijinul eclectismului său antagonismul dintre istorie şi raţiune.
Raţiunea sau filosofia e una ; diversificarea istorică e o falsificare
a adevănuilui. T o t ce e pur istoric este o rătăcire, tot ce e pur
filosofic este întemeiat, fiindcă emană din „natura" eternă a omului
— raţiunea.
9 Dar către finele veacului luminist — veacul al X V I I I - l e a e
doar epoca „luminilor" — se înfiripează o nouă concepţie care va
da străduinţei de a pune unitate în frământările filosofice un aju­
tor nepreţuit. E ideea de progres sau de evoluţie, care, cu toate
atacurile îndreptate împotriva ei în timpul din urmă, se menţine în
forme sau, mai de grabă, în deghizări noui. Noua idee serveşte la
început ca armă de luptă împotriva tradiţiei şi a respectării trecu­
tului ca trecut, însă printr'o întorsătură neaşteptată ea devine un
 auxiliar de temut pentru valorificarea tradiţiei şi înţelegerea trecu­
tului ca trecut.
Deocamdată, elementul dinamic, oarecum istoric, al ideii de
progres întăreşte cauza raţiunii, fiindcă el deschide perspectiva opti­
mistă a viitorului şi deci putinţa urnei perfecţionări indefinite a omu­
lui prin luminile inteligenţei autonome. In acest chip, conflictul lu­
minist dintre istorie şi raţiune e înlăturat, iar Hegel este exponentul
nouii concepţii a raţiunii dinamice. El se opune luminismului pre-
lungindtw însă motivele lui finale şi luând poziţie împotriva ro­
mantismului, care pentru ochiul ager al istoricului, este rodul na­
turalismului, raţionalismului vag şi al empirismului din sec. X V I I I .
Nu e locul a proba faptul, adesea nesocotit din comoditate
polemică şi simplificare doctrinală, că motivul romantic s'a consti­
tuit în atmosfera „luminelor"; e destul a sublinia că el decurge
aproape firesc din principiul dinamic atribuit inteligenţei de toţi
marii raţionalişti. Nu e privită oare raţiunea ca o activitate crea­
toare? Astfel iraţionalismul sau anti-intelectualismul romantic se
desprinde pe nesimţite din raţionalism, disociind energic activitate
şi raţiune. Activitatea, procesul, impulsul istoric, sunt opuse inte­
ligenţei, ca însuşiri ale Vieţii instinctive, ale afectivităţii, incon­
;
ştientului şi intuiţiei misterioase. E de relevat în sfârşit că opoz ţia
dintre Viaţă şi Raţiune e opera empirismului şi sensualismului ce
străbate şi chiar domină veacul al X V I I I - l e a .
Emanciparea iraţionalistă a elementului dinamic produce isto­
rismul, cultul procesului ca atare şi ameninţă filosofia cu ruinarea
vechiului ei vis de a găsi un punct solid de sprijin. Cugetarea nau-
fragiază în mişcarea istorică, într'o devenire care nu tolerează peste
sine un element statornic sau referinţe doctrinale. Motivul istorist
nu numai că nu şi-a pierdut vitalitatea, dar a găsit susţinători de
prim ordin, capabili a mănui instrumentul interpretării istorice cu o
iscusinţă cuceritoare. Cel mai de seamă purtător de cuvânt al aces­
tui istorism, în care antiintelectualismul romantic şi cultul pozitivist
al faptului se împletesc într'o alcătuire unică, este Wilhelm
Dilthey.
Gânditorul acesta, care poseda antene istorice de o rară şi
subtilă receptivitate, are pentru epoca noastră valoarea unui sim­
bol : el întrupează nu numai istorismul, ci însăşi criza istorismului,
1
care e totodată şi criza istoriei filosof i e i ) . S e verifică astfel spu­
sele noastre de mai sus, anume că istoria filosofiei a izvorât mai
mult din impuls filosofic decât din pură dragoste pentru istoria'ca

D. Einhorn : Begründung der Geschichte der Philosophie als Wissenschaft.

1919. W i e n , (din punctul de vedere al metodei neologice, deci' al filosofiei lui- .
E u c k e n ) . C o m p a r ă : Fr. Heinemann: Geschichte der Philosophie als Geschîichte
des Menschen. Kantstudien, 1926, Heft. 2/3. (Stă sub influenţa antropologiei
1
fila-ofice a lui M. Heidegger).
 atare. De aceea spiritul în care se elaborează o istorie a fiîosofiei
este semnul sigur al prefacerilor suferite de filosofie.
Umanismul, diletant prin curiozitatea lui nestatornică şi ge­
neroasă, se îndreaptă cu bonomia sceptică a lui Montaigne spre va­
rietatea „sectelor", şi astfel stă dincolo şi de filosofie şi de istorie.
Secolele X V I I şi X V I I I , cari primesc noua revelaţie naturală a
Raţiunii eterne, salvează filosofia prin degradarea istoricului la o
simplă iluzie şi prin subordonarea simţului istoric, care, orice s'ar
spune, nu lipsea acestor veacuri, scopurilor polemice şi de reven­
dicare socială. Secolul al X I X - l e a încearcă cu Hegel, introducând
în Raţiune un element dinamic sau dialectic, să logicizeze istoria
şi să istoricizeze logica, pe temeiul unui sistem absolutist. Rezulta­
tul e însă cu totul neaşteptat, sub îndoita influenţă a romantismu­
lui, care acordă mişcării o valoare independentă de raţiune şi ă
pozitivismului, care cercetează ca un fapt dinamismul social şi cul­
tural. Rezultatul e triumful aspectului istoric şi negarea fiîosofiei.
Hegelianismul, care părea că aduce o pace perpetuă între istorie şi
filosofie, a servit mai mult istoriei decât fiîosofiei.
Preocuparea actuală a metodologiei în istoria fiîosofiei mar­
chează o nouă fază în chipul de a înţelege conexiunea dintre filo­
sofie şi istorie. Nu se deschide oare şi o altă cale, anume, să se
păstreze un raport intim şi reciproc între cele două discipline, fără
a sacrifica nici filosofia nici istoria ? Refuzăm dilema : stricta inde­
pendenţă a fiîosofiei de istorie sau stricta dependenţă a fiîosofiei
de istorie. Aceasta e problema capitală a istoriografiei contimpo­
rane, şi e capitală, fiindcă e în joc însăşi fiinţa fiîosofiei. Chestia
vitală e aflarea unui punct de vedere dincolo de absolutism şi rela­
tivism, dincolo de această falsă antinomie.
Sub acest raport, cazul Dilthey e cât se poate de instructiv.
Suntem în drept a ne întreba, după ce am descoperit legătura reală
dintre modul de a concepe istoria fiîosofiei şi atmosfera ideolo­
gică a vremii : istoricizarea, relativizarea şi dezorganizarea fiîoso­
fiei nu sunt o perspectivă trecătoare legată de o anumită configu­
raţie istorică şi de aceea supusă şi ea relativismului ? Dar şi mai
mult: această istoricizare nu e un amestec din afară în trebile
fiîosofiei ?
Istoricizarea nu e făcută cu ajutorul unei istorii pur ştiinţifice
şi deci neutrale din punct de vedere filosofic, ci se întemeiază, con­
ştient sau nu, pe o anumită concepţie filosofică. 'Dilthey, care la
început nu era conştient de această supoziţie filosofică, treptat a
exciplicitat-o, fără a-i da o înfăţişare sistematică. El sugerează mai
mult, şi poate tocmai acest caracter vag al doctrinei sale finale a
asigurat acesteia o putere de atracţie ce a crescut tot mai mult. Su­
poziţia mai mult suggerată e că înnapoia formelor istorice pulsează
un proces continuu de spiritualitate sau de „viaţă", pentru fixarea
căruia se cere o metodă originală, trăirea şi „comprehensiunea
(Verstehen) „omului întreg", a structurilor istorice, a „tipurilor"
de a reacţiona în faţa lumii. In aceste structuri de viaţă, în aceste
tipuri de reacţie, cari presupun întreg omul, cu inteligenţa, senti­
mentele şi dorinţele lui, sunt încrustate marile personalităţi cuge­
tătoare. In chipul acesta istorismul nu numai că pierdea ascuţişul
şi necesitatea sa, dar chiar era depăşit printr'o nouă vedere siste­
matică. Dar această vedere sistematică are un viţiu lăuntric : sau
cunoaşterea variatelor structuri culturale este şi ea o structură le­
gată de timp — şi în acest caz şi ea se înneacă în istorism ; sau ea
nu mai depinde de o structură istorică, şi atunci filosofia începe
de abia după depăşirea condiţiilor istorice şi a reacţiilor vitale. Con­
cluzia analizei lui Dilthey e, oricum, surprinzătoare : pe câtă vreme
Hegel pornea dela absolutul Ideii şi ajungea la relativismul isto-
rist, Dilthey ia ca punct de plecare un istorism radical şi închee cu
absolutismul romantic al Vieţii. Insă ambele doctrine sunt în fond
o încercare de a uni filosofia şi istoria.
Urmărind cu o metodică mai clară aceeaş ţintă, anume do­
vada că istorismul nu înlătură •posibilitatea unei simbioze a timpului
şi a sistemului netemporal, apropiindu-se mai mult fără voe de o
soluţie înrudită cellei hegeliene, neokantismul german a adus cele
mai preţioase contribuţii la problema noastră. Noua teză e urmă­
toarea : istoria şi filosofia sunt indisolubil legate în sensul că filo­
sofia nu e numai în chip necesar istorică, dar tot aşa de necesar e
şi supraistorică. Şi e supraistorică, pentru cuvântul că filosofia pre­
supune un sistem, iar sufletul sistemului e problematica. Aşadar, nu
sistematica, ci problematica e resortul filosofiei, iar în problematică
se păstrează tot ce e valabil în motivul sceptic. „Ce ştiu eu al lui
1
Montaigne însoţeşte în surdină orice reflecţie filosofică" ). Căci
problema nu e niciodată dogmatică, pe când soluţia e totdeauna
sistematică. Până acum cercetarea istorică a fost de precădere o
istorie a sistemelor, a tipurilor de gândire, nu a problemelor. Siste­
mele vin şi se duc, dar problemele rămân.
Şi acum urmează a doua parte. Problema e polul constant
în valurile istorice, dar ea se desvălue numai istoric în opera cultu­
rală sau de înfăptuire a valorilor. Scopul filosofiei este o înţelegere
totală a culturii, iar cultura presupune probleme eterne şi valori
absolute. Problema şi valoarea se impun individului şi-i supravie-
ţuesc. Problematica şi valorile culturale totdeodată cer temporali-
tatea istorică, dar şi asigură gândirii independenţa faţă de aspectul
istoric.
Rolul valorilor culturale de a uni sistemul şi istoria a fost sus-

1) Fritz Medicus: V o n der Zeit und vom UeberzeMichen in der Philo­

sophie und ihrer Geschichte (Logos. X I L 1923/24, p. 1 5 1 ) .
ţinut de neokantianul Withelm Windelband, şi cuvântul acestuia
a avut răsunetul întemeetorului de şcoală. Cultura umană — enunţă
Windelband — presupune o lume de valori absolute, supraempi-
rice, cari trăesc prin sine, chiar dacă nu sunt recunoscute de o
conştiinţă empirică, de oarece temeiul lor e o ideală „conştiinţă în
genere". Insă, în măsură ce sunt recunoscute, valorile pătrund într'o
conştiinţă empirică şi prin aceasta se realizează sub forma de opere
culturale. D e aceea filosofia, pentru a străbate în lumea valorilor
absolute, e nevoită să reflecteze asupra conştiinţei empirice, însă-
cu o precizare însemnată. Adevărata conştiinţă empirică nu e cea
individuală, izolată, cum ar fi înclinat a susţine un antropologism
psihologic. Omul real nu e un produs al naturii, ci al istoriei. Astfel
istoria culturii, „spiritul obiectiv", revelează valorile absolute. Ra­
ţiunea se desvălue pas cu pas în opera istorică a culturii, şi se des-
vălue pas cu pas, fiindcă ea susţine acele valori sau ideale, cari.
fiind simple teme se rezolvă treptat în luptă ş i muncă colectivă.
Realitatea culturală se apropie încet, recurgând la ajutorul timpului,
de acele ideale, cari strălucesc de nimic întunecate.
Pentru aceste cuvinte, filosofia, deşi are drept obiect valori ne­
temporale, e nevoită să integreze istoria, timpul, — locul de realizare,
într'un proces indefinit, al acelor valori, Istoria e dar un factor în­
tregitor al sistemului, iar asociaţia temporalului şi supratemporalu-
lui nu e un semn de slăbiciune, ci o urmare necesară din chiar tema.
filosofiei. Tocmai acest mod de a înţelege raportul dintre sistem
şi istorie are chemarea de a înlătura pericolele ce decurg din larga
preocupare pentru istorie, deci pericolul disoluţiei filosofiei în is­
1
torism ) .
Heinrich Rickert, al cărui nume e legat de al celui precedent,
desăvârşeşte concepţia valoristă a corelaţiei dintre sistem filosofic
2
şi perspectivă i s t o r i c ă ) . Exagerările istorismului, declară Rickert,
nu pot întuneca ce e îndreptăţit şi viu în pretenţiile lui, căci filoso­
fia are nevoe mai mult decât orice altă disciplină de istoria ei.
Suntem dar în drept a încheia că perspectiva istorică e implicată-
în structura filosofiei, fără ca prin aceasta să reducem filosofia la
istoria ei, cum ne îndeamnă relativismul istorist. Iar pentru a pune
în lumină raportul legitim dintre sistem şi istorie, vom face dovada
că însuşi sistemul impune întregirea prin istorie.
Filosofia este o concepţie integrală, şi o atare concepţie trebue
să fie sistematică sau organică. Dar în totalitate se cuprind nu
numai realul, obiect de teorie, dar şi sensul universului şi vieţii.
Acest sens angajează întreaga noastră persoană, şi pentru acest

1) W. Windelband: Geschichte der Philosophie in Die Phyosophie :'m

X X Jahrhundert. 1907 p. 5 4 1 .
2 ) In deosebi: H. Rickert: Geschichte und System der Philosophie ( A r -
chiv fur der Geschichte der Philosophie; Bd. X L . Hetft 1 şi Bd. X L . , Heft 3 ) .
 cuvânt filosofía trebue să se deosebească de celelalte ştiinţe. Ştiinţa
face abstracţie de persoană, nu însă filosofía, oare e îndreptată
spre valori şi sens, ca obiectul ei specific. Cum filosofía e legată de
persoană, şi cum persoana e condiţionată istoriceşte, e de sine înţe­
les că particularitatea filosofiei e caracterul ei istoric, inclus chiar
în sistem. Sistemul implică totalitatea şi totalitatea implică istorici-
tatea. De sigur — ţine să precizeze Rickert — persoana presupusă
necesar de filbsofie nu e propria persoană, cum susţine concepţia
egocentric-romantică. Nu există un adevăr individual — ,.adevăr
individual" e o contradicţie — şi deci filosofía nu e o încercare de
a interpreta lumea dintr'un punct de vedere strict individual. O
asemenea interpretare e o simplă „spovedanie", poate atrăgătoare
sub unghiul literaturii, dar fără relevanţă filosofică.
Confruntând celie două concepţii neocriticiiste atât de înrudite,
se desprinde aportul lui Rickert. Pe câtă vreme Windelband ţine
la distanţă orice amestec subiectiv-antropologic şi surprinde urmele
lăsate de valorile absolute mai mult în istoria culturii, în „spiritul
obiectiv", Rickert pune înainte persoana şi numai prin persoană
istoricitatea. D e sigur, el nu se referă la o anumită persoană, ci la
persoană în genere, dar tocmai prin aceasta ne lasă în nesiguranţă
asupra posibilităţii şi rolului acestei persoane .generice". O altă deo­
sebire de subliniat e că la Windelband istoria e doar un mediu de
refracţie pentru valorile absolute, în vreme ce la Rickert persoana,
încadrată istoric, dă valorilor absolute o adevărată subsistenţă.
•Oricum, şi într'un caz şi într'altul, concepţia valoristă păstrează ur­
mătorul echivoc : este filosofía o latitudine a omului faţă de lume
sau e simpla cercetare a acestei atitudini. Fără îndoială, filosofia
e o concepţie de totalitate, şi ca atare ea nu poate elimina rolul
persoanei, ci îl examinează ca un fapt printre celelalte, însă ea în­
săşi nu e chiar o atitudine de evaluare. Facem dar o strictă deose­
bire între a lua o atitudine, aderentă la anumite circumstanţe isto­
rice şi a studia această atitudine ca pe oricare alt obiect. Un ase­
menea studiu e istoric numai în materialul dat, nu chiar în struc­
tura lui. A lua în consideraţie perspectivele istorice sau culturale
nu e un act istoric, ci supraistoric, şi pe această cale filosofia trans-
cehdează diversitatea atitudinelor personale.
Un alt aspect al Kantistmului contimporan înlesneşte încă mai
mult o destindere a aparentei antinomii între sistem şi istorie şi
totodată slăbeşte virulenţa istorismului. Acest aspect, suggérât de
„panmetodismul" şcoalei delà Marburg ( H . Cohen, P. Natorp, etc.),
este susţinut cu mijloace proprii de Nicolai Hartmann sub numele
1
de problematică sau aporética ).

1) Nie, Harfmann: Zur Methode dar Phtlasophiegeschichte. Kantstudäen,

1910 Bd. 15. De asemenea : J . Stemel: Z u m Problem der Philosophiegeschichte.
"Kantstudien, 1 9 2 1 ; R, Sternberq: W a s heisist und zu welchem E n d e studiert
man Philosophiegeschichte. 1926.
 Gândirea sistematică se mişcă în probleme, iar problema prin
unitatea ei obiectivă garantează continuitatea istorică. Problema re­
vine şi trăeşte prin propriile ei puteri, plutind peste vremuri şi con­
tingenţele istorice. S e poate dar spune că în noţiunea de problemă
filosofia şi istoria se unesc în chipul cel mai strâns, alcătuind o
vedere unitară. Filosofia cercetează o problemă sub toate aspectele
ei, şi un asemenea aspect este evoluţia sau istoricul ei. Deci istoria
filosofiei este cea din urmă chestie a cercetării sistematice.
D e sigur, o doctrină filosofică e determinată nu numai de
continuitatea problemelor, dar şi de iniţiativa unei personalităţi ge­
niale. In principiu interesul istoricului se poate îndrepta în mod egal
spre individualitate sau spre problemă. Esenţial e însă cine are
prioritatea şi comandă: istoria gânditorilor sau istoria gândirii şi
a problemelor ? Individualitatea e fenomenul cel mai complicat şi
mai nedefinit, deaceea ca atare ea este o chestie finală, care departe
de a fi element explicativ cere şi aşteaptă o explicaţie.
Problema dinpotrivă are un contur desluşit şi se justifică prin
sine. Individualitatea nu domină, ci e dominată de problematică.
Numai în raport cu problemele putem aprecia originalitatea de gân­
dire a unei personalităţi. Un gânditor poate să nu înţeleagă o pro­
blemă, o poate abate din calea ei şi prinde într'o formă impură.
Prin aceasta nu problema se schimbă, ci poziţia gânditorului faţă
de ea. ,,Intre individualitatea gânditorului şi problema filosofică
există totdeauna acellaş raport: gânditorul nu poate schimba pro­
blema" ( N . Hartmann, Kantstudien, 1910, p. 4 7 0 ) .
Problema e constantă şi are un temeiu sistematic, căci pro­
blemele se împletesc într'un tot organic. Sau mai de grabă sistemul
e construit pe probleme şi de aceea el poate fi efemer. „Problemele
1
sunt eternul în goana sistemelor" ). In problematică variaţia ex­
primă gradele de pătrundere conştientă în bogăţia problemelor. Iar
problema ca atare transcendează prezentul, căutând în viitor o des-
legare şi în trecut reconstituirea stadiilor de formulare. In concluzie:
problemele sunt condiţia transcendentală a posibilităţii istoriogra­
fiei filosofice.
Apropierea de teza hegeliană a noului kantism se vădeşte la
2
elevul lui Rickert, la Richard Kroner ). S'a reproşat lui Hegel că
a silit istoria să intre în schema dialectică, şi în consecinţă el a
crezut că poate încheea cursul istoriei prin sistemul său, înfăţişat
ca definitiv, cum e orice adevăr. Autorul chibzueşte ce e întemeiat
în acest reproş. Nu se poate ca Hegel să nu fi văzut ce contradic­
ţie există între sistem şi istorie. însă nu s'a străduit deajuns a în-

1) Nic. Hartmann: Diesseits von Idealiismus und Realisimis Kanfctudien,

1927, p. 167.
2 ) JRich. Kroner: Geschichte und Philosopbie. Logos, X I I ; System und
Geschichte bei Hegel, Logos (Hegelheft), 1931.
 lătura această contradicţie. Cu toate acestea, nimeni n'a relevat ca
el posibilitatea tensiunii dintre timp şi gândire. D e o parte, Hegel
vede în filosofie „o oglindire raţională a unui timp dat" şi prin
urmare e o absurditate credinţa că se poate evada din epoca noastră;
de altă parte, el socoteşte filosofia drept o gândire independentă
nu numai de subiect, dar şi de mediul istoric. Pentru Hegel însă
această îndoită determinare nu înseamnă o separaţie definitivă, ci
o condiţie prealabilă a unirii durabile între istorie şi sistem.
Timpul nu pune în primejdie sistemul, fiindcă e cuprins în
opera Spiritului etern, a Raţiunii divine. „Istoria e istorie numai
fiindcă e opera Şpriţului, care se realizează în ea. Aceasta e ne­
pieritoarea concepţie a lui Hegel" ( K r o n e r : System und Geschi-
chte bei Hegel, p. 2 4 8 ) . Ceeace realizează raţiunea unei epoci isto­
rice, nu aparţine numai unei epoci, unei naţii sau unui individ, deci
n u e ceva contingent, ci e opera Raţiunii, a acelei Raţiuni, care
gândeşte şi creează în orice epocă şi care de aceea gândeşte şi
creează pentru orice timp" (Id. p. 2 4 9 ) . „Istoricul a rezolvat tema
sa desăvârşit numai când el este în acelaş timp filosof, şi filosoful
pe a sa, când e totodată istoric" ( K r o n e r : Geschichte und Philo-
sophie, p. 1 3 2 ) .
Astfel istorismul e învins chiar prin istorie, căci aceasta e
posibilă numai prin raţiunea eternă. Raţiunea are primatul, căci ea
susţine strădania istorică. Totuşi rămâne o neclaritate. Pe ce te-
meiu Hegel! se socotea îndrituit a acorda o situaţie privilegiată sis­
temului său ? Pentru a răspunde, să adâncim noţiunea de istorici-
-tate, relevând însemnătatea momentului prezent. Prezentul ca atare
nu aparţine propriu zis istoriei, fiindcă nu e ceva făcut ci ceva ce se
face şi de aceea nu poate fi obiect de cercetare istorică. Prezentul
reclamă faptă, luare de atitudine; el închee trecutul, deci, istoria,
fiindcă poartă caracterul de absolut. Prin prezent conştiinţa umană
se ridică până Ia Spiritul universal;, până la actul creator. Căci în
prezent omul creiază şi ca atare e organul Raţiunii eterne.
Evident, prezentul însuşi e determinat de trecut, însă el se
înfăţişează ca atare, numai după ce a încetat de a fi prezent. Câtă
vreme prezentul e în adevăr prezent, el e un act spontan, liber,
creator (influenţa bergsoniană e aci vizibilă la acest neohegelian).
Prezentul ia atitudine faţă de trecut, de tradiţie, apreciindu-le, cri-
ticându-le. Astfel, prin situaţia specială a prezentului, pătrunde li­
bertatea în cursul istoriei. Sub acest raport prezentul e şi un în­
ceput, o poartă ce deschide viitorul. Deci prezentul ca final al tre­
cutului domină acest trecut, iar ca început e ceva absolut şi creator.
Orice prezent are dreptul de a actualiza libertatea" sa şi de a-şi con­
strui lumea sa. Nici o tradiţie, oricât de venerabilă, nu-1 poate scuti
de sarcina deciziei şi a răspunderii. "'.„'"
Concilierea sistemului şi istoriei în noţiunea de prezent nu e
proprie lui Kroner, ci e prefigurată, dacă nu chiar desluşit expri­
mată de Hegel într'o propoziţie lapidară dela finele „Prelegerilor
de Istoria fiiosofiei" : Die Gegenwart ist das Höchste. Trecutul do­
bândeşte caracterul de trecut numai prin atitudinea cercetătoare a
prezentului. Un sistem e proectat în trecut numai printr'un alt sis­
tem, care umple şi domină actualitatea. Deci, termenul de „istoric"
are un îndoit sens, după cum exprimă ce s'a creat sau chiar creaţia,
care e pururea prezentă, fiindcă e eternă (Kroner : Geschichte und
Philosophie, p, 1 3 5 ) .
Concilierea aceasta o socotim discutabilă pentru următorul
motiv. A fi prezent sau actual nu e o garanţie de obiectivitate, alt­
minteri orice concepţie, care pune în serviciul ei puterea politică sau
suggestia reclamei, se poate impune prezentului. Nu prezentul
„creator" asigură unei idei superioritatea, ci adevărul ei intrinsec,
şi acest adevăr are în sine un anti-istoricism latent. Soluţia neohe-
geliană nu e dar completă.
S a r putea lărgi conspectul părerilor contimporane asupra co­
nexiunii dintre filosofie şi istorie, fără ca tema noastră să câştige
în precisie. Căci, în ciuda greutăţilor de a statornici mulţumitor sco­
1
pul şi mijloacele metodologice ale istoriei fiiosofiei ), acordul este
aproape unanim între gânditorii, cari, azi sau într'un trecut apro­
piate, au fost conştienţi de tensiunea implicată de cei doui termeni:
filosofie şi istorie. Dacă fiecare termen în parte închide un înţeles,
relativ uşor de lămurit, nici sinteza lor nu mai surprinde. Fie că se
ajunge la poziţia radicală a istorismului, fie că istoria e integrată
în filosofie — sau invers — cu greu mai poate fi apărată teza extre­
mă anti-istorică a adevărului pur, care socoteşte trecutul ca un răs­
timp ce s'a scurs fără vre-un folos, cel puţin negativ, pentru lumi­
2
narea prezentului ).
In faţa faptelor teza absolutista cedează, răpind istorismului —
•care transformă relativismul în dogmă tot aşa de absolută — prin­
cipala raţiune de a fi. In această nouă perspectivă conflictul a
pierdut considerabil din ascuţimea lui exasperantă. Căci antagonis­
mul nu mai este între absolutul sistemului şi relativul istoriei, ci
între un relativism disolvant de orice adevăr — chiar şi de adevă­
rul istorismului, şi un absolut care ştie să absoarbă procesul istoric,
momentul evolutiv. Caracterul evolutiv sau istoric al fiiosofiei este
subînţeles chiar de cei ce stăruesc în căutarea unor puncte constan-

1) Italianul Giambattiste Grassi Bertazzi în studiul I Presupposti fon­

damentali della Storia della Filosofila ( 1 9 2 1 ) scrie un volum de aproape o mie
de pagini — şi e deabia primul volum —- pentru a justifica imposibilitatea unei
definiţii adecvate a istoriei filosofici.
2 ) Aporape de teza valorii negative a istoriei fiiosofiei stă, a z i : ]ohanes
Erich Heude: Der W e r t der Philosophie-Geschichte, Gruindwisseoschaift, Bd. 11
( 1 9 3 2 ) . H. 1/4.
 te, supratemponale şi supraiisfcorice în viaţa istorkă, în devenire, în
procesivitatea cerută de timp .
Elementul istoric nu se mai înfăţişează ca un corp străin î n
filosofic, ca frângerea unei linii drepte, oarecum nereale în purita­
tea ei matematică. Istoria e implicată în filosofie, devenirea în per­
manenţă, relativul în „absolut". Acest enunţ e plin de consecinţe
şi, la prima vedere paradoxal, căci pare a uni contradicţii. Nota
de paradox dispare, dacă refuzăm un răspuns pripit şi de aceea
verbal. Cele mai multe din antinomii se desvălue, î n faţa faptelor,
ca false antinomii. Realitatea uneşte ceeace un verbalism cu preten­
ţii logice dezbină.
Să privim deci lucrurile mai deaproape. Momentul pur cro­
nologic sau timpul ca atare nu posedă în sine capacitatea magică
de a despărţi oarecum mecanic adevărul de eroare. O idee ce durea­
ză nu e prin chiar aceasta o idee adevărată, şi nici o idee ce stă
discret de o parte nu ascunde o slăbiciune incurabilă. E drept, isto­
ria s'a înclinat adesea, nu fără servilism, în faţa puterii şi a succe­
sului, confinţind biruinţa imoralistă ce trece cu dispreţ peste puri­
1
tatea principiilor idealiste ), însă o asemenea istorie nu e o normă
definitivă pentru filosof. Cugetătorul genial şi discret, Fr. Brentano,
nu^şi putea ascunde stupefacţia î n faţa nemăsuratului ecou istoric
întru nimic justificat de o mare valoare intrinsecă, pe care 1-a avut
2
sistemul, zis neoplatonic, al alexandrinului P l o t i n ) .
Dar timpul' nu mumai c ă nu alege binele de rău, dar nici măcar
nu asigură continuitatea culturală. Nu prin timp, ci prin conţinutul
acestuia, se înlănţue generaţiile şi epocile. Continuitatea istorică e
mai mult opera filosofiei, a unui factor neistoric, de cât aceea a
istoriei. Care e deci factorul filosofic al continuităţii istorice ?
S'a văzut că putinţa de a topi organic istoria cu supratempo-
ralul raţional e garantată de caracterul eminent problematic şi anti­
dogmatic al gândirii filosofice. Problema, fiindcă e problemă domină
indivizii, sistemele şi vremurile, însă soluţia ei e determinată istoric.
In orice enunţ, problema şi soluţia sunt solidare, dar nici o soluţie
nu e la înnălţimea problemei. Problema e o virtualitate indefinită,
care trece peste orice actualizare temporală. Numai problema dă uni­
tate şi interes ideilor şi sistemelor trecute. Filosofia unui Aristoteles
sau Descartes ne cuceresc încă prin problematica lor vie. Problema
e dar factorul supratemporal, care susţine strădania istorică de a-i
da prin soluţionare o clipă de odihnă.
Continuitatea problemei justifică posibilitatea soluţionărilor

1) Imoralismul ca principiu istoric,, cunoscut sofiştilor antici, a fost formu

lat în vremurile noui de M a c b i a v e l i şi justificat de Hegel, K. Marx, F r .
Nietzsche şi G. Sorel.
2 ) F r . Brentano: „ W a s fur ein PhiOoşoph mancfamal Epoche macht"
( 1 8 7 6 ) retipărit în Die Vier Phasen der Philosophie, F . Meiner, 1926.
din ce în ce mai lucide şi mai complexe. Pe măsură ce se desvălue
bogăţia interioară a problemelor, soluţionările progresează şi ele,
fie pozitiv prin totalizări sau integrări mai largi, fie negativ prin
eliminarea soluţiilor eşite din falsa pricepere a chestiunilor. In
fond, nu există la dreptul vorbind pseudoprobleme, ci greşite înţe­
legeri ale problemelor.
Fuziunea istoriei şi a filosofiei prin problematică postulează
însă o scrutare încă mai adâncită a situaţiei. Dece filosofia implică
problematica, aşadar, contopirea timpului şi a supratemporalului ?
Nu e oare mai logic să gândim că o problemă presupune o soluţie,
cum orice întrebare sinceră un răspuns deschis ? O problemă fără
nici o soluţionare dată, o complacere în probleme, e o interpretare
romantică a rostului ce-1 are în filosofie problematica. Iar o problemă
soluţionată încetează de a mai fi o problemă şi deci o putere pro­
pulsivă în procesul istoric. Nu putem concepe oare o „filosofie
eternă", definitivă ? In principiu nimic nu ne opreşte a 'admite un
sfârşit al procesului istoric în filosofie, nu al filosofiei. Un asemenea
final ar întări filosofia şi ar desfiinţa istorismul. Simpatia unora din
contimporani pentru un proces indefinit nu implică o adeziune ne­
condiţionată. Dar, în definitiv, chestiunea nu e lămurit pusă. Nu
interesează ce va fi şi când va fi, ci ce a fost. Sub acest raport ni­
meni nu tăgădueşte caracterul istoric al filosofiei de până acum.
Rostul problematicii în filosofie trebue dar bine statornicit.
Care e suportul problemei ? D e sigur, nu faptele, datele, obiectul ca
atare. Acestea, privite în ele înşile, nu sunt problematice, ci numai
în raport cu o conştiinţă care se întreabă. Nu realitatea ci omul îşi
pune probleme, şi anume, fiindcă faptele nu sunt dela început clare.
Problematica e dar rezultatul obscurităţii datelor pentru o con­
ştiinţă.
In acest caz o concluzie poate surprinzătoare se impune : tem-
poralitatea presupusă de problemă se referă la o conştiinţă de fi­
losof, nu chiar la filosofie. Căci se uită îndeobşte că se schimbă şi
are timp în sine numai individualul, nu filosofia, care e o noţiune,
deci un fapt general. Propriu zis nu filosofia, ci filosofii evoluiază,
şi numai în acest chip legătura dintre istorie şi filosofie are loc în
conştiinţa gânditorului.
Rămâne dar întreagă tema noastră : care e resortul ascuns şi
motivul autentic al conexiunii dintre istorie şi filosofie ? Şi dece
această conexiune se face cu ajutorul problematicii, adecă, al unor
enunţuri cari, deşi legate de un moment dat, tind să transcendeze
aderenţa temporală ? Aceste întrebări ne strămută în zona a două
preocupări fundamentale, ambele de ordin antropologic, deci refe­
ritoare la esenţa omului sau a conştiinţei filosofice. Aşadar istoria şi
filosofia sunt solidare, fiindcă aşa dictează o calitate fundamentală
a naturii omeneşti, iar această calitate se resfrânge mai ales în filo-
sofie, disciplina cea mai complexă, fiindcă prin năzuinţa ei de totali­
zare încoronează o muncă culturală.
E un fapt elementar al antropologiei filosofice că adevărul nu
ţâşneşte deplin alcătuit din capul unui geniu, care codifică ştiinţa
odată pentru totdeauna. Nu e locul a cerceta valoarea şi adâncirea
acestui fapt, cunoscut deopotrivă de omul de ştiinţă, de teolog, de fi­
losof ca şi de poet: omul e o fiinţă imperfectă, supusă rătăcirii, păca­
tului şi erorii. Caracterul istoric al oricărei preocupări culturale, în
deosebi al celor teoretice, decurge din acest fapt primar al „imper-
fecţiei" omului. Adevărul se constitue în timp şi prin timp, şi se
realizează în silinţele veacurilor. Numai popoarele, cari au trăit
adânci prefaceri evolutive, au dăruit omenirii contribuţii ştiinţifice
şi filosofice.
Caracterul istoric sau procesual al enunţului teoretic — şi de
aci rezemarea acestuia pe trecut — sunt de faţă, chiar dacă nu sunt
cunoscute ca atare, cum remarcăm în direcţii eterogene, anume, în
ştiinţa pozitivă şi în religie. Ştiinţa, de sigur, se fundează pe trecut,
pe cuceririle obţinute de generaţiile dinainte, însă în ştiinţă ^trecu­
tul nu e primit ca trecut, ci e integrat în opera prezentă, ca şi cum
aportul lui ar fi o descoperire actuală. T o t ce a fost câştigat de
trecut e păstrat de ştiinţă, dar fără a-1 raporta la trecut. Aspectul
pur istoric, conştiinţa trecutului, sunt fecunde de bună seamă şi în
ştiinţe, însă relevarea lor ca atare nu e indispensabilă. Clădind pe
temeiuri sigure, ştiinţa specială e progresivă, şi în acest chip ea are
caracterul unui tezaur care sporeşte necontenit.
Pentru alte motive, însă cu acelaş rezultat, religia se situiază,
e drept, în sfera definitivului şi pare c ă suprimă temporalitatea, însă
nici aci nu lipseşte raportarea la trecut, deşi perspectiva e răstur­
nată : în viitor e proectat idealul de adevăr al ştiinţei, pe când în
religie trecutul este epoca de aur, este clipa unică şi obscură a re­
velaţiei ; tot ce urmează are misiunea de a păstra, a extinde şi a
întări, cuvântul lui Dumnezeu.
Situaţia filosofici este deosebită : încadrarea ei în procesul is­
toric este conştientă şi făcută pentru un motiv specific. O idee nu
poate fi exprimată de cât de o anumită persoană şi într'un anumit
moment, dar odată exprimată, ea se desprinde de om şi de timp
şi-şi duce propria ei viaţă. Istoria e doar un control. Problemele şi
soluţi'le nu sunt scoase din cărţi, ci din fapte, din datele ce aşteaptă
o mai dreaptă înţelegere.
Această situaţie aparte găseşte explicaţia în firea omului ce
gândeşte, iar acest caracter antropologic se proectează în chiar tema
filosofiei. Esenţa filosofului pare a fi esenţa filosofiei. S'a văzut,
problematica sau capacitatea de a se întreabă constitue originalitatea
disciplinei noastre. Această originalitate se învederează tocmai în
 radicalismul problematicii, în acea consecvenţă până la capăt ce
constitue, privind lucrurile din afară, slăbiciunea filosofiei.
Se deplânge desacordul ce stărue chiar în marea chestie ini­
ţială a obiectului şi scopurilor filosofice, deci, se constată că însăş
obiectul acesteia, mai ales acesta, e problematic. Principalele curente
de gândire îşi au obârşia în chipul de a înţelege competenţa şi îm­
puternicirile acestei supreme îndeletniciri teoretice. Iată o slăbiciune
care ar trebui deplânsă, dacă am zăbovi s'o punem în lumina cu­
venită ; însă privită sub alt unghiu şi bine înţeleasă, ea alcătueşte
specificitatea filosofiei.
Cum decurge caracterul problematic din chiar preocuparea
temeinică a filosofiei ? Filosofia e disciplina principilor, a începutu­
rilor, şi din aceste începuturi, mai ales, a fundamentului, care sus­
ţine, dar nu e susţinut, e evident prin sine — chiar negarea lui îl
întăreşte — şi de aceea e lipsit de prejudecăţi, Filosofia e în căuta­
rea acelui factor prim, care trăeşte prin el însuşi şi dă o bază de
nezdruncinat- pentru orientarea umană în lume şi în viaţă. Acest
factor prim este şi universal sau ecumenic ; cum el subîntinde tot ce
e principial sau general, are şi rolul eminent filosofic de unificare
sau totalizare. Dar nu mică e mirarea noastră pricinuită de o nouă
constatare: tot ce e universal sau principial e problematic, fiindcă
suportă cea mai cuprinzătoare îmbrăţişere a lumii şi îndrumare a
vieţii.
Mirarea se explică. Dacă ceeace e principial şi universal trăeş­
te şi e evident prin sine — căci peste acesta nu întâlnim nimic —
n'ar trebui să fie dela început neproblematic şi nediscutabil ? Din
potrivă, e de precădere problematic. Trebue să fie aşa, pentru cu­
vântul că principiile nu pot fi descoperite dela început, nu sunt o
lumină coborâtă din cer. T o t ce vine deagata, ca o revelaţie, e
obscur, inform şi solicită acea slăbiciune şi inerţie intelectuală care
e credinţa. Altminteri, omul ar şti totul fără nici o sforţare, n'ar
fi supus erorii şi în consecinţă n'ar fi nevoit a se îndoi.
Principiile lucrurilor nu apar dintr'odată, ci sunt cucerite trep­
tat prin încordarea analitică a gândirii, prin acumularea istorică a
cunoştinţelor. Căci ce este întâiu faţă de lucruri, nu este întâiu şi
» faţă de om, după distincţia clasică a lui Aristoteles. Nemijlocitul
din om nu e nemijlocitul din lucruri.
Astfel, filosofia, căutând începutul lipsit de prejudecăţi şi clar
prin. sine, trebue să se desfăşoare în timp, trebue să primească ges-
taţia de veacuri a culturii. Această sforţare necontenită şi acumu­
lată defineşte ,,înţelepciunea" sau mai de grabă „iubirea de înţelep­
ciune", care e râvna de a o descoperi şi de a trăi prin ea. Pentr.u
aceste cuvinte, filosofia e înviorarea perpetuă a reflecţiei, lupta cu
Tutina oamenilor şi inerţia lucrurilor, e deci fermentul vital al cul­
turii şi savoarea ce dă preţ vieţii. A surprinde totalitatea sau sufle-
i tul unitar al lucrurilor şi al vieţii nu poate fi opera unei singure ge-
neraţii, ci a omenirii întregi. Filosofia oglindeşte tot ce e incompa­
rabil în natura umană: a creea prin gândire şi iubire o lume care
altminteri n'ar fi existat.
Se înţelege acum, dece orice istorie a iilosofiei presupune o
determinare, chiar numai implicită şi tacită, a obiectului generic
propriu filosof iei, o vedere sistematică şi universală. W . Windel-
band, cercetând raportul dintre istorie, şi sistem, a vorbit de un anumit
cerc viţios: pe de o parte nu putem studia operele istorice, dacă nu
cunoaştem dinainte caracterele filosofiei, pe de altă parte nu ştim ce
e filosofia decât după ce am dus la capăt investigaţia istorică. Acest
cerc, pe care un G. Gentile îl primeşte eroic, nu e necesar. Ar fi în
adevăr un cerc viţios, dacă ideea filosofică luată ca măsură în stu­
diul istoric ar fi un sistem prestabilit, impus din afară materialului
istoric. Cercul dispare, dacă aflăm măsura şi criteriul într'un înţeles
ce se desprinde din operele istorice, rămânând numai a-i urmări
prefacerile şi îndreptările în cursul vremii. Chiar dela primul gândi­
tor european, dela Thales, filosofia se instalează în preocupări prin­
cipiale. Atitudinea celor dintâi filosofi greci a rămas pilduitoare
pentru toate timpurile.
In acest chip materialul istoric nu e deformat în patul pro-
custian al unei scheme logice. Dar tocmai expunerea obiectivă a ma­
terialului istoric implică o interpretare a lui pe temeiul scopului ur­
mărit de filosofic. D e aceea istoria filosofiei îndreptăţeşte o confrun­
tare a faptelor, în scopul de a constata corespondenţa dintre un
sistem istoric — inclusiv, răspunsul dat de el — şi problema cardi­
nală a filosofiei: desvăluirea fundamentului lipsit de prejudecăţi.
Istoria filosofiei implică neapărat o îndoită întrebare: are
sau nu o doctrină dată un punct de plecare lipsit de prejudecăţi,
deci. respectă sau nu esenţa filosofiei: apoi. în general, este sau
nu de acord cu sine însăşi în soluţiile oferite. Ambele întrebări pre­
supun o critcă a sistemelor, prima o critică transcendentă — care
nu e însă o măsură exterioară — a doua o critică imanentă ce ese
din compararea premiselor adesea implicite şi concluzii. Prin ur­
mare istoria filosofiei, recunoscând valoarea problematicii, cere ne­
apărat o critică şi nu înlătură sistematica. Nu există problemă fără
critică, şi nu există critică fără sistem.
Accentuarea exclusivă a problematicii nu îndestulează tre­
buinţele istoriei şi deci nu ţine seama de fapte în totalitatea lor con­
cretă. O problemă cere un răspuns, care atunci când e dat nu se
înfăţişează provizoriu — decretarea provizoratului e totdeauna re­
troactivă, — iar un răspuns filosofic e legat de toate problemele
şi de aceea nu poate fi decât sistematic. Examinarea problemelor,
fără recunoaşterea, cel puţin tacită, a conexiunii lor, aşadar, fără im­
plicarea unităţii lor sistematice, este tot aşa de dogmatică şi de ar­
bitrară ca şi aceea care se mulţumeşte cu răspunsuri fără probleme,
deci care găseşte fără a căuta.
 Astfel, încercând a statornici schematic metodica istoriei filo-
sofiei, ajungem la aceste încheeri. Două sunt metodele istoriografiei
filosofice : metoda de documentare şi metoda de interpretare, metode
cari abstract pot fi despărţite, dar concret conlucrează strâns.
Metoda de documentare năzueşte a stabili autenticitatea fap­
telor şi ca atare, se subîmparte în alte trei metode secundare : me­
toda filologică slau bibliografică, prin instrumentul căreia se asi­
gură textele şi înţelesul lor literal; metoda psihologică sau biogra­
fică, având drept scop a nara viaţa filosofului; în sfârşit, metoda
culturală, cu finalitatea de a aşeza opera şi gânditorul în atmos­
fera istorică, adecă în contextul tuturor formelor culturale ale unui
moment istoric. Convergenţa celor două din urmă metode justifică
o îndoită şi principală preocupare : a ) predecesorii şi contimporanii
unui gânditor ; b) formarea sa filosofică sau curba gândirii sale.
Metoda de interpretare are două aspecte de căpetenie : tne-
toda problematicii şi metoda critică. Cea dintâiu pune în lumină
gradul de conştiinţă al problemelor, cum şi răspunsul dat acestora,
confruntând problematica prezentului şi a trecutului.
Metoda critică, luând ca punct de plecare intensitatea capa­
cităţii de sistematizare, întregeşte pe cea precedentă, şi anume ur­
măreşte atât o critică internă sau imanentă a sistemului cât şi o
critică transcendentă — aceasta din urmă cu prudenţă istorică şi
în scopul de a extrage bunurile câştigate şi posibilităţile de desvol-
tare. Metoda critică închide astfel un element productiv şi orien­
tat spre viitor, care, în formele lui modeste, se vădeşte prin sublinie­
rea unui însemnat aspect istoric : care este ecoul doctrinelor la ur­
maşi, ce atitudine, de primire sau de respingere, e provocată faţă de
încercările formulate ? Astfel se lămuresc filiaţii logice, se stator­
niceşte continuitatea sistemelor, unele după altele, unele din altele,
unele contra altora, dar toate unele pentru altele. Căci dintr'un filo­
sof nu se naşte alt filosof, ci dintr'un sistem ia naştere altul, prin
sforţarea culturală mereu refăcută a recâştigării valorilor înfăptuite.
Cultura nu continuă automat, ci prin voinţa neînfrântă a persoanei
de a opri irosirea trecutului.
Şi acum puţine cuvinte drept încheere. Istoria filosofiei nu e,
cum s'a socotit nu de mult, un semn de slăbire a interesului pentru
filosofic, o mărturie că vechii discipline, ne mai având un viitor, nu-i
rămâne altceva de făcut decât să închee cu melancolie bilanţul tre­
cutului, ci mai de grabă ea întreţine prin probleme şi critică spiritul
şi zelul filosofic. Istoria filosofiei, opera veacului al X l X - l e a , e pre­
ludiul unei gândiri mai robuste, mai lipsită de preconcepţii, deci e
chezăşia unui nou efort de a descoperi începuturile ce trăesc prin lu­
mina lor lăuntrică şi se justifică nu numai prin ele înşile, dar şi prin
capacitatea lor explicativă, prin rezultatele lor temeinice.

MIRCEA FLORIAN
 S O C I O L O G I A C A DISCIPLINA F I L O S O F I C A

1. Consideraţii preliminare. — 2. Generalitatea filosofică. —

3. Caracterul de totalitate. — 4. Vederea de ansamblu. — 5.
Concepţia sintetică 6. Expresia realităţii spirituale a omenirii. —
7. Spiritul ştiinţific şi spiritul filosofic al Sociologiei—8. Funcţiunea
Sociologiei ca disciplină filosofică.

1. Este cunoscută obiecţia care se ridică de obiceiu în con­

tra sociologiei, anume, că această disciplină ar pluti în generalităţi
împrumutate dela alte ştiinţe ale spiritului şi că nu ar avea, prin
urmare, un domeniu propriu de cercetare. In deosebi psihologia,
dreptul, politica, istoria, economia politică, statistica şi etnologia
ar furniza materialul ei de cercetare. Iar prin influenţa factorilor
naturali (fizici, geografici, meteorologici, etc.) asupra vieţii sociale,
sociologia împrumută date şi dela unele ştiinţe ale naturii. Chiar
atunci când sociologia voeşte să-şi creieze un obiect propriu, deli-
mitându-1 faţă de obiectul celorlalte ştiinţe, ea se dovedeşte inca­
pabilă de a .depăşi un anumit stadiu de generalităţi. însuşi concep­
tul de „societate", care îi aparţine prin definiţie, nu este în ultima
analiză decât o abstracţiune rezultată din fenomenele cari formează
obiectul disciplinelor pomenite. Ceva mai mult, continuă criticii
sociologiei, o lipsă de metodă sau prea multe metode, primite dela
alte discipline, reflectă aceiaşi neputinţă de afirmare individuală.
In asemenea condiţii, sociologia nu poate aspira la numele de
ştiinţă particulară şi autonomă, ci cel mult la acela de disciplină
filosofică.
Pe de altă parte, sociologii se străduesc să arate că sociolo­
gia are un obiect propriu de cercetare, determinat de o anumită
categorie de fenomene, distincte de acelea cu cari se ocupă cele­
lalte discipline ale spiritului. Ei susţin, după modelul disciplinelor
parţiale, că aceste fenomene au un caracter propriu, chiar dacă
ele se confundă uneori cu acelea ale celorlalte ştiinţe. Astfel prin
specificitatea lor, fenomenele sociale sunt deosebite de fenomenele
psihice, juridice, istorice, economice, etc. deşi ele au o strânsă legă­
tură cu acestea. Iar o asemenea relaţie, susţin mai departe socio-
 logii, nu trebue înţeleasă în sensul unei dependenţe, nici a unei
simple coordonări a faptelor studiate de celelalte ştiinţe. Relaţia
trebue privită mai mult ca provenind din atingerea faptelor so­
ciale cu faptele celorlalte discipline, o atingere determinată de
însăşi natura vieţii sociale. Căci o asemenea viaţă se desfăşoară
ca izvorând din faptele psihice ale omului, din curgerea ei în
timp, din normele de organizare ale relaţiilor practice şi din ca­
racterul etnic al grupurilor de oameni. Astfel sociologia cuprinde
în sine materialul celorlalte discipline, iar nu fiecare din acestea
pe acela al sociologiei. Iar societatea nu este o abstracţiune, ci o
realitate, care dă viaţă elementelor cari alcătuesc obiectul ştiinţe­
lor particulare sociale.
Prin urmare, socialul depăşeşte psihicul, economicul, juridi­
cul, etc. Un fapt social, să zicem un obiceiu sau o instituţie, cu­
prinde în sine toate momentele celorlalte ştiinţe, pe când acestea
nu implică socialul decât în măsura în care ele sunt considerate
dincolo de cadrul specificităţii lor. Astfel instituţia familiei poate
fi privită din punctul de vedere psihologic, juridic, istoric, statis­
tic, etc. Pentru a fi însă studiată sociologiceşte e necesar ca această
instituţie să fie privită nu numai în fiecare din laturile ei de mani­
festare, aşa cum ni se înfăţişează din punctul de vedere al celor­
lalte ştiinţe, ci şi în totalitatea ei, aşa cum se prezintă în realitatea
socială.
Deosebirea între sociologie şi celelalte discipline nu trebue
însă concepută numai din punctul de vedere general, pe care-1 pre­
zintă faptele sociale. Adaosul pe care-1 aduce investigaţia sociolo­
gică faţă de celelalte cercetări, este mai mult decât o simplă întru­
nire mecanică a fiecărei laturi a fenomenelor sociale. Căci aceasta
nu ar însemna o deosebire esenţială şi ar îndreptăţi obiecţiunea,
că sociologia se ocupă numai cu generalităţi împrumutate delà alte
ştiinţe. Individualitatea şi autonomia sociologiei constau în cuprin­
sul ei distinct şi deosebit de elementele, cari participă la crearea
lui. Acest cuprins nu poate fi explicat numai prin analiza părţilor,
ci trebue conceput ca un tot indivizibil, în care fiecare parte nu
înseamnă ceva decât în legătură cu suma întreagă a părţilor.
In alte cuvinte, dacă e adevărat că socialul cuprinde în sine
toate fenomenele disciplinelor delà cari sociologia îşi ia materia­
lul, nu e mai puţin adevărat că el conţine ceva deosebit de ceea
ce se găseşte în faptele juridice, istorice, etc. Această deosebire
există mai mult prin individualitatea ei organică decât prin simpla
întrunire laolaltă a elementelor cunoscute. Aşa un fapt social, deşi
alcătuit în composiţia lui din elementele celorlalte ştiinţe, posedă
o specificitate care nu se întâlneşte în nici unul din ele, luat sepa­
rat. Şi deşi orice fapt social se poate disolva în fapte economice,
juridice, istorice, etc., el nu este pentru aceasta mai puţin original
în manifestările lui. Căci faptul social apare într'o formă distinctă
de aceea a elementelor din care este compus.
Din toate aceste consideraţii urmează că domeniul sociolo­
giei este mai cuprinzător decât acela al celorlalte ştiinţe sociale.
Caracterul lui general, recunoscut atât de adversarii cât şi de
protagoniştii sociologiei, trebue admis ca un punct de plecare pen­
tru stabilirea cuprinsului şi ideii acestei ştiinţe.
In cele ce urmează vom arăta până la ce punct se poate
vorbi de socioloie ca disciplină filosofică. Luăm termenul „filosofic"
în sensul de „general", în deosebire de acela de „particular", care
denotă o limitare în cercetarea fenomenelor. Sau, o ştiinţă este
filosofică în sensul că îmbrăţişează realitatea în totalitatea ei, în
deosebire de alte ştiinţe, cari se mulţumesc a privi realitatea în
parţialitatea ei. Sau, în sfârşit, pe când o disciplină filosofică se
ocupă cu desprinderea unor categorii de fenomene mai cuprinză­
toare, o disciplină particulară în înţelesul obişnuit al termenului
se mulţumeşte a urmări relaţii de ordin mai circumscris.
2. Caracterul filosofic al sociologiei poate fi recunoscut numai
din examinarea mai de aproape a categoriei de fenomene, cu care
se ocupă o astfel de disciplină. Aceste fenomene sunt, cum am
spus, mai generale decât ale oricărei ştiinţe sociale particulare.
Deosebirea aceasta nu implică însă în mod necesar caracterul fi­
losofic al sociologiei. Nu orice generalitate este filosofică. Sunt
fenomene generale numai prin cuprinsul lor mai larg în compa­
raţie cu alte fenomene. O deosebire graduală de generalitate poate
însemna cel mult un mod convenţional şi limitat de a măsura can­
titativ două categorii de fenomene. Generalitatea filosofică în­
seamnă o deosebire esenţială, nu de grad, fiindcă se referă la un
caracter determinat de condiţii independente de o simplă acumu­
lare cantitativă de cuprinsuri. Căci oricât de general ar fi un feno­
men în cuprinsul lui, el nu posedă în acelaş timp şi o însemnătate
filosofică decât numai dacă implică o relaţie organică de totali­
tate în complexul realităţii.
Această legătură se observă în însăşi manifestarea fenome­
nului în realitate, aşa cum ne este dat de experienţă şi prin urmare
nu poate fi privit ca ceva dedus, abstras sau formulat conven­
ţional. Fenomenele cu caracter general-filosofic implică realitatea
în toată amploarea ei, pe când fenomenele cu caracter general-
ştiinţific o reprezintă numai din anumite puncte de vedere. Sau,
unele se referă la o concepţie integrală, iar altele se limitează la o
concepţie parţială despre realitate. Deosebirea apare şi mai evi­
dentă, când o urmărim în fiecare domeniu. Economia ştiinţei poate
impune o circumscriere şi în tratarea fenomenelor cu caracter ge­
neral-filosofic, dar fără ca prin aceasta să se piardă din vedere
scopul şi interesul deosebit cu cari este întreprinsă investigaţia.
Acel caracter distinct, care determină modul de a concepe şi cerceta
realitatea, nu dispare prin izolarea fenomenelor, ci se menţine în
virtutea legăturii lui cu totalitatea. Astfel deosebirea între gene­
ralitatea filosofică şi generalitatea vre-unei ştiinţe particulare este
esenţială prin faptul că afirmă un conţinut de totalitate.
In cazul care ne interesează aici, deosebirea poate fi uşor
urmărită. Ceea ce constitue caracterul general-filosofic al sociolo­
giei, nu este atât faptul că această disciplină ar privi fenomenele
cu cari se ocupă celelalte ştiinţe sociale. O asemenea generalitate,
dacă s'ar limita la colecţionarea materialului din diferite domenii,
nu ar însemna decât un mozaic enciclopedic şi fără altă consistenţă
decât aceea a unei ordine artificiale, suprapusă de o muncă supli­
mentară. Generalitatea sociologiei, pentru a fi de natură filosofică,
trebue să stea în ceva mai substanţiali şi mai natural. Faptul de
relevat delà început este că generalitatea fenomenelor sociologice
este dată de însăşi natura acestor fenomene. Sau, caracterul gene­
ral al sociologiei este dictat de natura obiectului ei propriu de cer­
cetare, de realitatea socială. Şi aici se impune a defini noţiunea
acestui obiect, căci precizând conţinutul lui, putem stabili în acelaş
timp cuprinsul şi ideia sociologiei ca disciplină filosofică.
Definiţiile cari se dau sociologiei în diferitele tratate sau ma­
nuale sunt asemănătoare prin faptul că toate se referă la obiectul
ştiinţei, luat în generalitatea lui. Fie că definim sociologia ca ştiinţa
societăţii, fie că o privim ca disciplina care studiază fenomenele
sociale, sau o considerăm ca teoria asociaţiilor omeneşti, fie în
sfârşit că o numim ştiinţa procesului social, toate aceste definiţii
nu ne fac să întrevedem dacă sociologia este o disciplină filosofică.
Căci generalitatea obiectului ei de cercetare nu apare astfel deose­
bită de aceea a obiectului oricărei alte ştiinţe particulare.
A postuila definiţia obiectului de cercetat, poate fi util din
punctul de vedere didactic sau metodologic. Scolasticii ziceau cu
drept cuvânt : In'tium disputandi, definitio nominis. Cu toate aces­
tea, dacă adâncim problema într'un spirit critic, definiţia nu trebue
să fie decât un rezultat al expunerii obiectului, care urmează a fi
definit. D e aceea, făcând abstracţie de orice definiţie, voim să ana­
lizăm mai de aproape însuşi obiectul sociologiei, sau categoria de
fenomene cu care se ocuipă o asemenea disciplină. In acest scop
vom lăsa la o parte caracterul specific al fenomenelor, c-i obiect
propriu al sociologiei, considerată în forma ei de disciplină parti­
culară. Nici nu vom cerceta pentru moment dacă acest caracter
exclude pe acela de disciplină filosofică. Ne mulţumim să arătăm
în ce constă natura fenomenelor sociale şi cari sunt motivele deter­
minante în caracterul lor de generalitate filosofică.
3. Mai mult decât oricare altă ştiinţă, sociologia cuprinde un
grup de fenomene complexe atât prin manifestarea lor proprie cât
şi prin legătura lor cu întreaga realitate. Este o complexitate în ace-
laş timp intensivă şi extensivă, care distinge fenomenele sociale
1
de fenomenele altor domenii ale spiritului. Căci socialul se referă
întotdeauna la totalitatea fenomenelor spiritului^ implicând mai
mult sau mai puţin, cum am amintit mai sus, toate laturile de
afirmare allle acestui domeniu în timp şi spaţiu.
Chiar dacă nu o raportăm la totalitatea fenomenelor spiri­
tului, ci o reducem numai la fenomenele sociale propriu zise, socio­
logia se afirmă ca cea mai complexă disciplină, îmbrăţişând rea­
litatea socială, atât de vastă şi schimbătoare, sociologia se ocupă
cu un grup de fenomene cari depăşesc în complexitate pe acela al
altor ştiinţe. In acest sens Comte o punea la capătul clasificării
ştiinţelor, în care loc ea reprezintă culmea desvoltării spiritului
omenesc.
O asemenea poziţie nu dovedeşte însă caracterul de disci­
1
plină filosofică al soeioflogiei. Locul ei faţă de alte ştiinţe poate fi
contestat oricând. O clasificare întocmită după alte criterii decât
acelea folosite de Comte îi poate schimba situaţia în sistemul ştiin­
ţelor. Căci orice clasificare este provizorie şi limitativă, pe când
fundamentarea unei ştiinţe trebue să arate cel puţin câteva prin­
cipii definitive în constituţia ei. Ceea ce importă în acest caz, este
a stabili precis caracterele filosofice ale sociologiei, cari să-o deosi-
bească esenţial de celelalte ştiinţe ale spiritului. In această privinţă
trebue să examinăm fenomenele cari formează obiectul proprJu de
cercetare al sociologiei. Numai dacă asemenea fenomene prezintă
în adevăr anumite caractere distinctive şi de ordin general-filosofic,
suntem îndreptăţiţi a susţine că sociologia este o disciplină filo­
sofică.
Putem ajunge la deosebirea fenomenelor sociale, în ceea c e
priveşte generalitatea şi complexitatea lor faţă de fenomenele ştiin­
ţelor particulare ale spiritului, dacă desprindem elementele lor dis­
tinctive. O asemenea analiză nu trebue însă confundată cu aceea
care la unii sociologi urmăreşte a dovedi specificitatea fenomenelor
sociale pentru a întemeia autonomia sociologiei ca ştiinţă. Preocu­
parea noastră fiind a stabili dacă socioJbgia, şi în ce măsură, poate
fi considerată ca disciplină filosofică, se impune a releva numai ca­
racterele filosofice cari se întâlnesc în manifestarea fenomenelor ei.
In primul rând vine în consideraţie faptul evident pentru ori­
cine reflectează puţin asupra realităţii sociale: Fenomenele pro­
duse de această realitate nu sunt niciodată aspecte parţiale din
viaţa asociaţiilor omeneşti. Dacă luăm un fapt sociologic, oricât
de limitat în loc şi timp, el nu apare niciodată izolat, nici nu re­
prezintă o singură latură a vieţii sociale respective. S ă considerăm,
de exemplu, un obiceiu local şi efemer, limitat la o comunitate ru­
rală, mai precis, respectul populaţii unui sat faţă de autoritatea unui
 preot, care s'a impus atenţiei publice prin pilda faptei şi a cuvân­
tului. Autoritatea aceasta porneşte dela un individ şi durează atât
timp cât acest individ trăeşte, sau cel mult ea supravieţuieşte în c o
munitate ca amintire şi după dispariţia lui. Faptul privit dintr'un
unghiu mai larg, pare de puţină importanţă, fiind mărginit de con­
diţiile unei singure existenţe şi ale comunităţii unde se produce-
Dar privit mai de aproape, faptul se resfrânge asupra întreg ei rea­
lităţi, din care face parte, fiind el însuşi rezultatul unui complex de
condiţii şi concepţii sociale. In adevăr, autoritatea preotului repre­
zintă mai întâi un întreg sistem de relaţii în cuprinsul comunităţii,
în care ea îşi exercită influenţa. E un fapt limitat, bine înţeles, faţă;
de alte fapte sociologice, dar în comparaţie cu un fapt economic,
juridic sau istoric, situat în aceleaşi condiţii de loc şi timp, înseamnă
mult mai mult. In investigaţia sociologică totul primează partea.
De aici interesul sociologului de a studia un fenomen social din
toate punctele de vedere. In nici o ştiinţă particulară, fie a naturii,,
fie a spiritului, realitatea nu apare mai plină de posibilităţi ime­
diate, mai complexă şi infinită în manifestările ei, ca în sociologie.
Aici orice fenomen, oricât de insignifiant în aparenţă, poate fi ur­
mărit cu o curiozitate mereu crescândă. Căci în nici un domeniu
al spiritului nu se desfăşoară mai liber înţelegerea omului pentru
propriile lui construcţii şi aspiraţii.
Autoritatea de care vorbim, ca fapt sociologic, nu reflectă un
-aspect izolat al realităţii, ci înfăţişează o conlucrare de motive,
cari derivă din întreaga viaţă socială. Motivele sunt diverse şi mul­
tiple ca şi realitatea, din care ele izvorăsc. Faptul autorităţii este
astfel ceva din însăşi totailitatea reallităţii sociale, o parte din întreg,
dar o parte din această realitate, identică în esenţă şi prin urmare
tot aşa de complexă.
In alte cuvinte, autoritatea pe care o exercită preotul, se deo-
sibeşte în esenţă, ca fapt sociologic, de un fapt juridic sau economic,
care s'ar produce în aceiaşi comunitate rurală, să zicem, o măsură
de legislaţie locală, sau stabilirea veniturilor speciale dobândite din
traficul unui anumit articol în cuprinsul satului. Pe când asemenea
fapte sunt limitate prin însuşi caracterul lor particular, faptul so­
ciologic este general prin relaţia lui cu întreaga realitate, în care se
produce. Autoritatea de care vorbim se referă la totalitatea vieţii
sociale, fiindcă implică dala sine asentimentul unei colectivităţi, tra­
diţii şi credinţe adânc înrădăcinate în societate, existenţa unei opi­
nii publice, judecăţi de valoare, conştiinţa socială, etc. Fiecare din
aceste fenomene implică mai departe un complex de relaţii în rea­
litatea aceleiaşi comunităţi. Nici unul din ele nu poate fi eliminat
fără ca înţelegerea faptului sociologic să nu sufere. Căci a-1 con­
sidera izolat, a-I abstrage arbitrar din complexul ce-i dă viaţă şi
valoare, înseamnă a ignora contextul în care el capătă o semnifi-
caţie. Astfel, faptul autorităţii apare legat de un întreg complex
de condiţii şi concepţii, cari reflectă la rândul lor ceva din totali­
tatea realităţii sociale.
Prin urmare, faptul sociologic are un caracter de totalitate,
reprezentând un aspect general din viaţa asociaţiilor omeneşti. Ge­
neralitatea lui este dată, nu dedusă, adică naturală şi conformă
realităţii din care ia naştere, iar nu artificială şi convenţională ca
a faptelor din ştiinţele sociale particulare. Acest caracter distinctiv
impune o concepţie mad largă în cercetarea fenomenelor sociale.
Căci nici o privire parţială nu poate prinde, necum cuprinde socia­
lul şi nici o cercetare unilaterală nu poate corespunde adéquat
realităţii sociale. De aceea, faptele sociologice, pentru a fi adân­
cite şi înţelese, sunt concepute dintr'un punct de yedere mai mult
general-filosofic şi se deosibesc de faptele celorlalte domenii so­
ciale, cari pot fi privite dintr'un punct de vedere particular, ca în
cazul celorlalte ştiinţe, fără a rămâne prin aceasta neînţelese.
4. Un al doilea punct caracteristic şi distinctiv al fenomenelor
sociale este necesitatea unei vederi de ansamblu, pe care o cere
întotdeauna studiul acestor fenomene. O asemenea necesitate naşte
din caracterul de totalitate, dar reprezintă un punct deosebit în
fixarea calităţilor filosofice ale fenomenelor sociale. Prin vederea
de ansamblu relaţia cu realitatea integrală capătă o formă mai pre­
cisă. Căci prin mijlocirea ei ne apropiem tot mai mult de viziunea
cuprinsului adevărat al realităţii sociale.
Oricât de limitat în iloc şi timp ar fi un fenomen social, el
necesită a fi supus unei vederi de ansamblu în legătură cu întreaga
Tealitate în care se produce. Delà cercetările pe teren (ceea ce nu­
mesc sociologii anglo-saxoni ,,the open-air mode of social study '
sau „the regional survey") până la cele mai generale îmbrăţişări
de comunităţi şi civilizaţii, sociologul e preocupat să obţină o con­
cepţie integrală despre viaţa socială, pe care o studiază. Scopul lui
este să înţeleagă această viaţă în toată amploarea ei, înfăţişând-o
m multiplicitatea şi diversitatea ei. Astfel, numai ceea ce este pri­
vit şi examinat din toate unghiurile de vedere, poate fi considerat
sociologiceşte valabil.
In cazul exemplului de mai sus. necesitatea unei vederi de
ansamblu se reflectă în preocuparea de a lega fenomenul autori­
tăţii cu întreaga viaţă socială din locul şi timpul unde s'a produs.
Autoritatea preotului de sat trebue să fie privită prin prisma con­
diţiilor şi concepţiilor cari au determinat-o. Aceasta înseamnă că nu
n e mulţumim cu circumscrierea fenomenului, descriindu-1 şi anali-
zându-I în mod izolat, ca în disciplinele particulare, ci îl urmărim
în legătură cu întreaga realitate în care a apărut. Ceea ce voim să
percepem în acest caz, e mai mult decât o cunoaştere a fenomenului
izolat de economia ştiinţei : este însăşi situarea lui organică în
realitate. In alţi termeni exprimată, o cunoaştere sociologică trebue
să desprindă fenomenele fără a pierde din vedere încadrarea lor
în realitatea care le cuprinde. Abstracţiunea lor, schematismul ştiin­
ţific la care ele sunt supuse, în fine formularea rezultată dintr'o
astfel de prelucrare a realităţii lor, toarte acestea nu sunt decât
mijloace. Scopul rămâne înţelegerea lor în realitatea vie şi în con-
tinuuă mişcare.
Fără îndoeală că şi vederea de ansamblu se referă numai la o
parte a realităţii, anume, la aceea în care fenomenul are loc. Dar
şi aici, ca şi în cazul totalităţii, vederea de ansamblu caută să.
prindă realitatea însăşi, oricât de limitată ar fi prin raporturile ce
se pot urmări în legătură cu fenomenul de studiat şi cu puterile de.
analiză şi sinteză de cari dispunem. Căci întreg complexul de re­
laţii, care vine aici în considerare, deşi restrâns prin natura feno­
menului şi condiţiile cunoaşterii noastre, reprezintă o parte din tot,
o parte integrantă în sensul că posedă toate atributele realităţii
sociale.
Pentru ia fi mai precişi, repetăm că vederea de ansamblu, ce­
rută în mod necesar de studiul fenomenelor sociale, se poate cons­
tata şi în momentul când izolăm strict ştiinţificeşte asemenea fe­
nomene. In cazul exemplului nostru, autoritatea nu poate fi înţe­
leasă în cuprinsul comunităţii rurale decât după ce o raportăm la
situaţia întregei realităţi respective. Aceasta înseamnă că nu e su­
ficient a o înfăţişa în manifestările ei, ci trebue să-o legăm de con­
diţiile de civilizaţie şi cultură în cari se găseşte mediul ei cores­
punzător. Rolul atât de important al mediului în studiul fenomene­
lor sociale indică aceiaşi necesitate, care ne face să căutăm o ve­
dere de ansamblu. Mediul nu este altceva decât suma condiţiilor
determinante în producerea fenomenelor sociale. Studiul lui este
presupus în stabilirea oricărui fapt sociologic. De cunoaşterea me­
diului atârnă fixarea şi sistematizarea fenomenelor sociale, atât de
variate şi fugitive în aspectul lor de suprafaţă. Căci a determina
mediul acestor fenomene înseamnă nu numai a găsi substratul lor,
ci în acelaş timp a descoperi un punct de orientare în labirintul
împrejurărilor, din cari izvorăşte orice activitate a omului în rela­
ţiile cu semenii lui.
In ilumina acestor consideraţii, vederea de ansamblu pe care
o urmărim în cercetarea sociologică, se desprinde din însăşi natura
vieţii sociale. O asemenea vedere, pentru a fi clară şi rodnică în
rezultate practice, presupune o serie de cercetări asupra mediului,
care o cuprinde în mod virtual'. Dar aceasta nu înseamnă că vede­
rea de ansamblu este dedusă şi abstrasă, ca orice mijloc pragmatic
de cunoaştere. Faptul că ea se leagă indisolubil de realitatea so­
cială, dovedeşte necesitatea ei în studiul acestei realităţi, E a este:
numai prelucrată după cerinţele unităţii cu scopul de a desluşi feno-
 menele de pluralitatea manifestărilor în realitate. Astfel,, pentru a
explica un fapt sociologic, trebue să obţinem o vedere de ansamblu
-asupra situaţii lui, în complexul realităţii sociale respective. De aici
caracterul general-filosofic al fenomenelor sociale şi imposibilitatea
de a le delimita, ca în ştiinţele particulatre, fără a le mutila în­
ţelesul.
Intr'un cuvânt, vederea de ansamblu ne înlesneşte dela în­
ceput studiul fenomenelor sociale. Dintr'o singură privire percepem
caracterul lor complex şi necesitatea de a le supune unei cercetări
multilaterale. Sensul oarecum vag al unei asemenea vederi nu ex­
clude însă concentrarea atenţiei noastre asupra fenomenelor de stu­
diat. Cu cât le privim în ansamblul realităţii cu atât mai uşor pu­
tem să le urmărim în manifestările lor diverse. In modul acesta ni
se desvălue cuprinsul lor ca produs al întregului proces social, con­
tinuu şi infinit. Dinamismul lor devine astfel o stare de fapt şi
1
raţiunea lor de a fi. Iar caracterul lor general-filosofic rezultă din
această contopire permanentă cu realitatea. Este o contopire care
nu numai se găseşte latent în ordinea naturală a fenomenelor, ci se
regăseşte şi trăeşte vie în cursul procesului de cunoaştere.
5. Din cele două caractere filosofice relevate, urmează că o
concepţie sintetică stă la baza oricărei cercetări sociologice, o con­
cepţie care se impune nu numai ca scop al cunoaşterii, ci şi ca prin­
cipiu iniţial de orientare în investigaţia realităţii sociale. Pentru a
reveni la exemplul nostru, autoritatea preotului de sat nu poate fi
înţeleasă pe deplin decât numai dacă o privim ca un rezultat nece­
sar al întregului complex de condiţii şi concepţii care a produs-o.
In adevăr, pentru a explica un asemenea fenomen, noi sintetizăm
toate datele, cari ne-au înlesnit să-1 studiem. Procesul de cunoaştere
este de fapt dominat de complexitatea fenomenului şi constă într'o
continuuă reducere a datelor la unitatea care le întruneşte din nou.
Este un fel de revenire la forma iniţială a fenomenului. Prin aceas­
tă reconstruire, fenomenul apare consistent, adică real, cu toată
abstracţiunea lui, datorită condiţiilor în cari el a fost studiat. Astfel
concepţia sintetică este presupusă în primele manifestări ale feno­
menului, complex şi unitar prin legătura lui cu totul social. Dar în
acelaş timp, ea este obţinută ca rezultat al analizei, Ia care a fost
supus fenomenul în procesul cunoaşterii.
Pentru a constata deosebirea esenţială ce există în acest caz,
e suficient a releva că, pe când în studiul fenomenelor sociale par­
ticulare o asemenea sinteză e mutila, în studiul fenomenelor socio­
logice propriu zise, ea este necesară. Dacă, de exemplu, am studia
numitul fenomen de autoritate numai din punctul de vedere istoric,
ar fi destul să-1 descriem, să arătăm antecedentele lui şi să-1 situăm
în timpul când s'a produs. înţelegerea lui, ca fapt istoric, este ob­
ţinută prin simpla stabilire a momentului când a avut loc şi a con-
diţitlor cari l-au determinat, sau, dacă voim a-1 raporta direct la
istoria comunităţii respective, să-1 situăm în cadrul local, în care
prezintă o importanţă * ) .
Cu totul altfel se prezintă situaţia aceluiaş fenomen, când
voim s ă J studiem sociologiceşte. O concepţie sintetică despre el se
impune în mod necesar, adică este cerută de însăşi natura lui. De
asupra detaliilor cari ne ajută la cunoaşterea fenomenelor, noi ur­
mărim să desprindem ceea ce este esenţial, într'un cuvânt, ceea ce-1
determină întreg în realitate. înţelegerea lui atârnă de echivalenţa
formei iniţiale cu forma prelucrată. Intre ambele se stabileşte o co­
relaţie naturală şi constructivă, iar nu artificială şi dialectică. De
aici putem vedea cât de strâns legate sunt formele, cari reprezintă
cele două puncte cardinale în procesul cunoaşterii sociologice. Este
o relaţie pe care-o urmărim nu atât în interesul economiei ştiinţei
cât din necesitatea de a vedea reflectată unitatea fenomenului. Căci
dincolo de elementele cari-1 compun, trebue să obţinem integrarea
acestor elemente, subsumarea lor unei identităţi, cuprinsă în însăşi
concepţia sintetică a fenomenului.
Astfel înţelegem cât de aproape stă sociologia de tot ce este
preocupare sintetică în cercetarea realităţii sociale. Oriunde există
necesitatea de a interpreta şi pătrunde această realitate, sociologul
caută să prindă fenomenele în ceea ce ele au mai caracteristic şi
mai esenţial. Chiar cele mai parţiale studii de „sociologie ştiinţi­
fică", pentru a fi ferite de deducţii arbitrare (ca de ex. acelea ba­
zate pe date statistice) sunt astăzi supuse unei concepţii sintetice
a fenomenelor studiate. Iar deosebirea între materialul sociologic şi
sinteza sociologică înseamnă o deosebire esenţială în rezultate. Căci
oricât de conştiincios ar fi adunat materialul, el rămâne inutilizabil
şi fără consecinţe practice, când îi lipseşte o concepţie sintetică de
prelucrare. De aceea în sociologia contemporană se face o deose­
bire din ce în ce mai mult între colecţionarul de date sociologice şi
sociologul de concepţie.
6. Pe lângă caracterul de totalitate, vederea de ansamblu şi
concepţia sintetică, sociologia mai poate fi privită ca disciplină filo­
sofică şi din punctul de vedere al realităţii sprituale, luată în înţe­
lesul larg al termenului. Că toată civilizaţia şi cultura omenirii sunt

*) Evident istoricul poate urmări fenomenul şi din punctul de vedere so­

ciologic. Mulţi istorici o fac astăzi pentru a pătrunde mai adânc în realitatea
pe care o studiază, după cum au făcut alţii în trecut (Montesquieu, Mommsen.
Buckle, Fustei de Coulanges, Taine Bury; e t c ) . Acesta e unul din motivele cari
îi fac să reducă socilogia la filosofia istoriei. D a r istoricii uit un lucru, c ă în
măsura în care ei se depărtează dela punctul de vedere strict istoric, ei adoptă
punctul de vedere sociologic. Acesta este cazul şi cu celelalte ştiinţe sociale
particulare, când depăşesc cadrul lor special pentru a invada domeniul întregei
realităţi sociale.
produse ale vieţii sociale, este astăzi un adevăr dincolo de orice
îndoeală. întreaga desvoitare a omului este în funcţie de viaţa lui
colectivă. Chiar cele mai puternice individualităţi nu pot fi expli­
cate decât în cuprinsul vieţii sociale. însăşi evoluţia gândirii este
astăzi privită ca un produs al vieţii sociale. Iar tendinţa afirmată în
ultimii douăzeci de ani de a sociologiza ştiinţele spiritului, reflectă
aceiaşi necesitate de a explica cele mai diverse manifestări spiri­
tuale prin sociologie * ) .
Acest câmp vast de cercetare face, în adevăr, din sociologie
o disciplină filosofică. Obiectul ei cuprinde întreaga realitate spi­
rituală a omenirii în timp şi spaţiu. Nu numai faţă de domeniul
infinit al valorilor, comun celor mai multe ştiinţe ale spiritului, ci
mai ales faţă de imperativele etice pe cari le implică materia ei, so­
ciologia este o disciplină filosofică. In acest înţeles la vechii Greci
sociologia, sub numele de „politică", era nedespărţită de etică. Iar
etica era, cum ştim, pusă în serviciul bunului suprem, către care se
îndrepta orice preocupare filosofică în sensul de „iubire" sau stră­
duinţă spre „înţelepciune". Rolul acesta şi 1-a păstrat sociologia şi
după ce s'a constituit ca ştiinţă autonomă. In acelaş înţeles o con­
cepea Comte, când îi atribuia, printre alte funcţiuni, şi aceea de a
reorganiza omenirea. O asemenea funcţiune nu poate fi însă înte­
meiată decât tot pe o bază filosofică, presupunând în primul rând
identitatea între ştiinţa şi filosofia realităţii sociale. In acest sens
se vorbeşte astăzi de o „filosofie socială", ca o metodă de corelaţie
a tuturor aspectelor vieţii colective, prin care problema omului în
continuua lui desvoitare şi desăvârşire poate fi studiată ca un în­
treg. Dar în tratarea unei asemenea probleme nu poate fi vorba
numai de fapte parţiale, desprinse după cerinţele investigaţiei ştiin­
ţifice, ci şi de valoarea lor într'un timp şi loc dat. Creşterea şi des­
creşterea, schimbarea şi tot ce aparţine procesului de desvoitare,
progresul şi regresul vieţii sociale, pot forma obiectul unei simple
cercetări de fapte, ca în disciplinele particulare, dar pentru a fi pe
deplin înţelese, aceste fapte ridică o chestiune de valoare. De aici
necesitatea de a privi realitatea socială în tot ce ne implică direct,
în ceea ce reprezintă interesul străduinţelor noastre într'o anumită
epocă şi într'o anumită formă de civilizaţie.
Prin urmare, a căuta valoarea acestei realităţi înseamnă a re­
cunoaşte că sociologia nu se poate mulţumi numai cu punctul de
vedere al ştiinţelor particulare. Evident că prin cercetările ei par­
ţiale, prin metoda şi mai ales prin economia pe care şi-o impune
în mod fatal când urmăreşte anumite rezultate practice şi ime-

*) „Sociologismul" poate fi contestat în unele privinţe, ca de ex. în

explicarea formelor logice ale gândirii. D a r afirmarea lui nu e întotdeauna exa­
gerată! în deosebi când înceardâ să elucideze acele fenomene de creştere şi
desvoitare în evoluţia ştiinţelor spiritului.
diate, sociologia este o disciplină particulară ca oricare altă ştiinţă.
In această privinţă nimeni nu-i poate nega atributul de ştiinţă pro­
priu zisă sau de disciplină autonomă, alături de alte ştiinţe sociale.
Dar prin scopul ultim pe care-1 serveşte, prin ideia care stă la baza
ei şi prin realitatea pe care o îmbrăţişează, sociologia este în acelaş
timp o disciplină filosofică.
S a r putea, totuşi, obiecta că cele două caractere se exclud,
în sensul că sociologia nu poate fi decât ori ştiinţă particulară, ori
disciplină filosofică. O analogie luată din trecutul altei ştiinţe s ar
putea invoca în această privinţă. După cum psihologia era odinioară
dependentă de filosofie şi numai după ce a ajuns să se despartă de
aceasta, a putut să se constitue în ştiinţă propriu zisă, tot aşa şi
sociologia, odată constituită ca ştiinţă autonomă, nu mai poate fi
preocupată de speculaţii filosofice. Sau, prin cararterele ei de dis-
ciplină filosofică, sociologia îşi mărturiseşte stadiul imperfect de
desvoltare, după cum psihologia îl arătase în trecut, când nu se se­
parase încă de filosofie. In sfârşit, după cum psihologia nu se gân­
deşte a reveni vre-odată la filosofie, sau să se lase influenţată de
aceasta, tot aşa sociologia, pentru a fi o ştiinţă autonomă, ar trebui
să se emancipeze definitiv de filosofie.
Aici se impune însă o precizare asupra deosebirii între cele
două discipline. Mai întâi nu trebue să uităm că obiectul sociologiei
este mult mai vast şi mai cuprinzător decât obiectul psihologiei.
Sufletul colectiv este mai complicat decât sufletul individual, dacă
admitem, bine înţeles, că există un ,,suflet" într'un caz sau altul.
Mai exact, societatea e mai complicată decât individul. Chiar dacă
ţinem seama că viaţa colectivă presupune viaţa individuală, sau că
societatea este alcătuită din indivizi, nu putem trece peste faptul
că cea dintâi cuprinde pe cea de a doua. Deosebirea aceasta este
hotărâtoare. Totul nu poate fi mai simplu decât părţile, nici evolu­
ţia lui nu se confundă cu evoluţia acestora. In al doilea rând, socio­
logia ca disciplină filosofică nu implică o dependenţă de filosofie.
Problemele ei sunt deosebite de acelea ale filosofici, chiar dacă ele
posed caracterul generalităţii filosofice, ceea ce nu era cazul cu
problemele psihologiei în trecut. De aceea analogia de mai sus nu
poate fi valabilă. Numai într'un sens se poate vorbi de o asemănare
între sociologie şi psihologie faţă de filosofie. Deşi despărţită de­
finitiv de filosofie, psihologia continuă să păstreze în unele privinţe
trăsăturile unei discipline filosofice. Dar şi în acest caz caracterul
ei filosofic este mult mai redus, fiindcă între psihologism şi sociolo­
gism există o deosebire de cuprins şi probleme în studiul realităţii.
Este foarte probabil ca în viitor sociologia să-şi desăvârşească
mijloacele de investigaţie, asigurându-şi rezultate mai precise şi mai
utile decât a fost posibil până acum. Dar printr'un asemenea pro­
gres sociologia nu ar pierde caracterul de disciplină filosofică. Per-
fecţionarea ei nu ar tinde să-i limiteze obiectul, ci numai să-1 adân­
cească şi să-1 cunoască mai adéquat. Şi cu cât sociologia va ajunge
o ştiinţă mai exactă, cu atât mai mult va fi în stare să joace rolul
ei de disciplină filosofică în domeniul ştiinţelor spiritului. Căci îm­
bunătăţirea ei treptată oa ştiinţă va deschide drumul tot mai larg
către o concepţie sintetică despre realitatea socială.
Că sociologia va păstra caracterul ei de disciplină filosofică
şi într'un stadiu mai înaintat de desvoltare, reiese şi din examinarea
evoluţii pe care a parcurs-o delà constituirea ei ca ştiinţă. într'un
răstimp de o sută de ani sociologia a progresat ca ştiinţă, fără ca să
renunţe la preocupările ei filosofice. Din contră, judecând după
înmulţirea problemelor ei de sinteză şi după lărgirea domeniului ei
de cercetare, constatăm că rolul ei de disciplină filosofică s'a ac­
centuat. Astfel, paralel cu desvoltarea ei ca ştiinţă se desprind tot
mai clar caracterele ei de disciplină filosofică.
Adevărul este că sociologia poate fi ştiinţă propriu zisă şi în
acelaş timp disciplină filosofică, fără ca prin aceasta să piardă
ceva din posibilităţile ei de cunoaştere. C a ştiinţă autonomă, so­
ciologia procedează, după modelul celorlalte ştiinţe particulare, la
descoperirea unor relaţii obiective ale realităţii. Pe bază de obser­
vare, descriere şi experimentare, ea încearcă să explice fenomenele
sociale. Dar în acelaş timp această operă, pentru a fi adâncită, cere
a fi supusă unei reflecţii suplimentare, prin care totalitatea, vederea
de ansamblu şi concepţia sintetică despre realitatea cercetată, se
afirmă ca o integrare a însuşi spiritului social. Suplimentară este
această reflecţie numai în sensul c ă ea vine după cercetarea par­
ţială, ştiinţifică a realităţii. Dar pentru adâncirea şi înţelegerea re­
zultatelor obţinute, reflecţiunea cerută de caracterele distinctive ale
realităţii sociale, este necesară. Căci numai prin ea ajungem să cu­
noaştem această realitate după natura e i
7. Astfel spiritul ştiinţific şi spiritul filosofic domină deopo­
trivă sociologia. Nu e nici o incompatibilitate între unul şi altul, după
cum partea şi totul aparţin aceluiaş întreg al realităţii. In acest sens
se vorbeşte de o „sociologie ştiinţifică" şi de o „sociologie filoso­
fică". Ambele se întregesc reciproc. Iar desbaterile din ultimii ani
cu privire la rolul pe care-1 joacă conceptul de totalitate în sociolo­
gie, reflectă necesitatea de a lămuri caracterul de disciplină filoso­
fică al acestei ştiinţe.
Oricât de obstinată ar fi părerea unor sociologi „ştiinţifici"
de a nu admite această particularitate a sociologiei, faptele sunt
mai evidente decât dorinţa lor. A considera drept „romantism" sau
„ideologie" ceea ce iese clar din însăşi natura realităţii sociale, este
a stabili în mod artificial şi prin analogie la celelalte ştiinţe, carac­
terul sociologiei. Conceptul unei ştiinţe, definiţia şi metoda ei, nu
pot fi însă formulate în afară de natura obiectului ei. In cuprinsul
şi în spiritul realităţii pe care o studiază, sociologia se arată a fi
mai mult decât ştiinţă.
Caracterul de disciplină filosofică al sociologiei nu trebue
considerat ca un semn de inferioritate sau superioritate faţă de alte
ştiinţe sociale particulare, cari nu sunt şi filosofice. Asemenea cali­
ficări nu au nici o îndreptăţire în cazul de faţă. Nici o ştiinţă nu
e mai utilă sau mai importantă decât alta, ci fiecare îşi găseşte
locul deopotrivă fundat în sistemul cunoştinţelor. Iar notele dis­
tinctive ale unei ştiinţe nu pot fi apreciate după criterii subiective.
Sociologia este aşa cum este, fiindcă obiectul ei îi determină ca­
racterul şi problemele. A voi să-i micşorăm sau să-i lărgim sfera
atribuţiilor ar fi un procedeu arbitrar.
Pentru a evita unele confuziuni ce ar putea naşte din consi­
deraţiile de mai sus, trebue să adăogăm că sociologia nu este o
disciplină filosofică numai prin faptul că-şi lărgeşte singură obiec­
tul, aducând la rezultatele ei de ştiinţă, speculaţiile unei atitudini
reflective. In acest sens orice ştiinţă particulară poate să aspire la o
filosofie a ei. Sociologia este o disciplină filosofică, cum am arătat,
pentru motive, cari izvorăsc din natura obiectului ei de cercetare.
Activitatea ei filosofică înseamnă mai mult decât o simplă discuţie
abstractă asupra principiilor, cari stau la baza investigaţiilor ei. Pre­
ocupările de totalitate, ansamblu şi sinteză sunt determinate de în­
săşi realitatea pe care o studiază. Fără asemenea preocupări, socio­
logia nu ar putea să-şi justifice nici măcar dreptul de ştiinţă. Căci
în asemenea caz i-ar lipsi caracterul specific care să-o diferenţieze
faţă de celelalte ştiinţe sociale particulare. Numai prin identificarea
preocupărilor ei filosofice cu obiectul ei, sociologia este atât ştiinţă
particulară cât şi disciplină filosofică.
La unii gânditori moderni sociologia a fost înlocuită cu filo-
sofia istoriei, în deosebi când problemele ei erau concepute mai mult
filosofic decât ştiinţific, sau când i se nega orice drept de a se in­
titula o disciplină autonomă. O asemenea identitate lua naştere
insă din confusia, care se face între „filosofia" oricărei discipline
particulare şi obiectul unei discipline cu caracter filosofic. Că unele
probleme cu cari se ocupă filosofia istoriei se întâlnesc şi în socio­
logie, este evident. In această privinţă „filosofia" oricărei discipli­
ne particulare din domeniul spiritului poate să se regăsească în so­
ciologie, dat fiind că fenomenele acestui domeniu au loc în reali­
tatea socială. Dar problemele unei asemenea filosofii nu sunt pr'
vite dintr'un punct de vedere identic, ci sunt tratate în conformitate
cu interesele deosebite zle ştiinţei respective. Acesta este cazul şi
cu filosofia isloriei. -când se ocupă cu unele probleme pe cari le
întâlnim şi în sociologie. Ceva mai mult, filosofia istoriei nu co­
există cu ştiinţa istoriei propriu zisă, ci se afirmă ca o disciplină in­
dependentă, ceea ce nu e cazul cu sociologia ca disciplină filosofică.
O filosof ie a sociologiei ar fi o disciplină superfluă, fiindcă i-ar
lipsi un obiect propriu. Cum am arătat, sociologia este disciplină
ştiinţifică şi în acelaş timp disciplină filosofică, pentrucă proble­
mele ştiinţei realităţii sociale sunt nedespărţte de problemele filoso-
fiei realităţii sociale. Toată deosebirea stă în acest fapt, care se
desprinde clar din analiza obiectului sociologiei.
Filosofia istoriei putea ţine loc de sociologie cât timp această
ştiinţă nu era constituită. Dar nici pe temeiul priorităţii filosofia
istoriei nu poate pretinde a îngloba sociologia. Cum am amintit,
la vechii Greci sociologia era cuprinsă în „politică". Filosofia isto­
riei apărea mult mai târziu, de fapt în secolul al X V I I I - l e a . Atunci
ea reprezenta un complex de preocupări nediferenţiate, printre cari
se aflau şi unele de ordin sociologic. Amestecul acesta era însă
oarecum întâmplător, nefiind susţinut de o legătură care să asigure
consistenţă în desvoltarea de mai târziu a relaţiilor între cele două
discipline. De aceea vedem că la un gânditor atât de sistematic ca
Hegel, problemele sociologice propriu zise sunt tratate în Filosofia
Dreptului, iar nu în Filosofia Istoriei.
8. In lumina concepţii filosofice, sociologia ni se desvălue ca
cea mai „complexă" ştiinţă, aşa cum a caracterizat-o însuşi înte­
meietorul ei. îmbrăţişând o realitate atât de vastă şi multilaterală,
sociologia nu ar putea face faţă problemelor cu cari se ocupă,
dacă s a r mulţumi a rămâne o ştiinţă particulară. In ea se întâlneşte
concepţia parţială despre realitate cu concepţia totală a realităţii.
Acestei întâlniri a două concepţii deosebite se datoreşte faptul că
orice tratat de sociologie se prezintă mai mult sau mai puţin ca un
sistem de sociologie. Căci tratat şi sistem se confundă aici cu nece­
sitate, teoria tinzând să devină doctrină, ştiinţa căutând să ajun­
gă la filosof ie.
In această privinţă este caracteristic faptul că opera oricărui
sociolog se strădueşte să dea mai mult o interpretare decât o expli­
care cauzală a realităţii. Interpretarea depăşeşte cauzalitatea, fiind
mai cuprinzătoare decât aceasta şi urmărind în primul rând o înţe­
legere a fenomenelor în funcţie de totalitatea realităţii. Deosebirea
se reflectă şi în faptul că specializarea sociologului, pentru, a fi rod­
nică în rezultate, trebue să se disolve treptat în procesul de genera­
lizare propriu filosofiei. Căci în sociologie orice cunoaştere parţială
rămâne confusă şi insuficientă faţă de scopul cercetării întreprinse,
dacă ea nu este raportată la întregul complex al realităţii sociale.
Adevărul este că, în măsura în care sociologia depăşeşte li­
mitele ştiinţei, ea îşi justifică fiinţa şi menirea. Toată dificultatea
de a întemeia sociologia ca disciplină autonomă dispare, când îi
recunoaştem o funcţiune dublă în opera cunoaşterii. Sociologia nu
poate să se mulţumească a cunoaşte fenomenele în manifestările lor
parţiale, ci trebue să le şi interpreteze în legătura lor cu întreaga
realitate. Această operaţie este necesară, cum am văzut, prin însăşi
natura fenomenelor pe cari le studiază. Cine tăgădueşte sociologiei
funcţiunea filosofică, nu-i poate |găsi o raţiune ca ştiinţă faţă de
celelalte ştiinţe sociale particulare. Ceea ce ea aduce ca aport pro­
priu în studiul realităţii sociale, este tocmai rolul ei de filosofic
In acest sens se poate spune c ă specificul sociologiei ca ştiinţă so­
cială autonomă, constă în caracterul ei filosofic.
Funcţiunea pe care o îndeplineşte sociologia faţă de celelalte
ştiinţe sociale devine şi mai evidentă, când ne gândim la relaţiile
ei cu aceste discipline. Cele mai cuprinzătoare generalizări asupra
dreptului, istoriei şi a altor ştiinţe sociale particulare, sunt întreprin­
se astăzi tot pe baza sociologiei, care serveşte astfel de călăuză
filosofică unor domenii mai restrânse prin natura lor. Deşi există
o filosofie a dreptului sau o filosofie a istoriei, după cum poate
exista o filosofie a oricărei alte ştiinţe sociale particulare, totuşi,
fundamentarea unor asemenea discipline se inspiră direct din so-
cologie. Căci dintre toate ştiinţele sociale particulare, singură so­
ciologia reprezintă în mod necesar noţiunea de totalitate, vedere
de ansamblu şi sinteză a realităţii sociale.
Importanţa filosofică a sociologiei devine şi mai semnifica­
tivă, când ne gândim la ideia de umanitate, care-şi face drum tot
mai mult în complexul civilizaţiei contemporane. Oricare ar fi dis­
ciplinele, cari s'ar ocupa deopotrivă cu o asemenea ideie, nu poate
fi îndoeală că numai prin raportarea ei la întreaga realitate so­
cială ea capătă formă şi cuibare. A situa umanitatea în viaţa so­
cială înseamnă a o face inteligibilă şi vie pentru omenire. Singură
sociologia îndeplineşte această sarcină în mod susţinut şi cu rezul­
tate practice în sistemul ştiinţelor.
Caracterul filosofic al sociologiei este implicat, cum am văzut,
chiar în interpretarea strict ştiinţifică a faptelor sociologice. E drept
că în acest caz trebue să .fim independenţi de preocupări filosofice
propriu zise şi să urmărim numai studiul izolat al faptelor. Cu toate
•acestea, nu putem ignora cu desăvârşire ceea ce se impune prin na­
tura lucrurilor. Deasupra părţilor apare întregul şi dincolo de rezul­
tatele parţiale se desprinde viziunea totului. Căci în nici un alt
domeniu al spiritului fenomenele parţiale nu ni se înfăţişează mai
legate de tot ca în realitatea socială.
însăşi teoria, azi admisă aproape de toţi sociologii, că singurul
lucru real este societatea, colectivitatea ca unitate sintetică, pe când
indivizii nu sunt decât abstracţiuni, indică aceiaşi necesitate de a
descoperi filosofia în sociologie. Interesul acesta de a subsuma indi­
vidualul sferei socialului corespunde trebuinţii, care naşte din reali­
tatea studiată de sociologie. Pe câmpul practic al vieţii sociale,
aceiaşi subsumare se accentuează din ce în ce mai mult în evoluţia
societăţilor omeneşti. Delà comunităţile cele mai înapoiate în orga-
nizaxe până la naţiunile cele mai înaintate, se observă aceiaşi nece­
sitate de încadrare a individului în societate. Tendinţa de coope­
rare între diferitele comunităţi omeneşti, afirmată în mod continuu
şi crescând odată cu desvoltarea civilizaţiei, reflectă lărgirea globu­
lui social pentru om. Individualismul nu e departe să devină un episod
în istoria organizării omenirii, iar naţionalismul dispare în proporţia
în care conştiinţa totului social devine mai puternică în om.
Toate aceste tendinţe ale civilizaţiei contemporane solicită so­
ciologia să-şi îndeplinească funcţiunea ei de disciplină filosofică.
Progresul unei organizări raţionale şi în conformitate cu interesele
omenirii atârnă de o astfel de funcţiune. Formele de reajustare ale
societăţii de azi se străduesc să corespundă cât mai bine lărgirei
continuă a cadrului de manifestare al fenomenelor de asociaţie. Cu
Cât relaţiile între diferitele grupuri de oameni se intensifică şi se
extind dincolo de marginile locale sau naţionale, cu atât mai evi­
dentă devine necesitatea unei discipline, care să coordoneze şi să
unifice asemenea relaţii.
1
Privind evoluţia sociologiei ca ştiinţă constituită, trebue să
admitem că preocupările ei filosofice se afirmă din ce în ce mai
stăruitor. Asemenea preocupări sunt mai mult decât teoretice. Ele se
adresează nu numai unui cerc restrâns de gânditori, ci tuturor oa­
menilor însărcinaţi cu o parte de răspundere în ordinea socială. Cu
cât se studiază mai adânc pluralitatea vieţii sociale cu atât mai mult
se simte necesitatea de a o exprima în termeni cât mai cuprinzători.
Numai dintr'o concepţie unitară şi integrală poate veni orientarea
în capul realizărilor practice. însăşi organizarea omenirii în înţe­
lesul cel mai înalt al termenului atârnă de o concepţie sintetică, de
o vedere de ansamblu şi de ideia totalităţii. Acest adevăr este mai
evident astăzi decât oricând, dat fiind condiţiile de interdependenţă
în cari se desvoltă civilizaţia şi societatea modernă.

NICOLAE PETRESCU
 CUNOŞTINŢA SOCIALMENTE RELATATA

(Dialectică şi metodologie)

Dacă cooperaţia şi ajutorul reciproc, afinitatea sexuală şi

afecţiunea materno-filială, apoi „simpatia" (în sens etimologic) şi
imitaţia sunt într'adevăr raporturi inter individuale de o infailibilă
generalitate în vieaţa socială, aceasta nu dovedeşte întru nimic că
ele înşile ar putea explica integral fenomenul social.
E , pentru sociologia timpului nostru, un adevăr curent afir­
maţia că simplul „appetitus societatis", invocat odinioară de Gro-
tius (adică simpla afinitate afectivă-instinctivă) nu poate fi condiţia
suficientă pentru fondarea vieţii sociale omeneşti, deoarece sub di­
ferite aspecte şi n diferite grade imboldurile de acest fel se întâl­
nesc şi în formaţiunile de pură gregaritate animală. Mai mult, chiar
şi coerciţiunea precum şi ierarhia coercitivă sunt fapte de ordin
1
zoologic ) .
Dar dela vieaţa de „colonie", ,,stol" şi „cârd", până la vieaţa
socială este incontestabil o distanţă şi anume: o distanţă de acelaş
fel ca şi cea dintre om şi animal.
Intervenţia unor particularităţi mintale cu totul distincte, în
vieaţa şi activitatea omenească, nu pot să rămână fără repercusiuni
asupra raporturilor interindividuale. Acestea nu mai sunt conduse
exclusiv de stereotipul centrilor inferiori ci sufăr fatal de o specială
orientare şi transfigurare: ele devin obiect de gândire, obiect de
reflexiune şi numai graţie acestui fapt încetează de a fi pur gregare,
ci, dobândesc caracter social. O iradiaţiune spirituală se exercită
atunci asupra întregului grup gregar imprimându-i aspectul cel nou.
Subiectivitatea individuală se colorează intens şi ea, sub influenţa
acestei invaziuni a spiritului în gregaritate. Raporturile interindivi­
duale devenind conştiente, orizonturi nouă, o întreagă lume nouă de
experienţă se deschide pentru interioritatea psihică a fiecărui indi-

1) vezi: David Katz: *Sozialpsychologie der Vogel" ( E r g . der Biologie

Berlin 1 9 2 6 ) .
vid. Şi cum activitatea individuală e în mod covârşitor condiţionată
de circumstanţele gregare, e firesc că potenţializarea subiectivă a
acestei activităţi, •— adică gândirea, — să cuprindă în cea mai mare
parte scheme sau formule de acţiune elaborate sub presiunea ra­
porturilor sociale. După cum nişte oglinzi paralele, svârlindu-şi re­
ciproc ca pe o minge un slab mănunchiu de raze, îşi presară cu lu­
mină întreg cadrul lor, astfel subiectivitatea individuală şi activitatea
socială îşi augmentează reciproc zarea de spiritualitate embrionară,
iniţial introdusă de individul animal în acest joc indefinit.
Aşa dar şi conştiinţa individuală îşi are isvoarele în vieaţa
socială dar şi vieaţa socială şi-le are în conştiinţa individuală, iar
cauza ambelor stă în adâncimile metafizice ale faptului biologic.
Vieaţa socială în tot cazul, nu există decât în măsura în care
e gândită: dincolo de gândire, adică în latura ei materială şi fizio­
logică, ea e numai gregară. Gândirea, graţie căreia vieaţa socială
există şi persistă, nu e de altă natură nici de altă structură decât
gândirea individuală, unica pe care o cunoaştem ca gândire ome­
nească în general. Nu există, cu alte cuvinte, o gândire socială dis­
tinctă de cea individuală : în societate gândeşte individul şi 'n
individ societatea.
Implicit, înlăuntrul diverselor moduri şi tipuri ale vieţii sociale,
înlăuntrul diverselor ei aspecte şi desfăşurări, o atentă .analiză trebue
să ne ajute să descoperim existenţa unor „fatalităţi" cari nu decurg
din cauzele fizicobiologice ale gregarităţii ci din modul în care vieaţa
socială e concepută şi gândită de proprii ei actori. Societatea trebue
să fi purtând deci, proectate în detaliile şi 'n ansamblul constituţiei
sale, atât repercusiunea ideologiilor dominante, cum credeau Comte
şi Mill, dar şi o traducere, o transpunere mai mult ori mai puţin
diformată a logicei individului şi a psihologiei intelectului său. De
asemenea, pe deasupra diferenţelor de rasă şi grup, în societatea
omenească în genere trebue să se fi proectând într'un chip oare­
care chiar legile imuabile ale Gândirii, formele şi condiţiunile sale
apriorice, axiomele şi postulatele sale inevitabile, sau tot ceea ce
1
poate constitui pe „intellectus ipse" leibnizian ).
De acea posibilitatea unei dialectice sociale e necesarmente
admisibilă chiar pentru cine nu ar admite o dialectică, de tip hege­
lian, a naturii. Nu numai că „intelectus ipse" imprimă în cursul vieţii
sociale anumite meandre fatale, dar însăşi existenţa ei, spre a fi
recunoscută şi gândită ca posibilă, trebue să corespundă unor prea­
labile exigenţe de ordin mintal, deci să se conformeze unor condi-
ţiuni apriorice. In scurt: de vreme ce societatea, ca \atare, nu există

1) „Această lume socială (zicea V i c o ) a fost desigur făcută de oameni,

—• deci principiile sale ttebue să se regăsească in propria noastră minte ome­
nească". !
decât prin faptul că e gândită, legile fundamentale ale societăţii tre~
bue să fie o specială desvoltare şi transpunere a formelor şi legilor
gândirii,
*

Aceiaşi particularitate care 'n vieaţa organică apare ca egoism

individual, ca tendinţă învierşunată de a-şi menţine existenţa, ca
tendinţă de a şi-o afirma progresiv şi de a nega orice altă existenţă
concurentă, — se găseşte, în stare de sublimare, în vieaţa spiritului,
ca aspiraţie spre absolut şi ca exigenţă de universalitate.
Funcţiunea caracteristică şi primordială a spiritului este aceea
de a confecţiona norme pentru apreciere şi de a aprecia, cu ele, da­
tele intuiţiei şi conţinuturile ei („lucrurile"). Sentinţele mintale
constituesc pentru fiecare fiinţă cugetătoare fundamentul garanţiei
şi unica normă sigură despre valabilitatea intuiţiei ca şi despre va­
loarea lucrurilor. Dacă însă acestor sentinţe nu le-am conferi „ab
initio" o recunoaştere deplină şi dacă n'am proclama ca implicită
valoarea lor absolută, atunci orice străduinţă mintală ar rămânea
anodină şi nejustificată. Măsura încrederii noastre în realitate de­
pinde de măsura încrederii în spirit.
Dela prima întoarcere a spiritului asupra sa însuşi, el îşi va
recunoaşte deci autoritate absolută, afirmându-şi exigenţa sa de
universalitate. In tendinţa conservării de sine, spiritul se comportă
cu cel mai desăvârşit exclusivism, tinzând să reducă totul la sine
însuşi, să-şi conformeze faptele şi obiectele subordonându-le legilor
sale proprii, negând tot ceea ce-1 depăşeşte, negând tot ceea ce-i ră­
mâne nepătruns şi neconvertit la imperativele sale inerente (precum
e principiul identităţii şi al necontradicţiei). Astfel, în mod primor­
dial şi cel puţin subînţeles, spiritul se concepe pe sine ca „universal
existent" şi concepe existenţa ca „universal spirituală", deci în­
clină a identifica realul cu spiritualul.
Oroarea de contradicţie este impulsul spiritului de a evita,
de a refuza şi respinge ceea ce-i ameninţă unitatea şi identitatea
sa cu sine însuşi; este atitudinea defensivă prin care el îşi sprijină
exigenţa de universalitate şi de absolut.
Orice îngrădire a universalităţii unei norme sau sentinţe emise
de spirit, constitue pentru el o înfrângere a fundametalei şi primor­
dialei sale exigenţe. Orice înfrângere a aspiraţiei sale către univer­
sal constitue pentru spirit o negaţiune a identităţii realului cu spi­
ritualul, ceea ce echivalează cu o contrazicere a însuşi principiului
necontradicţiunii.
Experienţa sensibilă este pentru spirit, ea în primul rând, o
serie de înfrângeri, deoarece ea e cea care tinde a-i popula conţi­
nutul cu date particulare, individuale şi excepţionale, cărora numai
prin silnicie parvine spiritul să le recunoască un loc în lume. Spi-
ritul nu porneşte de la particular spre universal, aşa cum se credea
de filosofii empirişti şi de vechea psihologie, nici nu-şi construeşte
noţiunile generale din juxtapunerea sau colectarea imaginilor indi­
viduale. Dimpotrivă, universalul, ansamblul, totalul ne sunt punc­
tele de plecare. Iar cel mai larg universal este, pentru spirit, spi­
ritul însuşi. Sub brutala desminţire pe care simţurile i-o opun abso­
lutismului şi universalismului său iniţial, prima reacţiune pe care spi­
ritul o întreprinde este de a atenua contradicţiunea, descoperind
sau mai bine introducând universalul în particular şi regularitatea
în excepţionalitate.
îngrădirile care se acumulează din experienţă fac ca spiritul
însuşi să-şi descopere o individualitate circumscrisă („eul", „subiec­
tivitatea"). Dar cum circumscrierea sa înlăuntrul unui fond nespi­
ritual ar fi contradictorie, spiritul îşi postulează o existenţă a sa
care s a r extinde şi ar subsista dincolo de marginile subiectivităţii.
Astfel el descopere pe „aiîter", dar nu delà început ca o individuali­
tate ci mai întăi ca pe un indefinit, din oare numai cu încetul spi-
cueşte individualităţi distincte. Pentru primitiv, adică pentru spi­
ritul primar, grupul apare ca veritabilul ,,alter". Chiar de aceea
„eul" primitivului e confuz, pentrucă cunoaşterea analitică pe care
şi-o câştigă despre sine provine dintr'o comparaţie, dintr'o analo­
gie şi o opoziţiune, nu cu indivizii distincţi ci cu „masa" în mijlocul
căreia trăeşte şt pe care, pentru el, este unicul aspect al lui „alter".
In scurt, spiritul individualizat şi subiectiv („eul" ) postulează
existenţa obiectivă a spiritului.
Acest postulat e principala cale de concfliaţiune între datele
experienţii şi exigenţele de universalitate ale spiritului.
*

Unele curente sociologice actuale, înfăţişează societatea ca pe

o entitate ale cărei simple articulaţiuni, formate dintr'însa şi prin-
tr'însa, ar fi conştiinţele particulare. Participaţiunea acestor articu­
laţiuni la Tot, nu poate fi de ordin material ci spiritual, pentrucă ra­
porturile sociale nu sunt determinate decât indirect de cele spa­
ţiale sau fiziologice şi pentrucă Totul social, el însuşi, cum arătam
în secţiunea introductivă, nu e o simplă juxtapunere mecanică. Dar
participarea spiritelor individuale la un Tot, spiritual ca şi ele, pre­
supune -posibilitatea contactului lor. Astfel vieaţa socială nu ne
1
apare ca posibilă decât graţie comunicării interpsihice ) .
Din celait punct de vedere, din punctul de vedere al sociolo­
giei nominaliste sau individualiste, societatea ar fi suma conştiinţe­
lor individuale, puse în raporturi diferite sau suma raporturilor. Ori­
care „Beziehungslehre" va trata despre relaţiunile sociale privite

1) v. Othmar Spann: , Gesellschaftslehre". ( Z w . Aufl) 1923, p. 262, 4 0 4

urm., etc.
 1
ca atitudini de comportament (omenesc iar hu animal) ) . Acest
comportament, pentru <a putea fi propriu zis social, se va fi des-
voltat şi complicat numai prin intervenţia diverselor moduri de c o ­
municare interindividuală sau „limbaj". Vieaţa socială, când ar su­
feri o ablaţiune a „limbagiului", s'ar prăbuşi imediat în pură vieaţă.
gregară.
Indiferent deci dacă adoptăm atitudinea sociologică aşa nu­
mită universalistă, sau ne însuşim teza individualistă, importanţa co­
municării interindividuale n'o putem neglija şi nu vom putea tăgă­
dui că ea e faptul iniţial al vieţii sociale la eşirea sa din gregari-
tate. Insă nici chiar psihologia „behavioristă" nu va putea niciodată-
studia şi defini limbagiui fără ca în definiţiile lui să implice măcar
în mod camuflat interioritatea subiectivă. D e aceea o sociologie sin­
2
cer şi deplin a-psihică şi pur obiectivă este imposibilă ) .
Astfel, chiar dacă preferând teza individualistă, ne-am alătura,
celui mai radical behaviorism posibil, va trebui totuşi să recunoaş­
tem că vieaţa socială nu apare ca inteligibilă decât graţie postula­
tului de mai sus, care procură fiecărui individ social justificarea
adâncă a contactului său cu ceilalţi. Individul care vorbeşte şi co­
munică în mod conştient şi intenţionat, trebue să presupună exis­
tenţa obiectivă a unor spirite analoage sie-şi.

Pentru ca raportul interpsihic, implicat de viaţa socială, să fie

posibil, nu e suficientă convingerea individului social despre însăşi
această posibilitate. Convingerea lui despre existenţa altor subiecti­
vităţi analoage cu a sa, poate într'adevăr să întemeeze tendinţa unui
„ego" de a-şi proecta conţinuturile sale mintale într'un „alter". Dar
conţinutul astfel transmis mu-şi îndeplineşte destinaţia sa deplină de
cât atunci când „alter" l-ar considera ca posedând o aceiaşi valoare
ca şi conţinuturile obţinute de el direct pe cale sensorială. Atunci
când cunoştinţele, relatate pe cale verbală, pot suplea celor dobân­
dite direct, raporturile interpsihice realizate prin comunicare îşi do­
bândesc un interes, decisiv pentru fiecare spirit participant. Impor­
tanţa lor atrage în mod automatic constituirea veritabif'ei coeziuni so­
ciale sau, mai exact, transmutarea parţială a coeziune! gregare într'o
coeziune socială. T o t aşa cum instrumentele de muncă sunt în gene­
ral prelungiri, imitaţiuni perfecţionate sau mijloace de substituire ale.;
organelor corporale, astfel prin stabilirea comunicării interpsihice, fie
ce „alter" devine pentru ,,ego" — ca şi „ego" pentru fiece *,,aJter", —
un fel de prelungire a propriului său aparat sensorial iar funcţiunea
vorbirii serveşte ca o amplificare şi completare a sensibilităţii. F i e c e

1) v. L, von Wiese: ,,,Allgemeine Soziologie"/I Teil, I Kap. § 1. 2. 11..

2) id. pag. 20. 105 etc.
„socius" deci, pune la dispoziţia akuia materialul achiziţionat prin
proprie experienţă (cel din propria reflexiune putând apoi avea şi
el aceiaşi manipulare), astfel experienţa individuală se ridică prin
vieaţa socială la un exponent egal cu numărul indivizilor intraţi în
contact. Desigur, mai departe acest efect se complică prin relatarea
mediată şi reiterată adică prin propagarea ulterioară, din „socius"
m „socius", a tuturor conţinuturilor mintale achiziţionate de fiecare
(în special a acelora care se prezintă fiecăruia ca o valoare caracte­
ristică solicitând imperios să fie pusă în circulaţie).
Prin existenţa raporturilor sociale între conştiinţele individuale
s e deschide aşa dar o nouă şi originală cale de achiziţionare a cu­
noştinţelor.
„Cunoştinţa relatată" ar putea să pară că se reduce în ultimă
analiză la celelalte moduri de cunoaştere (deductivă şi inductivă)
pe care le admite şi le consacră logica tradiţională. Şi totuşi confu­
zia lor trebue evitată, pentrucă în vieaţa lăuntrică a unui „socius"
care se informează pe această cale, altele sunt condiţiunile şi altele
sunt bazele logice care îi justifică valabilitatea informaţiei.
D e fapt, cunoştinţa relatată prin mediaţiune socială, spre deo­
sebire de cea direct achiziţionată, posedă o metodologie a sa pro­
prie pe care tratatele de logică n'au ignorat-o întotdeauna dar nici
n'au încercat s'o examineze amplu şi expres. D e pildă metodologia
istoriei trebue să dea întotdeauna indicaţiuni cu privire la aprecie­
rea şi controlul surselor. Critica surselor începe efectiv de prin se­
colul al X V I I - l e a , dar cu mult înainte de această epocă s'au emis
păreri şl s a u prescris mijloace în vederea selecţionării ştirilor şi da­
telor. E interesant de semnalat, în secolul al X l V - l e a , celebra ,,Mo-
cadama" a lui Ibn-Ghaldun care, servind de introducere la o mo­
numentală operă istorică, e destinată tocmai să orienteze pe cerce­
tătorii istorici în genere. Ceea ce e de remarcat aci e că autorul în­
treprinde studiul minuţios şi exact (cel puţin aşa îl doreşte) al vie­
ţii sociale pentru ca astfel să-şi poată da seama ce se poate şi ce
nu se poate întâmpla în acest domeniu de realităţi, punându-se astfel
la adăpost de erorile în care îl pot induce mărturiile şi tradiţiile de­
naturate. E vorba deci de descoperirea criteriilor verosimilităţii, prin
cunoaşterea felului obişnuit în care anumite fapte se petrec. No­
ţiunea de lege naturală şi aceea a calculului probabilităţilor se aflau
deci în germene în gândul ce-1 călăuzea pe istoricul arab.
Metodologia „cunoştinţa relatate" primeşte apoi importante
contribuţiuni din partea lui J . St. Mill, în capitolul al X X V - l e a al
„Logicei" sale, tratând despre ,,motivele de neîncredere".
La toate acestea se adaogă, de altă parte recentele cercetări
riguroase ale psihologiei referitoare Ia ..martori şi mărturii". Ele tind
să determine gradul de credibilitate ce se poate acorda unei per­
soane, ţinând seama de capacitatea ei de a percepe, de a înţelege şi
de a aprecia faptele, de capacitatea ei de a exprima fidel şi mai
ales de garanţiile sincerităţii sale.
In trăsături generale şi fără a intra în prea multe detalii, pu­
tem deci raporta valabilitatea „cunoştinţelor relatate" la doi fac­
tori, aceştia fiind şi ei supuşi unor anumite condiţiuni.
In primul rând, ca factor al valabilităţii unei „cunoştinţe re­
latate" stă desigur verosimilitatea ei. In ultimă analiză ea se reduce
la constatarea conformităţii dintre cunoştinţa relatată şi alte cu­
noştinţe, anterior achiziţionate, referitoare la fapte analoage.
Al doilea factor al valabilităţii este „autoritatea sursei". Două
condiţiuni guvernează acest factor : 1 ) presupunerea că sursa îşi
deţine ea însăşi informaţia pe o cale logiceşte impecabilă şi într'o
măsură materialmente suficientă; 2 ) presupunerea unei transmi­
siuni inalterate a cunoştinţelor valabil obţinute.
Aceşti factori şi aceste condiţiuni, trebue să accentuăm, sunt
nu numai bazele istoriei, ale instrucţiunii judiciare şi ale documen­
tării ştiinţifice indirecte, —. ci şi bazele indispensabile ale oricărei
comunicări interindividuale, ale oricărei convorbiri, deci ale întregu­
lui proces de joncţiune sau de anastomozare pe care vieaţa socială
îl realizează între conştiinţele participante.
Dintre ele, desigur, „autoritatea sursei" este cea mai impor­
tantă, pentrucă în grupurile sociale ea creează într'o largă măsură o
dispoziţie psihologică de a acorda cunoştinţelor relatate un grad
suficient de verosimilitate. Există autoritate fundată pe repetate do­
vezi de exactitate, deci pe un fel de inducţiune asupra valabilităţii in­
formaţiilor ce ea emite ; .— dar există şi cazuri de autoritate ale unor
surse, a căror adevărată justificare nu stă într'o atare inducţiune
ci într'o'judecată afectivă sau în alte asemenea circumstanţe extra-
logice pe care vorbirea curentă le înglobează sub denumirea de :
sugestie, fascinaţie, prestigiu etc. dar despre care nu avem a ne
ocupa aci prea de aproape. Cea mai importantă justificare extra-
logică a surselor de cunoştinţe relatate este cea de care se bucură
concepţiile şi afirmaţiile acreditate unanim în sânul unei colectivi­
tăţi. Opinia publică, credinţele curente ale unui grup, adevărurile
consacrate de tradiţie sunt „cunoştinţe relatate" a căror sursă po­
sedă o autoritate de provenienţă extralogică dar de o eficacitate
adeseori covârşitoare.
Este îndeobşte cunoscut faptul că judecăţile colective exercită
asupra convingerii individuale o presiune care înfrânge în cele mai
multe cazuri decretele logicii riguroase. Exemplele abundă la fie­
care pas : se ştie cu câtă îndârjire îşi păstrează primitivul african
ori australian atât convingerile cât şi practicile sale uzuale, oricât
de clar ar vedea avantagiul de a le schimba cu cele europene. Şi
chiar dacă printr'o lungă obsesiune sau persuasiune primitivul c e -
 dează : ,.c'est un fait bien connu — zice Lévy-Bruhl — que l'an­
cienne coutume est toujours prête à reprendre le dessus"
In privinţa acestei presiuni colective este însă de remarcat că
unele concepţii odinioară consacrate solicită azi anumite revizuiri.
Individul care acceptă opinia grupului fără s'o analizeze, fără s'o
controleze prin propriile sale facultăţi este considerat, delà G. T a r ­
de şi Gustave le Bon încoace, ca aflându-se într'o situaţie specială :
el ar fi cuprins ca de valurile unei hipnoze care-i alterează funcţiu­
nile psihologice normale şi-1 transformă într'un fel de automat, în
serviciul masei şi sub exclusiva ei conducere. Este de văzut însă că
noţiunea de „influenţă a masei" nu e îndeajuns de precis definită
aci. Individul primitiv se comportă cu acelaş respect pentru opiniile
colective chiar atunci când e relativ izolat de „masa" căreia-i apar­
ţine. Nu-i este necesar contactul direct cu ea, ci îi sunt suficiente :
apartinenţa lui sufletească şi conştiinţa acelei apartinenţe, pentru
•ca influenţa să se producă cu toată amploarea. Trebue apoi să ob­
servăm că nu există de fapt nici o deosebire între autoritatea pe
care o exercită masa asupra individului şi autoritatea pe care o
exercită asupra lui o persoană izolată, aşa încât afirmaţiunile ei să
fie acceptate integrali ca perfect valabile. D e fapt şi „masa" sau gru­
pul nu apare în conştiinţa individuală decât ca un fel de persoană
anonimă care, fără să fie cineva bine definit, poate fi oricine, poate
deci dobândi la un moment dat trăsăturile caracteristice şi bine de­
finite ale oricăruia dintre componenţii grupului. Atitudinea pe care
o are un individ faţă cu oricare dintre ceilalţi este într'adevăr o de-
rivaţiune dar totodată şi o atenuare a celei pe care o are faţă cu per­
soana anonimă şi colectivă. Tocmai anonimatul şi neprecizarea tră­
săturilor concrete atrag persoanei anonime un plus de prestigiu,
pentrucă sub voalul de nepreciziune care o întunecă se ascund de
fapt ro,ri cei ce formează grupul; în glasul ei vorbesc toate glasurile.
Oricare „socius", adică oricare „alter" apare minţii individuale ca
desprins din fondul acesta global ca o apariţiune fragmentară sau
ca o arbitrară delimitaţiune dintr'un T o t superior şi indivizibil. Orice
„alter" individual apare ca o emanaţkine din acel „alter" global şi
indivizibil care e „masa", — de aceea orice „alter" individual po­
sedă un relativ prestigiu, iar, în ceea ce priveşte cunoştinţele „re­
latate", el poate apărea ca o sursă de relativă autoritate. T o t ceea
ce se comunică de un „alter" apare, iniţial, ca trebuind să posede
o anumită valabilitate.
Dacă am vorbit de primitivi nu trebue însă să se creadă că
aceste constatări se aplică numai indigenilor din Madagascar şi ce­
lor ce culturalmente le sunt similari. Individul alb, european şi mo­
dern traversează în evoluţia sa mintală şi el aceleaşi etape, fără să

1) L, Lévy-Bruhh „La mentalité primitive", p. 458*.

rămână totdeauna fixat la nivelul lor. Anume, le traversează pentru
că ele constitue şi logic şi ontogenetic singura cale posibilă. Onto-
geneza gândirii logice este fatalmente o dialectică, iar ontogeneza
vieţii sociale este fatalmente o operă arhitectonică în care etajele
se suprapun şi se presupun într'o ordine influenţată de aceiaşi dia­
lectică.
Idolatria individului pentru „masă" nu este niciodată total
înfrântă nici în grupurile „avansate". Argumentul c ă „toată lumea
crede astfel" îşi păstrează deobicei întreaga vigoare. „Toată lumea"
este pentru societatea noastră aceiaşi „persoană anonimă" care, fără
să fie cineva, poate deveni oricine; exercită aceiaşi acţiune fasci­
nantă destul de remarcabilă, asupra lui „ego", fiind de fapt proto­
tipul şi originea oricărui „aliter". De idolatria sa nu ne desprindem
decât cu greu, poate niciodată deplin şi niciodată în mod definitiv.
De aceea recăderea de care vorbeşte Levy-Bruhl devine totdeauna
iminentă îndată ce slăbeşte rezistenţa şi ambiţia noastră de autono­
mie în acţiune şi gândire.
Bine căutând, pretenţia individului „alb, european şi modern"
de a-şi dobândi cunoştinţele exclusiv pe cale de deducţiune şi de in-
ducţiune rămâne vecinie deficitară şi irealizabilă. E drept că elanu­
rile noastre sufleteşti se simt întotdeauna prea stânjenite şi prea
încătuşate de rigoarea logicei baconiene. Nevoia de metafizică ne
împ'nge să descoperim subterane tainice, iar avântul mistic ne în­
deamnă spre escaladări aventuroasie. Revolta aceasta antiintelec­
tualistă e însă, poate, alimentată şi de sentimentul vag că în ultimă
analiză o bună parte dintre cunoştinţele noastre nu sunt venite pe
căile logicei riguroase ci pe o a treia cale mai puţin „recunoscută"
şi mai puţin întemeiată pe decrete scolastice. Procedeul cunoaşterii
prin simplă relatare e într'adevăr inevitabil şi indispensabil, deşi va­
labilitatea datelor procurate pe această cale comportă multă sus­
piciune.
E, într'adevăr, oare omeneşte posibil ca un individ să-şi achi­
ziţioneze singur şi direct prin proprie experienţă şi reflexiune tot
ceea ce trebue şi ce poate să ştie ? Oricât scepticism am arbora cu
privire la ceea ce ştim din ,,auzite", nenumărate, interminabile con­
cesiuni ne sunt impuse de slăbiciunea mijloacelor proprii. De aceea
va trebui să primim „de a gata" atât informaţiile geografilor cu
privire la atâtea locuri (pe care niciodată nu le vom putea vizita
personali în cursul unicei vieţi disponibile) cât şi experimentele fi­
zicienilor şi chimiştilor, şi observaţiunile telescopice şi spectroscopice
ale astronomilor şi astrofizicienilor şi chiar cifrele reprezentând lo­
garitmii diverselor numere ori rezultând din diverse măsurători din
toate domeniile măsurabile.
„Cunoştinţa relatată", chiar atunci când s'ar debarasa com­
plet de misticile puteri ale autorităţii grupului, rămâne totuşi calea
 principală de alimentare a nevoiei noastre de a şti, calea pe care
cu cea mai mare dărnicie ne-o deschide tocmai contactul social.
Când e vorba de însuşirea pe această cale socială a unui dat
pur ştiinţific, autoritatea sursei contează desigur tot atât de mult
ca şi 'n celelalte cazuri, numai că de data aceasta criteriile ei sunt
cu mult mai îngrijit examinate. Totuşi, nu e mai puţin adevărat c ă
unele împrejurări de ordin extralogic ne încuviinţează câteodată în
mod abuziv consultarea unor surse amăgitoare chiar în severa ma­
terie ştiinţifică. S ă ne amintim cazul „hiperboreenilor", graţie că­
rora multă vreme geografii au desemnat hărţi false ; apoi cazul im­
postorului Psalmanazar din sec. al X V I I I - l e a , ale cărui scrieri unii
oameni de ştiinţă au continuat a le lua drept mărturie, multă vreme
după descoperirea fraudei ; apoi cazurile ulterioare: Zaitafernes,
Glozel, etc.
Toate aceste consideraţii nu sunt destinate numai să arate
necesitatea unei atente alcătuiri şi răspândiri a metodologiei „cuno­
ştinţei socialmente relatate" ci, în primul rând pentru scopul pur
teoretic de a arăta că autoritatea sursei nu se sprijină întotdeauna
pe temelii de o ireproşabilă rigoare logică şi că elemente şi atitudini
sufleteşti de mare diversitate şi ades chiar de o profundă iraţiona-
litate contribue la decretarea ei.
D e fapt, adânc, la baza acestui proces de cunoaştere există şi
persistă iremediabil o latură de arbitrar.
Substratul condiţiunii pe care o numim „autoritatea sursei",
graţie căreia acordăm credit spuselor altora şi graţie căreia posedăm
fiecare dintre noi momente de credulitate nejustificată, este o ati­
tudine mintală fundamentală, fără de care comunicarea interindî-
viduală n'ar fi putut să iea niciodată proporţiile pe care le are.
Este acceptarea unui anumit postulat,
înainte de a-1 numi, e bine să ne aducem aminte că şi la baza
inducţiunii stă un anumit postulat al intelectului, exprimabil prin
diferite formule, precum : „încrederea în stabilitatea legilor naturii",
„în analogia viitorului cu trecutul" etc. Cu totul refractar şi inac­
cesibil oricărei încercări de demonstraţie, el nu poate fi nici desmin-
ţit, nici dovedit prin procedeele logice. Aşa dar, rămâne să fie ad­
mis în mod „gratuit" sub sancţiunea unei căderi în integrala şi ab­
soluta negaţiune a oricărei experienţe.
Postulatele sunt atitudini mintale pe care ni le însuşim în baza
unei justificări „a parte post" iar nu „a parte ante".
Cu aceleaşi însuşiri se prezintă şi postulatul fundamental pe
care, în ultimă analiză şi oricând, se întemeiază acceptarea „cunoş­
tinţelor socialmente relatate".
După cum un proeotil svârlit în spaţiu tinde să-şi păstreze in­
definit direcţiunea iniţială şi nu suferă abateri decât dacă şi în mă­
sura în care cauze exterioare ar fi intervenit, tot astfel spiritul ne
 apare ca posedând tendinţa primordială şi inerentă de a respecta
adevărul, urmărindu-1, însuşindu-1 dar şi transmiţându-1 nealterat
iar denaturările nu se produc decât atunci când şi în măsura în care
intervin împrejurări accidentale ce pun în joc tendinţe extralogice.
In experienţa noastră toate proectilele pe care le observăm
descriu jalnice trajectorii curbe şi niciodată nu vom vedea unul care
să-şi urmeze o direcţie absolut rectiliniară. Aceasta nu ne împie­
decă de a afirma şi a crede cu încăpăţinare că în mişcarea fiecăruia
intervin nenorocite cauze accidentale care nu permit niciodată ma­
nifestarea pură a tendinţei rectiliniare, ţinând oarecum de însăşi
1
esenţa mişcării corpurilor ) .
Exact la fel, oricât de frecvente ar fi decepţiunile confienţii
noastre în spusele oamenilor, oricât de excepţionale ar fi conştiin­
ţele ferme şi eroice care să ne servească absolut reetiliniar relatări
exacte şi complete, totuşi încrederea noastră într'o profundă veri­
dicitate esenţială şi constituţională la sufletului omenesc, persistă în
noi cu nestrămutată îndârjire. Oricât ne-am fi făcut convingerea des­
pre obiceiul inveterat al unei persoane omeneşti de a recurge la min­
ciună şi la exagerări, ne este imposibil să evităm ten raţiunea de a-i
mai acorda oarecare credit, din când în când. Pentru a ne impune
un radical refuz al tuturor spuselor sale, ar trebui să încetăm de a
o considera ca pe o veritabilă fiinţă omenească ce îndeplineşte tră­
săturile esenţiale ale omului, ci să o considerăm ca înstrăinată de
norma generală. Pe un astfel de individ îl vom clasa într'o îngră­
dire oarecum laterală şi-i vom aplica alt tratament decât oamenilor
ce corespund „normei". In acest caz, o „relatare" a unui individ
pe care-1 considerăm ca stăpânit de delir, nu contează pentru noi ca
o veritabilă „relatare" ci ca un total de sunete şi gesturi fără va­
loare expresivă intrinsecă, ci oferind numai în mod fortuit un
simulacru de sens.
Tocmai în cazul excepţional al delirului sau nebuniei, excepţia
confirmă regula, deoarece faţă cu toţi cei cărora nu le putem re­
fuza în mod complet şi decisiv nota esenţială omenească, ne con­
servăm aceiaşi tendinţă de confienţă. — fie cu ori câte rezerve,
şi le primim măcar unele dintre „cunoştinţele" ce ne relatează. Acea­
sta înseamnă că oricărui om normal îi recunoaştem o relativă şi ori­
cât de circumstanţiată autoritate informativă.
In definitiv nu pentru acordarea confienţei noastre avem ne-
voe de anumită justificare logică prealabilă ci numai pentru refu­
zarea ei. Acordarea confienţei are loc aşa dar în mod aprioric, spon­
tan şi aproape mistic, de îndată ce calitatea de om este recunos­
cută cuiva.
Postulatul veridicităţii şi al sincerităţii omeneşti, fără de care

1) Emile Meyerson: .^Identité iet réalité". 1908. Chap. III; în special

pag. 133.
 nici comunicarea interpsihică şi deci nici vieaţa socială n'ar exista,
fără de care omenirea n'ar avea istorie şi fără de care nici ştiinţa
nu s'ar putea acumula peste veacuri şi generaţii, este ca şi celelalte
postulate : o atitudine pe care n'o justifică nici un argument „a
parte ante". Toată justificarea sa zace într'uin imperativ, — în im­
perativul pe care fiecare „ego" îl resimte : de a întinde punţi de le­
gătură spre cât mai mulţi „alter", deschizând astfel căi nouă pentru
dobândirea unui formidabil supliment la „experienţa" sa proprie.
Pentru a-ţi însuşi experienţa altora trebue deci să porneşti dela
un „part-pris", pe care ţi—1 propune Voinţa de a şti şi care nu e.
el însuşi, cunoştinţă ci numai: credinţă. E o credinţă de aceiaşi na­
tură cu aceea care-ţi îngădue îndrăzneala de a călca pe pământ
fără frica unei prăbuşiri în vid. Dar e de aceiaşi natură şi cu gestul
optimist care ne întemeiază orice proces de cunoaştere inductivă,
însăşi încrederea noastră în existenţa şi suibsistenţa lumii revelate
de simţuri nu este clădită pe o veritablă dovadă raţională ci tot pe
o credinţă de acelaş fel şi de origine similară. Acest viţiu de logică,
iniţial, nu-i poate răpi nici ei ceva din eficacitatea sau din valabi­
litatea sa.
T o t astfel, am putea recunoaşte, într'un sens, că ori ce „cu­
noştinţă socialmente relatată" este de aceiaşi natură cu revelaţiunea
religioasă, precum şi viceversa, că revelaţiunea religr'oasă nu ar fi o
cale de cunoaştere mad puţin întemeiată logiceşte decât cunoştinţa
socialmente relatată şi decât cunoştinţa inductivă. Singura condiţie
care le conferă întreagă valabilitatea este prealabila „credinţă".
La baza tuturor proceselor noastre cognitive stau anumite ati­
tudini inerente şi primordiale ale spiritului, care nu sunt ele-însele
logice dar care. dimpotrivă, întemeiază logica noastră.
Rigoarea logicei clasice începe numai prin subînţeleasa lor
proclamare şi adoptare. înainte de această adoptare, spiritul e nu­
mai legiuitor. După ea, el trebue să se supună, consecvent, pro­
priilor sale legi.
EUGENII! SPERANTIA
 DESPRE CRIZA FIZICEI TEORETICE

P A R T E A I.

Principial relativităţii.

Pare desigur foarte ciudat faptul că se vorbeşte de o criză a

fizicei teoretice.
Cum poate să se producă o criză în câmpul de cercetare a
unei ştiinţe pozitive? In adevăr, fizica este o ştiinţă experimentală:
obiectul ei este studiul schimbărilor cari se produc în domeniul feno­
menelor materiale iar metoda ei este observaţia şi experimentarea.
Odată chestiunea de studiat fixată, observaţia şi experimen­
tarea trebue să ducă la un rezultat. Unde poate fi loc pentru o
criză în domeniul acestei ştiinţe? Aşa ar fi. dacă fizica s'ar mulţumi
să măsoare numai diferitele mărimi fizice şi să le concretizeze prin
grafice sau să le consemneze în tabele. Dar dacă ar fi procedat în
felul acesta, ea nu ar fi putut înregistra strălucitele progrese înce­
pând din timpul Iui Galilei şi până în zilele noastre. De fapt ea nu
se mulţumeşte numai cu aceste rezultate, ci pe baza lor ea caută să
construiască o interpretare a fenomenelor lumei materiale. In acest
scop fizica construeşte anume noţiuni noi (iuţeală, acceleraţie, forţă,
energie entropie, lungime de undă. atomi, electroni, etc.) şi aooi
stabileşte relaţiuni între diferitele mărimi fizice pe cari le-a definit
şi cu ajutorul cărora poate să realizeze o descriere simplă şi completă
a fenomenelor cercetate. Dar pentru ca să ajungă la acest rezultat
ea are nevoie de o serie de generalizări a unor fapte sau relaţiuni
deduse din experienţă. Acestea sunt principiile sau axiomele fizicei
(principiul inerţiei, principiul conservărei energiei, principiul entro­
piei, principiur celei mai mici acţ'uni, principiul lui Fermat e t c ) .
Aceasta însă nu este de ajuns. Pentru a putea coordona cât mai
multe fenomene fizice şi să le interpreteze cât mai armonios, redu-
cându-le la un număr cât mai redus de principii ea făureşte anume
ipoteze interpretative: astfel sunt: ipoteza atomistică a materiei şi
electricităţei, ipoteza ondulatorie a luminei, ipoteza câmpului elec-
tromagnetic etc. Cu aceste elemente ajungem să dăm ienomenelor
naturei sau o interpretare mecanică, sau o interpretare electromag­
netică şi deci să construim un sistem al fizicei teoretice. Fireşte că
procedând în felul acesta am ajuns să depăşim experienţa. De aceia
în elaborarea acestui sistem al fizicei teoretice suntem nevoiţi să
folosim o altă metodă: în locul inducţiei întemeiată pe observaţie şi
experimentare vom folosi metoda deductivă utilizând analiza ma­
tematică.
Idealul ar fi să putem construi, în acest fel, un sistem al fizicei
teoretice, care să reducă toate fenomenele la un singur principiu
fundamental.
In urmărirea acestui ideal s'au realizat progrese uimitoare în
decursul timpului. Până acum de curând fenomenele fizice se îm-
părţeau în grupe, după simţurile, cu ajutorul cărora luăm cunoştinţă
de transformările prin cari fiecare grup de fenomene se manifestă.
Astfel se vorbea de mecanică, acustică, căldură. Numai electrici­
tatea forma un grup mare de fenomene fizice căruia nu-i corespun­
dea nici un simţ. Astăzi acustica a intrat în domeniul mecanicei.
Optica, mulţumită teoriei electro-m&gnetice a luminei, a fost absor­
bită în întregime de electromagnetism. Căldura la rândul ei s'a
împărţit între mecanică şi electromagnetism. Teoria cinetică a ma­
teriei reduce căldura la mecanică iar totalitatea radiaţiunilor calo­
rifice a fost absorbită de optică sau mai exact de electromagnetism.
Putem spune că întreaga fizică se reduce azi la două. mari
categorii de fenomene: o categorie cuprinde totalitatea fenomenelor
cari privesc materia, iar altă categorie totalitatea fenomenelor cari
privesc radiaţiunile, déla cele mai lungi, cari folosesc în telegrafia
fără fir, până la cele mai scurte, cari constitue razele cosmice sau
1
ultrapătrunzătoare ) . Una este fizica materiei iar ceahltă este fizica
eterului.
Dar odată ajunşi la acest rezultat putem spune fană nici o
exagerare, că a isbucnit şi criza despre care vorbeam la început.
O expunere a acestei faze critice a desvoltărei fizicei teoretice
este obiectul acestui studiu.
- *
* *
Ceace a caracterizat desvoltarea fizicei teoretice în decursul
secolului al X l X - l e a a fost credinţa că o interpretare mecanică a
fenomenelor naturei este posibilă şi mai mult decât atât că toate
fenomenele lumei fizice sunt în esenţa for de natură mecanică.
Această concepţiune care, evident că a (adus, lia timpul ei,
servicii mari ştiinţei, se reduce la străduinţa de a explica orice dife-

1) Asupra acestor din urmă radiaţkini s'a emis în utómtíi timp părerea
că ele ar fi de natură corpusculară.
rentieri calitative prin mişcarea ultimelor elemente, în care se poate
descompune materia.
Sunt o serie dé împrejurări care explică cum de s'a ajuns la
această concepţiune mecanică a fizicei teoretice.
In primul rând trebue să ţinem seamă că dintre toate ramurile
fizicei, aceia care a ajuns mai repede să se constitue definitiv în-
tr'un corp de doctrină bine definit, devenind o ştiinţă deductivă, a
fost mecanica raţională sau mecanica analitică. Era firesc ca toate
ştiinţele experimentale, cari prin urmare conduc la măsurători şi cari
pot utiliza matematicile, să încerce să se constitue într'un sistem co-
herent, după modelul mecanicei. Evident, fizica se înfăţişa ca fiind
cea mai indicată să încerce acest lucru, iar acest ţel părea că ar
putea fi atins dacă s'ar ajunge să se reducă toate fenomenele fizice
îa o interpretare mecanică.
Un alt motiv care explică triumful acestei concepţiuni, sunt
rezultatele fericite la care s'a ajuns în mecanica cerească, mulţumită
aplkărei, în mod consecvent, a legei atracţiunei universale în inter­
pretarea mişcărei corpurilor cereşti. Toată străduinţa fizicienilor se
reducea în încercarea de a explica fenomenele fizicei prin ajutorul
unor forţe de atracţie, analoage cu forţa de atracţie newtoniană, cari
s a r exercita între ultimele elemente ale materiei. Nu se poate con­
testa că unele fenomene, cum sunt cele capilare, în cazul lichidelor
în contact cu alte corpuri, au putut fi admirabil de bine interpretate,
admiţând u-se existenţa unor asemenea forţe de atracţie, numite şi
forie centrale. între moleculele corpurilor în contact. D e asemenea
şi tc oria cinetică a materiei a înregistrat succese strălucite pornind
dela aceiaşi ipoteză.
In fine nu puţin a contribuit, la întărirea convingerei că nu­
mai o interpretare mecanică a fenomenelor fizice poate conduce la o
explicaţie definitivă a acestor fenomene, faptul că s'a găsit pentru
principiu! energiei posibilitatea unei interpretări mecanice.
Acest principiu, care domină totalitatea fenomenelor fizice,
poate fi considerat, dacă reducem toată realitatea materială la miş­
carea unor elemene discrete sub influenţa forţelor centrale, la o
generalizare a teoremei forţelor vii din mecanică. Faptul că prin­
cipiul conservărei energiei, căruia se supun toate schimbările din
lumea fizică, poate fi redus la teorema conservărei forţelor vii din
mecanică, făcea şi mai evidentă posibilitatea unei interpretări meca­
nice a fenomenelor fizice.
Cu toate că fizica a putut realiza însemnate progrese, călău-
zindu-se de interpretarea mecanică a fenomenelor, ce le cercetează,
au existat totdeauna oameni de ştiinţă cari nu puteau admite că
complexitatea acestor fenomene să poată fi explicată prin fenomene
atât de simple ca mişcarea elementelor discrete, la cari se putea
admite că se reduce materia.
 Conflictul dintre aceste două puncte de vedere diametral opuse
nu a devenit însă acut de cât în ultimele trei deceni şi a condus la
o schimbare profundă, care a coprins nu numai fizica, dar şi ştiinţele
înrudite (chimia şi astronomia) şi chiar teoria cunoaşterei. Acest
conflict constitue unul din aspectele crizei despre care vorbeam la
începutul acestui studiu. Ne propunem să arătăm mai în detaliu; în
ce constă acest conflict şi cum a fost el soluţionat.
•
Din expunerea făcută mai sus se vede clar că interpretarea
mecanică a fenomenelor fizice ne conduce în mod firesc să admitem
că materia este formată din elemente discrete, numite molecule.
D e altă parte fenomenele chimice ne-au condus la rezultatul
că moleculele la rândul lor sunt alcătuite din atomi, putând exista
însă şi molecule formate dintr'un singur atom. Există un număr
infinit de molecule, nu există însă de cât 92 specii de atomi dife­
riţi, dintre cari până acum se cunosc 90.
Alte fenomene ca: disociaţia electrolitică, descărcarea elec­
trică în gaze, radioactivitatea, seriile spectrale, au arătat de altă
parte că şi atomul trebue să fie considerat ca având o constituţie
foarte complexă. Toate aceste fenomene ne conduc la concluziunea
că atomul este alcătuit dintr'un număr de protoni şi un număr de
electroni. D e curând s'a descoperit şi echivalentul positiv al elec­
tronului, adică positronul.
U n pozitron şi un proton au o sarcină elementară pozitivă
iar un electron are o sarcină elementară negativă, ambele aceste
sarcini elementare fiind egale. Intr'un atom neutru, din punct de
vedere electric, există un umăr de protoni egali cu numărul elec­
tronilor. Când atomul nu mai este neutru, din punct de vedere
electric înseamnă că a pierdut sau a câştigat unul sau mai mulţi
electroni după cum el apare cu o sarcină pozitivă sau negativă. In
acest caz se zice că acel atom este ionizat.
Dacă acum câteva decenii în urmă, atomul şi electronul pă­
reau că sunt numai nişte simboluri fără nici o realitate fizică, azi
nimeni nu se mai îndoeşte de realitatea lor.
Moleculele, atomii, electronii, pozitronii şi protonii sunt într'o
continuă mişcare, agitaţie şi vibraţie.
Fenomenele fizr'ce se expJică prin mişcarea acestor ultime
elemente discrete ale materiei şi ale electricităţei.
D e fapt nici nu mai este necesar să facem deoseb-'rea dintre
una şi atlta pentrucă în ultima analiză materia se reduce la elec­
tricitate.
Această cinetică atomística este singura interpretare posibilă
a dispersiunei luminei, a razelor catodice, a radioactivităţei etc. Con-
 cepţiunea aceasta mecanică a materiei a pătruns mai întâi în ştiinţă
sub formă de teoria cinetică a gazelor stabilind o serie de rezultate
cari au rămas definitiv câştigate pentru ea.
Important din punct de vedere metodologic este faptul că
această teorie a făcut necesar să se introducă în studiul unor feno­
mene fizice metoda statistică şi calculul probabilităţilor. Pe când
însă până acum vre-o trei decenii această metodă şi acest calcul
erau rezervate numai în domeniul teoriei cinetice a materiei, ele tind
azi să se extindă în toate domeniile fizicei. Nu este de mirare dacă
azi, după cum vom vedea, însă-şi determinismul fenomenelor şi no­
ţiunea de cauzalitate. încep a fi discutate şi se pare că sunt motive
serioase, cari ne îndreptăţesc să admitem, că pentru fenomenele
ce se petrec în interiorul atomului nu se mai poate vorbi de un
determinism cauzal.
De aceia am afirmat mai sus că schimbările radicale ce s'au
petrecut în domeniul fizicei teoretice, depăşesc cadrul acestei ştiinţe
pentru a atinge şi domeniul „teoriei cunoaşterei".
In cele ce urmează vom avea posibilitatea să punem şi mai
bine în evidenţă acest fapt.
Prima dificultate care s'a ridicat în calea concepţiunei meca­
nice a fenomenelor fizice a fost descoperirea faptului că în natură
se produc două categorii de schimbări sau procese fizice: unele sunt
procesele reversibile^ celelalte sunt procesele ireversibile.
Dacă un sistem material poate trece dintr'o stare A în altă
stare B , printr'o serie de transformări succesive şi dacă apoi putem
să readucem sistemul din starea B în starea A prin alte transfor­
mări aşa în cât după ce sistemul a ajuns din nou în starea A, să
nu mai rămâne în natură nici o modificare permanentă, atunci spu­
nem că trecerea din starea A în starea B constitue un proces rever­
sibil Toate fenomenele pur mecanice. în care nu se produce nici o
frecare, sunt exemple de fenomene reversibile. Bună oară oscilaţiile
;
unui pendul sau mişcarea unei planete în jurul soarelu . De asemenea
şi toate fenomene'e electromagnetice, întrucât nu sunt însoţite de
producere de căldură sau de descărcări electrice, sunt fenomene
reversibile. T o t astfel transformările cari au loc într'un sistem ma­
terial prin variaţiunea temperaturei şi presiunei, întrucât aceste va-
riaţiuni se fac foarte lent aşa c ă în orice moment sistemul dat să
poată fi considerat ca fiind în echilibru de temperatură şi de presiune
cu mediul ambiant, sunt transformări sau procese reversibile.
Din potrivă dacă un sistem trece dintr'o stare A îrutr'o altă
stare B . printr'o serie de transformări cari determină anume modi­
ficări în natură şi dacă apoi nu este posibil să readucem din nou acel
sistem în starea iniţială A prin o serie de alte transformări cari să
facă să dispară definitiv acele modificări, trecerea sistemului din sta­
rea A în starea B constitue un proces ireversibil.
 Bunăoară dacă avem două corpuri, la temperaturi diferite, în
contact, ştim că fluxul de căHură se va scurge dela corpul mai
cald la cel mai rece (fenomenul conductibilităţei termice). Prin
acest proces o anume cantitate de căldură Q va trece de pe primul
corp pe cel de al doilea. Această cantitate de căldură reprezintă
modificarea produsă în natură în sistemul celor două corpuri cari
din starea iniţială, când erau separate (starea A ) a trecut în starea
finală când au fost puse în contact, ceiace a permis acel schimb de
căldură (starea B ) . Pentru ca să readucem sistemul acestor două
corpuri în starea iniţială, ar trebui să luăm cantitatea de căldură Q
dela cel de al doilea şi s'o redăm celui dintâi şi apoi să le separăm.
Experienţa ne arată însă că aceasta nu este posibil de realizat decât
dacă cheltuim o anume cantitate de lucru mecanic, bunăoară lăsând
.să cadă o greutate dela o înălţime oare care. Acest lucru mecanic
este o modificare ce se produce în natură şi care ar trebui să fie
complet înlăturată pentru c a transformarea considerată să fie rever­
sibilă. Experienţa ne arată însă că aceasta este imposibil, aşa că
trecerea căldurei prin conductibiliitate depe un corp cald pe altul
mai rece este un fenomen ireversibil.
Tot astfel când două corpuri se freacă avem de a face cu un
fenomen ireversibil, pemtrucă această căldură, produsă prin frecare,
constitue o modificare permanentă care nu mai poate fi înlăturată
complet din natură.
Fenomenele electromagnetice însoţite de căldură sau descăr­
cări electrice, radiaţiunea energiei, sub orice formă, fenomenul difu-
ziunei corpurilor unele în altele, sunt atâtea exemple de fenomene
ireversibile.
Dacă de altă parte ţinem seamă că este imposibil să mişcăm
un corp fără ca el să vină în contact cu alt corp şi deci fără ca să se
producă frecare, de asemenea dacă ţinem seamă că nu se poate pro­
duce un curent electric, fără ca să nu se producă căldură, iar razele
electromagnetice nu se pot deasemenea produce fără căldură şi fără
absorbţie şi emise de energie şi că în fine procesele termo-dinamice,
excesiv de lente şi formate dintr'o succesiune de stări de echilibru
sunt numai procese ideale, vedem că fenomenele fizice sunt prin
natura lor ireversibile şi că numai în condiţhini cu totul excepţionale
se poate vorbi de fenomene reversibile.
Nu putem insista mai mult asupra ireversibilităţei fenomenelor
naturei. Lămuririle date ne vor permite să înţelegem de ce existenţa
lor a constituit o dificultate pentru concepţia mecanică a fenomene­
lor fizice.
In adevăr, fenomenele mecanice sunt prin natura lor reversi­
bile, dacă prin urmare toate celelalte fenomene ar fi şi ele în esenţa
lor tot de natură mecanică. ireversibiMflatea fenomenelor fizice nu
ar putea exista. Experienţa ne arată însă că tocmai aceasta este cazul
general şi numai în condiţiuni cu totul excepţionale se pot realiza
fenomene reversibile.
Se părea că aceasta va da lovitura de graţie concepţiei meca­
nice; totuşi ea â fost salvată mulţumită genialei interpretări a ire-
versibilităţei dată de Ludwig Boltzmann. El a arătat că de oare ce
materia este constituită din molecule în număr foarte mare, toate
transformările cari se produc tind să conducă la o cât mai. uniformă
distribuţie a moleculelor şi a energiei lor cinetice. O asemenea dis­
tribuţie uniformă odată realizată este imposibil ca în mod spontan
să se producă o altă grupare a moleculelor şi o altă repartiţie a
energiei lor, aşa ca să revenim ila starea iniţială a sistemului dat.
Prin urmare trecerea dintr'o stare A în starea finală B , când
se face în mod spontan, este mai probabilă decât trecerea inversă
In aceasta constă în fond ireversibilitatea fenomenelor.
Căldura se scurge de pe corpul cald pe cel rece, două gaze
în contact difuzează unul în altul, un corp cald emite radiaţiuni,
pentru că, prin aceasta, ele trec în stări cărora 'lie corespunde o pro­
babilitate cu mult mai mare decât aceea care corespunde stărei lor
iniţiale.
Fenomenele fizice sunt prin urmare ireversibile pentru că sis­
temele materiale, dacă sunt sustrase ori cărei acţiuni străine, trec
in mod spontan dintr'o stare mai puţin probabilă în alta mult mai
probabilă. Odată această stare atinsă ele nu se mai pot întoarce
in starea iniţială decât numai dacă facem să intervină o acţiune ex­
terioară sistemului d a t ; această intervenţie presupune însă că în
natură se produce o anume schimbare, care nu mai poate apoi să
fie înlăturată.
Dar tocmai în aceasta constă ireversibilitatea fenomenelor
fizice.
Ca să rezumăm cele spuse până aci ar trebui să observăm că
dacă dintr'o stare A a unui sistem material putem trece într'o stare
B , printr'o transformare reversibilă, atunci stările A şi B sunt echi­
valente pentru că şi trecerea inversă este posibilă, fără ca în natură
să rămână vre-o modificare permanentă. Dacă însă această trecere
=;e face în mod ireversibil starea B se deosibeşte de starea A, într'un
chip oare care, pentru că trecerea inversă nu se poate, decât numai
printr'o modificare, care lasă o urmă permanentă în natură.
Se ştie că în orice stare s'ar găsi un sistem material, există o
funcţiune de mărimile cari definesc acea stare (temperatură, pre­
siune iuţeală, câmpul electric şi magnetic, poziţia corpului faţă de
altul) şi care poartă numele <J energia sistemului dat, în starea
e

considerată. Dacă sistemul este izolat, această mărime păstrează o

valoare bine determinată, ori care ar fi transformările cari s'ar
produce în interiorul său. (Principiul conservărei energiei).
Clausius a arătat că mai există o altă funcţiune, pe care el a
numit-o entropie, care de asemenea depinde de mărimile cari defi­
nesc starea unui sistem, dar care în cazul unui sistem izolat, rămâne
constantă dacă sistemul suferă o transformare reversibilă, sau creşte
dacă această transformare este ireversibilă. Cu alte cuvinte entropia
corespunzătoare star ei iniţiale A este egală cu entropia corespunză­
toare stărei finale B, dacă trecerea dela A la B se face reversibil
şi din potrivă entropia stărei A a sistemului este mai mică decât a
stărei B . dacă trecerea dela A la B se face ireversibil (principiul
entropiei).
După interpretarea dată de Boltzmann ireversibilitatea rezultă
că între probabilitatea unei stări şi entropia ei trebue să existe o
relaţ'une. S e arată în adevăr că entropia unui sistem material, care
se găseşte într'o anumită stare, este proporţională cu probabilitatea
ca acea stare â sistemului să se poată produce.
Iar principiul entropiei se poate enunţa: procesele fizice au
loc in sensul în care entropia creşte sau în sensul în care probabili­
tatea producerii unei anume stări creşte.
Am dat toate aceste lămuriri pentru a arăta că concepţiunea
lui Boltzmann conduce la relaţiuni matematice bine definite şi pentru
a ilustra cu un exemplu cum noţiunea de probabilitate se introduce
in interpretarea fenomenelor fizice. Vom vedea că cu cât ne apro­
piem mai mult de interpretările mai recente ale fizicei teoretice, cu
atâta şi ideia de probabilitate câştigă mai mult teren.
Boltzmann a salvat însă concepţiunea mecanică a fenomenelor
naturei arătând că dacă ne scoborîm până la molecu'e ireversibili­
tatea dispare. Numai faptul că noi nu putem observa decât rezultatul
mijlociu (statistic) al mişcărei şi ciocnirei moleculelor (presiunea,
temperatura, densitatea etc.) numai din această cauză fenomenele,
privite sub aspectul lor macrocosmic, apar ca fiind ireversibile.
Ireversibilii ta tea am văzut că presupune o structură moleculară
a materiei. D e altă parte interpretarea mecancă a fenomenelor fi­
zice ne conduce de asemenea la necesitatea de a admite această
structură moleculară a materiei. De aci nu trebue să deducem însă
că existenţa acestei structuri moleculare cade sau se menţine odată
cu această concepţiune mecanică.
De fapt această teorie cinetică a materiei s'a arătat utilă în
foarte multe domen'i ale fizicei. E a a lămurit procesul absorbţiunei
:
şi emisiunei rad aţiunilor ; ea a explicat mişcarea browniană, acest
fenomen devenind dovada palpabilă a existenţei moleculelor etc.
Rezumând putem spune că în domeniul căldurei, chimiei, teoriei
electronice atomismul s'a dovedit că nu este numai o ipoteză, ci o
teorie care corespunde unei realităţi fizice bine definite.
D e aceia concepţiunea mecanică a putut dispare din teoria
fizică, pe când atomismul a rămas.
Ultima încercare grandioasă de a da o interpretare mecanică
tutulor fenomenelor fizicei o datorăm lui Heinrich Hertz, cel din
urmă mare reprezentant al fizicei clasice, înţelegând prin aceasta,
fizica teoretică dela mij'loeul secolului trecut.
După Hertz nu există decât un singur fel de energie: energia
cinetică. Toate celelalte forme de energie, cum sunt: energia poten­
ţială, energia electro-magnetică, energia termică, energia chimică
nu sunt în realitate decât tot energia cinetică a mişcărei unor puncte
materiale invizibile, iar ceiace face ca aceste diferite forme de ener­
gie să se prezinte sub diferite înfăţişări, se datoreşte legăturilor cari
există între aceste puncte materiale şi cari determină iuţeala şi po­
ziţia lor. După Hertz toate mişcările din natură se reduc în ultima
analiză lia inerţia materiei.
Trebue să adăugăm că Hertz a dat mai mult un program pe
baza căruia să se poate construi o teorie mecanică a fenomenelor
fizice, dar nu a făcut nici o încercare să arate în ce fel trebue să
înţelegem aceste puncte materiale ascunse şi legăturile dintre ele,
aplicând aceste ipoteze la un caz special concret. D e fapt desvolta-
rea fizicei teoretice, de'a începutul acestui secol, ne-a depărtat tot
mai mult de această concepţiune mecanică.
*
# *
Dificultatea cea mare a întâlnit-o această concepţiune când
a trebuit să interpreteze mecanic eterul lutnnos. S e ştie că pentru
a explica fenomenele luminoase s'au emis două teorii: teoria cor-
puscularâ sau teoria emisiunei (Newton) şi teoria ondulatorie (Huy-
gens). In prima jumătate a secolului X I X - l e a în deosebi în urma
cercetărilor clasice ale lui Fresnel. teoria ondulatorie a luminei a
fost aceia care s'a impus, pentrucă numai ea era în stare să explice
simplu şi riguros fenomenele de interferenţă şi de difracţie ale
luminei.
De oare ce pe atunci concepţiunea mecanică era aceia care
prevala, era firesc să se încerce o interpretare mecanică şi a fenome­
nelor luminoase. S'a admis prin urmare că lumina se propagă sub
formă de unde, într'un mediu elastic numit eter.
Dar toate încercările de a se aplica şi eterului ecuaţiile teoriei
eliasticităţei corpurilor solide, conduceau la rezultatul că lumina
trebue să se propage atât sub formă de unde transversale cât şi sub
formă de unde longitudinale. Faptul că lumina prezintă fenomenul
polarizaţiei, nu ne permite să admitem că ea s'ar putea propaga şi
sub formă de unde longitudinale. In adevăr fenomenul polarizaţiei
Luminei nu esté compatibil decât numai cu propagarea ei sub formă
de unde transversale. Trebuia prin urmare imaginat un eter elastic
în care undele longitudinale nu se pot produce. Aceasta nu se poate
obţine decât numai dacă am admite că eterul are o compresibilitate
infinit de mică sau infinit de mare. Dar chiar atribuind eterului pro-
 prietăţi atât de curioase tot nu este posibil să satisfacem complet
> condiţiunile la limita, cari trebuesc îndeplinite pe suprafaţa de sepa­
raţie a două medii diferite.
Pentru ca să se înlăture toate aceste dificultăţi s'au emis tot
felul de ipoteze ajutătoare, care au complicat teoria mecanică a pro-
pagărei luminei fără ca să poată înlătura toate dificultăţile. Mai
mult decât atât, această teorie complicată a creiat controverse, cari
.s'au dovedit că nu au nici un fundament real. pemtrucă nu putea
să se decidă între ele, prin măsurători fizice. Astfel a fost contro­
versa dintre Fresnel şi Neumann, cu privire la direcţia vibraţiei
•rectilinii a luminei polarizate, faţă de planul de polarizaţie. Fresnel
susţinea că vibraţia se face perpendicular pe acest plan, pe când
Neumann susţinea că ea are loc în acest plan deşi nici teoretic şi
nici experimental nu se putea decide între aceste două puncte de
-vedere.
Toată această controversă a fost înlăturată de îndată ce Max­
well a arătat că lumina nu este în fond decât un fenomen electro-
dinamic (teoria electro-magnetică a luminei).
Dar această nouă teorie a luminei nu a făcut decât să depla­
seze problema. Nu se mai punea chestiunea să se explice mecanic
fenomenele luminoase, ci această interpretare trebuia găsită pentru
toate fenomenele electromagnetice. Dificultăţile unei asemenea inter­
pretări se concentrau tot asupra eterului, care devenise, între timp,
nu numai vehiculul luminei. dar şi al tutulor fenomenelor electro­
magnetice, cari se propagă în vid. Toate încercările au rămas însă
: zadarnice, pentruca nu s'a putut găsi o explicaţie mecanică mulţu­
mitoare a proprietăţilor eterului.
Gu toate că s'a stabilit că între energia electrică şi energia
magnetică există acejaş raport ca şi între energia cinetică şi cea
-potenţială, nu se putea hotărî dacă energia electrică sau energia
magnetică trebuia concepută ca fiind identică cu energia cinetică.
Prima posibilitate conducea la optica lui Fresnel, cea de a doua la
optica lui Neumann. Am văzut însă că nici consideraţiuni teoretice
şi nici verificări experimentale nu puteau decide între aceste două
•posibilităţi. Dacă însă fenomenele electromagnetice în eterul liber nu
puteau fi interpretate satisfăcător în mod mecanic, în schimb însă
ele puteau fi exprimate cu mare preciziune şi în cele mai mici amă­
nunte prin ecuaţiile diferenţiale aîe lui Maxwell şi Hertz valabile
pentru spaţiul vid (eterul liber, necuprins în materie). Valabilitatea
acestor ecuaţiuni diferenţiale pentru fenomenele electromagnetice în
eterul liber înseamnă însă că o interpretare mecanică a aceestor fe­
nomene nu este posibilă.
Experienţa trebuia să decidă între aceste două posibilităţi şi
fea a decis pentru ecuaţiile lui Maxwell-Hertz şi împotriva concepţiei
¡mecanice a fenomenelor electromagnetice.
 - In adevăr., ori cum am imagina structura eterului, se "pune
întrebarea, dacă în cazul când un,corp transparent se mişcă, eterul
cuprins în el se mişcă împreună cu acel corp sau se mişcă numai în
parte sau rămâne în repaus. ' . .'
A

Ţinând seama că lumina se propagă în gaze aproape cu aceiaşi

iuţeală ca şi în vid, putem trage concluziunea că eterul, în care se-
propagă undele de lumină, nu este influenţat în mod sensibil de
aerul în mişcare, ci rămâne în repaus când aceste unde străbat aerul.
Lucrul acesta a fost verificat, încă din secolul trecut, prin experienţe
de interferenţă foarte precise făcute de Fizeau. Dar acum se pune
întrebarea inversă: cât de mare este iuţeala cu care atmosfera te­
restră se mişcă faţă de eterul luminos? Toate încercările făcute pen­
tru a răspunde prin măsurători, precise la această întrebare au dat
un rezultat negativ. Chiar şi experienţele celebre ale lui Michelscti,
cari comportau o foarte mare precisiune. nu au dat decât acelaş
rezultat negativ. Prin nici un mijloc nu s'a putut pune în evidenţă-
influenţa mişcării pământului asupra fenomenelor optice cari se
propagă în atmosfera terestră:
Pentru ca să se explice acest rezultat negativ s'au emis diferite,
ipoteze. Cea mai cunoscută este aceia a lui Lorenz-Fitzgerald, după.
cari un corp în mişcare suferă o con tracţiune în sensul mişcărei.
Aceasta înseamnă c ă dimensiunile paralele cu sensul mişcărei se
scrutează într'un anume raport. Lorenz şi Fitzgerald au ales acest,
raport în aşa fel în cât să se justifice rezultatul negativ al experien­
ţelor lui Michelson. Această ipoteză are neajunsul că este imaginată.
ad-hoc pentru ca să explice rezultatul negativ al tutulor experienţelor
cari au de scop să pună în evidenţă mişcarea de translaţie a pămân­
tului faţă de eter.

* •
In loc de a urma această cale, care ne conduce la ipoteze arbi­
trare, Einstein a adoptat un alt punct de vedere care s'a dovedit a
fi bogat în consecinţe importante, dar care în acelaş timp a exclus,
definitiv din ştiinţă posibilitatea unei interpretări mecanice a feno­
menelor fizice.
Einstein ia rezultatul negativ ale experienţelor amintite mai
sus ca punct de plecare pentru interpretarea fenomenelor fizice. De
vreme ce este imposibil ca prin experienţe optice sau electromagne­
tice să punem în evidenţă mişcarea de translaţie ia pământului în
raport cu eterul în repaus, nu rămâne decât să admitem acest re­
zultat ca un fapt dovedit definitiv prin cercetările experimentale şi
pe care nu mai este necesar să-1 mlai interpretăm. Fenomenele fizice
sunt de aşa natură în cât această mişcare de translaţie nu poate fi
pusă în evidenţă prin nici un mijloc. Acest rezultat Einstein îl
ridică la rangul unui principiu fundamental al fizicei, cunoscut sub-
 numele de: Principiul relativităţei restrânse şi care se poate enunţa
în modul următor: esre imposibil prin nici un mijloc să putem pune
in evidenţă mişcarea de translaţie rectilinie şi uniformă a unui corp
in raport cu eterul luminos şi deci nu are nici un înţeles fizic să se
vorbească de o asemenea mişcare.
Aceasta înseamnă că dacă doi observatori se mişcă cu o miş­
care uniformă, dar cu iuţeli diferite, fiecare din ei va putea afirma
c ă el este în repaus faţă de spaţiul vid (eterul luminos) şi nu avem
nici un mijloc să decidem în favoarea unuia sau altuia din aceşti
•doi observatori.
Sub această formă mai generală principiul relativităţei a fost
formulat mai întâi de către Einstein. Cu aplicaţie numai la mecanică
acest principiu se cunoaşte din timpul lui Galileu şi Newton. Acest
principiu al relativităţei se găseşte cuprins în însă-şi ecuaţiile fun­
damentale ale mişcărei, deoarece acestea cuprind numai accelera­
ţiile nu însă şi iuţelile punctelor materiale. Importanţa introducerei
în mecanică a acestui principiu al relativităţei a fost foarte mare.
Numai faptul că s'a acordat acestui principiu o valabilitate generală
în domeniul mecanicei, concepţiunea Coperhiciană a sistemului lumei
a putut să-şi facă un drum în fizică, deoarece acest principiu garanta
independenţă tutulor fenomenelor terestre faţă de mişcarea pămân­
tului. Dacă acest principiu nu ar fi fost valabil ar fi trebuit să ţinem
seamă pentru ori ce fenomen terestru şi de mişcarea de translaţie
a pământului, ceiace ar fi complicat foarte mult interpretarea acestor
fenomene.
T o t astfel şi electrodinámica: lui Hertz este în întregime con­
struită pe acest principiu al relativităţei, pentru că ea nu admite
mişcarea absolută faţă de eter ci numai mişcarea corpurilor unele
faţă de altele. Dar electrodinámica Iui Hertz prezintă un alt neajuns.
După concepta lui trebuie să admitem că un corp în mişcare târăşte
după el şi eterul luminos. Dar această concepţie nu a fost verificată
de loc în cazuî general şi numai parţial în cazul lichidelor în mişcare.
Cercetării'le lui Fizeau au arătat că pentru fenomenele electro­
dinamice cari au loc în gaze mişcarea acestora este cu totul indife­
rentă. Dacă prin urmare admitem că pentru propagarea acestor fe­
nomene este necesar un mediu oarecare, cum ar fi eterul, trebuie
să admitem că acesta rămâne în repaus, oricare ar fi mişcarea unui
corp gazos.
Lorentz a adoptat acest punct de vedere şi a creiat astfel elec­
trodinámica eterului în repaus absolut.
După această teorie fenomenele electrodinamice se propagă
"în eterul în repaus şi nu sunt decât indirect influenţate de materia
prin care trec aceste unde electromagnetice. Această teorie permite
să se interpreteze toate fenomenele electrodinamice cunoscute până
la Lorentz, implicit şi experienţele făcute de Fizeau şi citate mai sus.
 Dar această teorie electrodinamică este în completă divergenţă
cu principiul relativităţei. Teoria eterului în repaus admite mişcarea
absolută a corpurilor, adică presupune că este posibil să se pună în
evidenţă mişcarea unui corp faţă de eterul luminos. Experienţele,
lui Michelson şi alte experienţe similare, care au arătat că nu se
poate pune în evidenţă prin nici un mijloc mişcarea pământului faţă
de eter, nu-şi pot găsi o explicaţie în această teorie decât dacă ad­
mitem ipoteza eontracţiunei materiei în sensul mişcării, despre care
am vorbit mai sus.
Am văzut însă că Einstein, formulând principiul relativităţei
aşa ca să se aplice atât fenomenelor mecanice cât şi celor electro-
dinamice, a înlăturat dintr'o dată toate aceste dificultăţi. Admiţând
aceasta, principiul eontracţiunei materiei în sensul mişcărei apare ca
o consecinţă logică, iar nu ca o ipoteză arbitrară.
Dar principiul relativităţei al lui Einstein a avut o consecinţă
de cea mai mare importanţă pentru expunerea ce o facem în acest
studiu.
Dacă admitem acest principiu înv forma dată de Einstein tre­
buie să renunţăm la ipoteza care se găseşte la baza eleotrodinamicei
eteru'ui în repaus: adică trebue să renunţăm la existenţa eterului
ca fiind mediul în care se propagă undele electromagnetice.
Aceasta este necesar deoarece, de îndată ce un asemenea
mediu ar exista, trebuie să admitem că putem defini iuţeala unui
corp în mişcare în raport cu acest mediu. Dar tocmai această posi­
bilitate este înlăturată prin principiul relativităţei. In felul acesta
eterul dispare din interpretarea fenomenelor electrodinamice şi tot
deodată dispare şi posibilitatea de a interpreta mecanic <acestei feno­
mene. In Jocul eterului care ar umple spaţiul vid, rămâne numai
acest spaţiu în care energia electromagnetică se propagă şi în care
se găsesc atomii materiei ponderabile.
Dar odată ajuns la acest rezultat mulţumită principiului for­
mulat de Einstein, a isbucnit şi criza despre care vorbeam în altă
parte a acestui studiu.
Concepţiunea mecanică a fost definitiv înlăturată din fizică,
fapt pe care mulţi fizeieni îl regretă, pentrucă, prin aceasta, teoriile
fizice au încetat să fie intuitive. Cum să ne mai imaginăm propa­
garea undelor luminoase şi a undelor electromagnetice în genere,
daca nu mai există un mediu în care aceste unde să se poată pro­
paga ?
Pr'ncipiul relativităţei a condus de altfel la revizuirea tutuîor
concepţiilor fundamentale şi în primul rând ne-a condus la revi­
zuirea metodelor de măsurat spaţiul şi timpuî.
După acest principiu o indicaţ'e asupra timpului are un înţeles
în fizică, numai atunci când ţinem seamă de mişcarea observatorului
pentru care acea indicaţie trebuie să fie valabilă. Noţiunea de simul-
taneitatea pierde din înţelesul ei absolut, cu care am fost deprinşi.
Două fenomene care se produc în două puncte A şi B în mişcare
pot fi simultane pentru un observator care participă la mişcarea
celor două puncte şi nu vor fi simultane pentru un alt observator,
care ar fi în repaus faţă de acele două puncte. De aci urmează că
cei doi observatori măsoară timpul în altfel. Aceasta este uşor de
înţeles pentrucă principiul relativităţei cere numai ca cei doi obser­
vatori să nu se pună în contrazicere cu el însăşi, dar lasă posibili­
tatea ca indicaţiile asupra timpului celor doi observatori să nu con­
corde.
Dacă ne referim la interpretarea strict matematică pe care
Minkowski a dat-o principiuiui relativităţei, ajungem la concluziuni
cari pun la o şi mai mare încercare puterea noastră de abstracţie.
Minkowski a arătat că, pentru formularea matematică a acestui prin­
cipiu, trebuie să considerăm cele trei dimensiuni ale spaţiului precum
şi timpul ca fiind formal echivalente, cu condiţia să multiplicăm
timpul cu unitatea imaginară, adică cu rădăcina pătrată din -1. A -
jungem astfel la interpretarea fenomenelor fizice în spaţiu cu patru
dimensiuni în care „timpul imaginar" joacă rolul celei de a patra
dimensiuni.
Aci este necesar să dăm o lămurire pentru a nu lăsa să per­
siste o confuziune. Analogia descoperită de Minkowski între spaţiu
şi timp, care ne conduce la interpretarea fenomenelor fizice în spaţiul
cu patru dimensiuni, are numai un înţeles pur formal, ceiace rezultă
şi din faptul că nu timpul propriu zis este formal echivalent cu cele
trei dimensiuni spaţiale ci timpul imaginar, definit mai sus. Timpul
rămâne însă şi după principiul relativităţei, o realitate cu totul dife­
rită de aceia a spaţiului.
Acest amănunt se neglijează şi de aceia s'a putut afirma că
principiul relativitate! a condus la o modificare a noţiunei de timp
şi spaţiu. O asemenea interpretare este cu totul străină de spiritul
acestui principiu şi prin urmare cu totul falsă.
Toate aceste rezultate au însă marele neajuns că nu pot fi
traduse în imagini intuitive. De aci rezerva pe care mulţi o au faţă
de aceste consecinţe ale principiului lui Einstein. Dar poate fi oare
această cerinţă, de a traduce toate concepţiile în imagini intuitive,
o condiţie indispensabilă pentru acceptarea în ştiinţă a unor idei
noui ? Negreşit că nu. Măsura după care trebuie să apreciem va­
loarea unei.ipoteze fizice nu este posibilitatea de a o exprima prin
imagini intuitive, ci ea trebue apreciată prin ceiace poate să realizeze.
Cum stă din acest punct de vedere principiul relativităţei ?
Răspunsul este în favoarea lui, pentrucă acest principiu a permis
găsirea unor rezultate cu totul noui şi care au fost în întregime veri­
ficate prin experienţă şi cercetări de laborator.
Un prim rezultat este că nici un corp în natură nu poate că-
păta o iuţeală mai mare ca iuţeala luminei. D e aci se deduce că două
iuţeli nu se mai compun după llegea paralelogramului forţelor ci după
o lege mai complicată care nu permite nici odată să se obţină o
iuţeală rezultantă mai mare ca iuţeala luminei.
Se vede prin urmare că mecanica construită după acest prin­
cipiu va fi alta decât mecanica lui Newton. Această mecanică a lui
Einstein cuprinde însă ca un caz particular pe aceia a lui Newton.
In adevăr dacă corpurile se mişcă cu o iuţeală foarte mică faţă de
iuţeala luminei, mecanica lui Einstein se reduce la aceia a lui Newton.
Am văzut de altă parte că după principiul relativităţei putem
interpreta că lumea fizică, de care luăm cunoştinţă prin observaţie,
posedă patru dimensiuni, cari din punct de vedere formal sunt
identice şi pot fi substituite între ele.
Trei din ele sunt dimensiunile spaţiului, iar al patrulea este
timpul imaginar. Aceasta ne permite ca din orice lege fizică să
obţinem alte trei legi prin substituirea acestor coordonate între ele.
Iată cum trebuie să interpretăm această afiirmaţiune. S ă con­
siderăm legea care încoronează întregul sistem al fizicei teoretice
adică „principiul celei mai mici acţiuni". In expresiunea matematică
a acestui principiu intră cele patru coordonate ale universului înfcr'un
mod cu totul simetric. Din acest principiu fundamental se pot deduce
alte patru principii, corespunzătoare fiecare din ele, celor patru
coordonate ale universului. Celor trei dimensiuni spaţiale cores­
punde întreitul principiu al cantităţei de mişcare sau al impulsiunei
iar dimensiunei corespunzătoare timpului îi corespunde principiul
energiei. Acest rezultat ne arată fecunditatea principiului formulat
de Einstein. Mulţumită acestui principiu, principiul impulsiunei şi
acela al energiei se reduc în ultima analiză la principiul celei mai
mici acţiuni.
Cunoscând impulsiunea şi energia unui corp în mişcare se
poate deduce massa lui inertă. Dar principiul energiei ne conduce
la rezultatul că massa unui corp nu este o cantitate constantă ci o
1
funcţiune de iuţeala l u i ) . Această dependenţă a massei inerte a
unui corp de iuţeala lui este de aşa natură că massa creşte, când
iuţeala creşte, tinzând să devină infinit de mare când iuţeala corpului
se apropie de iuţeala luminei. Rezultatul acesta a fost verificat cu
mare preciziune prin măsurătorile făcute în laborator asupra massei
şi iuţelii electronilor cari constitue razele emise de unele corpuri ra­
dioactive.
S'a observat că în adevăr massa electronilor creşte cu iuţeala
lor tinzând spre infinit când iuţeala electronilor se apropie de iuţeala
luminei. înţelegem acum pentru care motiv în natură iuţeala luminei

1) Acest rezultat era cunoscut şi în electrodinámica lud Maxwell. Princi-

cipiul lui Einstein a permis să se găsească relaţia exactă dintre massă şi iuţeală.
nu poate fi depăşită de nici un corp în mişcare. După principiul
relativităţei iuţeala lum'nei joacă rolul unei iuţeli infinit de mare,
deoarece ea nu poate fi niciodată depăşită.
Un alt rezultat important, care se poate deduce din principiul
relativităţei, este faptul că energia posedă o inerţie întocmai ca şi
massa unui corp. Ne putem da seama de acest rezultat foarte im­
portant considerând energia sub formă de radiaţiuni, deci nelegată
de materie, şi care este emisă într'o anume direcţie de un corp care
s'ar găsi singur în spaţiu. O asemenea radiaţie exercită asupra unui
corp o anume presiune aşa că aceasta se va mişca într'o direcţie
opusă razelor emise (fenomenul reculului la proectile). S'ar putea
în felul acesta să se realizeze în spaţiu o mişcare absolută şi prin
urmare s'ar putea să determinăm mărimea ei. Aceasta este însă
contrar principiului relativităţei. Pentru a fi în concordanţă cu acest
principiu trebue să admitem că şi energia radiată posedă o inerţie.
In acest caz nu mai avem de a face cu o mişcare absolută, pentrucă
energia radiată care se propagă într'o direcţie şi corpul care se
mişcă în direcţia opusă, se comportă unul faţă de altul ca două
corpuri in mişcare şi deci nu avem de considerat decât mişcarea lor
relativă. Rezultă de aci că trebue să atribuim energie» o massă inertă
iar mărimea acestei masse se găseşte că este egală cu energia îm­
părţită cu pătratul iuţelei luminei. Acest rezultat ne arată că nu mai
trebue să facem nici o distincţiune intre energie şi massă. Pretutin­
deni unde întâlnim în spaţiu o cantitate de energie se găseşte şi o
cantitate corespunzătoare de massa inertă şi nimic nu ne împiedică
sâ admitem că de fapt în natură nu există decât energie, care în
atomii corpurilor se prezintă într'o stare de extremă concentraţie.
Iată prin urmare cum principiuili relativităţei restrânse ne per­
mite pedeoparte să stabilim o analogie formală între spaţiu şi timp,
iar pe de alta ne permite să deducem din principiul]! celei mai mici
acţiuni două alte principii fundamentale şi în acelaş timp ne conduce
să identificăm energia cu massa inertă.
Principiul relativităţei se arată prin urmare cu totul fecund în
rezultate noi şi verificabile prin experienţă. Aceasta este suficient
pentru ca acceptarea lui să fie justificată cu toate că înlăturând in­
terpretarea mecanică a fenomenelor fizice a făcut imposibilă construi­
rea de imagini care să concretizeze aceste fenomene.
D e fapt fizicienii au acceptat acest principiu şi toate conse­
cinţele lui, pentrucă el se întemeiază pe o serie de rezultate experi­
mentale (experienţele lui Michelson, etc.) şi deci nu are nimic ipote­
tic în formularea lui.
Cu totul altfel se petrec lucrurile cu principiul relativităţei ge­
neralizate formulat de Einstein în 1915 şi care a obţinut aprobarea
unora, dar şi desaprobarea altora. S ă vedem întrucât atitudinea a-
cestora din urmă este justificată faţă de generalizarea pe care Ein-
stein a dat-o principiului relativitate!, stabilit mai întâi de el pentru
cazul mişcărei de translaţie rectilinie şi uniformă.

• •
Einstein şi-a pus următoarea întrebare foarte firească : care
ar putea fi motivul ca principiul relativităţei să fie valabil pentru
toate fenomenele naturei numai în cazul mişcărei de translaţie rec­
tilinie şi uniformă ? Este oare un motiv ca această formă cu totuJ
specială de mişcare să se bucure de un loc deosebit în natură, aşa
ca să nu avem nici un mijloc de a putea decide între două corpuri
în mişcare faţă de altul, care este în repaus şi care este în mişcare ?
Dacă însă avem îndrăsneală să cugetăm asupra relativităţei,
în lumea fizică, până în cele din urmă consecinţe ale ei, ne dăm
;
perfect de bine seama că, d n punct de vedere logic, nu avem nici
un motiv să facem vre-o distincţie între mişcarea rectilinie uniformă
de o parte şi toate celelalte forme de mişcări, ori cât de complicate
ar fi ele.
In cazul principiului relativităţei restrânse, se statuează că nu
este posibil să punem în evidenţă în spaţiu o mişcare uniformă ab­
solută, ceeace este verificat prin experienţă. Einstein în 1915 a ge­
neralizat acest principiu pentru o r c e fel de mişcare, afirmând c ă :
nu este posibV să se pună în evidenţă mişcarea absolută a unui corp
oarecare în spaţiu ori care ar fi această mişcare. Acesta este princi­
piul relativităţei generalizate a cărui formui'are a determinat o vie
discuţie în lumea ştienţifică, prin consecinţele îndrăsneţe la care
conduce şi mai ales prin interpretările ia care a dat loc. Am văzut că
şi princ'phil relativităţei restrânse mu este lipsit de asemenea inter­
pretări îndrăsneţe. Este suficient să amintim numai interpretarea
amai'og'ei dintre spaţiu şi timp care a condus pe Minkowski să des­
crie fenomenele fizice ca având loc în spaţiul cu patru dimensiuni.
Cu toate acestea principiul relativităţei restrânse a fost acceptat fără
nici o dificultate, deoarece el nu prezintă decât generalizarea unor
rezultate stabilite definitiv prin experienţe precise, cum ar fi în
deosebi faimoasele experienţe ale lui Miehelson.
Cu totul altfel se prezintă lucrurile în cazul principiului rela­
tivităţei generalizate. Pentru a face această generalizare s'ar părea
că ne lîpseşte orice fundament empiric, de oarece experienţa pare a
1
confirma tocmai contrariul ). In a/devăr după principiul relativităţei,
astfel generalizat, ar trebui să nu putem pune în evidenţă mişcarea
de rotaţie a pământului în jurul axei sale. S e ştie însă că chiar dacă
un strat de nori ar acoperi în mod permanent bolta cerului aşa că
nu am putea pune în evidenţă această mişcare de rotaţie în raport

1) V o m vedea c ă acest fundament empiric există.

3*92 Enrié Ótetele şanu.

cu stelele fixe, tot am avea posibilitatea să o dovedim, prin diferite

experienţe făcute pe suprafaţa pământului, cum ar f i : pendulul lui
Foucault sau busola giroscopică, etc.
Fireşte că pusă astfel chestiunea, principiul relativităţei se
prezintă dela început lipsit de orice fundament empiric. Dacă din
punct de vedere logic acest principiu se poate admite, pentrucă nu
conţine în sine nici o contrazicere, din punct de vedere al condiţiu-
nilor pe care un postulat al fizicei trebue să lle satisfacă, negreşit
că acest principiu nu ar putea fi acceptat. Un asemenea principiu
trebue să cuprindă afirmaţie cu privire la o relaţie între diferite
mărimi fizice.
Care este însă această afirmaţie în cazul principiului relativi­
tăţei generalizate ? Einstein singur enunţă acest principiu în felul
următor : pentru formularea cea mai generală a legilor naturei, toate
sistemele de referinţe sunt echivalente oricare ar fi mişcarea acestora.
Prin aceasta trebue să înţelegem că dacă într'un caz alegem pentru
formularea matematică a legilor naturei, un sistem de axe de coor­
donate care se roteşte în jurul unui ax, iar în alt caz alegem ca
sistem de referinţă un sistem de axe de coordonate având o mişcare
variată, şi într'un caz şi în celălalt trebue să găsim aceiaşi formulare
matematică a acestor legi.
Sub o formă şi mai abstractă Einstein enunţă acest principiu
şi în felul următor : roate sistemele de coordonate cartesiene sunt
principial echivalente pentru formularea cea mai generală a legilor
naturei.
S e vede din însuşi acest mod de exprrmare,.că avem de a face
cu un principiu pur formal şi matematic. Intrebal|iirîcare trebue pusă
1
în primul rând nu este prin urmare a şti dacă avem de a" face cu un
principiu având un fundament empiric ci dacă "este posibilii să for­
mulăm legile naturei în aşa fel, încât condiţiunea impusă de acest
principiu să fie satisfăcută, dar descrierea fenomenelor naturei, expri­
mată în limbagiul matematic, să fie coherentă, armonioasă şi în depli­
nă concordanţă cu realitatea lumii fizice. Pentrucă să se ajungă'Ia
acest rezultat este însă necesar să se utilizeze calculul tensorial, un do­
meniu al matematicilor creat pentru cele mai abstracte speculaţiuni,
dar care s'a dovedit că se pretează admirabil pentru a permite ex­
primarea legior naturei în limbagiul matematic în aşa fel în cât
principiul relativităţei generalizate să fie satisfăcut. Aceasta constitue
evident o mare dificultate pentru a putea pătrunde şi înţelege com­
plexul de rezultate găsite pe urma acestui principiu şi caxi au condus
la o teorie fizică nouă, cunoscută sub numele de teoria relativităţei
generalizate. Din această cauză fizicienii cari n'au o suficientă cul­
tură matematică s a u dovedit cu totul refractari în a accepta acest
principiu şi teoria fizicei clădită pe acest fundament.
Dacă însă înţelegem principiul relativităţei generalizate ca*un
principiu pur formal şi matematic,, atunci justificarea lui nu mai pre­
1
zintă nici o dificulltate, iar lipsa unui fundament empiric ) nu mai
poate constitui un inpediment pentru, a-1 accepta. Astfel faptul că
noi putem pune în evidenţă mişcarea de rotaţie a pământului în jurul
axei sale nu poate constitui un argument care şă ne împiedice de a
accepta acest principiu, pentrucă acesta nu neagă,acest fapt,,ci nu­
mai, afirmă că fenomenele cari se petrec în natură se pot descrie şi
în.ippteza că mişcarea de rotaţie a pământului nu ar exista, iar for­
ţele centrifuge cari iau naştere din această rotaţie a r putea fi datorite
aeţiunei unor corpuri exterioare pământului cari ar produce o atrac-
ţiune identică în mărime şi direcţie cu aceste forţe centrifuge.
A întrebuinţa formularea matematică corespunzătoare rotaţiei
pământului în jurul axei sale sau a presupune că această rotaţie,
nu există ci efectele ei sunt înlocuite prin forţele de atracţie, amintite
mai sus şi a adopta formularea matematică corespunzătoare acestei
de a doua ipoteze, înseamnă a exprima unul şi acelaş fapt în două
moduri diferite. Este de văzut când este mai avantagios să adoptăm
pe unul sau pe celălalt.
Ceeace am spus despre mişcarea de rotaţie se poate generaliza
pentru orice fel de mişcare. In adevăr punctul de plecare ai teoriei
relativităţei generalizate este tocmai afirmaţia că o mişcare accelerată,
a cărui iuţeală variază prin urmare cu timpul, poate fi înlpcuită cu
o acţiune echivalentă datorită unei forţe gravitaţionale sau invers.
Iată ce trebue să înţelegem prin aceasta. S ă considerăm un corp
care cade ia suprafaţa pământului. Din cauza atracţiunei acestuia
corpul cade, după cum ştim, cu P iuţeală uniform accelerată. Putem
să interpretăm acest fapt şi în felul următor: corpul dat. în loc să
cază este fix undeva în spaţiu, iar atracţiunea pământului lipseşte, în
schimb însă întreg pământul se mişcă spre acel corp cu p mişcare
uniform accelerată şi cu o iuţeală care în fiecare moment este aceiaşi
ca şi în cazul căderei corpurilor spre pământ, însă de sens opus.
După Einstein, din punct de vedere formal matematic, atracţiunea
;pământului este identică cu această mişcare uniform accelerată a
pământului. Este indiferent că admitem un punct de vedere sau altul,
formularea matematică a legilor naturei este aceiaşi în ambele cazuri.
S e vede de aci valoarea metodologică a principiului relativi­
tăţei generalizate.
In fiecare caz vom adopta punctul de vedere care permite o
descriere mai simplă a fenomenelor naturei. Odată rezultatul obţinut
nimic nu ne împiedică a-1 traduce în limbagiul corespunzător celuilalt
punct de vedere. Pentru a reveni din nou la cazul rotaţiei pământului,
noi putem descrie fenomenele cari se petrec pe suprafaţa pământului
admiţând că forţele sunt datorite atracţiunei unor masse exterioare

1) Ceeace nu este cazul, după ctum vom vedea.

planetei noastre. Rezultatubobţinut pe această cale îl putem apoi in­
terpreta ţinând seama de faptul că pământul se roteşte îh jurul'-axei
sale.' S e vede numai decât care este deosebirea faţă de principiul
relativitate! restrânse. După acest din urmă principiu, mişcarea ab­
solută rectilinie şi uniformă nu poate fi observată ; în cazul unei
rotaţiuni sau a unei mişcări accelerate se pot observa însă unele
efecte. După principiul relativităţei generalizate putem interpreta
aceste efecte ca fiind datorite fie mişcării, fie unei atracţiuni produsă
de forţe gravitaţionale.
Din faptul că o mişcare accelerată oarecare este, după prin­
cipiul relativităţei generalizate, echivalentă cu mişcarea datorită
atracţiunei unor anume masse, rezultă ca o necesitate a acestui prin­
cipiu, ca massa inertă a unui corp să {ie ident'.că cu massa lui gra,-
vitaţională. In adevăr un corp care se mişcă sub acţiunea unei forţe
capătă o acceleraţie care multiplicată cu massa lui inertă ne dă
mărimea acellei forţe. Dacă acelaş corp cade în câmpul de atracţie .
al unor masse oarecare, cum ar- fe pământul, el va căpăta o altă
acceleraţie care multiplicată cu massa gravitaţională a acelui corp,
n e dă forţa de atracţie datorită acelor masse atractive. Principiul
relativităţei ne spune că putem alege massele actractive în aşa fel
încât forţele atractive să fie egale cu ori ce forţă dată şi să producă
acelaş efect, adică «aceiaşi acceleraţie ca şi această din urmă forţă,
Dar atunci massa inertă a unui corp trebue să fie identică cu massa
sa gravitaţională.
E g a l t e t e a acestor două masse ale unui acelaş corp este un
fapt dovedit prin măsurători de o farte mare preciziune, dintre cari
cităm în deosebi măsurătorile făcute de fizicianul ungur R. Etwds,
cu ajutorul ba!lanţei de torsiune imaginată de el.
Cum vedem principiul relativităţei generalizate se întemeiază
de fapt, pe un rezultat empiric dovedit cu cea mai mare preciziune.
Este foarte remarcabil acest fapt, pentrucă deşi principiul relativi­
tăţei generalizate a pornit din consideraţiuni pur logice, deci formale,
conduce la concluziuni cari sunt verificate prin observaţie. Chiar cei
mai înverşunaţi' adversari ai săi nu pot tăgădui că prin aceasta prin­
cipiul a căpătat şi o importantă justificare empirică.
Ceeace este însă tot atât de important este faptul că pe când
până la Einstein egalitatea dintre massa inertă şi massa gravitaţională
era un fapt cunoscut, însă fără nici o aplicare; fiind considerat ca o
proprietate curioasă a corpurilor, care nu necesită nici o altă interpre­
tare, principiul relativităţei generalizate explică din potrivă această
proprietate a corpurilor într'un chip cât se poate de mulţumitor.
FaptuiD că noi considerăm massa unui corp într'un caz ca având
un caracter gravitaţional iar în altul ca având un caracter inert, are
un înţeles cu totul relativ, totul depinzând de sistemul de coordo­
nate pe care îl adoptăm pentru a descrie fenomenele naturei.
 Putem prin urmare să enunţăm următorul rezultat general:
ori ce mişcare uniform accelerată a unui punct material poate fi con­
siderată ca o mişcare accelerată a unei masse gravitaţionale într'un
câmp gravitaţional şi în repaus sau ca o mişcare uniformă a unei
masse inerte faţă de un sistem de axe coordonate care are o mişcare
accelerată, fără prezenţa unui asemenea câmp gravitaţional. Acest
rezultat general este cunoscut sub numele de : principiul echivalenţei
al lui Einstein.
Am văzut de asemenea că o consecinţă importantă a princi­
piului relativităţei restrânse, a fost necesitatea de a atribui şi ener­
giei o massă inertă ca şi materiei, aşa că orice corp material trebue
considerat ca reprezentând o cantitate enormă de energie concen­
trată în interiorul său. Dacă însă energia nu se poate deosebi de
massa inertă, iar dacă massa inertă este identică cu massa gravita­
ţională, rezultă că şi energia când se manifestă într'un câmp gravi­
taţional trebue să fie supusă atracţiunei acestuia, deci trebue să aibe
o greutate, sau potrivit principiului echivalenţei ori ce fel de energie
trebue să exercite şi o acţiune gravitaţională. Materia şi energia se
comportă prin urmare cu totul la fel.
Din cele spuse până aci putem întrevede c ă principiul relati­
vităţei generalizate trebue să ne conducă şi la o teorie a atracţiei
universale.
Acest fapt descoperit de Newton a rămas până la Einstein ca
un fenomen cu totul izolat, neputând fi încadrat în nici o teorie fi­
zică. Mulţumită lui Einstein, acest fenomen încetează de-a mai fi
un fapt izolat în natură şi capătă o interpretare simplă şi naturală.
*
• *
Ne vom mulţumi să facem o scurtă expunere a interpretării
ce o dă Einstein atracţiunei universale.
Principiul relativităţei generalizate acceptă interpretarea dată
de Minkowski a echivalenţei formale între spaţiu şi timp, deci con­
sideră fenomenele naturei desfăşurându-se în spaţiul cu patru dimen­
siuni. Spaţiul absolut care se găseşte la baza fizicei lui Newton se
bucură de proprietatea că o lungime oarecare rămâne neschimbată
in orice punct şi în orice direcţie am aşeza-o. Un spaţiu care se
bucură de această proprietate se spune că este euclidian.
Lucrurile se schimbă dacă considerăm spaţiul cu patru dimen­
siuni, admis de principiul relativităţei generailizate. Ne putem da
seama de aceasta dacă considerăm un corp care se roteşte în jurul
unui ax.
Deoareoe iuţeala creşte cu cât ne depărtăm de axul de rotaţie,
va trebui după principiul relativităţei restrânse, ca un corp aşezat
la o depărtare oarecare de ax să se deformeze, scurtându-se în sensul
rotaţiei, şi anume cu atât mai mult cu cât se va găsi mai departe
de.ax. Pentru un corp care se roteşte, unitatea de lungime nu mai
păstrează aceiaşi mărime în orice punct al său. Unitatea de timp,-
care de asemenea depinde de iuţeală, ya viaria dalia un punct la
altul al corpului care se roteşte. Spaţiul.şi timpul încetează de a
mai fi euclidian în cazul unui corp care se roteşte. Acelaş lucru
putem spune pentru orice mişcare accelerată.
Din cauza principiului echivalenţei ştim că o mişcare de rota­
ţie sau în genere o mişcare accelerată oarecare, sunt echivalente cu
un câmp gravitaţional care determină aceiaşi acceleraţie ca şi ale
acelor mişcări. Rezultă de aci că existenţa unui câmp gravitaţional
implică existenţa unui spaţiu neuclidian, care din cauza identităţei
formale dintre dimensiunile spaţiului şi timpului, are patru dimen­
siuni neuclidiane.
Acest spaţiu neuclidian cu patru dimensiuni se va bucura de
unele proprietăţi geometrice cari trebue să stea într'o dependenţă
oarecare cu aceste câmpuri gravitaţionale. In fiecare punct al său
acest spaţiu prezintă o curbură care stă într'o strânsă relaţiune cu in­
tensitatea câmpului gravitaţional în acel punct. După această teorie
a afirma c ă există un câmp gravitaţional, într'un punct oarecare
şi. a spune că acel punct se găseşte într'un spaţiu neuclidian având
o anume curbură, înseamnă a spune unul şi acelaş lucru. In feluâ
acesta gravitaţia apare c a un fapt primordial al naturei care nu mai
are nevoie să fie interpretat. Pe când în fizica clasică a lui Newton,
încercarea de a explica gravitaţiunea, conducea la nevoie de a ima­
gina mecanisme complicate prin care să se explice atracţiunea dintre
corpuri, în fizica einsteiniană nu mai exista această nevoie, gravi­
taţia fiind o urmare a proprietăţilor geometrice ale spaţiului neu­
clidian cu patru dimensiuni sau invers aceste proprietăţi geometrice
fiind o consecinţă a gravitaţiei.
Studiul gravitaţiei se reduce prin urmare la studiul proprietă­
ţilor geometrice ale acestui spaţiu.
Nu numai gravitaţia a fost redusă la această geometrie neeu-
clidiană. S'a încercat să se generalizeze proprietăţile geometrice ale
acestui spaţiu în aşa fel în cât pe lângă curbură, spaţiul şă se carac­
terizeze în fiecare punct printr'o altă mărime geometrică şi aceasta
a fost identificată cu câmpul electromagnetic în acel punct. Această
generalizare a fost făcută mai întâi de Weil, apoi de Eddington şi
în cele din urmă a fost reluată chiar de Einstein care sub numele de
teoria câmpului unitar încearcă să deducă şi câmpul gravitaţional şi
câmpul electromagnetic din proprietăţile geometrice ale unui spaţiu
neuclidian cu patru dimensiuni. S e pare că rezultatele la care a
ajuns până în prezent promit soluţionarea acestei probleme.
Nici nu se poate, concepe o mai admirabilă sinteză decât a-
ceastă încercare de a transforma fizica într'o geometrie.
Ar rămâne evident materia ca un element străin de această
geometrie. Fizicianul german Mie a încercat s'o reducă şi pe ea la
anume proprietăţi geometrice ale aceluiaşi spaţiu.
Răuşita acestei încercări ar completa sinteza întregei realităţi
fizice. Nu putem spune că am ajuns aşa de departe.
Se va afirma că toate aceste încercări sunt foarte interesante,
dar ele nu au nici o valoare fizică pentrucă ele nu ne permit să pă­
trundem mai adânc realitatea lumei fizice. Cei ari judecă în felul
acesta aduc în interpretarea fenomenelor fizice o concepţiune me­
tafizică.
Principiul relativităţei generalizate nu numai că permite o
interpretare logică a fenomenelor fizice/nu numai că porneşte dela
un fapt empiric bine stabilit (echivalenţa dintre massa inertă şi massa
gravitaţională) şi nu numai că dă o interpretare simplă câmpului
gravitaţional şi chiar a celui electromagnetic, reducând aceste câm­
puri la anume proprietăţi geometrice ale unui spaţiu neeuclidian cu
patru dimensiuni, dar a permis să se prevadă o serie de fenomene,
a căror existenţă a putut fi apoi stabiblită prin observaţie.
Este suficient să amintim de deplasarea spre regiunea roşie
a spectrului a liniilor spectrale sub acţiunea unui câmp gravitaţional
sau deviaţia unei raze de lumină sub acţiunea unui astfel de câmp.
Dacă mai adăugăm că pe baza aceluiaşi principiu s'a putut găsi o
interpretare foarte simplă a deplasărei perigeului planetei Mercur,
fapt cunoscut de mult dar care nu putuse căpăta până la Einstein
o interpretare simplă, ne dăm seama de valoarea unui principiu care
permite coordonarea şi interpretarea fenomenelor fizice, precum şi
descoperirea altor fenomene noi.
Fizicienii din şcoala veche nu se pot încă obicinui cu o teorie
fizică în care elementul intuitiv a dispărut aproape cu totul. E i şi-au
început educaţia ştiinţifică pe vremea când interpretarea mecanică
a acestor fenomene era considerată ca fiind ultimul scop al unei
teorii fizice şi deci cu greu se pot acomoda cu o teorie în care nu se
vorbeşte de nici un mecanism, totul reducându-se la o serie de ecua-
ţiuni diferenţiale şi la o serie de proprietăţi ale unui spaţiu neeucli­
dian, cu patru dimensiuni, ne având nimic comun cu spaţiul eucli­
dian cu trei dimensiuni, care ni se pare, din deprindere, că este
intuitiv.
Cum vedem, avem de a face mai mult cu o anume mentalitate
isvorâtă dintr'o anume deprindere de a interpreta fenomenele na-
turei. Cu cât interpretarea mecanică a universului va trece în dome­
niul istoric, cu atâta şi această deprindere va dispare. N e putem
aştepta că fizicienii din generaţia cea nouă, cari dela începutul
educaţiei lor ştiinţifice s'au deprins cu acest chip, mai mult formal,
de a interpreta realitatea lumei fizice pe baza unor ecuaţiuni dife­
renţiale şi ale unor proprietăţi geometrice, nu vor mai avea nici o
dificultate ca să accepte acest punct de vedere .
 Dacă însă principiul relativităţei pune la grea încercare pute­
rea noastră de abstracţie, teoria quantelor, precum şi mecanica on-
dulatorie, ne impune un tot atât de mare efort de abstracţiune. Vom
arăta aceasta în a doua parte a studiului nostru.
T o a t e aceste rezultate ne arată însă că fizica teoretică a zilelor
noastre se deosibeşte cu totul de fizica teoretică a secolului trecut,
pentrucă în elaborarea teoriilor fizice se elimină tot mai mult ipo­
tezele arbitrare şi se păstrează numai un număr restrâns de principii
fundamentale, cărora însă Ji se dă o formulare atât de generală, în
cât devin valabile pentru toate fenomenele fizice.
Este evident că în asemenea condiţiuni matematica devine
instrumentuil fundamental de cercetare a acestor fenomene.
Fizica teoretică modernă tinde, prin urmare, să devină tot mai
mult fenomenalistă. înlăturând orice eiement care ar fi de natură
metafizică. Adoptând această atitudine, ea rămâne în spiritul &tfjet
al ştiinţelor pozitive, iar faptul că ea a răuşit să clădească întreaga
teorie a fenomenului fizic pe un număr redus de principii generale
ne arată că această atitudine este îndreptăţită.

ENRIC OTETELIŞANU.
 IN P L A N U L E S T E T I C

— Fragment dintr'o carte —

Pe Socrat ni-1 arată anecdota antică înmărmurit, ceasuri după;

ceasuri, pe ţărmul mării,' atunci când i se luminase întâi în minte*,
ce sunt ideile. A fost aceasta o mare întâmplare europeană; şi cu
această întâmplare a început, putem zice, devalorarea filosofică a
sensibilităţii.
Când Lotze spunea că estetica modernă a debutat prin lipsă de
stimă pentru propriul său obiect, el localiza numai istoriceşte o
pornire veche a gândirii filosofice, şi, în definitiv, o foarte firească»
atitudine implicată în psihologia omului filosof.
Socrat pătrunsese până lla magia vorbirii. II minunase, poate
intr'o iluminare bruscă, permanenţa şi generalitatea înţelesului cu­
vintelor: îl lovise ciudăţenia superbă a putinţei de a subjuga unor
simple scheme sonore sau grafice, imensitatea perpetuu mişcătoare
a empiriei simţurilor şi a fanteziei. Credea că văzuse înţelesurile,
şi aceasta îl extaziase. D e înţelesuri se minunează, astăzi încă, trud­
nica fenomenologie a lui Husserl. Anecdota antică dela care am
pornit, a fost frumos imaginată psihologiceşte.
Schemele sonore, în slujbă de comunicare, tind a fi ¿ecate-
de substanţa lor sensibilă. Cu cât această substanţă se face, în
conştiinţă, mai palidă şi neglijabilă, cu atât înţelegerea e mai pură.
Asupra opoziţiei, din ce în ce mai emfatic afirmată, între înţelesuri,.
— pe socraticeşte: între idei — şi cuprinsurile sensibile din con­
ştiinţă, s a înălţat prestigiul ambiţios al intelectului; şi putem imagina
că aceasta s'a întâmpllat cu un fel de spaimă sacră în mintea lui
Socrat.
-
Nu interesează aci vicisitudinile etice şi religioase, sub a căror
formă şi-a făcut calea până astăzi acea opoziţie între intelect şi sen­
sibilitate. Pentru biografia spiritului omenesc în general, sau a celui
european cel puţin, rămâne interesant că opoziţia aceea a luat o
5
clasica înfăţişare de discordie; o dramă milenară, ce nu e lipsită
de comic în varietatea înverşunărilor care o alcătuesc. In lunguî
 vremilor intelectul, pe ton violent sau dispreţuitor, a polemizat cu
sensibilitatea; şi e, deopotrivă, instructiv şi distractiv a vedea, cum
se perpetuează în spiritul unui filosof al zilelor noastre, vechea
polemică intre elementele spiritului, numai cât, de data aceasta, în
orientare opusă: la Bergson prigoana se întoarce contra intelectului.
Ardoarea juvenilă însă e aceeaşi ca în timpuriile de demult ale cu­
getării filosofice.
In această linie de polemică interioară a spiritului cade lipsa
de stimă a esteticei faţă cu propriul ei obiect, despre care vorbeşte
~Lotze._Evident, în acest nărav de a trata oarecum sub aspect emu-
latîv poziţiile diverse ale spiritului, este în joc o fundamentală apu­
cătură ierarhică a gândirii, apucătură venerabilă, persistentă, însă
nu eternă, probabil. S e poate că necesitatea de ierarhizare absolută
să nu fie decât o rămăşiţă din viaţa intelectuală primitivă. Primi­
tivitatea persistă îndărătnic, şi chiar glorios.
Să adunăm din filosofi clasici dovezi textuale care să ilustreze
acel obicei de a tot pune în concurenţă unele cu altele facultăţile
spiritului; ar fi erudiţie fără folos. Ajunge să pomenim pe Hegel,
care vede arta ca o treaptă inferioară a filosofiei, şi se complace
evident în insistenţe asupra acestei descoperiri. S e înţelege că, prin
acest exemplu, nu atingem cât de puţin părerea aceea a lui Hegel ca
interpretare istoric evoluţionistă considerată. Numai ca simptom al
psihologiei filosofului, şi ca întrupare a unei tradiţii metodologice,
11 aducem.
Trebuinţei de ierarhizare care, veacuri după veacuri, a stăpânit
gândirea, pe cea filosofică nu mai puţin decât pe cea comună, îi
putem răspunde mai întâi aforistic, cu afirmarea că, între algebră
şi pictură nu poate fi rivalitate. Fireşte, în atitudine practică, inte­
resele se aşeazâ aşa ori altfel: odată ne trebuie algebră, alteori pic­
tură. Condamnabilă ne pare întreprinderea de a strămuta în câmpul
tecriei pure asemenea diversitate de interese, înălţându-le pe o scară
de comparative. în vârful căreia se aşează, ca superlativ absolut,
un postulat religios, etic sau ştiinţific. Piramidele întrebărilor despre
lume, cu a căror clădire din vremuri s a u ostenit filosofările diverse,
şi elaborarea de modele felurite după planul unor economicoase or­
ganizări de curiozităţi şi nevoi ale spiritului, le socotim închise în
^registrele unui trecut cu totul neefectiv. In încercarea de a închide
experienţa printr'un joc de analogii şi de abstracţii copilăros inge­
nioase în o concluzie unică, nu vedem decât manifestarea unei teleo-
logii primitive şi populare. In închipuirea lumii ca o scară de com­
parative, în vârful căreia stă superlativul absolut, recunoaşterii bine
visările sistematizate ale unei minţi primitive. La copii şi în spiritele
copilăroase, domneşte trebuinţa de a face din comparare o metodă
^absolută, de a făuri toruri bine încheiate, cu limite fixe şi veşnice.
Jocul de înlocuire continuă a unui cuprins de experienţă prin altul.
în aşteptarea unei realizări definitive, constitue un apriori al reflec­
ţiei populare, şi determină un imperativ al practicei corespunzătoare.
Teleologie! populare îi răspunde definitiv superbul paradox:
al lui Goethe: Ich habe es oft gesagt und werde es oft wiederholen:
d>e causa finalis der Welt-und Menschenhändel ist die dramatische
Dichtkunst; denn das Zeug ist sonst absolut zu Nichts zu gebrau­
chen. Iar spre sfârşitul vieţii, spinozistul acesta de atât de firească
vocaţie scria muzicantului Zelter: Natur und Kunst haben beide das
Recht, zwecklos zu handeln; Natur und Kunst sind zu gross, um auf
Zwecke auszugehen.
Insă goana finalistă e discontinuă. Pauzele ei sunt, prin exce­
lenţă, stările estetice.
S'a zis mai sus: între algebră şi pictură nu încape rivalitate.
Algebră numim, precum desigur s'a şi înţeles, întregul plan al sim-'
bolizărilor; iar pictură numim acceptarea cuprinsurilor empirice ca
atare. în deosebi a celor sensibile, fără nici o veleitate de a înlocui
pe unele prin altele,
*" Orice simbolizare îşi are origina în planul practic. Eenţru
simplificarea expunerii, deosebim în întregul conştiinţei: planul prac­
tic şiT^ngt^pe--eare-l vöm~numi spectacular. In planul spectacular
cuprinsurile diverse ale conştiinţei se dau, imediat, în directă pre­
zentare: fn planul practic, în care considerăm înglobat şi câmpul
ştiinţei, cuprinsurile funcţionează ca semne, unele pentru altele. In
plan spectacular diversitatea însăşi rămâne ca atare preţioasă, şi în
el trăim actuallLtate perpetuă; în planul practic stăpâneşte interesul
unor aşteptări despre ce are să rezulte, stăpânesc nevoi şi apetituri
de a şti ce sé va întâmpla cu un aspect dat al diversităţii. In asemene
dispunere" a conştiinţei iiau naştere semnele, cuprinsuri adică-de
anume calitate, fixate anume pentru a aminti sau profetiza alte cu­
prinsuri. Astfel se naşte ideia de înţeles.
Practic considerate, unele cuprinsuri din conştiinţă slujesc a
spune pe altele: spectacular, cuprinsurile oricare se oferă pe ele
însele, nimic mai mult.
Vorbirea, sistemul de simbolizare care primează între toate,
tinde. în întrebuinţarea zilnic practică casi în cea ştiinţifică, a deveni
notaţiune cât mai perfect schematică. In această întrebuinţare, cu-
vântul este secat pe cât posibil de valbarea sa sensibilă. Idealul
vorbirupìtactkfe-este algebra. In întrebuinţarea contemplativă, din
contră, cuvântul tinde a-şi realiza plenitudinea sa ca dată sensibilă.
Exclamaţia lui Flaubert: ranr pis pom le sensi — atunci când; de
dragul ritrauiui şi armoniei, nu consimţea să schimbe arhitectura
unei baze, constitue un întreg manifest în favoarea vorbei în între­
buinţare estetică, Este memorabil că, veacuri înaintea prozatorului
francezf un vechiu autor grec a mărturisit aceiaş indiferenţă artistică.
faţă de înţelesul frazelor. Revoluţia literară a lui Mallarmé nu- e
 decât împlinirea consecventă a aceleiaş nevoi de a dezinteîectualiza
vorbirea, de a o aduce la funcţiune_esîeţică pură. Acelaş proces de
• estetizante îl aflăm~ih muzică; unde îngustele simetrii melodice, cu
snnpjfcitatea lor aproape mnemotehnică, cedează undf amplificări
dedmbru şFafmonle din ce în ce mai bogate, şi unor desenuri melo­
dice largi, libere de conture şi de recapitulări oarecum geometrice.
Muzica discursivă se preface în muzică evocatoare. .Acelaş drum
al dezintelectualizării îl urmează şi pictura: ea a renunţat la intenţiile
alegorice,- la informaţiile istorice sau altfel reafetice, la compoziţia
prea didactic aparentă, pentru a tinde la vizualitatea pură: iar în
formele sale mai recente, ea caută a se întemeia pe sinestezii în
construirea formelor şi în distribuirea,culorilor. De trei sferturi de
Veac asistăm, astfel, la o determinare din ce în ce mai preciza a
domeniului estetic, prin însăşi orientarea generală a artelor.
Caracteristică tărâmului estetic este absenţa acelei dublări a
datelor ffiedîăteŢ care J6mihă^în_practică, în ştiinţă şi cu deosebire
în metafizică. In atitudine estetică nu întrebăm ce a fost, ce va fi,
-ce însemnează, cât va dura, sau dacă această impresie dată acum e
una şi aceiaş cu acea dată adineaori, nici de unde vine şi cum se
leagă cu altele. Opoziţia între fenomen şi substrat, între repre­
zentare şi „lucru real", nu are loc în câmpul estetic. Aici halucinaţia
nu cade sub jurisdicţia cunoaşterii; din halucinaţie artistul poate
extrage pictură, sau poezie, sau muzică. Judecata şi experienţa nu
-au aci sens nici autoritate. Intervenţia intelectului în viaţa estetică
e simplă încălcare.
Negreşit, în cursul obişnuit al vieţii, practica, şi deci intelectul,
predomină; din această predominare au decurs multe erori în pri­
vinţa domeniuJui estetic. Negreşit, iarăşi, arta, ca tehnică şi mano­
peră, implică atitudini şi procedări de natură intelectuală, Insă trebuie
să deosebim starea estetică de operaţia artistică. De aceia, refer indu-
ne la dstincţia pe care Kant o face între percepere şi experienţă,
credem că nu se potriveşte a vorbi de o experienţă estetică, ci doar
numai de o experienţă artistică. Starea estetică poate crea o rutină
ce nu se poate numi experienţă, fiindcă acea stare se trăieşte în
disparitate; ea explodează iarăşi şi iaTăşi ca o unică noutate. Tehnica
artistică însă, ca oricare alta, poate crea o experienţă prin schemele
şi tipizările care se aplică aprioric unor date imediate ulterioare, anti-
cipâiid asupra înregistrării acestor date. Terminul aesthetic expc-
rience, propus de James Sully (în articolul său Aestheticş din Ency-
clopaedia britann'ca, ediţia X I , voi. I pg. 2 7 7 — 2 8 9 ) şi pe care-1
adoptă unii cercetători americani (vezi William Davis Furry, The
aesthetic experience: its nature and functicn in Epistemology, Bal-
timore 1908, care citează şi pe o Miss Adams ca autoare a unei lu­
crări cu acelaş titlu), se referă sau la experienţa artistică, sau în-
seamnă o revenire puţin justificabilă la terminologia ce era în vi­
goare m veacul X V I I I .
Materialul artei este nelimitat. Toată diversitatea'datelor ime­
diate î i este deschisă. Motiv de artă pöTfi şi complexe logice, şi o
însemnată parte din tezaurul poetic al omenirii are structură logică.
Dar logicul acesta este un material ca oricare altul. El nu ne ţine
în loc c a a t a r e . tot astfel cum ne ne oprim a verifica asemănarea
unui portret cu o persoană cunoscută, şi cum în deobşte nu ne oprim
a face intentificări sau vreo altă operaţie de ordin cognitiv, atât
timp cât trăim estetic, şi întru cât suntem apţi a o face.
:
Insă teoria artei este provenienţă clasicistă. Această dedu­
cere unilaterală din materialul unui unic stil consacrat istoriceşte,
şi anume din o artă prin excelenţă intelectualistă, nu putea fi fără
neajunsuri. Din eminentele observaţii aie lui Lotze întru delimitarea
logicului transcriem următoarele cuvinte: Sehr wohl Hesse sich den­
ken, dass jeder einzelne unserer Eindrücke sich von jedem zweiten
unvergleichbar unterschiede, wie in der Tat süss von warm, gelb
von weich sich unterscheidet. W i r können uns eine W e l t vorstellen
in welcher unzählige Inhalte zwar dem vorstellenden Geiste sich
darböten, aber jeder beziehungslos zum anderen, alle so disparat
gegen einander, dass nie sich zwei unter irgend ein Allgemeines als
verwandte Arten vereinigten, und dass niemals ein Unterschied
zwischen zweien für grösser, geringer oder anders geartet geschätzt
werden könnte, als der zwischem zwei anderen. Dass jeder einzelne
dieser Inhalte sich selbst gleich sein müsse, würde das Einzige sein,
was das Denken, seinem Identitätsgestz gemäss, verlangen müsste,
damit jeder von ihnen überhaupt vorsteMbar werde, und diese For­
derung könnte j a jene W e l t erfüllen; darüber hinaus aber kann
das Denken zwar für die Möglichkeit seiner ferneren Handlungen
wünschen, aber nicht als denknotwendig gebieten, dass zwischen den
verschiedeneu Inhalten jene abgestuften Verwandschaf ten stattfin­
den, die allein ihm die Ausführung seiner Bestrebungen ermögli­
chen: es ist nicht denknotwendig, dass das Denken müsse statt­
finden könneu.
In planul estetic, în adevăr ne comportăm, esenţial, ca în lumea
de care ne vorbeşte Lotze: gândirea este suspendată, şi nimic nu
ne o poate, acolo, impune.
Starea estetică apare ca o surprindere. Impresiile sensibile şi
imagini*ie~s^nt-~proaspete, -uşor stranii şi imediat captivante. Sunt
astfel. încât nu doritm a întreprinde nimic asupra lor : ne sunt de-
ajuns astfel cum ni se oferă, având aerul că-şi sunt ele singure de-
ajuns. Se impun cu un fel de blândeţe energică : se întipăresc cu
uri "fel de abilitate, cu un tact în care simţim parecă forţa unei fata­
lităţi misterios binevoitoare. In această stare nu întrebăm impresiile
despre felwî lor de a exista, nici dacă se vor repeta ; mu le rapor-
 ţăm ^Jtoecjttt.sa».|ia_yiiţpr, nu yrcm. s,ă .ştim „cât. vor dura. Nu căutăm
a le deriva unele din altele., nici a prezice despre ele ; nu le des­
coperim analogii, nici nu stabilim identităţi. Şi mai ales nu ne pri­
veşte întrebarea, dacă impresiile sunt cumva semne alle vreunei
existenţe, care ar fi permanentă, fixă, şi ne-ar consola de mobilitatea
datelor imediate.
In asemenea clipe, impresiile şi imaginile se constitue ca obiecte
estetice şi înţelegem numai decât, că obiectele estetice alcătuiesc o
lume deadreptul opusă aceleia unde stăpâneşte teleologia practică
comună.
Impresiile şi imaginile le trăim în grupe de actualităţi discon­
tinue, şi aceasta are loc cu atât mai mult când iele ni se oferă cu
superioara vivacitate a obiectului estetic : cuprinsul spiritului e for­
mat atunci nu din ,,evoluţiuni", ci din „mutaţiuni". Numai că, în
jocul caleidoscopic care e starea estetică, nu se pune întrebarea teo­
retică a înrudirii unei figuri cu alta ; nici întrebarea practică, despre
superioritatea uneia asupra alteia.
In atitudine practică, impresii şi imagini funcţionează ca sem­
nele pentru orientarea judecăţii şi a voinţei ; atunci imaginea nu-î
decât ocazie sau pretext pentru desfăşurarea întrebărilor : care e
originea impresiilor — dacă au să se repete — dacă se ascunde
ceva îndărătul lor — sau cum o impresie ori imagine nu e decât o
transformare a unei alteia. Astfel cugetătorii în abstract şi spiritele
practice, în care viaţa estetică e slabă sau chiar nulă, au inventat,
de exemplu, c ă starea estetică constă în a descoperi unitatea în
varietate ; sau în a lua, cu ocazia unor forme trecătoare, cunoştinţă
;
de ideile eterne; sau a-şi umfla sufletul în simpatie socială. '•"•>•
Pentru a fiinţa estetic, impresiile trebuie să ne dea, delà ele
însele audienţă. Starea estetică este, prin excelenţă, o stare pasivă.
E o stare de atenţie calmă şi armonică, în opunere cu încordarea
atenţiei în ştiinţă şi în practică. îmi pare vrednică de ţinut minte
observaţia următoare, aruncată în treacăt de Kant : W i r weilen bei
der Betrachtung des Schönen, weil diese Betrachtung sich selbst
stärkt und reproducirt, welches derjenigen Verweiiung analogisch
(aber doch mit ihr nicht einerlei) ist, da ein Reiz in der Vorstellung
des Gegenstandes die Aufmerksamkeit wiederholentlich erweckt,
wobei das Gemüt passiv ist. (Kritik des Urteilskraft, § 1 2 ) , —
observaţie ce se completează semnificativ cu ceea ce spune Lessihg
despre menirea artei : Die Bestimmung der Kunst ist, uns die Fixie­
rung unserer Aufmerksamkeit zu erleichtern (Hamburgische Dra­
maturgie, Stük 7 0 ) .
Să menţionăm că atenţia, astfel cum ea funcţionează în starea
estetică, anulează efectele obişnuinţei : ne simţim atunci isbăviţi de
obtuzitatea în care ne înlănţuie simbolizările şi generalizările impuse
în atitudinea practică. Ne întâmpină astfel pe pragul stării "estetice
o delicată surprindere şi o mirare : percepţii şi imagini, desfăcute
din legăturile rutinare ale practicei, strălucesc isbitor şi aproape
straniu. „Mirarea" pe care Platon şi Aristotel au recunoscut-a ca
1
început al filosofiei era, probabil , o stare mult asemănătoare acelei
de care vorbim. Şi Socrat va fi trăit această „mirare", poate în grad
aproape violent, atunci când, meditând înţelesurile cuvintelor, i-au
răsărit în minte — ideile. Contrastul între iraţionalitatea diversităţii
sensibile şi ceeace el admira ca raţionalitate divină a ideilor, îl fă­
cuse să încremenească. Imaginile deoparte, de cealaltă parte sem­
nele lor verbale, îi apărură dintr'odată stranii.
Acela despre care putem spune că a inaugurat, între Europeni,
discreditul sensibilităţii şi al vieţii estetice, va fi trăit odată măcar,
în clipe lungi de extaz, starea estetică astfel cum am încercat să o
determinăm aici.

PAUL ZARIFOPOL
 E U F E M I A DIN „ F E D O N "

Dialogul „Fedon", una din cefe mai profunde şi mai populare

scrieri datorite divinului Platon, a tentat pe mulţi traducători şi îi
tentează încă şi azi. Dela Ficinus, în secolul X V - l e a , şi până la
Robin, numărul acestor traducători e legiune. Era şi firesc, căci
niciun alt dialog al filosofului nu trată o problemă mai arzătoare :
nemurirea sufletului. Nu există limbă europeană — afară poate de
albaneză — în care să nu fie înăscută această zguduitoare dramă
sufletească a lui Socrate. Dar precum o partitură a unui celebru
compozitor e interpretată deosebit de diferiţii muzicanţi, tot aşa şi
opera marelui filosof capătă aspecte cu nuanţe diferite în tălmăcirile
de tot felul, care au căutat să-i apropie gândul şi să^l facă accesibil
tuturor neamurilor civilizate.
E o problemă îndeosebi de interesantă să urmăreşti, de pildă,
cât de multe înfăţişări capătă acelaş pasagiu, aceiaşi frază din ori­
ginal, în diversele limbi în care a fost tradusă; şi e poate şi mai
interesant s ă observi cum, înăuntrul aceleaşi limbi, sub pana deose­
biţilor tălmăcitori, aceleaşi cuvinte aie filosofului sunt susceptibile
de atât de variate interpretări.
Cum se explică acest lucru ? Textul lui Platon — afară de
rare pasagii — e stabilit definitiv. Deci această variaţie în traducere
n'ar fi atribuită divergenţelor din text. Nu rămâne a k răspuns decât
acela că, variaţiile în traducere sunt datorite mai superficialei sau,
respectiv, mai profundei înţelegeri a textului, unei mai mult sau mai
puţin juste intuiţii a gândului din original, unei mai temeinice sau
mai incomplete cunoaşteri a limbei, a sistemului, a concepţiilor
platonice.
V o i lămuri mai jos, printr'un exemplu concret, la ce grad de
deosebire pot ajunge diversele traduceri ale aceleiaşi fraze, remar­
când însă dela început că, dacă e fatal ca haina exterioară, expresia
verbală să fie deosebită, gândul sau ideia trebue să fie aceiaşi; că
acolo unde găsim, la traducători, ideia însăşi interpretată diferit,
sau închipuiri care se exclud unul pe altul, avem de a face cu erori,
căci unul va fi fost gândul adevărat al autorului şi datoria unui tra­
ducător conştiincios este să scoată la iveală, pe cât îi e cu putinţă,
acest gând genuin, îndepărtând ca greşite pe toate celelalte.
 Eufem4a din „Fedon" 407

Evident că se pot găsi erori de acestea în mai toate traducerile.

Timpul, cercetările care se înmulţesc necontenit în acest domeniu
ca în toate celelalte, contribue la elucidarea a o mulţime de chestiuni
de interpretare platonică. E însă de datoria acelora care au admiraţie,
dragoste şi pietate faţă de opera marelui filosof grec, să contribue,
.măcar cât de modest, la netezirea drumului ce ne va duce, sper, în
curând, la completa şi adevărata lui înţelegere.
Dar să revenim la Fedon. In capitolul penultim ( 6 6 ) al acestui
dialog e povestită scena în care Socrate bea cupa cu otravă: Au­
torul ne spune cum, după acest gest, toţi cei prezenţi, care până
atunci fuseseră — afară de Apolodor — liniştiţi, deodată izbucnesc
in planşete violente. La această privelişte, Socrate, contrariat de
izbucnirea unor astfel de sentimente, neconceptibile cu nişte ade­
văraţi discipoli ai filosofiei, exclamă (şi aci citez traducerea lui
1
Hobin ) j ,,Qu'est ce que vous faites là? s'écria-t-il alors; vous êtes
extraordinaires! Si pourtant j ' a i renvoyé les femmes, c'est pour cela
surtout, pour éviter de leur part semblable faute de mesure; car, on
me l'a enseigné, c'esf ayec des paroles heureuses qu'il faut finir
(mourir). Soyez calmes, voyons! ayez la fermeté! E n entendant
c e langage, nous fûmes saisis de honte, et nous nous retînmes de
pleurer".
E în discuţie pasagiul subliniat. Intr'adevăr această propoziţie
a fost interpretată diferit şi interpretările acestea se bat cap în
cap. Ele se pot reduce la două tipuri: a ) tipul întâi, reprezentat de
absoluta majoritate a traducătorilor, redă expresia din text: a muri
en eufemia, prin a muri cu vorbe bune, adică cu vorbe de laudă la
adresa — se înţelege — zeului sau zeilor ce trimet moartea, ori
(dacă ne gândim la o interpretare mai profană) la adresa acestui
fenomen, moartea, ce ne liberează de relele vieţii. ( E ştiut doar că
în fundul lor grecii erau profund pesimişti); b ) tipul al doilea, re­
prezentat, pe cât ştiu eu, doar prin Scheiermacher, care traduce acest
cuvânt, prin (a muri) liniştit, în tăcere.
'Contrazicerea e, cred, evidentă: Unii traduc cuvântul în dis­
cuţie prin vorbe bune, alţii prin tăcere, ceia c e se reduce, cu alte
cuvinte, Ia a muci vorbind (spunând laude) sau ( a muri) tăcând
'(plin de smerenie).
D e partea cui e dreptatea? Majoritatea traducătorilor din
prima categorie vor fi pornit de la sugestia dată de primul tradu­
cător, Ficinus. Intr'adevăr acesta redă pasagiul în discuţie astfel :
(audiveram enim) cum gratulatione et applausu esse ex hac vita
migrandum ( v. ed. Soc. Bipont. 1781 ) . Imm. Bekker, savantul edi­
tor de texte, în traducerea lui latină din 1817 întrebuinţează — ţi-
nându-se strict de tălmăcirea lui Ficinus — expresia in benedictione

1) v. L. Robin — Phédon (coll. G, Budé, vol. I V 1 p-tie pag. 1 0 2 ) .

esse ex hac vita migmndum, ceia ce, în definitiv, e acelaş lucru.
Puţin după aceia, în 1822, când vede lumina zilei traducerea din
Platon a lui V. Cousin pasagiu! în discuţie e tradus prin cuvintele:
1
car j'ai toujours oui dire qu'il faut mourir avec de bonnes paroles )
In acelaş sens traduce şi platonistul Hieron. Müller, contimporan cu
Schleiermacher. In Fedon al lui (din 1854), expresia discutată e
redată prin termenii: Denn unter guten Wünschen zieme es sich
zu sterben.
Evident, aceste puţine citate sânt departe, foarte departe de a
epuiza nenumăratele variante care se vor fi găsind în atâtea şi atâtea
traduceri inaccesibile pentru moment. E totuşi regretabil că n'am
la îndemână traducerea lui Appell, lui Javett, care se par a fi ex­
celente. E de presupus însă â priori că şi aceştia, mai toţi, ar fi
adoptat traducerea consacrată de Ficinus.
Există totuşi, cum am văzut, un tălmăcitor german, Scheier-
macher. vestitul filosof ..profond interprete de la pensee platoni-
cienne" — cum îi spune Alfred Croiset (v. Hist. de la litt, grecque,
vol. I V . pg. 273, ed. 1895) — oare a interpretat cu totul deosebit
pasajul de care ne ocupăm. Iată tălmăcirea lui: ,,Denn ich habe
immer gehört, man müsse stille sein, wenn einer stirbt".
E adevărat că termenul eufemia din text admite ambele aceste
feluri de traducere: sensul prim al cuvântului — conform etimolo­
giei sale atât de transparente — e: vorbe de laudă; sensul mai târ­
ziu, cel derivat e însă: tăcere religioasă, reculegere solemnă, sme­
renie în faţa unei ceremonii religioase sau a unui act solemn. Exem­
ple abundente şi pentru o semnificaţie şi pentru cealaltă pot fi găsite
în orice dicţionar mai mare. Trimet de preferinţă la celebrul The­
saurus al lui Henricus Stephanus. Dar exemplul cel mai caracteristic
de această ultimă semnificaţie a cuvântului nostru, îl găsim la lexi­
cograful Suidas. Căutând să definească sensul acestui cuvânt, el
citează în sprijin un pasagiu din Aristofan :
euţemos pâs estö leös,
Stoma sygkleisas
adică: tot poporul să fie euţemos (tăcut)
închizând gura.
Şi apoi lexicograful adaogă: eufemei (Imperativul pers. II
sing.) aşa dar = scăpat (taci!).
L. Robin, traducătorul francez citat mai sus, spre a-şi justifica
traducerea sa („c'est avec des paroles bienheureuses qu'il faut fi-
nir"), invoacă un pasagiu din Olimpiodor care la rândul lui se
referă la un precept pitagoric, menţionat de Jamblic. Pasagiul acesta
(pe care-1 iau din ediţia lui Fedon dfe WohOrab din 1875 pg. 2 3 0 )

1) In traducerea românească a lui Fedon (C. Papacostea, Fedon pg. 264,

ed. C. Şcoalelor. an. 19123) pasagiul e redat cu aceiaşi expresie ca la Cousin
(..omul, când îşi dă sfârşitul se cuvine să fie însoţit de vorbe bune').
sună: Pitagoricii cereau ca omul să moară cu eufetnia (las cuvântul
acesta netradus, ch'toadins, căci el e în discuţie), deoarece acest lucru
(moartea) e ceva sfânt şi binefăcător". Apoi editorul adaogă la
aceasta comentarul unui alt savant — Wyttenbach .— care observă:
eufemia îşi are locul mai ales în cultul zeilor şi la jertfe, apoi şi la
moarte care este un lucru sfânt, aşa că eufem'a este o datorie şi a
celui care moare, şi a acelora care îl asistă". Robin însă, considerând
că acest cuvânt eufemia înseamnă aci vorbe bune, comite greşala
numită petitio principii. Tocmai aceasta e de dovedit. Eu cred că
eufemia înseamnă chiar aci: tăcere religioasă, smerenie. Argumentul
lui Robin, aşa dară, nu e de loc valabil.
Eu cred însă că se poate arătă în chip evident că aici e vorba
de tăcere, dacă ne conducem de următoarele consideraţiuni de lo­
gică isvorîtă din însăşi cercetarea atentă a textului. Şi ca să pornim
de la observaţia lui Wyttenbach, constatăm de la început că aici nu
poate fi vorba decât de eufemia celor prezenţi, nu de a lui Socrate,
care şi aşa, în momentul morţii, mai ales în timpul agoniei, când
faţa îi era acoperită cu mantia, tot nu putea vorbi. Dacă, deci, eufe­
mia ar însemna aici a aduce acţ'uni de mulţumire, slăvi pe zei, to­
varăşii lui Socrate, după recomandaţia lui, ar fi trebuit ca, după
înăbuşirea plânsului, să laude moartea şi pe zeul ce-o trimete. Deci
să vorbească. Dar textul nostru nu pomeneşte nimic de aşa ceva
El accentuiază tocmai faptul că discipolii, ascultând sfatul lui So­
crate. au încetat din plâns, au tăcut, n'au mai turburat prin jalea
şi suspinele lor solemnitatea acestui moment.
Şi tocmai aceasta le ceruse Socrate: să tacă, să păstreze eufe­
mia, în sensul de dare vorbeşte Aristofan. De altfel, ca să mai adaog
o probă de adevărul acestei interpretări, scoasă tot din context, orice
cititor atent poate să remarce că invitaţia: fiţi calmi, ce vine imediat
dup?, pasagiul în discuţie, nu e de loc potrivită spre a invita pe
cirteva să vorbească, să spună vorbe bune, dacă acesta ar fi fost sen­
sul cuvântului de care e vorba. Iată dece sânt convins, că Schleier-
macher a avut dreptate şi că viitorii traducători ai dialogului Fedon
trebue să ţină seamă de această interpretare a lui.

ST. B E Z D E C H I
 1
EREZIA ICONOCLASTA )

Ajunsă în culmea măririi în zilele lui Justinian, decăzută apoi

sub urmaşii săi, arta bizantină părea că merge spre istovire, mai cu
samă din ziua în care se porniseră acele lupte, unice (prin felul şi
înverşunarea lor, cunoscute sub numele de mişcarea iconoclastă. O r i ­
ginalitatea artei bizantine, tăria prin care se impusese, mărturiile c e
le lăsase în tot cursul secolului al V l - a , simţul adânc creştin de care
se însufleţise erau prea vii, pentru ca arta să fie înnăduşită, să nu
iasă din nou triumfătoare de pe urma frământărilor religioase şi să
nu se desfăşure într'o epocă de înflorire pe vremea dinastiilor ma­
cedonene şi comnene.
In tot timpul crudelor şi nelegiuitelor lupte dintre iconofiii şi
iconoclaşti, începute în anul 726, potolite la 780, renăscute la 815 ş i
'n fine urmate la 842., imperiul se găseşte, în ceia ce priveşte arta,
într'o epocă aproape stearpă şi nici de cum creatoare de forme nouă.
Producţiunea artistică a fost nimicită de furia iconoclastă; numai din
puţinele mărturii şi din scrierile contimporane, mai ales din acele
cu învăţământ teologic, ne putem face o închipuire de ceia ce-a voit
să fie arta acestui timp.
Edictul din 726 al împăratului Leon lai IH-a Isaurul a fost
germenul mişcării, ce se manifestă prin sfărmarea statuei lui Crist
din vestibulul palatului împărătesc din Constantinopole. D e acum,
în capitală şi mai ales în provincii, apărătorii icoanelor vor fi urmă­
riţi, răscoalele vor începe tot mai aprige, călugării vor fi ucişi, mo-
năstirile pângărite, conştiinţile siluite, patriarhii răsturnaţi, exilurile
pronunţate, şi 'n acest vârtej ce coprinsese societatea, statuiele, baso-
relievurile şi mozaicele cu subiecte religioase vor fi nimicite sau aco­
perite cu tencuială. In zadar apărătorii icoanelor, prinşi fără veste
şi nepregătiţi de luptă, sânt ajutaţi de papa Grigorie al Il-a. Sub
urmaşul lui Leon. Constantin CopronimUl, prigonirea sporeşte mai
cu deosebire în Asia-Mică; schingiuirile şi pedepsele cu moartea se
înmulţesc. E l încearcă o consfinţire a politicei sale anti-religioase,

1) Fragment din Istoria Artei de la începutul creştinismului până în seco­

lul al XlX-ă, voi. II.
 întrunind conciliu! de la Hiereia, unde nu se sfieste chiar să atace
şi cultul Maicei-Domnului, al moaştelor şi al mijlocirii sfinţilor în
practica religioasă. Deşartă speranţă şi de puţină durată pentru ere­
tici, căci odată cu suirea pe tron a basilissei Irina, văduva lui Leon
al I V - a Cazarul. politica imperiului se schimbă în manile acestei
femei de origină ateniană. „Oamenii cucernici, zice un cronicar con­
timporan, începură să vorbească mai liber, cuvântul Domnului începu
a se răspândi fără piedică; aceia care căutau mântuirea vecinică au
putut fără greutate să se retragă din lume şi gloria lui Dumnezeu a
fost din nou preamărită". Cu toată opoziţia mai slăbită, basilissa
izbuteşte să adune mai întăi un conciliu la Niceia şi apoi altul, tot
acolo, după un an. La 787, care nu numai că impune iarăş cultul
icoanelor hotărînd că pot fi venerate şi sărutate, dar statorniceşte
toată morala creştină şi, odată cu dânsa, decide neatârnarea pe de-a
'ntregul a bisericii de puterea împărătească. Principiile dogmatice
stabilite în acest conciliu, inspirate de egumenul Platon şi de urmaşul
şi discipolul său, Teodor de la monăstirea Studionului, se mai lovesc
încă, după moartea Irinei, de îndârjirea a trei împăraţi de origină
tot orientală, Leon al V - a Armanul, Mihail Bâlbâitul şi Teofil, ce
aduc iarăş, timp de aproape treizeci de ani, urgia de pe urma Co-
pronimului. Acuma însă iconofilii erau mult mai puternici, iar cauza
lor servită de-o mare putere morală. în faţa căreia iconoclaştii au
fost înfrânţi pentru totdeauna. Văduvei lui Teofil, Teodorei, ii vine
marele merit de-a fi adus pacea în sînul bisericei şi alt conciliu din
Niceia statorniceşte din nou cultul icoanelor.
Ceeace ne interesează în această lungă perioadă nu sunt epi­
soadele tragice, intrigile şi fără-de-legile ce au învăluit neîncetat
această societate coruptă, unde viclenia şi crima îşi dăduseră mâna
sub scutul blândei doctrine a Mântuitorului, ci motivele acestei lungi
lupte, şi 'n al doilea rând direcţiunea artistică ce a luat-o arta acestui
timp.
Ca toate mişcările revoluţionare, fie politice, fie religioase,
erezia iconoclastă nu poate fi explicată printr'o fatalitate istorică
sau ca ceva spontaneu. Ea nu poate fi explicată nici numai printr'o
singură cauză, ci printr'un complex de împrejurări, ce au creat o
anumită stare de spirit, la conducătorii ei. Este adevărat c ă arta
bizantină a avut un caracter cu totul religios. Reprezentarea Mântui­
torului, a Sântei-Marii, a martirilor şi sfinţilor cuceriseră un loc tot
mai larg, şi nu numai aceste reprezintări, ci şi toate figuraţiunile
religioase se impuseseră cu tărie, devenind chiar esenţa concepţiuni-
lor estetice în pictură.
Aceste reprezintări, fie sculpturi, fie mozaice, miniaturi sau
ţesuturi, nu erau o imagină curat materială, ci aveau un caracter
mistic. Plăsmuite de mâni divine, li se închinau imne, li se aprin­
deau lumini. Mai este adevărat că marea mulţime a călugărilor ce
făcuseră din monăstiri adevărate cetăţui, îngrămădise în manile lor
averi nemăsurate. Biserica fiind scutită de dări, visteria se istoviâ ;
numărul călugărilor sporind, scădea şi acefa al funcţionarilor, plu­
garilor şi soldaţilor. Aceste două argumente sunt neîndestulătoare,
credem noi, ca să ne explice erezia iconoclastă, căci se poate pune
întrebarea : de ce ea n'a izbucnit mai înainte, ci s'a deslănţuit după
edictul dat de Leon Isaurul ? Explicarea se găseşte în acea stare de
spirit ce a rezuiîitat din ciocnirea Spiritului arian cu cel oriental semit.
Se ştie că dela ivirea zorilor creştinismului, părinţii Bisericii, ca
Eusebiu, Tertullian sau Clemente din Alexandria, se arătaseră cu
totul protivnici artei, dar, că instinctul artistic a fost mai puternic
şi a învins.
Cu toate aceste, ideile semănate de dânşii se mai păstraseră
încă. In conciliu! ţinut la Elvira pe la 'nceputul secolului al IV-a,
se opreşte decoraţiunea bazilicilor : „ne quod colitur et adoratur in
parietibus depingatur", iar mulţi episcopi, ca S. Epifaniu din Cipru
sau Solariu din Marsilia, distrug chipul lui Iisus şi alte icoane din
Ibazilici. In ţinuturile asiatice mai cu seamă, ereziile pauliciane şi
maniheene îşi formaseră drum tot mai larg şi vechiul precept din
Biblie ,,nu-ţi face ţie chip cioplit" se păstrase ca o vie tradiţie isvo-
râtă din sentimentul religios al acestor poporaţiuni.
Astfel se ştie că reprezintarea figuraţiunilor omeneşti lipseşte
în arta siriană şi coptă şi, chiar dacă se întrebuinţează, trăsăturile
lor sunt diformate şi strânse în linii geometrice. Pornirea contra
icoanelor mai răsare încă şi din supravieţuirea spiritului iudaic. Nu­
meroşi în sânul societăţii bizantine, foarte puternici pe lângă îm­
păraţi. Evreii au putut desigur să imprime credinţelor timpului ceva
din doctrina lor anti-creştină. Se ştie cât au luptat ei ca să întoarcă
la iudaism pe poporul mongol al Cazărilor.
Iar o dovadă că trebuie să se fi amestecat şi ei în mişcarea
contra icoanelor este şi atitudinea ce a avut-o S. Ion Damaschinul
faţă de iconoclaşti, pe care îi socotea drept evrei. Dacă la aceste
tendinţi mai adăogim şi puternica influenţă ce-a avut-o şi islamismul
prin concepţiunile religioase şi artistice, ne putem explica cum s'a
putut formă o stare de spirit specială, anti-creştină, pe care o găsim
mai ales în provinciile asiatice ale imperiului, şi un mediu în care
ideile iconoclaste să fie expresiunea unei nevoi spirituale, a unei
rasse deosebite de aceia ce locuia în provinciile europene ale aceluiaş
imperiu. Atât Leon al IILlea Isaurul, care domnise în imperiul aşa
de înfloritor ca stare economică, dibaci administrator, ostaş desă­
vârşit şi biruitor al Arabilor, cât şi urmaşul său Constantin Copro-
nimul, învingător tot aşa de norocos al Bulgarilor, desfiinţând cultul
icoanelor, nu se lăsaseră pradă unei idei trecătoare, ci dădeau glas
sufletului lor asiatic. In ciocnirea acestei mentalităţi cu spiritul arie
european credem că trebuie căutată aşa dar origina ereziei icono­
claste, care frământă imperiul timp mai bine de o sută de ani.
Din aceste consideraţiuni se vede că spiritul semitic tindea să
prefacă din adâncimi societatea, căci mişcarea iconoclastă nu osândia
numai icoanele şi cultul lor, cum se mai crede şi azi, dar se îndrepta
împotriva întregei arte cu caracter religios. In această privinţă s a
format şi un corp de doctrină, al cărei punct de plecare e versetul
din Evanghelia lui Ioan ,,Duh este Dumnezeu şi cei ce se închină lui,
1
cu duhul şi cu adevărul se cade să se închine" ) . Ea susţinea că o
fiinţă spirituală nu poate fi închipuită prin semne materiale, că în­
cercarea de a reprezintă numai întruparea), însemna căderea în erezia
nestorianismului, că simpla icoană e un semn de idolatrie, că sfinţii
nu pot fi adoraţi, precum erau odinioară zeii romani, că prin urmare
cultul icoanelor stă în contrazicere cu noţiunea de Dumnezeu şi de
aceia ele trebuiau arse şi nimicite.
Cu toate aceste, împăraţii iconoclaşti nu urmăresc stârpirea
artei, ci voesc, dinpotrivă, lovind excesul religios, eretic şi păgân,
cum credeau ei, să lupte cu aceiaşi armă. Dacă este greu să ne facem
o închipuire despre ceia ce a fost arta pe vremea iconoclaştilor, căci
mai toate monumentele au fost distruse, cel puţin putem scoate câteva
preţioase mărturii din scrierile contimporane. Trăind în aceiaşi
pompă şi bogăţie, iubitori de fastul şi de petrecerile aşa cum se
adeveresc pe vremea lui Justinian, monarhii iconoclaşti au zidit clă­
diri profane, care au putut să stea alături, prin bogăţia şi ornamen­
tarea lor, de cele mai însemnate monumente religioase. O dovadă
despre aceasta găsim în descrierea minunatei clădiri pe care Teofil
o ridică între palatul Dafne şi acela al Crisotricliniului, astfel orân­
duită, ca să se poată desfăşura în ea tot alaiul împărătesc demn de
o mare împărăţie. Sala tronului terminată cu trei abside, ca în Egipt
sau Siria, tereţele semi-rotunde, curţile de sub cerul liber şi cu trepte
de marmură, peristilurile, tricliniurile. sala Amorului, aceste din urmă
acoperite cu bolţi sau cu tavanuri aurite, aduceau de astă dată cu
decoraţiunile din palatele califilor arabi, precum ar fi acela dela
Coseir-Amra. In încăperile lor cu zidurile îmbrăcate în plăci de
marmură policromă şi decorate cu şiruri de coloane din cel mai pre­
ţios material tot de marmură, se aşezau cele mai scumpe şi mai ciu­
date obiecte, ca platani pe ramurile cărora stăteau păsări de aur,
sau ca zgripţori şi lei ce se mişcau prin mecanisme ascunse, în ar­
monia orgelor răsunând în zilele de ceremonii.
Cum se vede, concepţiunea iconoclastă nu face alta decât să
ducă mai departe bogata arhitectură c'o decorativă profană, cunos­
cută de mai înainte. In ceia ce priveşte arta plastică, ne găsim în faţa

1) Ioan, I V . 24.
 unei concepţiuni, după care trebuie să se alunge orice subiect ce a r e
un înţeles religios. In locul imaginilor ce reproduceau lumea supra-
sensibilă, ca Cinci — zecimea sau Suirea la Cer, îşi face loc tot
mai larg o artă profană :— imagină vie a naturei. Aice, peisagii,
arbori, păsări, animale, încolăciri de rămurele, aici scene zilnice,
vânători, alergări de cai, chiar şi portrete, ocupau tot câmpul pîcturei.
Asemenea composiţiuni cu subiecte ce amintesc frescurile delà S-
Constanţa din Roma sau acele, de caracter mai oriental, delà S.
George din Salonic, sunt ridicate acum pe planul dintâi, dar fireşte
că alături de ele găsesc o deasă întrebuinţare şi ornamentele geome­
trice orientale stilizate, aşa cum le cunoaştem din epoca lui Justinian.
Caracterele artei iconoclaste au răsărit aşa dar nu dintr'o crea-
ţiune proprie ; ele sunt reînvierea unui trecut artistic : o decora-
ţiune pitorească antică împreunată cu elemente siriene, la care se
mai adaogă împrumuturi delà Arabi ; o artă oficială şi profană, în
discordanţă cu concepţiunea adevărată a artei bizantine, care e
înainte de toate aşa de religioasă.
Se înţelege că mişcarea iconoclastă a trebuit să aibă urmări
asupra viitoarei desvoltări artistice, şi aicea e tocmai însemnătatea ei.
In faţa spiritului asiatic al fanaticilor ce voiau să-l impună cu
atâta violenţă, partida iconofilă cu idealul cel adânc religios, moşte­
nit în curs de secole şi întărit în şcolile de călugări, s'a împotrivit
cu destulă tărie şi a ştiut să pregătească ogorul viitoarei renaşteri,
pentru c a arta să nu se înstreineze şi să fie ferită de sărăcia spre
care o împingeau iconoclaştii. Sufletul conciliului din Niceia, S. Ion
Damaschinul, în trei discursuri contra acelora ce atacă sfintele icoane,.
S. Teodor Studitul în poesiile şi 'n scrierea sa AOŢOI axippnTÎKOi;
opuneau adevărata doctrină : că arta trebuie să-şi păstreze carac­
terul ei religios, că dogma întrupării îndreptăţeşte întrebuinţarea
icoanelor lui Crist, a Sântei-Marii şi a Sfinţilor-, că lumea supra-
sensibilă poate fi reprezintată în formă materială în icoane şi ',n
compoziţiuni musive şi că, însfârşit, orice tablou religios, pe lângă
menirea sa de-a servi drept învăţământ pentru cunoaşterea Evan­
gheliei, are şi un caracter miraculos.
Triumful iconofililor fiind deplin, tradiţiunea religioasă a artei
bizantine se întăreşte în urma crizei iconoclaste, iar arta cade cu totul
în mâna bisericii, care o modelează şi o supune la régule şi canoane
neschimbate. Iconografia, închegată în epoca lui Justinian, de acum
se fixează şi devine împietrită şi 'n alegerea subiectelor şi 'n repre-
zintarea atitudinilor, veştmintelor şi tipurilor. Luptând în contra
decoraţiunei profane ellenistice, ea se va pătrunde şi mai adânc de
realismul sirian.
Aşa dar arta bizantină se întoarce pe drumul de pe care s e
abătuse, ca să se desvolte potrivit geniului sau instinctului ei. M i ş -
carea iconoclastă totuş a avut un răsunet de ordin politic şi artistic
în apusul Europei, ducând mai întâi la ruptura pentru totdeauna
dintre cele două lumi creştine, şi 'n al doilea rând contribuind la
răspândirea în Apus a concepţiilor artistice bizantine, a căror in­
fluenţă însă nu trebue s'o exagerăm. Căci Apusul nu şi le-a asimi­
lat, iar arta lui s'a îndrumat spre alt făgaş, creind acea civilizaţie
medievală apusană aşa de deosebită de cea bizantină şi având asu­
pra acesteia, credem, o aşa de mare superioritate.

ALEXANDRU NAUM
 E S T E D R E P T U L O ŞTIINŢA SAU O ARTA?

I.

1. Teoreticianul în drept face numai ştiinţă, iar cel c e l aplică face numai
-artă ? — 2. Importanţa acestei chestiuni, — a ) consecinţele rele ale acestei dife­
renţieri, —• b) consecinţele bune dacă nu se face o astfel de diferenţiere. — 3. C e
••este ştiinţă? —• a ) Definiţiunea lui H. Speocer şi a lui Auguste Comte. — b) E x ­
plicarea ideei de cunoştinţă ştiinţifică şi adevăr ştiinţific. —• c ) Despre defini-
-ţiunea, diviziunea, clasificarea şi stabilirea raportului cauzal între fenomene
ci) distincţiunea între certitudinea şi permanenţa unui adevăr ştiinţific. -— 4. Apli­
carea înţelesului' cehi dăm noţiunei de ştiinţă dreptului — a ) dreptul e o ştiinţă
.socială, caracterizată prin ideda sancţiunei externe. — b) fenomenul juridic este
un produs al mediului ambiant, care se sintetizează în două elemente : factorul
social şi factorul individual, — c ) este dreptul individualist, sau social ? — 5.
Chiar dacă dreptul e o ştiinţiă teleologică nu-i lipseşte legătura între fenomenul
cauză şi fenomenul efect. —• 6. Existenţa controverselor în drept nu-i ia carac-
rterul de ştiinţă — a ) controverse inerente dreptului — b) controverse existente
d a cauza imperfectiunieî metodelor de cercetare în d r e p t — Şcoala exeget/că, —
Şcoalele anarhice de interpretare •— L'ecole de la libre recherche scientsfique. —•
7. Procesul de abstracţiune în drept se operează ca în celelalte ştiinţe. —
8. Rezumat.

1. — Sunt o sumă de afirmaţiuni eronate, cari circulă fără ca

nimeni să caute să le înlăture, fie că ele au aparenţa unor adevăruri
prin autoritatea celor Cari le repetă, fie că ele se repetă de oameni
fără competenţă. Dacă afirmaţiunile acestora din urmă nu intere­
sează, a acelora dintâi, prin faptul că se fac de oameni cu reputaţie
ştiinţifică, constitue un pericol, ori de câte ori nu sunt înlăturate.
Foarte mulţi oameni de drept afirmă, că între teoreticianul,
profesorul sau omul de doctrină şi cel ce aplică în mod practic drep­
tul, adică advocatul şl magistratul, există o mare diferenţă, spu-
nându-se că numai cei dintâi fac ştiinţă, pe când ceilalţi fac artă,
Se pune aşa dar în antiteza aceasta două noţiuni — ştiinţă şî artă •—
când este vorbă să le raportăm dreptului.
Este exactă această afirmaţîume ? Pentru a o putea lămuri, tre-
"buie, în primul rând să ne dăm precis seama de sensul adevărat al
acestor două noţiuni.
2. — Mai înainte însă de a fixa înţelesul lor, găsim necesar să
-arătăm, care este importanţa distineţiunei, căci dacă nu ar avea
 importanţă, ar fi inutil să facem un război de cuvinte. A afirma însă-
un conflict între noţiunea de ştiinţă şi de artă cu privire la drept, a r
însemna să ajungem la concluzii ciudate. A separa domeniul ştiinţei
şi al artei în drept, ar însemna, că doctrinarul să facă numai ştiinţă,
fără artă, iar practicianul să facă numai artă, fără să facă ştiinţă..
Este adevărat că de multe ori lucrurile stau astfel. Oameni fără nici
un felent propovăduesc ştiinţă şi oataeni numai cu talent hatărăsc-
de împărţirea justiţiei, dar după cum se va vedea nu acesta este
adevărul.
a ) Pentru a ne da mai bane seama de diferenţele ce ar rezulta,
dacă îmbrăţişăm o părere sau ailta, ne vom pune în ambe'Je ipoteze.-
S ă considerăm drept exactă afirmaţlunea, că la universitate se
face ştiinţa şi la bară artă. Aceasta ar însemna, că între cercetările:
ştiinţifice şi între hotărîrile judecătoreşti ar fi o prăpastie imposibil
de trecut. Căci ceia ce doctrinarii s'ar strădui să realizeze ca progres
palpabil în drept pe temeiurile legilor, metodelor şi tuturor consi-
deraţiunilor ştiinţifice, n'ar avea nici o influenţă, asupra celor ce
aplică dreptul, cari nefăcând de cât artă, nu-şi vor întemeia convin­
gerile lor pe raţionament, ci pe talent, pe abilitate şi pe sugestiunea
ce vor răuşi să provoace sau să primească. De sigur, că materialul,
pe cari vor broda aceştia, va fi tot oare cari date din ştiinţa drep­
tului, dar ei nefăcând de cât artă, nu vor avea respectul adevărului,
având convingerea, că în virtutea talentului lor, vor mâna lumea
încotro le va place. Din nerespectarea adevărului nasc rele pentru,
toţi cari se interesează de drept şi de aplicarea lui. In primul rând
omul de doctrină, care munceşte cu speranţa că sforţarea lui pe
tărâmul ştiinţific să aibe şi un rezultat practic, când vede că ştiinţa
este pusă la o parte, atunci o legitimă descurajare îl cuprinde. In
al doilea rând justiţiabilii. cari în loc să găsească în faţa instanţelor
judecătoreşti o interpretare ştiinţifică, care să asigure cât mai mult
ideia de securitate a drepturilor, găsesc o interpretare variabilă
după capriciul dibăciei şi al talentului, sunt cuprinşi de un sentiment
de neîncredere în justiţie. In al treilea rând advocatul, dacă pune
toată speranţa reuşitei numai în talent, adică în arta vorbăriei, vor
neglija să mai apere interesele împricinaţilor pe consideraţiuniie te­
meinice ale ştiinţei, ajungând a fi nişte încrezuţi, cu minţile goale,
în loc ca să ajungă să fie, ceia ce trebuie, adică unul din elementele
care slujind la împărţirea justiţiei, să fie un adânc cunoscător al şti­
inţei dreptului. In al patrulea rând răul va fi şi pentru judecător.
Acest factor important aii apicărei dreptului, dacă ajunge la convin­
gerea, că dreptatea trebuie să se împartă numai după criteriul artă,
iar nu după argumente ştiinţifice şi după sentimentul frumosului —
element atât de variabil — care s'a născut în sufletul lui graţie ta­
lentului advocatului, iar nu după ceia ce constituie adevăr juridic-
atunci nivelul lui cultural este sortit să se coboare. Judecătorul tre-
 buie să fie nu numai un om de o integritate morală ireproşabilă,
dar şi un om cu fond ştiinţific serios, de care are absolută nevoie.
Dacă advocatului îi este permis poate, să facă paradă de vorbă în
detrimentul ştiinţei, pentru a apăra interese, judecătorului nu-i este
permis să se ia după superficialităţi, el trebuind să împartă justiţia
după criteriile temeinice ale ştiinţei, ceiace nu ar putea face, dacă
punctul de gravitate în împărţirea justiţiei ar cădea pe noţiune arră
şi nu pe noţiunea ştiinţă.
Iată dar, cum în ipoteza considerată, că la Universitate se
face ştiinţă şi .la Palatul Justiţiei se face artă, cât de rele sunt con­
secinţele ce urmează.
b) S ă trecem la a doua ipoteză. Aceia în care nu trebuie să
.se facă nici o distincţie între ştiinţă şi artă din punct de vedere al
domeniilor de aplicare, adică în ipoteză după care există o completă
armonie între aceste două noţiuni sau în care atât la Universitate,
cât şi la Palatul Justiţiei, trebue să se facă şi ştiinţă şi artă, sau în
cazul cel mai rău numai ştiinţă. Ipoteza este tocmai contrarie celei
imaginate adineaori. Spuneam că în prima ipoteză se naşte o pră­
pastie între ştiinţa propriu zisă a dreptului şi aplicarea lui. Se va
vedea, că în aceasta a doua ipoteză această prăpastie nu poate exista.
In adevăr, fiind constantă convingerea, că ceia ce realizează
jurisprudenţa trebuie să fie de mare folos ştiinţei dreptului şi ceia ce
realizează doctrina trebue să fie de un egal folos jurisprudenţei,
atunci o apropiere se va realiza între aceste două aspecte ale drep­
tului. Interpretatorul dreptului delà Palatul Justiţiei, adică judecătorul
şi advocatul, nu vor mai avea alt sistem de a judeca o problemă
juridSlcă de cât pe temeiul! sigur ce-1 pun la dispoziţie cercetările
ştiinţifice, căutând să pătrundă, dacă va putea, adevărul ştiinţific
prin puterea intuiţiei clare este proprie artei, dar această putere din
urmă apărând ca ceva secundar, căci nu ori cărui om îi este dat să
pătrundă adâncul lucrurilor prin puterea intuiţiei, dar oricărui inter-
pretator i se impune sarcina să cunoască dreptul ca ştiinţă. P e de
altă parte omul de doctrină — fie interpretator sau cercetător — ca
să ne dea o operă plină de viaţă e bine să aibe, pe lângă cunoaşterea
dreptului ca ştiinţă şi intuiţia ei, adică pătrunderea artistică. Cu
chipul acesta arta devine un accesoriu al ştiinţei, aceasta putând
trăi prin sine, dar căpătând viaţa şi vigoare prin artă.
Rezultatul acestei de a doua concepţiuni va fi bun pentru toată
lumea. Ceia ce este ştiinţă este mai precis şi deci mai stabil, pe când
ceia ce este numai artă, fiind ceva subiectiv, va fi din această cauză
mai variabil. D e sigur, că în drept nu va putea fi vorba de acea pre­
ciziune din ştiinţele pozitive, dar în măsura în care vor progresa
ştiinţele sociale, din care face parte şi dreptul, în aceeaşi măsură
v a progresa şi dreptul, realizându-se ideia de preciziune din ce în ce
mai mult, fără a ajunge nici o dată la o; preciziune, care să se con-
 funde cu fixitatea, fiindcă fenomenul juridic este prin natura Iui
•variabil.
In ori ce caz mult mai multă siguranţă am avea în aceasta a
doua concepţiune, decât dacă dreptatea s a r împărţi după abilitatea
interpretatorului. D e unde în prima ipoteză justiţiabiiul nu va avea
această siguranţă şi prin urmare nu va avea nici încredere, dimpo­
trivă în ipoteza a doua va avea maximul de siguranţă şi de încre­
dere. El va şti, că păsurile lui nu vor fi judecate după sentimente,
impresii sau sugestii provocate de arta advocatului, asupra influen-
ţabilului judecător, ci ele vor fi judecate după criteriile serioase ale
ştiinţei. Neapărat, de oarece aceste criterii nu sunt încă bine sta­
bilite în drept, vom avea multe nedreptăţi în aplicarea dreptului,
dar şi mai mare sorginte de nedreptăţi este arta ca singur criteriu
al înţelegerii dreptului.
Criteriile ştiinţifice nestabile încă, tind către stabilitate, arta
însă nu poate tinde nici o dată către această stabilitate.
Dar profitul nu este nu mai pentru justiţiabil, el este şi pentru
omul de doctrină, pentru advocat şi pentru judecător. Omul de
doctrină va şti, că el' nu face o operă nefolositoare, va şti că munca
lui nu este zadarnică, ceiace îi va da un imbold mult mai mare la
muncă iar opera lui ar fi mult mai trainică. Advocatul va şti, că nu
numai cel cu talent va reuşi în viaţă, ci acella care are cu el capitalul
.ştiinţific. Advocatul om de ştiinţă nu va avea ca rival de cât pe
advocatul om de ştiinţă şi de talent, iar nu şi pe acela care are
numai talent, ceiace constiitue o mare încurajare. Dar nu este numai
o încurajare, mai urmează şi un bine social, căci soarta advocatului
în viitor, nu va mai consta să învingă cu frumuseţea cuvântului,
cum se întâmplă în mare parte azi, ci cu tăria argumentelor de
ordin ştiinţific, nu aparent ştiinţific. Judecătorul nu va putea rămâne
un sentimental, influenţabil de arta advocatului, nu va putea fi un
ignorant al dreptului, nici un îngâmfat şi un om al robei, al fastului
şi al golieiunei omeneşti, ci va trebui să fie un intelectual modest
şi muncitor, şi un adânc cunoscător al ştiinţei care o aplică.
Dacă am ţinut să arătăm unde ne duce o concepţiune sau
alta, am făcut-o, ca să dovedim cât de mare este interesul din toate
punctele de vedere, dacă ne oprim la o concepţiune sau la alta.
In prima concepţie ştiinţa dreptului pierde nevoia de a realiza
un progres, căci acest progres ne fiind luat în seamă în practica
vieţei, judecătorul nu simte trebuinţa unei ridicări intelectuale, ad­
vocatul nu are trebuinţă de cât de dibăcie, iar justiţiabilul dezamăgit
şi fără încredere îşi caută dreptatea pe căi lăturalnice.
In cea de a doua concepţiune lucrurile se schimbă. Punându-se
cel mai mare preţ pe adevărurile ştiinţifice, judecătorul şi advocatul
trebuie să fie în primul rând un om de doctrină, iar justiţiabilul gă­
sind o cât mai mare siguranţă în apărarea intereselor sale, va că-
 păta un respect .deosebit şi o adâncă încredere în instituţiile ju­
decătoreşti.
Aspectul social de asemenea va fi altul după cum admitem un
punct de vedere sau altul. In primul caz, atmosfera fiind deprimantă
şi descurajatoare, în al doilea caz dimpotrivă atmosfera fiind senină
şi plină de speranţe. In primul caz, oamenii de doctrină, magistraţii
şi advocaţii s ar demoraliza sub influenţa lenei şi a superficiali LăLei
vorbăriei goale, în al doilea caz din contră toţi aceşti factori, cari
conlucrează la împărţirea justiţiei, ar fi purtate de un nou avânt
spre muncă serioasă, prin încrederea ce o capătă în sforţările lor,
urmărind un ideal înalt şi frumos şi anume prinderea adevărului ju­
ridic, care într'un înţeles moral trebue să se confunde cu dreptatea.
3. — Spuneam la începutul articolului, că pentru a pătrunde
mai bine chestiunea ce vrem să o discutăm, trebuie să ne dăim seama
de înţelesul noţiunilor ce le punem faţă în faţă : ştiinţă şi artă.
Să vedem aşa dar, ce trebuie să înţelegem prin ştiinţă, pentru
ca după ce am compara acest înţeles cu ceia ce facem noi în drept,
să ne dăm seama dacă dreptul este sau nu o ştiinţă.
Se pot da şi s'au dat muilte definiţiuni noţiunei de ştiinţă.
Unele sunt mai cuprinzătoare .altele mai puţin. Deşi dorinţa noastră
este de a vedea în drept o ştiinţă, şi deşi, ar fi firesc să ne oprim
la una din definiţiile mai cuprinzătoare, ca să cuprindem şi dreptul,
totuşi nu vom face aceasta, căutând în mod obiectiv să precizăm
conţinutul acestei noţiuni, urmând să vedem în urmă dacă dreptul
intră în sfera ei. Dar dacă nu ne oprim la o definiţiune mai cuprin­
zătoare, nu ne putem opri nici la o definiţiune prea îngustă, care ar
exclude dreptul, căci după cum vom vedea, nici o astfel de defini­
ţiune nu corespunde înţelesului obiectiv. Dacă ne oprim însă la în­
ţelesul adevărat ce se dă de obiceiu noţiunei de ştiinţă, atunci se va
vedea, că dreptul este cu necesitate o ştiinţă.
a ) Herbert Spencer în lucrarea sa The first principles (Vezi
traducerea franceză Cazelfes — pag. 14) defineşte astfel ştiinţa :
„Ştiinţa nu este alt ceva de cât dezvoltarea de un ordin superior a
cunoştinţelor vulgare". Aceasta este o definiţiune foarte cuprinză­
toare, în care s'ar putea aşeza foarte bine dreptul, căci şi în drept
se dă o desvoltare de un ordin superior unor cunoştinţe comune.
Auguste Comte, în monumentalla sa lucrare „ Cours de philoso­
phie positive" ( V o l . I, Lecţia II-a pag. 5 2 ) ocupându-se de preci­
zarea noţiunei de ştiinţă, ajunge la concluzia, că ştiinţă nu poate fi
de cât numai când ajungem să prevedem. „En résumé science,
d'où prévoyance" sau cum spunea Titu Maiorescu, subt o formă
sintetică, la cursul său de istoria filosofici contemporane rezumând
ideia filosofului francez „Savoir c'est prévoir". Luată noţiunea de
ştiinţă în acest înţeles evident, că dreptul nu poate fi etichetat ştiinţă,
căci în drept ideia de prevedere nu-şi poate găsi nici o aplicabilitate.
 Auguste Comte împinge exigenţa definiţiunei lui aşa de de­
parte, în cât el afirmă că numai acele domenii de cercetare pot că­
păta cu adevărat denumirea de ştiinţă, în cari se pot aplica adevă­
rurile matematice, fiind că numai prin formulele matematice poţi
ajunge să prevezi fenomenele. Aceasta face, că în concepţiunea sa,
stanţa cea mai potrivită să fie considerată astronomia, care aplică
adevărurile matematice şi ajunge să prevadă fenomenele astrono­
mice cu zeci şi sute de ani înainte. După acest criteriu Auguste
Comte nu ar putea considera ca ştiinţe pozitive alături de astrono-
onia şi matematica, de cât fizica şi chimia şi numai în măsura în
care matematica ar putea fi întrebuinţată în aceste ştiinţe, pentru ca
posibilitatea de prevedere să fie realizată. Cu toate că concluziunea
logică ar trebui să fie aceasta, filozoful francez făcând clasificarea
ştiinţelor nu se opreşte numai la cele arătate mai sus, ci adaogă după
chimie, biologia, sociologia şi psachoiogia.
S'ar părea, că prin această clasificare, contrazice definiţiunea
dată ştiinţei. Este drept, că Auguste Comte completează concepţia
kti asupra ştiinţei, cu celebra lege a celor trei stări, susţinând că
orice cunoştiinţă omenească trece mai întâi prin faza religioasă, pe
urmă prin faza metafizică şi în al treilea rând ajunge la ultimul şi
cel mai perfecţionat stadiu, în faza pozitivă, în care faza se poate
vorbi de prevedere şi că această fază se realizează prin matematică.
Noi nu vom urmări pe celebrul filozof în sistemul lui filozofic ori­
ginal, mulţumindu-ne să constatăm, că dacă rămânem la definiţiu­
nea ştiinţei şi nu Ia clasificarea făcută, dreptul nu poate intra în
rândul ştiinţelor, iar dacă îmbrăţişăm clasificarea, dreptul e o ştiinţă
intrând în categoria ştiinţelor sociale.
In realitate fie că ne oprim la clasificarea lui Auguste Comte,
fie că împărţim domeniile de cunoştiinţe în cunoştinţele formale sau
naturale, în descriptive sau nu, în abstracte sau concrete, toate for­
mează diferitele ştiinţe, toate sunt prin urmare ştiinţe.
Dar atunci ce este ştiinţă ?
b) In primul rând ştiinţă înseamnă cunoştiinţă, dar nu or ce
fapt divers este o cunoştiinţă ştiinţifică. Pentru ca aceste cunoştiinţe
să devină ştiinţă, trebuie să îndeplinească o serie de condiţiuni, pe
cari le vom arăta în mod sumar în rândurile ce urmează.
In mod prealabil ne simţim datori să mai lămurim o chestiune.
Noi când vorbim de ştiinţă ne gândim, după s'a văzut, la cunoştinţă,
spre deosebire de alţii cari vorbesc de adevărul ştiinţific. Aceasta
nu înseamnă, că pentru noi adevărul ştiinţific este ceva deosebit de
cumoştiiiaţa ştiinţifică. Dacă întrebuinţăm cuvântul de cunoştinţă, o
facem ca să înlăturăm în acest studiu, toată discuţiunea filosofică,
clacă putem sau nu prinde adevărul în sine, adică ceea ce numea
Kant „Das Ding an sich", ceia ce mai târziu numea Royer Collard
„Ignombimus", ceia ce Spencer numea Incognoscibil.
 Vorbind de cunoştiinţă, înseamnă să prindem adevărul prin
simţurile şi mintea noastră, indiferent dacă mintea noastră poate sau
nu să redea adevărul în sine, indiferent dacă nu poate să redea de
cât o aparenţă a adevărului, care va rămâne întotdeauna necunoscut
nouă, indiferent dacă vre o dată vom putea pătrunde şi ceia ce ni
se pare încă de nepătruns.
Dacă am fi întrebuinţat expresiunea de adevăr ştiinţific, ne-ar
fi fost teamă, să nu ne punem în rândul acelora cari cred, că pot
pătrunde „Numenul" lui Kant, lucru pe care noi personal nu-1 cre­
dem posibil, omul fiind condamnat să aibe nu numai o cunoştiinţă
proprie şi specială fiinţei lui, despre fenomenele ce se petresc atât
în el cât şi în afară de el. întrebuinţând expresiunea de cunoştinţă
ştiinţifică împăcăm şi convingerile noastre personale, dar împăcăm
şi pe cei ce sunt de altă părere decât noi, întrucât dacă mintea ome­
nească este capabilă să prindă lucrul în sine, atunci cunoştinţa ştiin­
ţifică ce o avem despre lume şi viaţă este chiar adevărul asupra lor.
Dar să revenim şi să precizăm ce condiţii mai trebuesc să în­
deplinească cunoştinţele, pentru ca să poată forma o ştiinţă.
c) Intre cunoştinţele ce le avem despre noi şi lumea înconju­
rătoare trebuie să existe apropieri, pentru ca din definirea lor, din
clasificarea lor şi din diviziunea lor să putem forma construcţiuni,
ale căror elemente constitutive să fie legate între ele, ducându-ne
astfel la diferitele ştiinţe distincte şi cari ne sunt cunoscute.
Mai mult de cât atât şi acesta este elementul esenţial al ideei
de ştiinţă, trebui ca între diferitele fenomene, despre care avem anu­
mite cunoştinţe, să se poată stabili o legătură de la cauză la efect,
adică trebuie să descopere legile, cari guvernează viaţa şi lumea.
Cunoaşterea acestor legi ne dă simţământul certitudinei ade­
vărurilor şi une ori chiar al permanenţei lor.
d) După cum se vede, facem o distincţiune între certitudinea
unui adevăr şi între permanenţa lui, pe care vrem să o dîarificăm
în rândurile ce urmează, pentru a nu fi rău înţeleşi.
Etimologiceşte diferenţa este evidentă. Certitudine înseamnă
siguranţa unui fapt, adică este convingerea pe care o avem cu toţii
despre faptul acela. Permanenţa cuprinde ceva mai mult, adică este
tot siguranţa ce o avem despre existenţa acelui fapt, dar la care se
adaogă convingerea, că faptul acela va rămâne incontinu sub aspec­
tul sub care ni s'a prezentat la un moment dat. Prin urmare nu tot c e
este cert este şi permanent.
In ştiinţă aceiaşi deosebire trebue să păstrăm între aceste
două noţiuni, ambele noţiuni dând satisfacţie fie împreună, fie se­
parat, celei din urmă condiţii pe care urmează să o îndeplinească
cunoştinţele ce le avem despre lume şi viaţă, pentru ca să poată purta
denumirea de ştiinţe.
Sunt unele ştiinţe, în cari aceste cunoştinţe cari corespund fe-
nomenelor în general, să se înlănţuiască între ele într'un raport
cauzal cari să ne dea legi şi certe şi permanente. Astfel ar fi ştiinţele
matematice şi toate celelalte ştiinţe în cari s'şr aplica adevărurile
matematice.
Sunt altele, unde nu întâlnim deocamdată de cât certitudinea
fenomenului, fără să cunoaştem încă permanenţa raportului cauzal,
care explică existenţa fenomenului a cărui certitudine nu o pune
nimeni la îndoială. Aşa de exemplu în fizică, în chimie, în biologie, în
sociologie, se constată fenomene a căror explicaţiune cauzală nu o
cunoaştem încă. Astfel apar toate acele ipoteze, cari cât rămân în
faza ipotezelor, fără a fi devenit încă o teorie ştiinţifică necontestată,
1
nu dau raportului cauzal ; imaginat între fenomene ideia de perma­
nenţă. Aceasta nu înseamnă, că ştiinţele unde suntem nevoiţi să în­
trebuinţăm artificiul ipotezelor, nu sunt ştiinţe.
In fine sunt alte domenii de cercetare cum ar fi morala şi
dreptul, unde nu se poate vorbi nici o dată de raporturi cauzale per­
manente, dar unde se poate vorbi de cunoştinţe certe cu privire la
fenomenele ce alcătuesc acest domeniu de cercetare, în raport cu
momentul şi cu locul când le constatăm. Când ajungem la conclu-
ziunea, că societatea omenească în parte, cu privire la popoare cu o
egală stare de civilizaţie într'un anumit moment, trebue cu necesitate
să se supună unor anumite regule de morală sau de drept, ce facem
altceva de cât adevărată ştiinţă ?
Ştiinţa, prin urmare nu presupune în totdeauna permanenţa
adevărurilor, ci numai certitudinea lor şi dacă ne-am lăsa furaţi de
concepţia modernă a relativităţei, ce ar mai rămâne permanent în
ştiinţele cele mai pozitive?
Aşa dar definiţiunea, clasificarea şi diviziunea cunoştinţelor
apropiate între ele despre llume şi viaţă, constitue procesul de abstrac­
ţiune, absolut necesar pentru ca să intrăm în domeniul ştiinţei. Dacă
la acest prim proces adaogăm al doilea, acela de a prinde întotdeauna
certitudinea raportului cauzal între fenomene şi une ori permanenţa
acestui raport cauzai, atunci nu ne-am apropiat numai în domeniul
ştiinţei, dar facem ştiinţă în sensul real al cuvântului.
Iată ce credem noi că trebue să înţelegem prin ştiinţă.
4. S ă vedem acum dacă plecând de la acest înţeles şi dacă
îl raportăm la domeniul de cercetare al dreptului, putem spune că
şi dreptul este o ştiinţă.
a ) Dreptul este o ştiinţă socială. începem cu această afirma-
ţiune, fiind că nu întotdeauna s'ia susţinut lucrul acesta şi chiar
azi sunt unii jurisconsulţi cari deşi recunosc, că dreptul este o ştiinţă
socială, nu pot totuşi să se dezbare de concepţia tradiţională, după
care dreptul era considerat ca o ştiinţă raţională, adică un produs
pur al raţiunei omeneşti.
Dreptul natural .— cuprinzând norme imuabile aplicabile în
toate timpurile şi în toate locurile, aşa cum învăţau Grotius şi Puf-
fendorf şi drepturile omului!, aşa cum învăţa marea revoluţie franceză,
— ducea la concluziunea, că dreptul este permanent, că dreptul este
o abstracţiune absolută, că este ceva transcendent, care nu izvo­
răşte din nevoile vieţii de toate zilele, dar care se impune acestei
vieţi, venit din sfere supraomeneşti şi cunoscute nouă pe calea raţiu-
nei noastre.
Prin urmare plecăm de la un adevăr veşnic verificat dar nu
întotdeauna recunoscut, că dreptul este o ştiinţă socială, care se ocu­
pă cu studierea acelor fenomene sociale, privind raporturile dintre
indivizi, dintre indivizi şi colectivitate şi între colectivităţi, cari sunt
supuse unei sancţiuni externe, spre deosebire de exemplu de morală,
unde nu există de cât sau o sancţiune divină, dacă credem în ea,
sau o sancţiune internă, propria noastră conştiinţă.
Ştim, că chestiunea sancţiunei, ca element distinctiv al feno­
menului juridic de celelalte fenomene sociale, este controversată în
sensul, că se susţine că sunt fenomene juridice, cari nu sunt supuse
unei sancţiuni şi totuşi nimeni nu contestă, că intră în materialul
vast, care constitue ştiinţa dreptului. Din nenorocire, ce nu se poate
controversa în drept? Cu toate acestea însă privită chestiunea cu
obiectivitate, ea nu poate fi controversată.
In adevăr, în ce constă controversa? S e spune, că dacă în
dreptul privat mai întotdeauna şi în dreptul public de cele mai multe
ori exista sancţiune, în unele chestiuni de drept constituţional şi in
toate acelea de drept internaţional public nu există o sancţiune, care
să poată fi aplicată de o instanţă superioară existentă, cu organe de
executare adecuate. Privind lucrurile în mod superficial ar părea că
aşa este, căci nici „Liga Naţiunilor" nu este încă astfel organizată,
în cât să constitue acea autoritate superioară, căreia să ne supunem
cu necesitate şi care să aplice sancţiuni şi în dreptul internaţional
public, iar fie care Stat în parte nu este destul de bine organizat,
chiar şi acolo unde avem instituţia Contenciosului administrativ sau
a cercetărei constituţionalităţei legilor. în cât să putem vorbi de
sancţiuni în ori ce conflict de drept constituţional.
Nu mai că, dacă în aceste cazuri nu se poate vorbi de sanc­
ţiuni aplicate de autorităţi şi executate de anumite organe constituite
în Stat, nu înseamnă că lipsesc sancţiuni într'un sens mai general
şi mai grav.
Ce sunt revoluţiile alt ceva, de cât sancţiunile pe cari le aplică
popoarele acelora cari nesocotesc principiile constituţionale, indife­
rent dacă rezultatul acestor sancţiuni duc la triumful vechii consti­
tuţii sau la înlocuirea ei prin alta? C e sunt războaele alt ceva, de cat
sancţiunile pe cari le aplică popoarele între ele, pentru călcarea re-
gulelor de drept internaţional public, indiferent dacă rezultatul ace­
stor sancţiuni duc la triumful poporului care are dreptate sau nu ?
 Se poate spune că aceste sancţiuni sunt violente şi imperfecte,
dar nu se poate spune, că nu sunt sancţiuni.
Deci regula de drept este un fenomen social supusă unei sanc­
ţiuni externe.
b ) Pe lângă aceasta fenomenul juridic este un produs al me­
diului ambiant, căci nu se poate închipui să supui indivizi sau po­
poare la regule de conduită, pe care nu sunt dispuse să le primească.
De aceia fenomenul juridic este o rezultantă a unor multiple cauze,
cari contribuesc la naşterea ori cărui fenomen social, cu singura re­
zervă pe care o vom explica în rândurile ce urmează, că la precizarea
fenomenului juridic, intervine cu un rol preponderent individul,
care dă aspectul definitiv regulei de drept, fie că lucrează direct prin
capul statul/ui, dacă ne găsim într'o organizaţie absolutistă, fie prin
organele constituţionale —. parlament — dacă ne găsim într'o orga­
nizaţie democratică.
Situaţia economică şi financiară a unui popor, situaţia lui po­
litică, culturală, religioasă militară etc. aDcătuesc o sumă de cauze,
care influenţează ori ce fenomen social şi deci şi fenomenul juridic.
Aceste cauze crează anumite tendinţe proprii momentului şi popo­
rului sau popoarelor între cari există o oare care comunitate de civi
lizaţie. cărora trebue să ne supunem, dacă vrem să rămânem în
realitate şi dacă vrem să facem o construcţie ştiinţifică. Fenomenul
juridic trebue să fie pus în cadrul acestor tendinţe generale, alt fel
riscăm să dăm unui anumit popor regule de drept nepotrivite cu
spiritul lui.
Toate aceste manifestări sociale cari sunt cauze producătoare
ale ori cărui fenomen social şi deci şi al fenomenului juridic sau a
1
regulei de drept, obişnuim să le denumin ): factor social. Alăturea
de factorul social, care cuprinde complexul de cauze sociale externe
omului, la precizarea regulei de drept mai intervine ca o cauză tot
atât de importantă dacă nu şi mai importantă, individul, omul, care
ar constitui cel de al doilea factor producător al fenomenului juridic
şi pe care am obişnuit să-1 numim : factorul individual.
Factorul individual joacă în apariţia şi precizarea fenomenului
juridic un rol preponderant. Căci pe când primul factor, cel social,
crează tendinţe, adică acel cadru în care trebuie plasată regula de
drept, factorul individual precizează regula de drept, fie în formule
legislative, fie în concepţii şi construcţii juridice dincolo de lege, dar
care nu mai puţin formează dreptul. D e oarece regula de drept apare
ca o soluţiune a conflictelor dintre indivizi sau între colectivităţi,
formate la rândul! lor tot din indivizi şi deoarece această soluţionare
trebue să fie făcută cât se poate mai conformă cu idealul urmărit

1) ,,Teoria cazului fortuit sau a forţei majore şi despre imprevizhine".

Bucureşti 1929, .Al. Otetelişanu, Introducere.
 de indivizi, este natural ca individul să-şi spună cuvântul în preci­
zarea regulei de drept, bine înţeles în cadrul determinat de factorul
social.
Şi care este acest ideal ? Ar trebui să spunem, că acest ideal
este fericirea individului în mediul social în care trăeşte. Cum însă
cuvântul fericire cuprinde în el un înţeles prea greu de realizat,
vom zice, că idealul imediat urmărit de indivizii este o mai mare mul­
ţumire în complexul de viaţă zilnică pe care o trăeşte, este o dorinţă
de mai bine, este acel maximum de satisfacţie personală, pe care o
poate spera în mediul social ambiant în care trăeşte.
Fenomenul juridic sau regula de drept, privit sub aspectul
acesta real, ne duce la înlăturarea multor discuţii inutile, care se
fac în drept, şi pe cari le vom înlătura în rândurile următoare.
Dacă regula de drept este produsul factorului social şi a fac­
torului individual, atunci nu se mai poate vorbi în drept despre con­
cepţia individualistă sau socială, nici nu se va mai putea spune, că
dreptul este o ştiinţă finalistă, spre deosebire de celelalte cari ar fi
ştiinţe propriu zise, unde explicarea fenomenelor nu s a r face după
scopul urmărit, ci după cauzele producătoare.
c) Gândirea juridică a fost şi este frământată de o discuţiune
care pare a fi interminabilă, în jurul chestiunei dacă dreptul este in­
dividualist sau social.
Susţinătorii primei concepţii plec de la premiza, că ceia ce inte­
resează este individul, a cărui liberă şi maximă desvoltare trebue să-i
fie pe deplin asigurată. In această concepţiune în mod fatal trebue să
se nesocotească necesităţile sociale şi să se dea importanţă numai
idealurilor individuale, adică să se ajungă în drept la concluziunea,
că fenomenul juridic este un produs al raţiunei individului, ca şi
cum individul este sortit să trăiască o viaţă de sine stătătoare, fără
nici o contingenţă cu restul lumei. Este suficient să enunţăm con­
cepţia, pentru ca să vedem cât de eronată este, prin lipsa respectă-
rei realităţilor. Această concepţiune a avut o mare trecere în rândul
gânditorilor în genere şi al dreptului în special, fund că se plleca de la
o realitate care era individul şi se credea, că dacă punctul de plecare
este real, toate construcţiile logice ce se fac în jurul acestei realităţi
sunt tot reale. Ori tocmai aci a fost eroarea, rămânând real numai
punctul de plecare, dar trecând repede în lumea construcţiilor ab­
stracte, fără contact cu viaţa concretă deci în lumea irealităţilor.
Concepţiunea individualistă ca atare, rămâne o concepţiune
antiştiinţifică.
Susţinătorii celei de a doua concepţiuni, adică a concepţiunei
sociale, plec de la premiza, că ceia ce interesează nu este individul, ci
colectivitatea, ale cărei interese trebuesc în mod integral satisfăcute.
In această cconcepţiune în mod fatal trebuie să se nesocotească
dorinţele individuale şi să se dea importanţa numai idealurilor colec-
tivităţei. Adică în această eoncepţiune ceiace este real este colecti­
vitatea, este ansamblul, indivizii nefiind decât o celulă constitutivă
a întregului, fără valoare dacă sunt luaţi în individualitatea lor şi
având fiinţă numai în vederea satisfacerei scopului colectivităţei. Şi
aci este destul să enunţăm concepţiunea pentruca tot atât de repede,
dacă nu şi mai repede, să ne dăm seama cât de ireală este. Zicem
şi mai repede, căci pe când dacă în concepţiunea individualistă se
pleacă delà o realitate, care este conştiinţa individului, aci se pleacă
delà început delà o irealitate, pe care o ia drept realitate, conştiinţa
colectivă după cum o denumea Durkhedm, astfel că este delà sine
înţeles, că tot ce se construeşte în jurul acestei irealităţi, este cu
atât mai mult ireal, deci şubred.
Natura crează numai indivizi atât în regnul vegetal cât şi în
regnul animal. Aceşti indivizi trăesc într'o mai mică sau mai mare
dependenţă între ei, după cum interesele lor în mod conştient, sau
inconştient îi silesc să se apropie mai mult sau mai puţin. Dar, dacă
indivizii ajung să se asocieze între ei, aceasta nu înseamnă că reali­
tatea nu o mai formează indivizii. Individul pentru a ajunge să facă
posibilă o viaţă în comun, trebue să renunţe la o parte din dorinţele
lui individuale, dar această renunţare nu se face astfel în cât să
dispară cu desăvârşire individul, care rămâne o realitate.
Dreptul' nu este nici numai individualist, nici numai social.
Dreptul este aşa cum este, cum apare în realitatea lui, cum se im­
pune observaţiei şi judecatei noastre. Dreptul este un fenomen al
vieţei, în care pe deoparte tot trecutul se manifestă prin diferitele
aspecte sociale : cultură, religie, morală, politică, finanţe, etc., adică
ceeace am numit noi factor social, care crează anumite tendinţe
cărora individul, care există în clipa când considerăm fenomenul de
drept, în vederea acelui ideal de mai bine, va spune în mod răspicat
cuvântul, cuvânt care trebue să fie ascultat. Dreptul este prin ur­
mare un amestec de individual şi social, care se dozează în fiecare
moment şi la fiecare popor, dozare care poate fi aproape identică
la popoare de o civilizaţie similară, după nevoia armoniei ce trebuie
să se stabilească între tendinţele sociale şi individuale.

5. . Gândirea juridică a mai fost frământată de o altă dis-

cuţiune, care face pe unii să ajungă la concluziunea că dreptul nu
este o ştiinţă. S e spune, că în ştiinţele propriu zise elementul cons­
tant, care este legea, constă din legătura necesară care se stabile­
şte între fenomenul cauza şi fenomenul efect, fiecare fenomen tre­
buind a avea o cauză explicativă. S e adaogă, că acest element cauzal
nu există în drept, de oarece fenomenul juridic se modelează după
un scop ce-1 urmăreşte omul şi societatea, care exclude stabilirea
acelui lanţ cauzal, care domină totalitatea fenomenelor ştiinţelor pro­
priu zise.
 A privi astfel chestiunea înseamnă a o privi în mod eronat şi
a ajunge astfel la concluzii eronate.
Este o simplă aparenţă, să susţii, că în drept nu se stabileşte
nexul cauzal între fenomene, pe motiv că ceeace ne preocupă în
drept este scopul ce trebuie să fie realizat. S'a văzut, că la precizarea
regulei de drept numai factorul individual este acela care îndru-
mează regula de drept, către un scop, pe când factorul social crează
cadrul general în care trebue aşezată regula de drept, după porni­
rile trecute şi prezentate ale mediului social respectiv, iar nu după un
scop oarecare. Dar chiar factorul individual urmărind un scop, nu
pierde caracterul de cauză producătoare a fenomenului juridic.
Căci în definitiv ce este fenomenul cauză în ştiinţele propriu
zise ? Fenomenul cauză este acela, care având întâietate în timp
explică producerea unui fenomen următor. Un corp lăsat liber în
aer cade la pământ. Fenomenul căderei corpului este explicat prin-
tr'un aiît fenomen preexistent al gravitatei pământului. Această în­
lănţuire cauzală se cunoaşte sub numele de legea gravitatei. Scopul
pentru care există această lege universală nu-1 cunoaştem sau poate
nici nu există. Nu vedem însă, dec e nu am putea considera, că
există un scop şi în modul cum este înjghebată această armonie
generală a universului. Dacă ne-am închipui, că totul se petrece în
natură în vederea reaillizărei unui scop, nu vedem de ce nu s'ar
putea vorbi de legătura cauzală între fenomenele ştiinţelor pro­
priu zise.
Acelaş kicru se întâmplă şi cu dreptul, cu singura diferenţă,
că în drept scopul regulei de drept apare ca ceva cunoscut. Dar dacă
scopul apare ca ceva cunoscut aceasta nu înseamnă însă că în
drept nu mai avem acel nex cauzal indispensabil, pentru ca un
grup de fenomene să constituiască o ştiinţă. Şi în drept ca şi în
ori ce ştiinţă, fenomenul juridic sau regula de drept se explică
prin alte fenomene preexistente, pe cari le-am cuprins în cele două
expresiuni: factor social şi factor individual.
Nu are nici o importanţă, c ă factorul! individual împinge re­
gula de drept către o formă, care să corespundă unui anumit scop,
regula de drept îşi găseşte cauza explicativă în aceşti doi factori
consideraţi de noi.
A ş a dar în drept, ca în orice ştiinţă, fenomenele juridice, tre-
buesc să-şi găsească explicaţiunea existenţei lor într'o legătură cau­
zală cu alte fenomene, iar repetarea acestor legături cauzale face,
ca într'un anumit mediu social şi într'un anumit timp, să apară re-
gule de drept identice sau asemănătoare, cari să aibe caracterul' de
certitudine, fără însă să aibe şi aaracterul permanenţei.
6. — Pentru a face însă o expunere nepărtinitoare, ne simţim
datori să mai lămurim încă o chestiune în legătură cu dreptul. Mulţi
cari nu sunt edificaţi cu adevărurile fundamentale ale ştiinţei noastre,
şi printre aceştia să nu se creadă, că nu sunt chiar unid jurişti, cari
mu sunt tocmai aşa de puţin numeroşi, privesc cu scepticism când
li se vorbeşte de certitudinea regulelor de drept. Ei obiectează nu­
mai decât, spunând, că în drept nu se poate vorbi de nici o certitu­
dine, dovadă sunt infinitele controverse, cari apar asupra mai tu­
turor chestiunilor de drept.
Obiecţiunea la prima vedere impresionează, dar ea este numai
aparentă şi se datorează altor cauze, cari dacă ar lipsi, nu s'ar
mai putea înlătura caracterul de ştiinţă dreptului, nici din acest punct
de vedere. Noi am fost impresionaţi încă de mult de această obiec-
ţiune, ceeace ne-a făcut să publicăm un studiu, întitulat „Despre con­
x
troverse şi cauzele lor în drept" ) în „Revista critică de drept şi
jurisprudenţă". Vom repeta în mod sumar cele spuse atunci, fiindcă
de şi au trecut aproape două decenii, nu ne-am schimbat convin­
gerile.
Este adevărat, că existenţa mujtiplelor controverse în drept,
dă oarecare temei criticei ce se aduce •dreptului, când e vorba să-1
punem în rândul ştiinţelor, dar pentru a judeca cu obiectivitate va­
loarea criticei, trebue să ne dăm seamă de seriozitatea ei şi pentru
aceasta trebue să vedem ce este exact şi ce nu e exact în această
obiecţiune.
a) Dacă cercetăm totalitatea controverselor în drept, putem cu
uşurinţă observa, că unele se datoresc imperfecţiunei în care se gă­
seşte încă şfc'inţa noastră, dar aceasta nu înseamnă că dreptul nu
este o ştiinţă şi altele se datoresc naturei fenomenului juridic, care
este prin esenţa lui variabil. Controversele datorite imperfecţiunei
ştiinţei noastre sunt menite să dispară, când acele imperfecţiuni vor
dispare şi ele. Controversele pe care le-am denumit altă dată, de­
numire pe care o păstrăm şi azi ,.Corcrrot>erse inerente dreptului" nu
numai că nu trebuesc să dispară, dar el constituesc mijlocul cel mai
interesant de progres ¿"1 regulelor de drept şi deci al dreptului
în genere.
S ă ne explicăm. Fenomenul juridic fiind o rezultantă a două
serii de cauze, pe cari lle-am cuprins în cele două expresiuni. factor
social şi factor individual, cum aceşti doi factori sunt diferiţi după
momentul şi locul în cari îi considerăm, este firesc ca şi rezultanta
acestor două serii de cauze să fie valabilă.
O regulă de drept, creată sub influenţa acestor doi factori,
este într'o continuă primenire, după modificările ce le suferă unul
sau ambii factori producători, de aceia este natural ca regula de
drept să trebuiască să se pună de acord cu aceşti doi factori. Cât
timp factorii aceştia rămân aceeaşi, regula de drept nu trebuie şi nu

1) Republicat într'un volum „Studii critice de drept şi jurisprudenţă"

•{pag. 9 — 19:15) unde am adunat mai multe articole şi adnotări jurisprudenţiale.
 poate să se schimbe, controversa nu există. In momentul când însă
factorii se modifică, regula de drept este scoasă din făgaşul de până
acum, controversa apare. Această controversă este inerentă feno­
menului juridic, fiindcă ea apare din consideraţiunile fireşti al pro-
ducerei lui şi dăinueşte atât timp până când acel fenomen juridic
s'a adaptat nouilor aspecte ale celor doi factori, adaptare care se
face sau pe cale jurisprudential, sau pe cale doctrínala, sau pe
cale legislativă.
b ) Dar în afară de aceste controverse inerente dreptului, cari
apar şi dispar din motive naturale evoluţiei fenomenului juridic, sunt
alte controverse, pe cari le-am amintit mai sus, cari nasc din cauza
imperfecţiunei ştiinţei noastre cari sunt menite să dispară, în ziua
când aceste imperfecţiuni vor dispare şi ele.
Cea mai mare imperfecţune a ştiinţei noastre, imperfecţiune
prin care au trecut toate ştiinţele de altfel, este necunoaşterea unei
metodol'ogii, asupra căreia să fi căzut de acord toată lumea juridică.
Dreptul azi se interpretează, se adaptează sau se modifică,
fie în faţa instanţelor judecătoreşti, fie de parlament ambele sub
influenţa doctrinei.
Judecătorii şi interpretatorii în genere însă nu sunt de acord
asupra criteriilor de interpretare. Unii sunt exegeţi sau dogmatici.
Ei pleacă dela textul de lege pe care-1 interpretează în primul rând
în mod gramatical, în al doilea rând îl interpretează comparându-1
cu alte texte din lege aplicând metoda analogiei, în al treilea rând
se referă la spiritul legiuitorului, care rezultă din lucrările pregăti­
toare a legei (expunere de motive, rapoarte, discuţii în parlament)
indiferent de momentul când s'a votat legea, moment dela care ar fi
putut trece mai bine de un veac, cum se întâmplă cu codificarea
napoleoniană.
Alţii cad în cealaltă extremă. Ei nu vor să ştie nici de texte,
nici de analogie, nici de spiritul legiuitorului. Ei vor să aplice dreptul
în funcţie de ideia de dreptate, care şi-o poate făuri fiecare jude­
cător după cum crede el de cuviinţă, făcându-şi o ideie cu totul
subiectivă despre dreptate. Pe când în primul caz construcţiile juri­
dice sunt creaţiuni pur logice, cari de cele mai multe ori nu au nici
un contact cu realitatea, în cazul al doilea sunt creaţiuni subiective
mai întotdeauna departe de viaţa concretă, de care nu trebuie nici
odată să se depărteze dreptul. Reprezentanţii acestei a doua şcoli
de interpretare a dreptului au ajuns lla formule inacceptabile, ca aceia
2
din Franţa, cunoscută sub numele de fenomenul Magnaud ) şi aceia

2) Magnaud fusese între ani 1 8 8 9 — 1 9 0 4 prezidentul Tribunalului diri

Château Thierry. E l judeca după consideraţiuni personale, nu juridice. A ş a
hotărîrile date de el erau în general favorabile celor învinuiţi chiar dacă erau vi­
novaţi şi defavorabile celor mai privilegiaţi ai soartei chiar dacă aveau dreptate.
din Germania şi Austria cunoscută sub numele de Mişcarea drep­
3
tului liber (Freier Recht) ) .
Aceste concepte extreme le-am putea denumi fără nici un fel -
de exagerare, concepţiile anarhice în drept.

Pentru detalii mai ample a se vedea F r . G e n y — Méthodes d'interprétation —

Vol. II pag. 2 8 7 şi urm.
3 ) Această tendinţă în Germania de evadarea interpretatorului până a a-
junge la liberul drept, a trecut prin mai multe faze. In prima fază care durează cam -
delà 1840 până la promulgarea codului civil german din 1900, alăturea de juris­
consulţii care respectă dreptul scris şi reguiele obişnuite de interpretare în frunte
cu romanistul Windscheid şi cu germanistul Otto Gierke, găsim alţii cari încep -
să se îndepărteze de noţiunile cunoscute până atunci. A ş a autorii Stobe şi Dern-
burg ne vorbesc de un nou element de care trebue să se ţină seamă pentru a-
înţelege dreptul şi anume de „natura lucrurilor" care nu trebue să se confunde -
cu dreptul natural. A ş a F r . Adickes în lucrarea sa „Zur Lehre von der Rechts
quellen" publicată în 1872 ne vorbeşte de un alt element expicaüv al fenome­
nului juridic denumit de el „Die subjective Vernunft" adică raţiunea subiedtrv'i.
A ş a S. Schlossmann în lucrarea sa „Der Vertrag" (Contractul) ne vorbeşte
de un alt element; „Rechtsgefühl" adică sentimentul jttidic. Un alt autor,. O .
Büllotw în lucrarea sa Gesetz und Richteramt" publicată în 1885 ajunge la con­
cluzia că judecătorul poate da sentinţe, cari să contrazică legea, dacă necesită­
ţile impun o astfel de soluţie,. In fine alţii ca G. Rumielin prorector la Friburg,
ne vorbeşte de judecăţi de valoare (Werturtheile) şi de deriziuni de voinţă:
(WiîlensenfScheidungen) ca mijloc de a pătrunde mai bine dreptul simpla în­
ţelegere a textului de lege me mai fiind suficientă. — In a doua fază care du­
rează de la 1900 la 1906 unii autori merg şi mai departe, lăsând la o parte-
textul de lege. A ş a autorul Zittelman în 1902 reluând ideile profesorului Erlich
publicate cu două zeci de ani mai înainte într'o lucrare întitulată „Lücken im
Recht" (Lacune în drept) constată existenţa unor lacune în drept, care nu pot
fi înlăturate de cât printr'o largă putere creatoare ce trebue să se dea judecă­
torului. Acela însă care cu mai mult curaj şi răsunet a susţinut tendinţele cele
noi în drept, în Germania, a fost Gnalius Flavius care în 1906 publică o lu­
crare întitulată ,,Der Kampf um die Rechtswissenschaft'. Numele adevărat al a-
cestui autor era Kantorowicz. E l vrea să răstoarne toate concepţiile obişnuite cu­
noscute despre drept, despre ştiinţa dreptului şi despre justiţia practică. Plecând-
delà ideia că dreptul există şi în afară de textul de lege ceia ce este adevărat,
ajunge la concluziunea, că rolul omului de ştiinţă în drept şi al interpretato­
rului în viaţa practică, fiind să caute dreptul „Rechtsfindung" şi să creeze
dreptul „Rechtpsehöpfung ' el nu trebue să se îngrădească de textul de lege,
putând să-1 lase de o parte, trecând peste el. — In a treia fază, de la 1907
până la izbucnirea războiului mondial, delà c a r e dată s au produs prea mari pre­
faceri în Europa, astfel că nu putem încă desluşi tendinţele de după război în
1
drept în Germania . autori ca L . Briitt în lucrarea sa „Die Kunst der Rechtsan­
wendung" (arta de a aplica dreptul), ca Endeman, J. Köhler şi în special R.
Hellwig, isustfin tendinţa nouă în drept fixată în faza a dpula arătată mai sus.
D a c ă am căuta să " rezumăm concepţiunea acestei scoale exagerate, vom
vedea că în afară de critica severă adusă şcoalei exegetice, care înseamnă un.
mare bine pentru ştiinţa dreptului, nu pune nimic în locul concepţiunei criticate.
Ne vorbeşte de simţul de echitate, de acel „Billigkeit ', ne vorbeşte de acel
„ Werturthett" despre care am amintit mai sus, ne vorbeşte despre ,,'Dreptul
adevărat (Richtiges Recht), despre sentimentul dreptului (Rechtsgefühl) adică
de o sumă de noţiuni nou», cari nefiind încă clarificate şi consacrate în ştiinţa
dreptului, duc bine înţeles la înţelesuri diferite a aceleiaş chestiuni de drept,
deci Ia controverse născute din cauza imperfecţiunea metodelor de interpretare. -
Pentru detalii mai ample vezi Geny op. cit. pag. 2 3 0 şi urm.
 Dacă suntem adepţii unei şcoli (şcoala exegetică) sau a
celeilalte şcoli amintite mai sus, este de!a sine înţeles că controver­
sele vor răsări din toate părţile. S e va vedea, că din cauza lipsei unei
metodologii juridice recunoscute, aceste controverse născute din a-
• ceasta cauză, tind să se înmulţească la infinit.
Intre aceste şcoli extreme se situează o altă şcoală de inter­
pretare aceia a d-lui Fr. Geny, profesorali de drept civil delà Nancy
,ale cărui lucrări de filosofia dreptului au făcut şi fac încă epocă,
denumită ,,U école de la libre recherche scientifique" care este o în­
cercare de precizarea metodelor de cercetare în drept, dar care aş­
teaptă să capete o formă definitivă, pe care nu o are încă pentru a
fi consacrată de toată lumea juridică.
Această şcoală nouă fie că ne oprim la înţelesul pe care-1 dă
4
d-l Fr. Geny ) , fie că o complectam cu ceeace fiecare din noi credem
că trebuie să adăogăm, este din cauza aceasta în faza de formaţiune.
Dogmatismul şcoalei exegetice, ca şi anarhia concepţiei „Liberului
drept" nu ne mulţumesc. Dreptul nu este numai textul de lege, dar
dreptul nu este tot ce mintea fiecăruia din noi crede, că este. Drep-
"tuUl nu este întotdeauna ceeace metoda anlalogiei şi a spiritului legiui­
torului ar indica că este, dar nu este nici ceeace pornirea subiectivă
a fiecăruia din noi arată, ce ar putea fi. Dreptul nu este ştiinţa for­
mulelor lipsite de viaţa pe cari ni le dă un tradiţionalism rău înţeles
şi o rutină, care ucide orice posibilitate de progres, dar dreptul nu
este nici orice construcţie în afară de trecutul şi de cerinţele actuale
ale unui popor oarecare sau mai bine zis al unei colectivităţi, căci
-se poate prea bine. ca anumite formule de drept să convină nu numai
unui singur popor, dar mai multor popoare, între cari ar fi, cum
•obişnuim noi să spunem, o egală sau apropiată civilizaţie.
Şcoala aceasta nouă pune dreptul în cadrul realităţilor, fără
să se mulţumească, să spună că dreptul este o ştiinţă socială şi să-1
-situeze încă sub influenţa tradiţiei în rândul creaţiunilor factice
ale raţiunei omeneşti, dar căutând să demonstreze, că în adevăr
dreptul este un produs social.
Fără a putea intra în detaliile metodelor întrebuinţate de a-
•ceastă şcoală, vom aminti însă, că după această şcoală trebuie
In primul rând să întrebuinţăm aceleaşi metode de cercetare ca şi
în ştiinţele celelalte, la cari se adaogă altele specifice dreptului.
In ştiinţa pozitivă se întrebuinţează trei metode de investiga-
ţiune. Metoda observaţiei, metoda inductivă şi metoda deductivă.
Nu în totdeauna au fost utilizate aceste trei metode. Multă vreme
•—. tot evul mediu — singura metodă ,,en vogue" era metoda de-
ductică, care fiind în primul rând o metodă de verificare, şi numai în
al doilea rând o metodă creatoare, atât timp cât numai ea a fost

4) F r . Geny, op. cit. pag. 74 şi urm.

utilizată ştiinţa nu a putut progresa. Numai când metoda observaţieii
fenomenelor, care singură era insuficientă fiind o metodă empirică,
completată de metoda inductivă, graţie căreia se poate stabili legăr
tura necesară între fenomene — adică legea — numai atunci ştiinţa-
pozitivă a putut progresa şi ajunge la dezvoltarea ei de azi. Pe când
ştiinţele pozitive s a u emancipat de tirania metodei deductive, sub
influenţa lui Baco de Verulzm care prin lucrarea sa Nuovum otga-
num a arătat importanţa metodei inductive, încă din veacul al
XVII-lea, dreptul a continuat să fie stăpânit de această metodă, care;
se potriveşte de minune cu concepţia dreptului produs numai al raţiu-
nei omeneşti şi cu metoda exegetică în interpretarea lui şi continuă să.
fie dominat şi azi sub influenţa tradiţiei, dar împotriva cărei reminis­
cenţe luptă această şcoală nouă a liberei cercetări ştiinţifice.
Plecând delà ideia că dreptul se ocupă de un aspect al vieţei
sociale, a face drept înseamnă a observa fenomenele sociale şi a
induce acele norme generale de conduită, care formează totalitatea.
regufelor de drept din cari unele ajung să ia forma de legi scrise.
Această observare şi inducere se face prin metoda istorică care-ţL
dă evoluţia instituţiei de drept la un popor anumit şi metoda drep­
1
tului comparat, care ne arată, care trebuie să fie aspectul actual a l
unei instituţii de drept la popoare de o egală sau aproapiată civi­
lizaţie.
In această şcoală metodele şcoalei exegetice Cad pe planul al
doijea, pierzând astfel din importanţă, fără a pierde însă o anumită-
utilizare, mai ales când e vorba de interpretarea dreptului. Aşa me­
toda analogiei, a pari, a contrario, etc., vor putea fi încă utilizate,
ca mijloace de verificare a ceeace metoda istorică, a dreptului com­
parat, sau alte mijloace de investigare directe, ne duc la cunoaşte­
rea fenomenului juridic.
De asemenea şi metoda spiritului legiuitoruJui, care în şcoala
exegetică este decisivă, nedându-ne posibilitatea să explicăm altfel
regula de drept, decât după înţelesul dat de legiuitor indiferent când
a fost făcută legea, în şcoala cea nouă, această metodă este redusă,
la justa ei proporţie. In adevăr. Dacă este vorba de o lege votată
de curând atunci se prezumă, că spiritul legiuitorului exprimă încăx
spiritul timpului actual şi atunci ne putem adresa lui, ca să înţelegem
dispoziţia legală sau regula de drept. Dacă însă este vorba de
o ilege votată de multă vreme, atunci aspectul regulei de drept, nu-I
mai putem găsi în spiritul legiuitorujui, ci în spiritul timpului când
regula de drept urmează să se aplice, adică în cerinţele sociale şi in­
dividuale actuale. Un exempliu va putea edifica pe deplin pe cetitor..
Când s'a promulgat codul Napoleon în 1804 nu exista o problemă:
a uvrierilor. Raportul dintre lucrător şi patron, nu trecea prin gân­
dul autorilor codului Napoleon, că va deveni chestiunea cea mai:
 importantă a veacului al 19-lea şi al 20-lea. Intre lucrător şi patron
sau stabilit anumite norme de conduită, adică o sumă de regule
de drept. Ne întrebăm, s a r putea cerceta aspectul acestor regule
• de drept la lumina spiritului legiuitorului dela 1804 ? Evident că nu.
Pentru a fixa aceste regule de drept corespunzătoare timpului de azi,
trebuie neapărat să scrutăm spiritul timpului actual, altfel facem o
construcţie străină de noi, fără contingenţe cu viaţa pe care o trăim
5
noi ).
Şcoala aceasta nouă care mai aproape de realitate, poate prinde
regula de drept şi o poate mai bine a p l c a şi interpretai, este însă încă
în faşe, în stare de imperfecţiune. V a trebui să treacă încă multă
vreme, ca juriştii să cadă de acord asupra metodelor de interpretare
şi de cercetarea fenomenului juridic, precum şi asupra valorei fiecărei
metode în parte, pentru ca să păşim pe un teren solid în ştiinţa drep-
: tului. Nu-i mai puţin adevărat însă, că aceasta este calea pe care tre­
buie să mergem, pentru a da dreptului aspectul definitiv de ştiinţă.
Cât timp această imperfecţiune în metodologia ştiinţei noastre
perzistă alături de controversele inerente dreptului, vor dăinui
şi controversele celelalte, cari sunt menite să dispară, când ştiinţa
noastră va ajunge să întrebuinţeze criterii de cercetare admise în mod
uniform de toată lurmea juridică. Lipsa acestor criterii generale de
cercetare, nu ia însă dreptului calificarea de ştiinţă. In tocmai după
cum ştiinţele pozitive, când metodologia lor nu era bine stabilită,
din care cauză rezultatele ce se obţineau erau mediocre, nu pierdeau
caracterul de ştiinţe, tot astfel şi dreptul ori cât de imperfecte ar
fi încă metodele ei de cercetare, rămâne totuşi o ştiinţă.
7. — Dar dreptul mai este ştiinţă şi pentru motivul că pro­
cedeul de abstracţiune se întâmplă în drept, ca în ori care altă
•ştiinţă.
Noţiunile de drept se definesc. Definiţiunea joacă în drept

5) N e simţim datori să aducem încă o lămurire necesară de şi nu prin­

cipială. In = toată expunerea de până acum, unde am -cercetat diferite concepţii
asupra dreptului şi interpretărei luij s'a putut crede că noi am confundat două
lucruri, cari în mod obişnuit sunt considerate deosebit Formarea regulei de drept,
şi aplicarea ei, care cere de multe ori să fie interpretată. In realitate însă aceste
două aspecte ale dreptului nu sunt diferite şi dacă uneori ele pot fi separate,
de cele mai. multe ori însă nu se pot separa. Separaţiunea se poate concepe
numai atunci» când legea cuprinde în mod clar regula- de drept. In acest caz
aplicând legea, bine înţeles,, că nu te ocupi de formarea regulei de drept. Când
însă legea este neclară, când ea prezintă lacune, sau când ea numai corespunde
timpului actual, atunci intepretatorul, ca şi omul de doctrină sau legiuitorul face
..acelaş lucru, cercetează formarea regulei de drept, întrebuinţând aproape ace-
leaş metode de investigare pe cari le-am arătat mai sus. In limbagiul modern al
dreptului se şi spune c ă interpretul este de multe ori un adevărat legiuitor, care
1
însă legiferează pentru speţă , iar nu c u caracter de generalitate. Bineînţeles că
între interpretator şi legiuitor rămân diferenţe importante. Unul neavând aceiaşi
.libertate de acţiune c a secundul.,.. Dar despre aceasta nu e locul să vorbim aci.
un rol foarte important, pentru că graţie acestor definiţiuni se pre­
cizează elementele de cari ne servim în diferitele construcţiuni juri­
dice, cari alcătuesc materialul ştiinţific, care se prelucrează, pen­
tru constatarea regulelor de drept. Regulele de drept se compară
între ele, olasificându-se şi divizându~se, astfel că ele să se grupeze
între ele după asemănarea ce există între ele. Din această ope­
raţiune complexă de abstracţiune, cu definirea, clasificarea şi di­
viziunea regulelor de drept, se ajunge la stabilirea diferitelor ra­
muri ale ştiinţei dreptului. Astfel avem mai întâi două ramuri im­
portante: dreptul public şi dreptul privat, fie care din ele împărţin-
du-se în alte ramuri, dreptul public cuprinzând dreptul constituţio­
nal, dreptul administrativ, dreptul penal cu procedura penală şi
dreptul internaţional public, iar dreptul privat cuprinzând dreptul
civil, dreptul comercial şi dreptul internaţional privat, procedura
făcând parte prin măsurile de ordine publică ce le ia, din dreptul
public, dar având legături strânse cu dreptul privat din punct de
vedere al aplicaţiunei practice. P e lângă aceasta mai avem şi alte
diviziuni ale dreptului, cari au căpătat dezvoltări mari, mai (ales de
câte-va decenii în urmă, cum sunt: dreptul şi legislaţia industrială,
dreptul şi legislaţia agrară ş. a.
8. — Rezumând cele cuprinse în această parte a studiului de
faţă, observăm că în drept găsim toate elementele, cari dau unui
domeniu de cercetare caracteristică de ştiinţă.
Mai întâi am văzut, că materialul care alcătueşte conţinutul
ştiinţei noastre u formează totalitatea acelor norme de conduită
supuse unei sancţiuni externe, cari nasc din frământarea vieţei de
toate zilele, în care factorul social, cu factorul individual constituesc
cauzele producătoare ale acestor norme de conduită. S'a mai văzut, că
şi în drept se poate ajunge la legătura necesară între fenomene,
care să aibe caracterul de certitudine, fără a avea însă pe cel
al permanenţei. C ă dacă această certitudine, care înseamnă pre­
cizarea regulei de drept pentru un anumit timp şi loc, nu-şi găseşte
întotdeauna aplicaţiune, nu este fiind că dreptul nu ar fi o ştiinţă,
dar fiind că dreptul nu are încă o metodotogie consacrată ca în
celelalte ştiinţe, căreia să se supună toţi oamenii de drept. Ştiinţa
dreptului va trebui să-şi îndrepte cea mai mare parte a cercetărilor
în această direcţie, pentru ca în faţa unei metodologii recunoscute,
să se dea certitudinea regulei de drept. S'a mai văzut în fine, că în
drept, ca în toate ştiinţele pozitive, se utilizează acelaş procedeu
de abstracţiune, fără de care nu este posibil să putem face ştiinţă.
Desigur, că această nevoie de abstracţiune nu înseamnă pierderea
contactului cu viaţa concretă, care trebue păstrat continuu, ci este
numai un mijloc necesar minţei noastre, care nu poate cuprinde
infinitatea fenomenelor decât numai pe această cale.
Credem, că nu este nevoie să insistăm mai mult şi că nimeni
nu poate, fără a contrazice adevărurile, cele mai elementare, să
susţină, că dreptul nu ar fi o ştiinţă.
Cu aceasta am terminat o primă parte, cea mai importantă şi
din cauza aceasta mai lungă a studiului nostru, punând în evidenţă
adevărul, că dreptul este o ştiinţă. La începutul studiului arătam, cât
de folositor este pentru omul de doctrină, pentru advocat, pentru
magistrat şi pentru justiţiabil, să ştie, că dreptul este o ştiinţă,
pentru a eşi din haos. Acum sperăm, că lucrurile au fost lămurite
pe deplin, astfel că toată lumea interesată la bunul mers al dreptului,
are un punct solid de reazăm, întărindu-şi convingerea, că dreptul
este o ştiinţă. Ceiace exprimam la început ca un deziderat, vorbind
de folosul pentru toţi dacă dreptul e ştiinţă, azi acest deziderat a
ajuns să fie o consecinţă inevitabilă a devărului dovedit.

II.

1. — C e este arta ? a ) diferite înţelesuri date naţiunei de artă. — b) care

este sensui propriu? — c ) exemple luate din ştiinţele pozitive. — d) exemple
luate din artele propriu zise. •— 2. •— .Care este raportul dintre ştiinţă şi a r t ă
în drept. — a ) cele stabilite asupra înţelesului noţiunei de ştiinţă şi artă se
aplică şi în d r e p t —- b) Separaţiunea noţiunei de ştiinţă şi a r t ă în drept se
datoreşte unei confuziuni. — c) exemple cari dovedesc că juristul dacă nu are
puterea de intuiţie face totuşi ştiinţă; fără însă a c r e a nimic nou. •— d) numai
juristul dotat de puterea intuiţiei poate face o operă de creaţie. — 3. — Conclu-
siune — Dreptul este ştiinţă în cel mai strict înţeles al cuvântului, care poate
fi dublată de artă.

1. —. Ne am propus să vedem, dacă dreptul este o ştiinţă şi

am arătat. Dar mai ne am propus să vedem dacă nu cum va dreptul
este şi o artă, fiind că părerea că dreptul ar fi numai o artă, se ex­
clude, iar părerea că dreptul e ştiinţă la universitate sau pentru omul
de doctrină şi artă la bară de asemenea se exclude.
a) întrebuinţând aceaşi metodă c a şi pentru prima parte a
studiului, va trebui să vedem ce înţelegem noi prin artă.
Aşa dar ce este artă? Cuvântul artă poate fi luat în mai multe
înţelesuri. Aşa de exemplu de multe ori prin artă se înţelege ştiinţa
aplicată. Medicul face artă, inginerul face artă, advocatul şi magi­
stratul fac artă, fiind că aplică ştiinţele respective de cari se folo­
sesc. Dacă înţelesul acesta ar fi cel adevărat, atunci afirmaţiunea
că la Universitate se face ştiinţă şi la bară se face artă, rămâne
justă. Vom vedea însă, că deşi se ia cuvântul artă uneori în înţelesul
acesta, totuşi, el nu este cel propriu.
A afirma că ştiinţa aplicată este artă, ar însemna să asemeni
pe un doctor, advocat sau inginer, cu un poet, un sculptor, sau un
pictor, ceea ce în chip evident se observă, că este greşit.
Când se zice, că ştiinţa aplicată este artă, se ia cuvântul arta
în înţeles de technică, iar nu în înţelesul ce trebue să se dea în mod
normal noţiunea de artă. Un exemplu va învedera mai bine afirma-
ţiunea noastră. Şi în arta propriu zisă se vorbeşte de technică, fie a
scuipturei, fie a picturei, fie a pieselor de teatru, etc. Dacă arta ar în­
semna ştiinţa aplicată, adică technică, atunci într'o operă de artă,
partea technică a artei respective ar fi arta... dar lucrurile stau toc­
mai invers.
Noţiunea artă trebuie să se ia în alt înţeles. E a se întrebuin­
ţează de cele mai multe ori, ca opusă noţiunei de ştiinţă, dar se va
vedea că şi acest înţeles este prea limitat, fiindcă nimic nu împie­
dică ca şi amu! de ştiinţă să facă artă, fără ca prin aceasta să fie
indispensabil acest lucru omului din ştiinţă, cum este indispensabil
aceluia care face una din artele propriu zise (sculptura, pictura,
literatura).
b) S ă vedem prin urmare care este înţelesul' cel mai potrivit,
ce trebue să dăm noţiunei de artă.
Arta ni se pare că este acea facultate a spiritului proprie nu­
mai unor oameni, în virtutea căreia omul pătrunde mai în adâncul
lucrurilor, fără să aibe nevoie de prea multe pregătiri anterioare şi
fără să simtă nevoie de a utiliza metodele ştiinţei. Această putere de
pătrundere o găsim la oamenii de talent şi de geniu şi se numeşte
de obiceiu intuiţie.
Să precizăm mai bine această facultate sufletească proprie
artei, prin exemple luate din diferite domenii de cercetare. Afirmând
pe de o parte, că arta este puterea de pătrundere specială a lucru­
rilor, adică afirmând că ceia ce este propriu artei, este intuiţia,
iar pe de altă parte arătând prin exemple, ca intuiţia nu este proprie
numai artei propriu zisă (pictură, sculptură, literatură e t c ) , ci şi
ştiinţei, apropierea între ştiinţă şi artă va fi pe deplin dovedită.
In toată expunerea de faţă trebuie să ţinem însă seama de o
observaţie, pe care am făcut-o în cursul studiului de faţă şi pe care o
repetăm din nou, pentru a fi mai bine înţeleşi. Ştiinţă poate face ori
ce minte normal constituită, artă propriu zisă — pentru ca să în­
semne ceva — nu poate face de cât omul de talent. Omul de ştiinţă
însă dublat de talent va face opere neperitoare, omul de ştiinţă fără
talent va putea numai să întreţină şi să verifice adevărurile deja
stabilite.
Urmează aşa dar, că omul de ştiinţă fie cu talent fie fără,
este un individ util, pe când omul care face arta propriu zisă, fără să
aibe talent, ori cât ar poseda technică artei lui, nu este de nici un
folos pentru artă.
Inchipuiţi-vă un pictor fără talent, el rămâne un simplu zu­
grav, adică un meseriaş cum pot fi sumedenii, sau un sculptor fără
talent, el rămâne un simplu cioplitor, sau un poet fără talent, el ră­
mâne un simplu versificator necitit de nimeni. Dimpotrivă închipuiţi-
vă un om de ştiinţă fără talent, dar care posedă şi cunoştinţele şi
metoda ştiinţifică de cercetare, acela poate face încă lucruri admira­
bile pentru ştiinţa lui.
c) O dată făcută această observaţie, să trecem la înşirarea
exemplelor amintite mai sus.
S ă dăm exemple mai întâi din ştiinţele pozitive şi pe urmă din
arta propriu zisă, pentru a arăta, că facultatea denumită intuiţie, pro­
prie înţelesului adevărat al noţiunei de artă, există şi la oamenii cari
fac ştiinţă şi la cei cari fac artă propriu zisă.
D e obicei ştiinţele pozitive se împart în ştiinţe formale, experi­
mentale şi descriptive.
O ştiinţă prin excelenţă formală este matematică. S ă luăm dar
un exemplu cu privire ia oamenii cari se ocupă cu matematica. Cine
nu ştie, că dintre oamienii cari pricep ştiinţele matematice, nu toţi au
aptitudini egale de a le pătrunde. Acolo unde se observă mài bine ap­
titudinea matematicianului este, când rezolvă aşa numitele probleme.
O problemă grea este rezolvată şi de matematicianul cu aptitudini
reduse şi de cel — bine înţeles — cu aptitudini deosebite, dar câtă
diferenţă între moduli) de rezolvare al unuia şi al altuia. Gel cu apti­
tudini reduse lucrează băbeşte şi întrebuinţează o cale lungă şi
greoaie, celălalt dimpotrivă apucă drumul cel mai scurt şi dă o so-
luţiune cu adevărat elegantă. Dece? Pentru motivul simplu, că cel cu
aptitudini a pătruns mai repede adevărul, a prins mai uşor legăturile
mai depărtate, fără să mai treacă prin toate punctele intermediare,
a făcut salturi cu mintea lui ageră pentru chestiunile de matematică,
1
pe cari unul fără aptitudini ar fi trebuit să le dibuiască încetul cu
încetul, cu un cuvânt, acel cu aptitudini are, ceia ce se numeşte, pu­
terea de intuiţie. S e spune c ă marele matematician H. Poincaré cu
greu putea fi urmărit de cei ce-I citeau sau îi urmau cursul El plieca
de la anumite formule şi realiza calcule în câte-va clipe, pe cari oa­
menii comuni, de şi matematicieni pricepuţi, nu Ile puteau face de cât
după ore întregi de lucru.
S ă luăm acum un exemplu dintr'o ştiinţă prin excelenţă expe­
rimentală, cum este fizica. Fizicianul procedează la descoperirea ade­
vărului atât prin calcule matematice, cât mai ales prin nenumărate
experienţe de laborator. O dată constatările experimentale făcute, pe
baza metodei inductive poate ajunge la stabilirea legei, care guver­
nează seria de fenomene studiate. Dacă fizicianul însă nu ar avea
puterea intuitivă proprie artei, riscă să experimenteze o viaţă întreagă
şi să nu stabilească nimic. Dimpotrivă dacă are puterea de intuiţie,
depunând o muncă mult mai mică, reuşeşte să prindă adevărul ştiin­
ţific mai repede. De ce? Pentru că întocmai ca matematicianul din
exemplul anterior, fizicianul cu aptitudini prin legături îndepărtate
între fenomene, cari trec neobservate celui fără aptitudini. Cel cu
1
aptitudini nu are nevoie să facă toate experienţele, cari stabilesc le-
gaturi parţiale, pentru a ajunge la legătură ultimă, el face — după
cum spuneam mai sus — salturi, sau cari par salturi pentru restul
.oamenilor, pentru a ajunge la această legătură ultimă. S ă luăm pen­
tru ilustrarea afirmaţiunei, cazul lui Newton, între altele şi mare
fizician, care prin observaţie şi experienţă a stabilit un adevăr foarte
simplu, legea atracţiunei pământului. Un alt fizician, fără scânteia
geniului s'ar fi oprit aci. Newton însă a avut intuiţia extraordinară,
care l'a făcut să pătrundă un adevăr ştiinţific de o importantţă capi­
tală, acela al atracţiunei universale a corpurilor. Aşa dar şi fizicianul
fără aptitudini şi cel cu aptitudini pot ajunge să stabilească lucruri
fundamentale în ştiinţă, dar pe când primul merge încet, ca în nisip
şi poate rămâne în drum, celălalt pătrunde cu mai multă justeţă şi
iuţeală adevărurile celle mai misterioase ale naturei.
Aeelaş lucru se constată şi la ştiinţele descriptive. In ştiinţele
descriptive, de şi metoda observaţiei directe joacă un rol foarte im­
portant, totuş tot pe calea metodei inductive se stabilesc legile res­
pective, astfel că nu mai e nevoie să dăm exemple şi pentru aceste
ştiinţe, deoarece biologistul, geologistul, petrografuil etc. pătrunde
mai repede sau ma'i încet adevărul ştiinţei lui, după cum are sau nu
•are puterea de intuiţie.
d ) S ă trecem acum în arta propriu zisă, în pictură, sculptură
sau poezie şi să vedem cum procedează artistul în realizarea operei
d e artă. Artistul pentru ca să producă o operă de valoare trebuie
să albe — după cum spuneam în altă parte a studiului de faţă —
puterea de intuiţie, care când e vorba de arta propriu zisă se denu­
meşte talent.
Poetul trebuie să evoace frumosul, adică adevărul estetic prin
«cuvinte, prin metafore, prin descripţii, pictorul şi sculptorul prin
prinderea unei atitudini sau unui gest anumit. Pentru a putea ajunge
la acest rezultat, trebuie ca puterea de intuiţie a artistului să fie
extraordinar de mare, deoarece frumosul, pe care voeşte să-1 redea,
trebue să-1 concretizeze în cuvinte ceia ce este greu sau printr'o ati­
tudine, sau un gest ceia ce este şi mai greu. Sunt mulţi oameni cari
pictează, sculptează sau fac poezii, dar foarte puţini sunt artiştii
consacraţi. De ce ? Fiind că nu este de ajuns să faci un vers corect
sau să execuţi în arta plastică ceva corect, mai trebue ceva şi acel
ceva este dat de puterea intuiţiei, adică de talentul artistului.
Intuiţia dă posibilitatea artistului să aibe o pătrundere adâncă
şi clară a lucrurilor, aşa fel în cât să ajungă să prindă legătura
ascunsă pentru alţii între ideia sau sentimentul! c e vrea să-1 arate şi
cuvântul sau atitudinea, prin care caută să exprime acea legătură,
care place şi constitue frumosul în artă.
Arta propriu zisă aşa dar se reazămă tot pe facultatea minţei
denumită intuiţie, c a şi ştiinţa.
Intre omul de talent în ştiinţă şi cel de talent în artele propriu
zise, nu există diferenţă de esenţă, ci numai de natură. Nu este
diferenţă de esenţă, fiindcă din analiza făcută până acum s'a putut
vedea că talentul este o facufltate a minţii, care există atât la omul
de ştiinţă, cât şi l a artistul' propriu zis şi care consta dintr'o forţă
intelectuală de a pătrunde lucrurile în adâncul lor şi a prinde legă­
1
tura depărtată, forţă care se cheamă : intuiţie ).

1) S'ar putea face o obiecţie foarte serioasă acestui punct de vedere, de

aceia găsesc necesar să o învederez, pentru a o înlătura, S'ar putea obiecta
c ă între ştiinţă ş i artă este; o mare diferenţă, fiindcă în artă, concepţiunea operei
1

de artă — concepţiunea fiind obiectul adevărului estetic;, adică al frumosului •—

vine în mod spontan, nepregătit, oare cum în mod misterios, datorită unei forţe
ascunse, acelui foc sacru pe cari nu-1 au decât numai unii artişti, pe când î n
ştiinţă descoperirea adevărului nu apare în mod spontan, ci în urma unor cercetări
minuţioase ş i obositoare.
Această obiecţie însă nu ni se pare fondată şi iată de ce. E s t e drept, c ă
în ştiinţă rezultatul cercetărilor pare c ă se datoreşte la o înlănţuire mult mai lungă
între elementele ajutătoare prinderei adevărului, decât în artele propriu zise, dar
dacă analizăm modul cum s e crează operele de artă vom vedea," că nici ele
nu sunt lipsite de o muncă premergătoare şi foarte dificilă. Pentru a învedera
mai bine punctul nostru de vedere, cel mai bun lucru de făcut, este să ne adre­
săm oamenilor de a r t ă sau de ştiinţă, cari prin introspecţie au putut să-şi dea
seama cum se orcază opera de artă sau cum se prinde adevărul ştiinţific. îmi aduc
aminte că puţin înainte de moartea sa, H. Poincare, cu ocazia unei conferinţe
1
ţinute la Sorbonna, a avut o discuţie tocmai asupra acestei chestiuni cu reputatul
filosof Boutroux. Ş i unul şi celălalt erau de părere, c ă adevărul se prinde. în
urma unei munci grele, dar pe când Boutroux susţinea c ă acest proces psihic
se face în subconştient, Poincare susţinea că se face în conştient, dându-se singur
c a exemplu şi arătând în ce constă procesul sufletesc,, care se opera în el pentru
a ajunge la determinarea adevărului. A ş a dar prinderea adevărului în ştiinţă nu
vine de odată, ci în urma unei elaborări premergătoare, iară individul care a r e
aptitudine, puterea intuitivă, talent, răuşeşte să accelereze acest proces.
D a r dacă procesul intelectual la omul de ştiinţă este acesta, nu înseamnă
că procesul intelectual la oamenii cari se ocupă cu artele propriu zise nu este
la fel.
Numai atunci obiecţiunea pusă în evidenţă în nota de faţă, ar fi justă,
dacă concepţiunea artistului s'ar impune în mod spontan. F ă c â n d însă uz de
analiza sufletească a artiştilor, de datele psiehologice şi estetice, nu constatăm
lucr.'.l acesta.
Cine nu a auzit vorbindu-se în arta propriu zisă de contemplaţiune ? C e
artist poate trece direct la realizarea operei de artă,, fără a nu trece mai întâi
prin contemplaţiune ? D a r ce este contemplaţiunea în artă ? Contemplaţiunea
este procesul sufletesc, care precizează şi defineşte concepţiunea ce apare vag
în mintea artistului, prin confundarea fiinţei lui într'o anumită direcţie. Sau mai
clar prin ruperea de contact cu toată lumea înconjurătoare sau internă, afară de
ceeace este în legătură cu concepţiunea artistului. E s t e o sforţare mintală extra­
ordinar de mare, prin care artistul caută să adune tot ce a r e în mintea şi su­
fletul lui şi tot ce găseşte în lumea externă pentru conturarea concepţiei şi pentru
exprimarea e i . '
E s t e acest proces conştient sau nu, nu ştiir% după cum nu este stabilit
nici în ştiinţă cum este. C e e a c e ştim însă, este c ă contemplaţiunea reprezintă o
sforţare sufletească premergătoare realizărei operei], ceeace dovedeşte că nici
creaţiunea artistică nu vine în mod spontan.
In treacăt fie zis, există o consideraţiune puternică; care ne ar putea face
 In esenţă prin urmare ori în ce direcţie am imagina talentul,
el se întemeiază pe .intuiţie.
Există însă între talente diferenţe de natură, cari constă în
diferitele aptitudini ce au oamenii d e a gândi şi de a realiza opera
unii într'o direcţie, alţii în altă direcţie. Această diferenţă de natură
se manifestă nu numai între oamenii de ştiinţă de o parte şi artiştii
de altă parte, dar în fiecare categorie în parte. Aceasta face să avem
în ştiinţă oameni cu aptitudini speciale pentru matematică, pentru
fizică, pentru biologie, etc., iar în arta propriu zisă, oameni cu apti­
tudini speciale pentru pictură, sculptură, architectură, etc.
2 . — Odată stabilit fiind, că între talente nu există diferenţe
de esenţă, ci numai de natură, putem atinge de aproape chestiunea
care ne interesează în studiul de faţă şi anume despre raportul dintre
ştiinţă şi artă în drept.
Am văzut, că între ştiinţă şi artă, luând aceste noţiuni în ac­
cepţiunea lor. adevărată, nu există decât o diferenţă, aceia că pot
fi oameni de ştiinţă fără talent şi totuşi să fie foarte de seamă, dar
nu pot fi artişti fără talent, sau cei cari sunt fac o operă inutilă.
Această diferenţă de altfel este explicabilă. Omul de ştiinţă lucrează
cu elemente deja stabilite, cari au ajuns să aibe o valoare obiectivă.
Ori ce om poate cunoaşte perfect de bine ce s'a mai făcut în ştiinţă
şi atunci graţie muncii poate face opera de verificarea adevărurilor
existente, lucru foarte preţios. Neapărat că în acest caz omul de
ştiinţă nu crează nimic nou, căci pentru a ajunge să creeze ceva nou
pe lângă cunoaşterea adevărurilor cunoscute, omul de ştiinţă mai
trebuie să. aibe aptitudinea necesara care să-1 poată duce la desco­
perirea unor adevăruri noui. In ar^a propriu zisă lucrurile nu stau
astfel, căci avem foarte puţine elemente de valoare obiectivă, toate
reducându-se la aptitudinea artistului, la puterea lui de intuiţie, la
talentul lui.
Am mai văzut, că dacă ştiinţa poate trăi fără artă, ea se îm­
pacă perfect de bine cu arta luată în înţelesul arătat de noi, care
ajuta la realizarea adevăratelor progrese în ştiinţă. Dimpotrivă pie­

s ă înclinăm spre părerea lui H. Poincaré, că procesul acesta psihic fie în ştiinţă,
fie în artă este un proces, care se petrece în conştient iar nu în subconştient" •
In adevlăr, atât omul de ştiinţă c â t şi artistul . preocupat de realizarea
operei lui este distrat,. N e întrebăm ce înţeles ar avea distrarea dacă procesul
s'ar petrece în subconştient ? Distracţia provine tocmai din izolarea omului de
lucrurile inutile preocupărei lui şi din stăpânirea minţei şi a întregei lui fiinţe,
tocmai de ideia ce-1 preocupă şi de acelea ce se pot asocia de ea.
Lăsând la o parte însă a c e a s t ă chestiune controversată şi revenind ia
obiecţia pentru. care am.deschis nota de faţă vom-încheia .spunând, c ă diferenţa
ţ

aceasta care a r face-Q unii între ştiinţă şi artă DU este întemeiată, căci atât omul
de ştiinţă, cât şi artistul nu crează nimic în mod spontan, ci în urma unui proces
premergător, care poate fi accelerat, dacă cercetătorul sau artistul este dotat de
acea putere de pătrundere denumită intuiţie.
tură, sculptură, literatură, etc., nu se poate face, fără ca artistul să nu
fie dotat de puterea de intuiţie, de talent, adică de ceeace constă
pentru noi adevărată artă.
In urma acestei analize observăm., că nu se poate stabili o
barieră între artă şi ştiinţă, ele completândiu-se între ele.
a ) Dacă aceasta este adevărul asupra chestiunei ce ne-am
propus să cercetăm, ne întrebăm dacă nu-şi găseşte aplicaţiune şi
în drept. Adică în drept aceste două noţiuni pot merge împreună
sau unii jurişti fac numai ştiinţă şi alţii fac numai artă ? Intemein-
du-ne pe tot ce am spus până acum, numai încape nici o îndoială că
şi în drept ştiinţa şi arta merg foarte bine împreună, că juristul fără
1
artă poate face ştiinţă, dar că juristul care face artă, aduce un mare
aport ştiinţei dreptului.
Pentru ca să putem cerceta dacă ştiinţă şi artă se poate face
în drept, trebue mai întâi de toate să fim convinşi că dreptul e o
ştiinţă şi că în drept se poate face artă în înţelesul arătat de noi,
în această a doua parte a studiului de faţă.
Că dreptul! este o ştiinţă, am arătat-o destul de pe larg în
prima parte a studiului, astfel că numai e nevoie să revenim.
Credem că azi adversarii dreptului numai pot contesta carac­
terul de ştiinţă dreptului întrucât în drept se urmăreşte un scop
analog ca în ştiinţele propriu zise, întrebuinţând pe lângă metodele
generale de cercetare în ştiinţă şi o serie de metode speciale, cari
recunoaştem, că sunt încă imperfecte, dar cari vor ajunge când-va,
să dea cea mai solidă bază ştiinţei noastre. D e asemenea suntem
convinşi, că de acum înainte nu se vor mai găsi jurişti, cari să se
împăuneze cu aureo'a de oameni de ştiinţă, fără să facă ştiinţă, mul-
ţumindu-se numai cu o aparentţă de ştiinţă sub un fond de super­
ficialitate dat de talentul vorbărieil adică un aspect al artei, care însă
nu este luat în interesul dat de noi, înţelesul dat de noi fiind cel
real şi obiectiv.
b ) Credem că atunci când se afirmă c ă omul de doctrină face
ştiinţă, iar cel ce aplică dreptul face arta, se face o con fuziune, care
naşte din consideraţiunea, că se dă un înţeles greşit noţiunei de artă
şi se crede că a vorbi bine sau a scrie frumos înseamnă a face artă
în drept. Or această părere este fundamental greşită.
Juristul care vorbeşte bine sau scrie frumos înseamnă că ală­
turea de ştiinţa dreptului pe care o cercetează sau o practică, mai
are şi talentul, oratoric sau literar^ dar între aceste două aptitudini
nu există nici o legătură de dependenţă. Adică poţi să vorbeşti ad­
mirabil sau poţi să scrii în modul cel mai literar chestiuni de drept,
şi să nu faci de loc ştiinţă. Şi dimpotrivă poţi să vorbeşti rău şi să
scrii mediocru şi totuşi să faci ştiinţă. Mai mvât decât atât, fără a
şti să vorbeşti bine şi fără a scrie frumos, poţi să faci totuşi artă
în drept, căci arta în legătură cu ştiinţa dreptului, este cu totul alt­
ceva decât talentul de vorbă sau de scris.
Din păcate însă, fără a se pătrunde sensul noţiunilor şi jude-
cându-se lucrurile în mod superficial, de foarte multe ori se crede,
că un mare orator de bară de exemplu, este în acelaş timp şi un
mare om de ştiinţă, ceeace se poate s ă fie aşa, dar se poate să fie
şi altfel, fiindcă încă odată talentul vorbei, sau al scrisului, nu adaogă,
nici nu scade nimic ştiinţei dreptului şi nici nu constituie arta omului
de drept, fiind două lucruri cu totul diferite.
Dacă însă luăm noţiunea de artă în înţelesul dat de noi, atunci
lucrurile se schimbă cu desăvârşire, atunci putem constata în drept,
ca în celelalte ştiinţe, că poţi face ştiinţă fără a avea aptitudinile
cerute ca să faci artă şi c ă poţi face şi una şi alta, în care caz puterea
creatoare a omului de drept devine mai mare, ca şi a omului care
face ştiinţă pozitivă.
Juristul găseşte un material imens adunat de alţii înaintea lui»,
întocmai după cum omul de ştiinţă propriu zisă, găseşte un material
imens adunat de predecesorii lui. Acest material existent este lucrat,
cercetat, pătruns, analizat şi sintetizat de jurist, care în cazul de
faţă face ştiinţă în cei mai strict înţeles al cuvântului.
Dacă munca juristului se opreşte aci, atunci rezultatul acestei
munci va fi foarte util pentru drept, dar ştiinţa nu va realiza nici un
proges, ci va fi prezentată într'o formă mai acceptabilă şi cu mate­
rialul catalogat şi sistematizat .mai bine pentru a fi mai uşor utilizat.
c ) S ă exemplificăm această afirmaţiune. Bibliografia juridică
cunoaşte ceeace se cheamă comentariul unui cod oarecare, de exem­
plu al codului civil. C e sunt aceste comentarii ? Sunt unii jurişti, cari
cercetează articol după articol codul civil, arătând părerile ce s'au
ivit asupra interpretărei fiecăruia atât în doctrină cât şi în jurispru-
denţă, înşirând în note numele autorilor cu trimeteriie corespunză­
toare, precum şi jurisprudenţele invocate cu datele colecţiilor juris-
prudenţiale unde sunt publiicate. Un astfel de jurist face ştiinţă,
dar nu realizează nici un progres în drept. Nu stabileşte construcţiile
abstracte de drept pe cari se întemeiază dispoziţiile cuprinse în di­
feritele articole, nu face o lucrare de sinteză, nu aruncă lumini pu­
ternice asupra ştiinţei noastre, nu despică cărări noui, pentru a
ajunge la rezultate necunoscute încă până atunci. Dar dacă nu face
toate acestea, nu înseamnă că opera unui astfel de jurist nu are în­
semnătatea ei. Alţi jurişti numai au nevoie să facă munca migăloasă
dea cerceta părerile tuturor autorilor şi cele cuprinse în jurisprudente.
Ei le găsesc adunate de cei ce au făcut aceste comentarii şi pot face
o operă mai folositoare pentru ştiinţa dreptului, începând dela ceeace
găsesc gata pregătit, verificând numai constatările făcute de acei
comentatori, în cazul când aceştia ar fi văzut greşit vreuna din
părerile exprimate.
 d) Pentru ca omul de ştiinţă în drept să ajungă să facă o
operă creatoare, el trebuie să aiibe aptitudini speciale, în tocmai ca
omul de ştiinţă, care cercetează domeniile ştiinţelor pozitive. Ace-
leaş facultăţi psihice, cari se traduc sub forma diferitelor aptitu­
dini speciale, se cer şi omului de drept, ca şi omului care se ocupă
cu alte ştiinţe. Nu există diferenţă de esenţă, ci numai de natură
între faculltuăţiilfe psihice, clari se cer omului de drept, pentru ca graţie
lor să realizeze progrese reale, prin descoperirea de noui adevăruri
ştiinţifice în drept.
Aceste facultăţi psihice, cari crează aptitudinile speciale omu­
lui de drept, nu au nimic a face însă cu talentul oratoric al juristului,
nici cu talentul literar lai lui.
Aceste talente pot exista sau nu şi omul de drept dacă are
acele aptitudini speciale este un mare om de ştiinţă, iar dacă nu le
are nu este.
încă un exemplu pentru a învedera şi mai bine afirmaţiunea
ce o facem. Ni s a întâmplat să cunoaştem jurişti — şi credem că
lucrul acesta 1-a putut observa oricine — cari să aibe un talent ora­
toric strălucit, care ca advocat să fi ajuns la o mare reputaţie şi care
ca oameni de ştiinţă să fie mediocri, incapabili să realizeze cel mai
neînsemnat progres în ştiinţă şi dimpotrivă, ni s a întâmplat să cu­
noaştem jurişti, cari să aibe mari dificultăţi de a se exprima fie oral.,
fie în scris şi totuşi să fie savanţi ai ştiinţei dreptului.
Sunt jurişti cu mare talent oratoric, cari cunosc datele primare
ale ştiinţei noastre, cari au o îndemânare impresionantă de a pre­
lucra aceste date primaTe, dând aparenţa că fac construcţii solide
în drept şi cari în realitate sunt nişte retrograzi şi nişte rutinari.
Universitatea, dar mai alles bara cunoaşte jurişti' celebri, cari cred,
de exemplu, că materia obligaţiilor din dreptul privat a rămas la
formele îmbătrânite din Institutele sau Digestele lui Justinian : că
evoluţia ideei de drept de atâtea veacuri, nu are nici o însemnătate ;
că sursele obligaţiilor sunt aceleaşi ca acum o mie cinci sute de ani ;
că responsabilitatea civilă poate rămâne cantonată la infinit numai
în ideea de culpă ; că forme noui contractuale nu mai pot apare, de­
şi dreptul modern cunoaşte atâtea alte forme noui contractuale ; că
raportul dintre dreptul public şi dreptul privat poate rămâne mereu
acelaş şi aşa mai departe.
Trebuie să fii un spirit, cu totul antiştiinţific şi să negi reali­
tatea, care constă dintr'un progres imens pe care-1 face toate ramurile
ştiinţei noastre şi fiindcă vorbim de dreptul privat, chiar şi dreptul'
privat în toate materiile, materia obligaţiilor care era considerată ca
o parte imuabilă a dreptului, suferind de asemenea schimbări im­
portante. (

Astfel de spirite antiştiinţifice sunt unii jurişti de mare talent,

despre care am amintit în rândurile de mai sus. Juristul aşa dar, ca
orice om de ştiinţă, rămâne om de ştiinţă fie că are aptitudinea spe­
cială, care îi dă puterea creatoare, fie că nu o are.
Pentru a avea puterea creatoare sau acea aptitudine specială
proprie, trebuie să fie dotat de acele calităţi sufleteşti, care fac din
el un artist al ştiinţei dreptului şi cari sunt aceleaşi ca la orice sa­
vant al vreunei ştiinţe pozitive.
Aceste calităţi practice sunt cuprinse după cum am văzut, în
acea putere intuitivă pe care o au unii oameni şi cari graţie acestei
puteri sufleteşti devin factori de mare progres în ştiinţă.
Un Ihering s'a ocupat în special cu dreptul roman, puterea
lui creatoare însă 1-a făcut să aibe vederi sintetice asupra ştiinţei
dreptului în genere şi să dea un avânt nou dreptului. Câţi alţii nu
s'au ocupat cu dreptul roman ! Dar pe când aceştia rămâneau nişte
erudiţi ai dreptului roman, un Ihering a făcut un salt în necunoscutul
ştiinţei noastre, răspândind lumini noui.
U n Saleilles a fost un mare civilist — după cum a fost şi un
mare penalist — dar studiile lui nu au fost numai studii de speciali­
tate, ele au pătruns esenţa dreptului, deschizând orizonturi largi
pentru cercetătorii care îi urmează.
Un Geny profesorul în viaţă încă dela Nancy, şi el civilist
de seamă, dar cu ce aptitudini speciale, cari i-au dat puterea crea­
toare în drept, aruncând cea mai puternică lumină asupra metodolo­
giei juridice, atât de necunoscută încă de marea majoritate a ju­
riştilor.
Puterea aceasta intuitivă dă posibilitate şi juristului ca şi ori
cărui alt om de ştiinţă, să prindă mai repede legături între concepţiile
de cari ne servim în drept şi să prindă legături^ cari nu ajung să fie
observate de alţii, să descopere adevăruri încă necunoscute, să ino­
veze, să creeze.
Aşa dar nici în drept nu găsim o barieră de netrecut între
ştiinţă şi artă. Aceste două mijloace de a prinde adevărul merg
mână în mână, completându-se de minune.
Cine vrea să le despartă greşeşte, plecând dela neînţelegerea
înţelesului lor, confundându-le cu alte noţiuni, cari nu a,u ce căuta
în lămurirea chestiunei ce ne-a propus să o cercetăm, după cum am
arătat ceva mai înainte.
# •

3, — Afirmaţiunea că la Universitate se face ştiinţă şi la bară

se face artă este prin urmare cu totul eronată.
Dacă luăm cuvântul artă în sensul comun atunci poţi face artă
în ştiinţă, fără să faci ştiinţă propriu zisă.
Dacă luăm însă cuvântul artă în sensul arătat de noi, atunci
la Universitate poţi face ştiinţă propriu zisă, fără şansa să creezi
ceva şi poţi face artă în care caz, faci o operă de progres, după cum
de asemenea poţi face numai ştiinţă la bară fără să faci artă de loc,,
în afară de arta oratorică, care însă nu are nimic comun cu cercetă­
rile juridice.
Şi acum pentru a încheia studiul de faţă devenit prea lung,
revenim la întrebarea pusă, care este chiar titlul studiului : este
dreptul o ştiinţă sau o artă ?
Dreptul este o ştiinţă în toată accepţiunea cuvântului, cu un
domeniu propriu şi cu metode de cercetare specială pe lângă cele
generale oricărei ştiinţe. Această ştiinţă poate trăi prin ea însăşi
graţie cercetărilor pe cari oamenii de drept le fac, dar ea poate
progresa prin viziunea clară pe cari numai unii oameni o au, când
sunt dotaţi de aptitudini' speciale, aptitudini cari constituesc puterea
intuitivă sau artistică a juristului.
Arta în drept este tot atât de indispensabilă ca în toate cele­
lalte ştiinţe pentru a realiza un progres simţitor.
Când ne gândim însă la artă, nu trebuie să o luăm în înţeles
nici de technica ştiinţei, nici de talent oratoric.
In primul înţeles dat noţiunei de artă, de sigur că cel ce aplică
dreptul sau cel ce face legea întrebuinţează metode technice, dar
nu acesta este înţelesul ce trebuie să-1 dăm.
înţelesul noţiunei de artă, ni-1 dă ceeace constituie în artele
propriu zise talentul artistului şi am văzut c ă talentul artistului este
o aptitudine specială, datorate puterei intuitive a artistului. Prin
urmare şi în drept ca şi în orice altă ştiinţă prin artă nu trebuie să
înţelegem decât acea aptitudine specială datorită puterei intuitive
a juristului.
Câţ priveşte înţelesul de talent oratoric, ce se dă uneori când
se vorbeşte în drept de artă, trebuie să fie înlăturat în mod definitiv.
Lămurindu-se această chestiune, credem, că dreptul va avea
numai de câştigat; iar. oamenii de drept îmbrăţişând acest punct de
vedere vor ajunge cu toţii să devină factori utili ştiinţei lor.
Se va ajunge, avem convingerea, să se înlăture superficialita­
tea, aparenţa şi rutina, înJocuindu-se cu pătrundere serioasă şi adâncă
a fenomenelor juridice, cari vor izgoni şi din ştiinţa noastră rutina,
sub orice aspecte s'ar prezenta, fie nedublată de talentul oratoric,
fie dublată de talentul oratoric ori cât de strălucitor ar fi talentul
acesta.
Iar adversitatea pe care lumea o arată de câtăva vreme ju­
riştilor şi ştiinţei noastre, de şi nimeni nu poate trăi fără ajutorul lor
şi al ei, va înceta, în faţa aspectului serios pe care ştiinţa dreptului .
şi oamenii care o practică, vor ajunge să-1 aibe.

ALEXANDRU OTETELIŞANU
Profesor la facultatea de Drept din Bucureşti
UN M A R E P E D A G O G SOCIAL AL SECOLULUI XVIII:
H E L V E Ţ I US

I) Critica educaţiei curente.

II) Psihologia şi atotputernicia educaţiei: Necesitatea cunoaşterii sufletului
uman; Suflet şi spirit; Sensibilitatea fizică, memoria şi interesul; Iubirea de sine
şi pasiunea; Utilitatea pasiunei ca motor al vieţei intelectuale şi active; Hazardul
şi educaţia; Cauzele diversităţii spirituale.
Educaţia poate totul'. Fericirea popoarelor în dependenţă de educaţie.
Hazardul unica limită. Germenul unei îndoeli.
III) Cetăţeanul conştient, ca ideal al educaţiei: Virtuţile omului primitiv;
F o r ţ a şi dibăcia; Virtuţile sociale ale omului civilizat sintetizate în iubirea de-
binele public; Cetăţeanul şi exercitarea unei profesiuni; Ambianţa de confort şi
Mbertate; Dreptul de proprietate şi împroprietărire; Libertatea de gândire şi
şi exprimare: libertatea presei.
I V ) Comunitatea pedagogică: Educaţia intenţionată şi educaţia vieţei.
A ) Educaţia copilăriei: Educaţia în familie; Avantagiile educaţiei publice asupra
celei domestice* Educaţia este o afacere a statului. B ) Educaţia adolescenţei:
Nouăle forţe educative; Forma de guvernămînt şi legile sunt principalul educator
al adolescenţei; Raportul de influeoţare reciprocă între ptCet fegi, stat pe de o
parte şi educaţie.
V ) Mijldpcele pedagogice. A ) Mijloacele educaţiei în general: Preţuire i
tineretului; Habitudinea; Exemplul şi imitaţia; Interesul deşteptat de plictiseală şi
pasiuni; Aprobarea şi desaprobarea, lauda şi pedeapsa, frica; Emulaţia; Comuni­
tăţile şcolare şi educaţia mutuală. B ) Educaţia fizică, intelectuală, profesională-
şi morală. Educaţia ffaică prin jocuri glmnastine; Educaţia intelectuală şi pro­
fesională ; Cercetarea vocaţiei şd orientarea profesională ; Concentrarea într'o sin­
gură direcţie şi cultura generală şi filosofică; Ideile clare şi d e s v o t e r e a judecăţii:
Principiul economiei timpului şi obiectele de studiu; Specializarea după prolesie.
Educaţia morală sau cetăţenească : D e s v o t e r e a judecăţii morale ; Tribunalele
şcolare; Instrucţie morală propriu zisă; Catheh&inul moral.
VI) Concluzie,

Claude-Adrien Helvetius este un gânditor nedreptăţit. Asupra

lui s'a răsfrânt mai mult de cât asupra oricărui altuia puţina consi­
derare pe care cugetarea filosofică sub influenţa altor curente mai
cuprinzătoare, a înţeles să o arunce asupra filosofici sensualiste şi
utilitariste. Acest urmaş al lui John Locke, care a accentuat împreună
cu Condillac până la ultimele consecinţe latura empiristă a predece­
sorului englez, a ştiut totuşi să-şi dobândească merite peste care:
nu trebue trecut prea uşor.
 Este bine să repetăm că fondatorul unei importante directive
iîn ştiinţa dreptului penal, ca Beccaria, este în mare parte un adept
al lui Helvetius şi tot astfel utilitaristul Bentham, pentru a vorbi
numai despre acei care datoresc lui Helvetius atât de mult din
temelia gândirii lor, găsită în concepţia lui despre societate şi
despre sufletul omenesc. După un gânditor de importanţa lui
Schopenhauer mărturisea că Helvetius „a făcut epocă în viaţa
sa", şi dacă un om ca Frederic cel Mare nu se sfia să-1 admire, apoi
ne impresionează neplăcut,când gânditori de a doua şi a treia mână
îl numesc „superficial" şi, „frivol". Cu atât mai puţin explicabile sunt
aprecierile unui pedagog francez, cum este Compayre, care are
pentru Helvetius termeni foarte depreciativi şi care se miră că „într'o
bibliotecă pedagogică germană prima lucrare franceză publicată,
este tocmai tratatul „Despre Om" al lui Helvetius. Aceasta în­
seamnă să se atribue locul de onoare la eeiace, poate, literatura noa­
1
stră pedagogică conţine mai mediocru" ) . Câţiva gânditori francezi,
2
printre cari J . M . Guyau, au ştiut să-1 preţuească mai j u s t ) . '.
Se pare că în ultimul timp directiva generală înclină spre o
3
recunoaştere mai adecvată a operei lui Helvetius ) . Vom vedea că
pedagogia îi datoreşte foarte mult.

I ) Critica educaţiei curente.

Dacă în fundarea psihologiei şi teoriei cunoaşterii, Helvetius
nu aduce însemnate contribuţii personale, faţă de contemporanul
său Condillac, în schimb pe terenul gândirii pedagogice şi sociale,
• opera sa e plină de vederi productive, interesante, şi multe dintre
ele, astăzi încă, de actualitate.
Preocuparea sa de căpetenie este binele public şi mijlocul de a
.ajunge la el. De aici toată gândirea sa primeşte o structură specială,
care duce acolo că opera lui poate fi privită ca formularea unei pe­
dagogii sociale.
In această direcţie el a avut desigur predecesori şi contem­
porani, cari au accentuat şi ei anume laturi sociale ale educaţiei.
Fenelon preconizase o educaţie de stat. In Telemaque găsim
ideea, luată de la Platon, că „copiii aparţin mai puţin părinţilor de
•cât republicei, şi trebuesc să fie crescuţi de stat". Pentru instruirea
acestora el reclamă şcoli publice.

1) G. C o m p a y r e Histoire de la Pedagogie, E d . X V I I , p. 276, Parii, 1917.

2 ) Vezi I. M. Guyau, L a morale d'Epicure., Alean; E d . VII, 'Paris 1927.
Albert Keim, dedică lui Helvetius o lucrare de peste 700 pagini: Hel­
vetius, sa vie et son oeuvre, Paris Alean 1907. E s t e o lucrare scrisă cu multă
t

simpatie, în. care însă însemnătatea pedagogică a operei lui Helvetius este prea
puţin vizibilă. U n capitol destul de obiectiv îi dedică lui Helvetius germanul John
Ed'elheim, în lucrarea sa: Beiträge zur Geschichte der Socsalpädagogik, Berlin —
".Bern 1902.
 Montesquieu, în dartea I V din l'Esprit des Lois, cere ca în
educaţie să fie luate în seamă principiile de guvernământ.
Voltaire, de şi discipol al lui Locke care subpreţuea educaţia.
în şcoală, cere totuşi ca educaţia să aparţină statului.
Diderot, care a criticat pe Helvetius, de şi avea cu el atâtea
puncte comune, cere ca statul să ia asupra sa educaţia, să aibă grije~
de formarea tineretului, dându-i întreţinerea şi cărţile trebuitoare.
Helvetius însă, este primul gânditor în afară de Platon, care
în mod conştient priveşte scopul şi chiar mijloacele educaţiei printr'o-
prismă pur socială. Iar cartea sa „de l'Homme et son Bonbeur",
care poartă de-alungul celor trei volume, caracteristicul en-tete: „De
l'IIomme et son Bducation", poate fi privită ca un tratat de peda­
gogie socială.

Pentru Helvetius educaţia este cea mai importantă chestiune,

atât în viaţa insului, cât şi a societăţii.
Educaţia, aşa cum se prezintă, este plină de lipsuri. Precum:
Rousseau desvăluise toată partea negativă a educaţiei curente, tot
astfel şi Helvetius vede şi notează contradicţiile ce apar din lipsa
de ţinută pedagogică a educatorilor, urmarea şi ea a lipsei de scop-
bine determinat.
Cerem de la tineri să fie virtuoşi, să servească binele public,
să asculte legile. In acelaş timp îi învăţăm cum să calce legile şi
legământul cuvântului dat, servindu-le şi motivele care să scuze
această călcare. In educaţia fetelor aceleaşi erori apar. In mănăsti­
rile dedicate formării lor, superioara le spune să fie modeste, s ă
nu se uite la bărbaţi. Profesorul de dans însă, le repetă necontenit:
„ridicaţi capul şi priviţi în faţă pe dansatorul vostru", e t c , etc.
Care este cauza ultimă a nenumăratelor erori şi contradicţii
în construirea unei educaţii care ar trebui să fie unitară ?
Mai întâi influenţa pernicioasă a unei religii, care fiind „in­
strumentul obişnuit al ambiţiei sacerdotale", nu ştie să fie ceea c e
ar trebui, adică instrumentul ,,fericirii publice".
Apoi nepregătirea părinţiilbr, contribue covîrşitor pentru a face
posibil haosul pedagogic pe care Helvetius îl descoperă la contem­
porani.
El face rechizitoriul părinţilor şi în special al mamelor, care,
de şi toate pretind că îşi iubesc copiii, totuşi nu se ocupă de edu­
caţia lor în mod pregătit, documentat. Cea mai importantă activitate
socială este întreprinsă fără nici un fel de informaţie prealabilă.
Mamele nu citesc nimic în materie de educaţie şi „nici măcar nu se
pun în stare de a înţelege" ce se scrie bun în această materie.
Aceleaşi mame, dacă ar avea un proces unde interesul lor să
fie în joc, ar studia chestiunea, ar consulta avocaţi. In felul acesta
 Helvetius ajunge la formularea că „nimic nu este mai rar, de cât
iubirea maternă", afirmaţie care părea paradoxală, dar pe care el are
grije să o motiveze astfel: „gradul de interes pus pentru un lucru
oarecare, trebue să se măsoare prin gradul de muncă depusă pentru
1
a te instrui asupra acelui lucru" ) .
Dar ceea ce este esenţial, este că însăşi „preceptele educaţiei
vor fi nesigure şi vagi, atâta timp cât nu vor fi raportate la o ţintă
unică", prin urmare, atâta timp cât însăşi teoria educaţiei nu va fi
bine consolidată, şi pusă la îndemâna celor însărcinaţi să o aplice.
Ori educaţia este un fapt, la care şi indivizii şi statul sunt tot atât
de interesaţi, căci ,,arta educaţiei nu este altceva de cât cunoaşterea
mijloacelor proprii de a forma corpuri mai robuste şi mai puternice,
2
spirite mai luminate, şi suflete mai virtuoase" ) .
In această definiţie sunt cuprinse cele două mari probleme ale
oricărei pedagogii, problema scopului şi a mijloacelor. Cum vom
vedea, vom găsi în Helvetius tratate, şi încă foarte personal şi inte­
resant, şi celelalte două mari probleme, aceea a posibilităţii educaţiei
,şi a comunităţii pedagogice.

I I ) Psihologia şi atotputernicia educaţiei.

Helvetius este socotit pe drept ca cel mai optimist gânditor
pedagogic. Pentru el puterea educaţiei aproape nu are limită, fiind
în această privinţă polul opus al concepţiei lui Schopenhauer, după
care educaţia nu poate aproape nimic.
Care este temeiul acestui optimism? Psihologia sa ne va da
răspunsul.
Cu sufletul omenesc, Helvetius s'a ocupat, mânat de necesi­
tatea de a cunoaşte procesul de voinţă şi cunoaştere în om, pentru
a vedea cum putem face reforma omului şi a conduitei sale, prin-
tr'o educaţie, şi printr'un sistem legislativ, care să nu mai fie lăsate
la voia întâmplării, ci solid întemeiate psihologic. Nu este lipsit de
interes să notăm această preocupare a sai, pentru a se vedea cum ală­
turi de Rousseau, Helvetius a ştiut să accentueze importanţa cunoa­
şterii sufletului ca bază pentru administrarea şi legiferarea unei ţări,
precum, şi mai ales, pentru educaţie. Dacă Rousseau a pus în special
punctul de greutate pe cunoaşterea copilului, Helvetius a încercat
în afară de aceasta şi formularea unui început de psihologie generală.
„Ştiinţa despre om face parte din ştiinţa guvernării... Filosofii
să pătrundă din ce în ce mai mult în abisul sufletului omenesc: să
cerceteze acolo toate principiile mişcării sale, şi ministrul, profitând

1) Helvetius, De l'Homme, T o m e III, Section X , Chapitre III, p. 144; E d .

Londres, 1778.
2 ) De l'Esprit, T o m e II, Discours IV, Chapitre X V I I , p. 527. E d . Lon-
-dres 1784.
•de descoperirile lor, să facă o aplicaţie fericită a acestor descoperiri,
1
potrivit cu timpul, locul şi circumstanţele" ) .
Ce este sufletul? Răspunsul lui Helvetius este simplu: „Su­
2
fletul nu este în noi, decât facultatea de a simţi" ) . Această fa­
cultate este înăscută, singura înăscută, spiritul fiind condiţionat de
suflet. „Ne naştem cu tot sufletul nostru dar nu cu tot spiritul".
„Putem să ne pierdem în timpul vieţii spiritul, dar nu ne pierdem
sufletul de cât odată cu viaţa". ,,Gândirea nu este necesară exis­
tenţei sufletului". Dar invers „existenţa ideilor noastre, spiritului
nostru, presupune existenţa facultăţii de a simţi. Această facultate
3
este sufletul el însuşi" ) .
In deosebire de suflet, spiritul este pentru Helvetius, egal cu
inteligenţa. „Ce este spiritul în el însuşi? Aptitudinea de a vedea
asemănările şi diferenţele, potrivirile şi nepotrivirile pe care le au
4
între ele obiectele d i v e r s e " ) .
•
Spiritul uman este produsul a trei factori : sensibilitate fizică,
memorie şi interes.
Totul în om este senzaţie fizică în sensul că toate stările şi ac­
tele lui sufleteşti pot fi reduse la simţire. „Acest principiu singur
ne explică cum de se poate să datorăm ideile noastre simţurilor, şi
că totuşi precum experienţa probează, noi nu datorăm perfecţiunei
extreme a aceloraşi simţuri întinderea mai mult sau mai puţin mare
5
a spiritului nostru" ) .

Memoria alături de sensibilitate contribue la formarea spiri­

tului, căci „fără suflet nu este posibilă senzaţia, dar fără memorie
nu este posibilă experienţa, comparaţia obiectelor, ideile, şi omul ar
6
i i la bătrâneţe ceea ce era în copilărie" ) ,
In felul acesta, având memoria care păstrează datele expe­
rienţei. Helvetius poate afirma că toate operaţiile spiritului, cum
•este comparaţia, judecata, abstracţiunea, se reduc la senzaţie. Căci,
c e este a compara? ..Este a observa alternativ şi cu atenţie, impresiu-
nea diferită pe care o fac asupra mea aceste două obiecte prezente
sau absente".
Şi ce este judecata dacă nu tot un act de simţire? Căci, după
ce am comparat, judec, adică „raportez exact impresiunea primită"
de ex. că unul din cele două obiecte este de culoare mai închisă de

1) D e l'Homme. T . I, C. II. p, 5 .
2) D e 1 Homme, T . I, S. II, C II; p. 110.
3) Ibid. p. 115,
4) Ibd. T . I. S II. C . V I . p. 183.
5) Ibid. T . I, S. I, C. I, p, 102.
6) Ibid. T . I S. II, C. II. p. 109.
cât celălalt. ..Tout jugement ce n'est donc que le recit de deux sen­
sations, ou actuellement éprouvées, ou conservées dans ma mé­
1
moire" ) .
Judecata nu este deci de cât expresia verbală a senzaţiilor
avute. Abstracţiunile se reduc şi ele la sensaţie. Cuvintele care de­
semnează abstracţiuni, nu au după Helvetius nici un sens de cât
puse în legătură cu ceva concret, aplicate la un caz particular. „Cu­
vintele slăbiciune forţă, micime, mărime, crimă. etc. nu reprezintă
nici o substanţă, nici un corp.... aceste cuvinte nereprezentând nici
o idee. este imposibil să facem asupra lor o judecată, atâta timp cât
nu le aplicăm la un obiect sensibil oarecare... Aplicaţia odată făcută
atunci cuvântul mărime va exprima un raport, adică o anumită di­
ferenţă sau asemănare observată între obiecte prezente ochilor sau
2
memoriei n o a s t r e " ) .

Toată viaţa spirituală presupune sensibilitate fizică, şi memo­

rie, dar. am văzut că presupune şi atenţie, care să ţie privirea spiri­
tului nostru îndreptată asupra obiectelor considerate. Dar atenţia
ce este? E a este rezultatul interesului. „Ori ce comparaţie a obiec­
telor între ele presupune atenţie, orice atenţie presupune o sforţare,
3
şi orice sforţare un motiv pentru a o face" ) , şi acest motiv este
interesul pe care îl purtăm obiectului la care suntem atenţi. M e ­
moria nu este posibilă fără atenţie, şi deci fără interes.

Interesul este urmarea directă a două sentimente puternic an­

corate în om, care sunt dorinţa de plăcere, de fericire şi repulsia de
durere. Ambele aceste sentimente dau naştere la iubirea de sine, şi la
toate pasiunile, cum este iubirea de putere din care derivă la rândul
lor avariţia, ambiţia, „care nu sunt de cât o iubire de putere deghi­
4
zată şi aplicată la diversele mijloace de a şi-o procura" ) .
Pasiunile sunt de mare utilitate, nu numai pentru indivizi, ci
şi pentru colectivitate. Ele sunt motorul vieţii noastre intelectuale
tot atât de mult cât şi a vieţi noastre active. „Astăzi lumea este de
acord în fine asupra necesităţii pasiunilor: se ştie că conservarea
imperiilor este legată de aceia a pasiunilor. In adevăr, pasiunile
sunt dorinţi vii: aceste dorinţi pot fi sau conforme sau contrarii bi­
nelui public. Dacă avariţia sau intoleranţa sunt pasiuni nocive şi cri­
minale, nu este tot astfel cu dorinţa de a se ilustra prin talente şi
virtuţi patriotice.

1) D e l'Homme, T. I, S. II, C I V , p. 11 S.
2) Ibid. T , I, S. II, C. V, p. 121.
3) Ibid T . I, S. H, C. I V , p. 126.
4) De l'Homme, T. I, S. IV, C. X X I I , Vezi si S II C, V I p 129.
 Nimicind dorinţele, nimicim sufletul, şi un om fără pasiune
1
nu are în el nici principiu de acţiune, nici motiv pentru a se mişca" ) .
Tot astfel „un om fără dorinţi şi trebuinţi, este fără spirit şi fără
2
raţiune" ) .
Toţi oamenii se nasc cu putinţa de a avea acelaş grad de pa­
siune. E vorba bine înţeles de oamenii normal organizaţi delà natură.
In momentul în care copilul păşeşte în viaţă, intră în ea fără idei şi
fără pasiuni. Numai sensibilitatea fizică, şi iubirea de sine care de­
rivă din prima, este de la început gravată în noi. Ori, această iu­
3
bire „este comună tuturor oamenilor" ) .
Ca o replică la afirmaţia bunătăţii iniţiale a omului formulată
de Rousseau, Helvetius susţine neutralitatea iniţială din acest punct
de vedere a tuturor oamenilor. „Nici un individ nu se naşte bun,
4
nici un individ nu se naşte rău" ) . La fel nici un om nu se naşte
cu predispoziţii intelectuale.
Dar există o cauză de diversitate a dezvoltării oamenilor.
Această cauză este hazardul. Prin hazard, Helvetius înţelege înlăn­
ţuirea necunoscută a cauzelor proprii să producă cutare sau cutare
efect, „înlănţuirea diferită a evenimentelor, a circumstanţelor şi a
5
poziţiilor în oare un om este pus" ) .
Totuşi hazardul are o influenţă limitată de interesul pe care
îl depunem în contactul cu circumstanţele în care hazardul ne aşea­
ză. După cum depunem un grad mai mare sau mai mic de atenţie
la observarea evenimentelor şi stabilirea de asemănări şi deosebiri
6
între ele. se va structura şi spiritul nostru într'un fel sau a l t u l ) .
Dar aici pare să fim în faţa unei contraziceri, căci atenţia este pro­
dusul interesului şi acesta al pasiunilor.
Insă după Helvetius, oamenii bine organizaţi sunt toţi suscep­
tibili de acelaş grad de pasiuni : „forţa lor inegală este întotdeauna
efectul diferenţei de poziţie în care hazardul îi aşează. Caracterul
original al fiecărui om ( cum observă Pascal ) nu este decât produ­
7
sul primelor sale habitudini" ) .
Urmează de aici că limita p e x a r e Helvetius o punea hasardu-
lui, limită care residă în interesul, deci în pasiunea noastră, este şi ea
tot un efect al hazardului, deci este o limită iluzorie. Singura inter-

1) Ibid. S. I C. I X . p. 4 2 — 4 3 .
2 ) Ibid. p. 85 (.Nota 2 1 ) .
3 ) Ibid, T . I. S. III, C. I V . p. 292. I n t r o notă (Ibid. p, 4 1 0 S. IV, nota
8 4 ) precum şi cu diferite alte prilejuri Helvetius afirmă c ă ,»totul până şi iubirea
de sine, este dobîndită. învăţăm să ne iubim, să fim umani sau inumani, virtuoşi
sau vicios»".
4 ) Ibid. T , EL S. V . C. III p. 11.
5 ) Ibid. T . I. S. I. C . VIII p. 37; S. III, C. I p. 275.
6) Ibid T . I. S- Mi C III, p. 2 8 1 .
7 I b d . T . I. S. I V . p. 290. : : .:
precare care ar face să dispară contrazicerea, ar fi aceia că educaţia
(care este o activitate intenţionată şi metodică, în care deci nu mai
poate fi vorba de hazard de cât într'un grad relativ minim) este sin­
gura care contribuind la desvoltarea interesului şi deci a pasiunilor
pozitive, folositoare, opune o limită hazardului.
•
Intr'adevăr, omul nu vine pe lume nici măcar cu dispoziţii,
cum concédase mai înainte Locke. Talentul şi virtuţile nu sunt efec­
tul organizaţiei naturale, ci sunt câştigate prin munca şi grija oa­
1
menilor ) . Inegalitatea spiritelor, este datorită, pe lângă hazard,
unei puternice cauze comune, şi această cauză este diferenţa de
e d u c a ţ i e ' ) . Atunci de ce am da diferenţa dintre oameni pe seama
unor cauze necunoscute, ca „temperament şi organizaţie interioară",
când explicaţia diferenţei prin educaţie diferită, răspunde la ches­
tiune ?
Nici o stavilă nu stă înaintea educaţiei: .,1'éducation peut
3
tout" ) aşa se intitulează un capitol din opera lui Helvetius „Despre
4
Om". „Este ceva imposibil educaţiei? N u " ) .
Prin această constatare a sa, Helvetius vrea să contribuească
la fericirea popoarelor. „Dacă aşi demonstra că omul nu este altceva
de cât produsul educaţiei sale, aşi revela fără îndoială un mare
adevăr naţiunilor. Ele ar şti că au în mâinile lor instrumentul gran-
doarei şi felicitaţii lor, şi că pentru a fi fericite şi puternice nu e
3
nevoe de cât de a perfecţiona ştiinţa educaţiei" ).

S'ar părea totuşi că Helvetius este nevoit să recunoască anu­

mite graniţe puterii educaţiei: „la orice grad de perfecţiune ar fi
adusă educaţia, să nu ne imaginăm totuşi că se pot face oameni de
geniu din toţi oamenii care o primesc. Prin ajutorul ei putem excita
emulaţia cetăţenilor, putem să-i obişnuim cu atenţia, să le deschi­
dem inimele pentru umanitate, spiritele pentru adevăr, să facem în
!
fine din toţi cetăţenii, dacă nu oameni de geniu, cel puţin oamenî
de spirit şi de bun simţ. Dar, cum voi proba în cursul acestei lu­
6
crări, aceasta este tot ce poate educatia¡, şi poate destul" ) .
Limita care pare să fie recunoscută în rândurile de mai sus,
nu vine din faptul că, în principiu, educaţia nu ar putea să influen­
ţeze după bunul ei plac pe om, ci pentru că hazardul nu este acelaş
pentru toţi. Cum am văzut, hazardul nu este ceva misterios, ci nu-

1) Ibid. T. I. C. II, p. 6,
2) Ibid. T. I. S II C I. p. 100.
3) Ibid. T. I I , ,S. X , G h
4) Ibid. Nota la S. X . C. IL p 222.
5) Ibid. T. I C, Di, p. 4.
6) Ibid. T. I,' p. 75—76 (Nota 3) Vezi si T. I I , S. X, C VI, p. 155.
mai suma cauzelor necunoscute, din care noi nu vedem decât ultimul
inel al lanţului pe care îl formează. „Hazardul prezentând cuiva
obiecte de comparaţie, din care rezultă idei mai fecunde şi desco­
1
periri mai importante, deci de superioritatea l u i " ) . Aici residă
şi cauza care explică de ce cu toată egalitatea lor primordială, exis­
tă atâta diferenţă între oameni.
Nici odată doi indivizi nu vor putea primi aceiaşi educaţie,
aceleaşi instrucţiuni, pentru că nici odată ei nu se vor găsi în ace­
12
leaşi circumstanţe. , , 0 astfel de ipoteză este imposibilă" ).
y

Un optimism pedagogic desăvârşit este răspunsul lui Helve­

ţi us la problema posibilităţii educaţiei, problema iniţială a oricărei
pedagogii. Ducând până Ia ultimele consecinţe empirismului lui Loc­
ke, Helvetius este mai încrezător decât el în puterea educaţiei.
Totuşi se poate întrevedea şi în concepţia lui Helvetius o li­
mită atotputerniciei educaţiei, impusă de această dată nu de hazard,
ci de natura însăşi a omului. E l afirmă atotputernicia acţiunei educa­
tive asupra oamenilor,, communément bien organisés". Prin aceasta
ni se deschide o perspectivă asupra acelora care nu sunt bine organi­
zaţi delà natură, şi asupra cărora educaţia nu va putea deci mare
lucru. Mai mult, admiţind posibilitatea existenţei unei categorii de
oameni mai puţin bine dotaţi, imediat se pune întrebarea : unde este
limita între ei şi ceilalţi ? Apoi trebue să ne întrebăm în mod firesc
mai departe, dacă înăuntrul) fiecărei categorii, nu avem cumva gra­
daţii nenumărate, care toate înseamnă tot atâtea gradaţii ale puterei
formative a educaţiei ?
Cum vedem în însăşi teoria lui Helvetius, residă germenul
îndoelii asupra atotputerniciei educaţiei. Ca şi John Locke, nu poate
nici Helvetius să se susţie fără contradicţie pe o poziţie atât de de-
Mcată, cum este încrederea fără limită într'o educaţie ce ar nesocoti
aportul cu care fiecare om vine în viaţă.
Totuşi din marea încredere a lui Helvetius în posibilitatea
atât de largă a educaţiei, chiar dacă o reducem la proporţii mai co­
respunzătoare realităţii, rămâne pentru pedagogie ca un bun căpă­
tat, nu numai entuziasmul său în materie de formare a omului, ci
formularea unui întreg sistem educativ, care a fost posibil numai
datorită marei sale încrederi în plasticitatea fiinţei umane.
III. Cetăţeanul conştient ca ideal al educaţiei.
John Locke pusese virtutea ca ţinta cea mai ridicată a educa­
ţiei. Iar prin virtute, el înţelegea în ultimă instanţă ceia ce s'ar putea
3
formula prin expresia: „demnitate c e t ă ţ e n e a s c ă " ) . Scopul ultim
al educaţiei, după Helvetius, îl vom găsi în aceiaşi direcţie.

1 ) Ibid. T. I I s. ni c în. p. 282.

2) Ibid. T. I. S. I. C. I, p. 13.
3) Vezi C. Narly «Opera pedagogică a lui John Locke" în „Patru
Mari Educatori". Ed. Cultura Românească; Bucureşti 1933.
 Virtutea este în deobste considerată c a suprema ţintă în fqr-
marea omului. Dar ce înţelegem prin virtute ? Sunt două feluri de
virtuţi, aceea a omului civilizat, (policé) şi aceea a omului primitiv.
In starea de primitivitate, omul nu ascultă de cât de trebuinţele
sale, acestea singure îi dictează conduita, care ţineşte la unicul scop
al conservării. Virtuţile lui în această stare de primitivitate, sunt
,.forţa" şi ..dibăcia" care îi folosesc în lupta pentru existenţă şi con­
servare. Dar „când oamenii crescuţi la număr s'au întrunit în so­
cietate; când lipsa celor trebuitoare pentru viaţă îi forţează să cul­
tive pământul, ei fac între ei convenţii, şi studiul acestor convenţii
dă naştere ştiinţei educaţiei. Obiectul ei este de a inspira oameni­
lor iubirea de lege şi de virtuţi sociale.
Cu cât educaţia este mai perfectă, cu atât popoarele sunt mai
fericite. In legătură cu aceasta voi observa că progresele acestei
ştiinţe, ca şi acele ale legislaţiei, sunt întotdeauna proporţionate
progresului raţiunei omeneşti, perfecţionate de experienţă; experien­
1
ţă care presupune întotdeauna reuniunea oamenilor în societate". ).
Deci pentru omul constituit în societate, şi ajuns lia o treaptă
de civilizaţie care să-1 ridice deasupra grijei de a-şi menţine numai
existenţa, virtuţile iau un caracter social. Şi aceste virtuţi ale omu­
lui civilizat, sunt iubirea de „adevăr, de dreptate, generozitatea, fi­
delitatea în prietenie, în cuvântul dat, în angajamentele luate faţa
de societatea în care trăeşte". Acestea toate sunt denumite de Hel-
2
veius „virtuţile unui cetăţean" ) .
Ele pot fi cuprinse în altă formulare a lui Helvetius care cum
i s'a imputat, nu este prea sistematic în expunere: anume în „iubirea
3
de patrie ) sau de binele public. Căci „prima pasiune a cetăţeanului
trebue să fie aceea a legilor şi a binelui public", căruia chiar iubirea
filială trebue să-i fie subordonată.
Binele public este sinonim pentru Helvetius cu patria sau na­
ţiunea, şi fericirea patriei trebue să fie în acelaş timp fericirea cetă­
ţenilor. „O naţiune este compusul tuturor cetăţenilor ei, şi fericirea
4
publică compusul tuturor fericirilor particulare" ) . Individul' şi statul
fac un singur trup, aşa cum concepuse l'a cei vechi Platon raportul
dintre cetăţean şi stat.
Datoria conducătorului de stat este ca prin toată conduita lui
să mărească fericirea supuşilor săi, inspirându-le iubirea de binele
public. „ O suvernai", spune Helvetius cu mult patos, „faceţi-vă su­
puşii fericiţi! Veghiaţi să li se inspire din copilărie iubirea de binele

1) D e l'Homme. T . M. S. X , C V , p. 153.
2) I b i d T . III, S. X , C . VIIL p." 170.
3) Ibid T . III, S. X . C V . p,. 152
4) Ibid. T . H, S. VIH. C I. p. 2 0 5 .
 public ; pxdbaţi-le bunătatea legilor voastre... demonstraţi-le... că ad­
1
ministraţia vastă este cea mai bună posibilă" ) .
O morală de abnegaţie şi devotament pentru colectivitatea mare
a statului este morala lui Helvetius. El afirmă cu tărie dreptul la
fericire al fiecărui ins în parte, afirmă chiar c ă mobilul ultim a acţiu­
nilor omeneşti este goana după fericire. Dar fericirea indivizilor nu
trebue realizată de cât prin realizarea fericirii sociale, a binelui public.
In această abnegaţie şi în acest devotament, se manifestă spe­
cificul superiorităţii umane: „rhummanite est dans l'homme la seule
vertu vraimant sublime... elle renferme en elle presque toutes Ies
2
autres" ) .
Dar dacă acesta este scopul, dacă iubirea, abnegaţia, devota­
mentul cetăţenesc este idealul suprem al omului, ce formă concretă
ia el, pentru a nu fi numai o stare sufletească în indivizi ?
C a răspuns la această întrebare, găsim în Helvetius o idee
extrem de interesantă.
Oamenii în societate „pot fi consideraţi sub două aspecte: 1°
3
ca cetăţenii, 2 ° ca cetăţeni die cutare sau cutare p r o f e s i e " ) . Ideia
cetăţeanului care îndeplineşte o anumită profesie şi care sub denu^
mirea de „cetăţean util" (brauchbarer Biirger) este în zilele noastre
desvoltată cu atâta căldură de Kerschensteiner, şi îşi găseşte atâţia
adepţi, plutea şi pe dinaintea ochiului clar văzător al lui Helvetius,
căruia chiar şi noţiunea de vocaţie nu i-a scăpat.
Este păcat că el nu a desvoltat această idee, stabilind limitele
între educaţia făcută în vederea exclusivă a profesiunei. ca mijloc
de manifestare a individului şi de câştig, şi aceia a unei educaţii
profesionale concepută c a un mijloc care să îmbine în acelaş timp
tendinţele individuale şi cele sociale.
Totuşi ideia că profesia singură nu ajunge, ci, în afară de
ea, binele colectivităţii importă, este veşnic prezentă lui Helvetius,
care găsind că educaţia profesională, ca tehnică a unei meserii este
destul de perfecţionată. în mod deliberat insistă asupra părţii pur
cetăţeneştii a educaţiei, ca fiind una ce are nevoe încă să fie cerce­
tată şi evidenţiată.
Noi însă trebue să reţinem din cele de mai sus, că noţiunea
de cetăţean este strâns legată cu aceea a unei profesiuni pe care
acesta o exercită.
*
Pentru a avea cetăţeni buni, sunt necesare anumite condiţii,
este nevoe de o anumită ambianţă morală şi materială ridicată.
Pentru a putea forma din om un cetăţean capabil de abnegaţie,

1) Ibid. T II, S. I X . C. I V . p. 27.

2) Ibid. T . I. S. 1. C. X I V . p. 66.
) Ibid. T . I E S. X . C. VII p. 153,.
de umanitatea pe care Helvetius o reclamă dela eî, este necesar ca
el să trăiască într'un mediu' de libertate şi prin ufmare de justiţie
şi să posede un relativ confort. „Intre principiile sau legile potrivite
oricărei societăţi, care este prima şi cea mai sfântă?" se întreabă el,
pentru a răspunde: „aceea care promite fiecăruia proprietatea bu­
1
nurilor sale, a vieţii şi a libertăţii sale" ) . Căci „eşti proprietar ne­
sigur al pământului tău? nu-ţi lucrezi câmpul, şi nu-ţi cultivi gră­
dina. Naţiunea este şi ea atunci curând cotropită şi distrusă de foame.
Eşti proprietar nesigur al vieţii şi al libertăţii tale? Omul ce se teme
veşnic, este fără curaj şi neactiv, ocupat numai de conservarea sa
personală, şi restrâns asupra sa însăşi, nu-şi îndreaptă privirile în
afară, nu studiază ştiinţa omului, ale cărui pasiuni şi dorinţi îi rămân
necunoscute. Insă numai din cunoaşterea lor preliminară poţi să do­
2
bândeşti pe aceea a legilor celor mai conforme binelui p u b l i c " ) .
In consecinţă Helvetius va fi un susţinător al împroprietăririi tu­
turor cetăţenilor, al libertăţii de gândire şi de exprimare a convin­
gerilor.
Proprietatea este considerată de el ca absolut necesară şi
pentru efectele pe care le are asupra sănătoasei desvoltări a cetă­
ţenilor, ea ferind pe cel sărac de mizerie, şi pe cel bogat de plicti­
seală, şi făcându-i în acest chip pe ambii mai fericiţi.
Dar, mai ales, gândul lui Helvetius merge spre o nivelare a
avuţiilor, pentru care lucru recomandă împroprietărirea tuturor fiilor
ţării. Nu prin revoluţie vrea el să se ajungă la această stare, ci prin-
tr'un mers treptat diriguit abil de o legislaţie înţeleaptă: ,.Legile să
atribue o proprietate tuturor cetăţenilor... un asemenea proect ( a
pune mai multă egalitate în averi) conceput cu înţelepciune, nu
poate şi nu trebue să se execute de cât prin schimbări continue şi
s
insensibile, dar aceste schimbări sunt posibile" ) . Gândirea lui refe­
ritoare la necesitatea ca reformele să se facă pe cale legislativă. în
mod lent, şi nu revoluţionar, ne aduce aminte de convingerea ase­
mănătoare a lui Immanuel Kant. Şi acesta recomandă o schimbare
treptată în mersul treburilor sociale, dorind ca iniţiativa acestei
schimbări, să nu o aibă cetăţenii, ci conducătorii de state, tot aşa
cum o doreşte şi Helvetius de la legislatură.
Libertatea de gândire şi de exprimare a ei este poate încă şi
mai importantă pentru bunul mers al unui stat.
„Ce este în morală, un adevăr nou?" se întreabă el. Nu este
altceva de cât „un mijloc nou de a mări şi de a asigura fericirea
popoarelor. Ce rezultă din această definiţie? C ă adevărul nu este

1) Ibid T. I. S. I, C XJXL p 5 8 .
2) Ibid.
3) Ibid. T. E S. VIII. C. IV, p. 213.
 1
dăunător" ) , ci din potrivă. Şi atunci concluzia directă este dreptul
la libertatea presei: „nu există adevăr moral a cărui publicaţie să
2
nu fie de dorit" ) .
Chiar dacă din exprimarea unui adevăr, ar rezulta situaţii de-
sagreabile pentru moment, adevărul să fie spus, efectul lui ultim
fiind salutar.
„Dacă aşi consulta asupra acestui punct şi pe St. Augustin
şi pe St. Ambrosie aşi spune cu primul: devine adevărul un subiect de
scandal ? S ă se nască scandalul şi adevărul să fie spus... Aşi repeta
cu al doilea : nu este apărător al adevărului acela care din moment
ce îl vede, nu-1 desvălue fără ruşine şi fără teamă.
In fine aşi adăoga că adevărul chiar de este câtva timp eclipsat
2
de eroare, va străpunge mai curând sau mai târziu acest n o r " ) .
Presa nu are pentru Helvetius numai rolul de a comunica adevărul
ci şi pe acela de a-1 scoate la iveală: „obligaţia de a spune adevărul
presupune posibilitatea de a-1 descoperi. Guvernămintelie trebue deci
să uşureze mijloacele ce duc la acest scop, şi cel mai sigur mijloc
4
dintre toate, este libertatea p r e s e i " ) .
La sfârşitul acestei expuneri asupra idealului pedagogic la
Helvetius nu putem să nu reproducem un pasagiu rezumativ şi deo­
sebit de frumos, prin care asemenea lui Pico de la Mirandolo, în
..Oratio de hominis dignitate". el defineşte menirea omului pe pă­
mânt: „Dumnezeu a spus omului: te-am creat, ţi-am dat cinci simţuri,
te-am dotat cu memorie şi prin urmare cu raţiune. Am vrut ca raţiu­
nea ta, ascuţită de trebuinţă, luminată apoi de experienţă, să îngrijea­
scă de hrana ta, să te înveţe să fecundezi pământul, să perfecţionezi
instrumentele de muncă a câmpului, a agriculturii, în fine ştiinţele de
primă necesitate; ajm vrut ca tu, cultivându-ţl mai departe raţiunea,
să ajungi la cunoaşterea voinţei mele morale, adică la cunoaşterea
datoriilor tale către societate, a mijloacelor de-a menţine ordine în
5
ea, în fine la cunoaşterea celei mai bune legislaţiuni posibile" ) .
Acesta este singurul cult la care Helvetius doreşte să vadă pe
om ridicându-se.
Rezumându-ne, vedem că valoarea supremă pe care el o re­
cunoaşte, este binele public. Lucrând pentru el, omul lucrează în
acelaş timp pentru propria sa fericire, căci fericirea individuală bine
înţeleasă coincide cu fericirea socială. Omul care trăeşte această
convingere şi lucrează în sensul dictat de norma colaborării la binele
public, este purtătorul idealului suprem al omenirei. El este un om
fericit, fiind în acelaş timp făuritor de fericire socială.

1) Ibid. T . III S. I X , C . V . p. 29.

2) Ibid. T . 1«. S I X . C I X , p. 4 3 .
3) Ibid. T . III. S. I X , C. X I . p. 52.
4) Ibid. p. 5 3 .
i 5) Ibid. T . I, S. I. C XIII, p 59.
 Dreptul societăţii şi dreptul individului la fericire, sunt egal
înrădăcinate în menirea omului şi a omenirei „Voinţa unui Dum­
nezeu drept şi bun este ca fiii pământului să fie fericiţi şi să se
1
fofcseaseă de toate plăcerile compatibile cu binele public" ) . Con­
cretizarea acestui ideal de desăvârşire umană, o vede Helvetius în
cetăţeanul conştient de menirea, de drepturile şi îngrădirile sale.
Cetăţeanul conştient nu poate fi gândit altfel, de cât ca un
cetăţean ce practică o anumită profesie, beneficiază de un anumit
confort, are libertatea de gândire şi expresie, şi e devotat binelui
public.
Iată cum acest gânditor care nu a fost înţeles şi valorificat de
istoria pedagogiei aşa cum merită, ne apare ca susţinătorul unei
importante şi nobile concepţii despre menirea ultimă a omului, dând
astfel educaţiei un ideal care este şi de plină actualitate în desbátenle
pedagogice contimporane.
Prin egala îndreptăţire a fericirii individuale şi sociale în acelaş
timp, prin afirmarea binelui public ca valoare supremă, în care atât
individul cât şi societatea trebue să-şi găsească maximum de satis­
facţie, şi apoi prin ideia profesiunei pe care trebue să o practice
ori ce cetăţean, Helvetius ne apare, ca şi înaintaşul său John Locke,
un premergător în concepţia noţiunei de personalitate ca ultim scop
2
al educaţiei ).

I V ) Comunitatea pedagogică.
înăuntrul sistemului de gândire pe care îl studiem, educaţia
dacă are înţelesul de influenţare intenţionată, apoi mai are şi pe
acela de influenţare pur şi simplu.
Omul născându-se aproape cu totul lipsit de predispoziţii, şi tot
ce el devine fiind efectul experienţei sale, urmează că orice impresiune
primită din afară îşi are rostul în formarea lui. In acest chip înţe­
leasă, educaţia durează toată viaţa omului, şi cuprinde într'însa atât
înrîurirea pedagogică intenţionată, cât şi pe aceea neintenţionată a
mediului în toată compîlexitiatea lui.
Dar chiar dacă ne raportăm numai la educaţia tineretului, chiar
şi acolo trebue să deosebim aceleaşi două feluri de înrâurire. In pro­
blema comunităţii pedagogice avem de studiat raportul dintre cei doi
termeni, educat-educator, atât în sensul larg, când educatorul este
mediul întreg, viaţa cu influenţele ei nenumărate, din care se cuvine
să privim în mod special acele categorii care contribue mai mult la
formarea omului, cât şi în sensul restrâns, când educatorul este o
persoană sau un grup anume indicate pentru a pregăti pe tânăr.
1) Ibid.
2 ) Pentru personalitatea ca ideal pedagogic, vezi: C. Narly, Educaţie si
Ideal, p. p. 8 9 — 1 2 2 , E d . Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1927;. P a t r a Mari. Educatori,
p. 53 şi urm. etc. '- "
. -
 Pentru ambele aceste feluri de educaţie găsim la Helvetius ve­
deri interesante.
*
Educaţia propriu zisă, intenţionată, se primeşte în familie
(education domestique) şi în şcoală (education des coMeges).
Diferenţele între oameni încep să se stabilească din primul
moment al venirii lor pe lume. Nimic nu este indiferent pentru ca­
racterul omului de mai târziu, din impresiile primite imediat de la
naştere. Chiar doica interesează, chiar ea contribue la desăvârşirea
omului.
,,Intr'adevăr, spune Plutarc, dacă spartanul nici ca sugaciu nu
strigă, dacă este inaccesibil la teamă, şi deja răbdător la durere,
J
aceasta vine din cauză ,că doica îl face astfel" ) .
Apoi gradul de afecţiune al părinţilor, preferinţa dată chiar
fără voia lor, unuia sau altuia dintre copii, îşi au însemnătatea lor,
prin impresiile şi reacţiunile diverse pe care le trezesc.
Deasemenea felul cum sunt trataţi copiii, cu blândeţe sau
severitate, utilizând lauda şi emulaţia binefăcătoare, sau frica care
distruge entusiasmul şi sufletele, precum şi eventualele maladii su­
ferite, toate aceste momente din viaţa unui copil trebuesc considerate
când este vorba de educaţia sa primă, toate îşi au importanţa lor. De
felul educaţiei prime primită acasă, atârnă succesul educaţiei în
şcoală.
Căci în colegiu, vine copilul la 7—8 ani, cu memoria încăr­
cată de idei datorite fie hasardului, fie casei paterne, în care „starea
2
socială, caracterul şi averea părinţilor joacă un mare roii" ) .
Educaţia în familie, căreia John Locke îi dăduse preferinţă,
este găsită de Helvetius mult mai puţin prielnică decât educaţia pu­
blică, în şcoli anume organizate pentru acesta. Intr'un capitol mic
şi concis, el stabileşte şase puncte de superioritate a uneia faţă de
cealaltă.
In casa păritească copilul prea adesea se găseşte în condiţii
de higiena neprielnice. Casa mică, nesănătoasă, în care, mai ales în
marele oraşe, jena materială a părinţilor îi sileşte să-şi ducă exi­
stenţa, nu este deloc adecvată desvoltării trupeşti şi sufleteşti a
copiilor.
Educaţia publică dispune de alte resurse, aşa încât ea poate
să ofere viitorilor cetăţeni o casă aerisită, spaţioasă, şi ce este mai
important, aşezată la ţară. Intr'o-astfel de şcoală, în afară de cul­
tivarea spiritului, tineretul se poate deda „la toate exerciţiile proprii
3
să-i fortifice corpul şi s ă n ă t a t e a " ) . ~"

1) Helvetius, De l'Homme, T . I. S. I, C V I ; p, 23.

2) Ibid. T . I. S. 1. C V , p 22.
3 ) Ibid. T . III, S. X . C. III. p. 142.
 Apoi, în casa părintească nu poate domni ordinea dintr'o in­
stituţie de educaţie publică, unde totul se face după ceasornic, chiar
durata meselor e regulamentată după orologiu, şi tot astfel şi durata
studiilor şi a repaosului. „Rigiditatea regulei", ca avantaj al şcolii
faţă de familie, este poate prea preţuită de Helvetius, însă nu putem
a nu admite cu el dimpreună că „fără ordine nu e posibilă continui­
x
tatea în studiu: ordinea măreşte zilele; desordinea le micşorează" ) .
Un laîlt avanfiagiu al educaţiei publice faţă de aceea din familie,
este că în şcoală se poate utiliza mijlocul cel mai important după au­
torul nostru, de care educaţia dispune: emulaţia.
D a c ă „principalele motoare ale primei tinereţi sunt teama şi
emulaţia", apoi „dintre toate mijloacele de a excita iubirea de ta­
2
lente şi de virtuţi, aceasta din urmă este cel maă sigur" ) . Insă emu­
laţia este numai în şcoală cu adevărat posibilă. In şcoală numai
copilul se poate compara cu un mare număr de alţi tovarăşi, compa­
raţie din care va eşi imboldul spre silinţă nouă şi productivă.
Mai departe, şcoala dispune de profesori, care în acelaş timp
cunosc atât materia pe care o au de comunicat copiilor, cât şi modul
cum să le-o prezinte. Ei şi-au făcut din aceasta menirea vieţii. D a r
în familie lucrurile stau altfel. Printre părinţi sunt atâţia ignoranţi,
în absolută imposibilitate de a-şi instrui singuri copiii. Pe dealtă
parte, cei care posedă cunoştinţele necesare, mai totdeauna nu au
metoda, „maniera în care trebue să le prezinte ideile pentru a le
3
facilita înţelegerea" ) . ,,Stopizi" sau „luminaţi", părinţii sunt în­
deobşte improprii pentru instrucţia propriilor lor copii.
„Al cincilea avantagiu al şcoalei publice, este fermitatea ei",
însuşire prin care se deosebeşte fundamental de atitudinea părinţilor,
care sunt prea indulgenţi, tolerează prea mult. „Părinţii ocupaţi nu­
mai de conservarea fizică a copilului, se tem să nu-1 necăjească, ce­
dează tuturor fantasiilor sale, şi dau acestei laşe complezenţe titlul
de iubire paternă" * ) .
In fine, ultimul avantaj şi poate cel mai de seamă, în orice caz
cel mai în conformitate cu idealul pedagogic al lui Helvetius, constă în
aceia că şcoala publică „este singura în care se poate face cu ade­
vărat educaţia cetăţenească, singura, cum se exprimă el, de la care
se poate aştepta patrioţi", pentrucă numai „ea poate lega puternic
în memoria cetăţenilor, ideia fericirii personale cu acea a fericirii
5
naţionale" ).
Preţuirea educaţiei în şcoală faţă de educaţia în familie este
caracteristică pentru pedagogia socială de care ne ocupăm. Argu-

1) Ibid.
2 ) Ibid p. 143.
3) Ibid.'
4) Ibid.
5 ) Ibid. p. 144.
mentele aduse aici în favoarea şcoalei, contrastează cu acelea ale:
lui John Locke, la care părţile de uimlbră ale educaţiei publice pre­
dominau.
Adâncind problema educaţiei publice, Helvetius a trebuit să-şL
pue o importantă problemă de politică şcolară. E l a trebuit să se
întrebe, cui este bine să aparţie educaţia? Puterii spirituale, care cu
atâta persistenţă vroia să-şi menţie influenţa asupra sufletelor, sau-
puterii temporare, statului? Pentru autorul tratatelor „Despre spirit"
şi „Despre om", religia era o forţă tot atât de destructiva c a şi
pentru Voltaire şi ceilalţi reprezentanţi ai epocei luminilor. Corpul
eclesiastic are tot interesul să distrugă în om pasiunile puternice şi
îndreptate spre binele public, pasiuni pe care statul din potrivă are
tot interesul să le cultive, căci lor le datoreşte existenţa şi progresul
său, la care lucrează armata, magistraţii, comercianţii şi savanţii, se­
natul şi prinţul unei ţări.
„Educaţia nu trebuie să fie abandonată la două puteri care,
1
având interese potrivnice, vor susţine două morale contradictorii" ) .
E a trebue să depindă de puterea temporară, de stat, căruia prin
natura ei, îi aparţine în ultimă instanţă. Căci „arta de a forma oa­
meni, este în orice ţară atât de legată cu forma de guvernământ, în
cât poate că nici nu este posibil de a face vreo schimbare importantă
în educaţia publică, fără a o face în acelaş timp, în însăşi constituţia
2
statelor" ) . Prin ce fatalitate... aproape toate popoarele au încredin­
3
ţat clerului instrucţia morală a tineretului lor?" ) . Educaţia trebue
să revină în mâna aceluia căruia aparţine de drept, care are şi că­
derea şi putinţa să decidă în ultimă instanţă asupra ei. Este o slăbi­
ciune a guvernelor, un efect al defectuoasei lor legiferări, dacă a
fost abandonată în mâna cui nu se cuvine să fie, căci chiar dacă
temporar a fost lăsată clerului, ea este, cum văzurăm, atât de legată
de forma de guvernământ, de stat, în cât „bună sau rea, educaţia,
4
este aproape pe de-antregul efectul legilor" ) .
*
* #
Dar dacă, atunci când vorbim de educaţia în sens restrâns, se
mai putea pune întrebarea: cui să aparţie, apoi vine momentul când
această întrebare nu-şi mai are în nici un caz locul.
Dacă pentru copil, văzurăm că şcoala este forma cea mai pro­
pice, pe care o ia comunitatea pedagogică, apoi pentru adolescent,
nu şcoala ci viaţa este noua comunitate. Şi aici, în mod decisiv eT
se găseşte în faţa câtorva forţe educative, care, dacă îl influenţau;
oarecum şi mai înainte (căci, „şcolari sau elevi, toţi sunt supuşi lor"),.
1) Ibid T. I S. I, C. X , p. 50.
2) De l'Esprit. Tome II. Discours IV, chapitre XVII, p. 526,
3) De l'Homme. T. I S. I, C X p 50.
4) Ibid. T. MI, S. X . G XH, <p. 184.
 de-acum înainte vor fi singurii săi mari educatori: aceste forţe, aceşti
noi profesori, sunt: în primul rând forma de guvernământ, care îşi
manifestă influenţa prin legile ei, apoi moravurile, pe care ea le-a
dat unei naţiunii, mai departe rangul! social al tânărului, starea lui
1
materială, societăţile din care face parte, prietenii, lecturile, e t c . ) .
Printre nouăle forţe trebue să punem şi presa, care după cum este
liberă sau nu, va contribui la formarea de cetăţeni conştienţi sau
«de sclavi.
Un guvernământ este „totalitatea legilor sau convenţiilor fă­
2
cute între cetăţenii aceleeaşi naţiuni" ) . Dacă este aşa, atunci toate
formele de guvernământ pot fi reduse la două: bune sau rele, după
cum legile sunt alcătuite conform cu binele public, sau contrar lui.
Guvernământele bune sunt puţine, căci în cele mai multe „in­
teresele cetăţenilor sunt divizate şi contrarii", şi legile nu-i obligă în
3
mod egal să concureze la binele general" ) . Guvernământul mani-
festându-se prin legislaţia sa, el va fi bun şi puternic, şi legislaţia
sa indestructibilă, „când leagă interesul particular cu cel public" * ) .
Guvernământul, deci legile unei ţări, au influenţă decisivă
asupra moravurilor cetăţenilor, şi deci asupra educaţiei lor. Intr'o
formă de guvernământ liberă „oamenii sunt în genere sinceri, har­
n i c i , umani, şi din potrivă, mincinoşi, comuni, fără geniu şi fără
curaj" într'o formă de guvernământ despotică. Acest fapt este efec­
tul educaţiei respective căci experienţa arată că „poporul este ceea
c c e J face înţelepciunea legilor", că „viciul particularilor trebue ra­
5
portat la viciul administraţiunei" ) . Şi că „excelenţa educaţiei este
6
dependentă de excelenţa l e g i l o r " ) .
Puterea de influenţare a legilor fiind atât de mare. înseamnă
că însuşi caracterul unei naţiuni, cu „forma sa particulară de a
vedea şi a simţi", va fi schimbat încet sau brusc, odată cu schimba­
rea bruscă sau înceată a formei de guvernământ. „Un guvernământ
diferit, dă aceleaşi naţiuni, rând pe rând, un caracter înalt sau jos­
7
nic, constant sau schimbător, curajos sau t i m i d " ) .
Forma de guvernământ a unui stat, prin legile ei, determi­
nând moravurile, şi educaţia cetăţenilor, prin aceasta însăşi influen­
ţează indirect asupra sa însăşi, în cât, „într'o formă de guvernă-
jnânt despotică, unde moravurile sunt corupte" acolo desigur ,,in-

1) Ibid. T. I, S. I G. VII, p. 27.

2) Ibid T. IB, S. I X , C, I X , P. 43.
3) Ibid. T. III. S X , C I X , p. 173.
4) Ibid. T. III S. I X , a IV, p. 2 7 .
5) Ibid. T. III. S. X , C VIII, p. 171
6) Ibid. T. III S X , C ' X , p. 1 8 1 ,
7) Ibid. T. I. S. I V . C. V i t p. 294..
 I
teresul particular este detaşat de interesul public" ) şi statul va de­
genera. Educaţia Prinţului dintr'o asemenea ţară va fi şi ea falsă..
Aceasta ne explică dece „marii regi sunt fenomene extraordi­
nare în natură", fenomene care nu apar decât foarte rar.
De la succesorul fiecărui monarh plin de defecte, poporul
aşteaptă miracole, şi nu are de cât deziluzii: „prinţii sunt şi ei
oameni şi nu pot în această calitate să poarte alte fructe de cât:
2
pe acelea ale instrucţiei primite" ) .
Ori capii statului la rândul lor influenţează asupra educaţiei;
supuşilor. Prin exemplul lor, prin legile pe care le determină, ei
devin forţe educative la rândul lor. In ţările cu guvernământ ar­
bitrar, ..numai după ce ai perfecţiona educaţia prinţilor, ai putea
3
lucra cu folos la reforma educaţiei p u b l i c e " ) . In imperiile prea
vaste, soluţia unei mai bune legiferări, şi deci a unei mai bune
educaţii, nu ar fi de cât disolvarea lor în mici republici federative,
„pe care micimea lor le-ar apăra de ambiţia concetăţenilor, iar con­
4
federaţia lor de ambiţia popoarelor v e c i n e " ) .
*
In problema comunităţii pedagogice ,aşa cum ni-a apărut în
an&liza de mai sus. nu este de un interes deosebit numai preţuirea
educaţiei în şcoală faţă de educaţia în familie, ci şi faptul că privind
comunitatea pedagogică sub aspectul ei larg, el ştie să vadă rolul
de educatori pe care anume importante forţe sociale ca legile şi
conducătorii statelor îl au. Educaţia publică luând forma pe care
politica şcolară a statului i-o dă, el a ştiut să menţie punctul de
vedere al unei educaţii de stat conştiente, cerând reducerea la
zero a influenţelor srăine. Intr'adevăr, responsabilitatea politicei şco­
lare a unui stat, o are numai statul, şi atunci, este o slăbiciune a
lui când o încredinţează unor mâini străine, cu interese diferite de
ale sale, cum este clerul. Procesul de interpenetraţiune a celor doi
poli ai oricărei educaţii, anume educatul şi educatorul, îi este abso­
lut clar, ceea ce în cazul prinţului se vede foarte lămurit: produs al
educaţiei, el devine din educat la rândul său educator; produs în
ultimă instanţă al legilor sub care a crescut, el devine la rândul
său făuritor de legi. Fără să conceapă sistematic problema comu­
nităţii pedagogice, adică a raportului dintre educat şi educator,
şi a formei pe care educaţia, potrivit acestui raport o ia, Helvetius.
a ştiut totuşi să lumineze interesant şi productiv această problemă.

1) Ibid. T . I I , S. X C . II, p. 139.

2) Ibid, p. 140.
3) D e l'Esprit, T o m e II. Discours IV, Chapitre X V I I ; p. ;535.
4) D e l'Homme, T . E l , S. X . C . X I . p. 185: Ideéa acestor mici republici
o are şi Rousseau în ,Considérations sur le gouvernement de Pologne".
 V ) Mijloace Pedagogice.
Mijloacele pedagogice pe care le vom găsi în opera autorului
nostru ne vor interesa mai ales întru cât au un pronunţat caracter
social. De bună seamă că Helvetius se serveşte de resorturile indivi-
- duale ale vieţei psihice. Dar el ştie să le utilizeze pentru scopul social
pe care educaţia îl are. Mai mult încă, ştie să folosească mica so­
cietate care este şcoala, pentru a provoca acele situaţii sociale care
contribue mai mult la desvoltarea tineretului spre scopul ultim urmă­
rit de el şi care este în trăsături esenţiale, cum văzurăm, cetăţeanul
conştient, stăpân pe o profesiune.
A. Mijloacele generale.
Helvetius a preţuit tineretul. In tineret vede el pe om încă
necorupt şi lipsit de prejudecăţi.
"' In afară de câţiva oameni luminaţi şi virtuoşi, singur tineretul
este accesibil ideilor mari, nouă şi îndrăsneţe, este singurul în
1
stare să răspândească aceste idei, şi să p r o t e j e z e ) pe oamenii de
geniu care le-au elaborat: o protecţie neputincioasă de altfel în lupta
cu invidia adulţilor. Nu mai puţin însă meritul tineretului rămâne,
de a putea să vadă, pe oamenii mari, aproape cu acelaş ochiu cu
2
care îi va vedea posteritatea ). Din această preţuire a tineretului,
înţelegem odată mai mult şi grija sa deosebită pentru educaţie.
Dacă educaţia durează toată viaţa omului, apoi, educaţia in­
tenţionată, care caută să se folosească de anumite mijloace chibzuite,
se sfârşeşte odată cu adolescenţa. D e aici necesitatea, ca de la în­
ceput, educaţia să fie condusă cu toată grija, pe drumul care duce
la conştiinţa cetăţenească şi la profesie.
Stabilirea de habitudini sau deprinderi bune este pentru Hel­
vetius. ca şi pentru Locke şi Rousseau, un mijloc important pentru
desăvârşirea omului: ,,A contractat cineva din copilărie habitudinea
muncei, a economiei, a fidelităţii? Cu greu se desbară cineva de acea*,
3
stă habitudine" ) . Nu/mai o prea puternică pasiune potrivnică sau
•contactul prelungit cu oameni corupţi ar putea să-i slăbească deprin­
derile bune.
Pentru contractarea lor, trebue să ne servim de resorturile
pe oare natura umană şi condiţiile sociale ni le pune la îndemână.
Exemplul bun este unul din mijloacele cele mai eficace, întru cât
în om îi corespunde însuşirea asupra căreia poate lucra, pe care o
poate desvolta. „Omul, şi experienţa o probează, este prin natura
4
sa imitator" ) , el „nu face în genere de cât să reflecteze ideile celor
5
din p r e j u r " ) . Să ne servim deci de această însuşirea omului, şi
1) De rHomme. T. I, S. IV. C VI p. 312
2) De l'Esprit, Tome. II, Discours IV, Chapitre XVI p 517.
3) De l'Homme, T. IU. S. X , C. I, p. 136.
4) Ibid. T. HI. S. X . C. XI, p. 183.
5) IbUdl T . M, S. X . C H. p 141
să-i dăm numai exemple bune. Intre preceptele pe care j le enunţăm,
şi între acţiunile noastre să fie desăvârşită armonie. Educaţia tine­
retului trebue astfel organizată. încât el să nu trăiască de cât în
mijlocul cetăţenilor oneşti, ale căror fapte vor fi în armonie cu ceea
c e noi cerem de la el. Odată mai mult se vede aici influenţa edu­
cativă a mediului social.
Educaţia va fi totdeauna stânjenită în acţiunea ei, când exem­
plul pe care îl dă o societate coruptă este prost, când prin urmare
1
principiile morale sunt contrazise de „moravurile n a ţ i o n a l e " ) .
Dar în afară de exemplu, acest mijloc educativ, în mânuirea
căruia omul este considerat mai mult pasiv, receptiv, găsim mijloace
educative puternice, care presupun o atitudine umană activă. Prin
natura sa, omul este înclinat spre lene, şi atenţia necesară ori cărei
2
acţiuni îl oboseşte şi-i e desagreabilă ) . Ori, cel mai puternic motor
al vieţii sufleteşti şi care să poată scoate pe om din inerţie, îndem-
nându-I la muncă, este interesul. „Experienţa probează că interesul
3
este măsura acţiunilor omeneşti" ) . Interesul omului este ţinut viu
de pasiunile puternice şi de teama de plictiseală. „Plictiseala este
în univers, un resort mai general şi mai puternic de cât ne în­
4
chipuim" ) , căci „dorinţa de fericire ne va face întotdeauna să ne în­
5
chipuim absenţa plăcerii ca pe un rău" ) . Plictiseala este produsă de
o stare sufletească în care predomină absenţa de plăceri, şi atunci
omul pentru a scăpa de această stare, riscă să aibă chiar impresii
desagreabile. Totul îi este mai bun de cât plictiseala.
Dar „plictiseala nu este de obiceiu prea inventivă; resortul
ei nu este de sigur îndestul de puternic pentru a ne face să execu­
tăm mari întreprinderi, şi mai ales pentru a ne face să dobândim
6
mari talente" ) . . . el poate da naştere la eroi de mâna a doua, dar
nici odată nu va produce un Licurg, un Pelopida, un Homer.
Mânate de plictiseală sufletele mici, care trăiesc mai ales în
timpurile şi ţările în care oamenii sunt excluşi de la colaborarea la
binele public, şi deci de la înfăptuirea de idealuri superioare, îşi gă­
sesc refugiul în ambiţii şi intrigi mărunte, nedemne de om.
Insă pentru a-1 face capabil de idealuri superioare, care nece­
sită mari sforţări spirituale, Itrebue să trezim în om interese vii, lucru
pe care nu-1 pot face de cât pasiunile puternice.
„Pasiunile sunt în ordinea morală, ceea ce este mişcarea în
T
ordinea fizică... ele sunt acelea care însufleţesc lumea morală" ) -

1) Ibid.
2) D e l'Esprit. Tome II, Discours III, Chapitre V, p. 54.
3) Ibid. chapitre IV, p. 36.
4) Ibid. chapitre V, p. 55.
5) IHà.
6) Ibid. p. 57.
7) Ibid. Chapitre VL p. 64
 Ele sunt „resortul puternic care poartă pe oameni la marile ac­
1
ţiuni" ).
Pasiunea patriotismului şi a gloriei înspiră acţiunile eroice,
pasiunea onoarei şi fanatismul filosofic poate duce la martiiriu, tot
aşa cum, pasiunea corespunzătoare inspiră răbdarea şi torţa necesară
„eroilor paşnici" cum îi numeşte Cicero, şi care sunt oamenii de
ştiinţă şi artiştii. Pasiunile „întreţinând o perpetuă fermentaţie în
ideile noastre, fecundează în noi aceste idei, care în sufletele reci
2
sunt sterile, asemenea seminţelor aruncate pe piatră" ) .
Dacă ne putem fixa puternic atenţia asupra unui obiect, şi
dacă descoperim în el părţi ascunse, pe care alţii nu le văd. aceasta
se datoreşte pasiunii. „Numai pasiunile puternice, alungând lenea,
pot să ne doteze cu acea superioritate de atenţie de care este legată
3
superioritatea spiritului" ) .
4
„Omul este făcut să fie virtuos" ) . Pasiunile, produsul vieţei
sociale a omului, sunt derivatele sensibilităţii fizice, a goanei după
plăcere şi a fricei de durere.
Şi cum pasiunile s'au înălţat de la simpla sensibilitate fizică,
până la devotamentul social, înseamnă că omul, prin justa mânuire
a pasiunilor, poate fi condus, nu numai să-şi apere şi să-şi menţie
existenţa individuală, ci să lupte, chiar sacrificându-se pe sine, pentru
o idee, pentru binele public, pentru fericirea statului şi a umanităţii.
Odată mai mult ni se evidenţiază necesitatea stimulării pa­
siunilor nobile în om.
Cea mai eficace dintre pasiuni este iubirea de putere. „Iubirea
de putere în orice fel de guvernământ este singurul motor al oa­
menilor" ° ) . Virtutea poate fi privită ca efectul unei dorinţi comune
6
tuturor oamenilor, anume dorinţa de a c o m a n d a " ) . Este intere­
sant să comparăm această observaţie a autorului nostru, cu cerce­
tările de astăzi ale lui Adler, care şi el găseşte că dorinţa de a co­
manda, iubirea de putere, este principalul resort al omului. Iubirea
de putere, îşi găseşte satisfacţie în diferite feluri: stimă, bogăţie,
glorie, sunt variante ale ei. Pasiunea puternică pentru ele poate fi
stimulată în special prin două mijloace generale, dar de inegală
valoare: aprobarea şi desaprobarea, cu toate formele pe care le pot
lua. Dacă aprobarea este o forţă positivă, creatoare, desaprobarea
este negativă, şi mai puţin eficace.
Lauda poate trezi în om iubirea de glorie, una din cele mai

1) Ibid. p. 6 5 .
2) Ibid. p. 73.
3) Ibid. Chapitre VII, p. 87.
4) Ibid, T o m e I, Discours H Chapitre X X I V , p . 307
5) De l'Homme, T . I, S I V , G. X I , p. 3 2 8 .
6) Ibid. S. IV, C. X I V , p. 3 4 1 .
 nobile pasiuni, şi prin aceasta, bine şi la timp distribuită, lauda
este un excelent instrument de formare a tineretului.
„O laudă dată în momentul în care elevul creionează o linie,
o trăsătură îndrăzneaţă, ajunge câte odată pentru a deştepta în el
iubirea de glorie şi a-i da acea tărie de atenţie care produce marele
1
talente" ) .
Desaprobarea, manifestată în special prin pedeapsă, datorită
frkei pe care o inspiră, poate şi ea „face pe copil să contracteze
deprinderea de a fi atent, îl face să înveţe a ceti, îl face să execute
tot ce i se comandă, dar nu-i inspiră această ardoare studioasă
2
singurul garant al marelor s u c c e s e " ) . Căci. frica nu măreşte, ci
3
slăbeşte resortul sufletelor" ) . Prin această preţuire a aprobării
manifestată prin laudă şi mai puţin a pedepsei, Helvetius se vădeşte
odată mai mult un fin psiholog şi un pedagog cu mult tact.
Un alt mijloc de a stimula pasiunile în om este emulaţia. T r e -
bue să ne întrebăm dacă nu este de datoria legislatorului să uzeze
de ea, trezind în oameni sentimentul emulaţiei, prin anume concur­
suri, şi anume recompense naţionale, date celor meritoşi, aşa cum
4
făceau cei vechi ) .
Căci „emulaţia este aceea care produce geniile, şi dorinţa de
a ne ilustra crează talentele. Din momentul în care iubirea de glorie
se face simţită de om, şi se desvoltă într'însul, se poate data pro­
gresul spiritului său. întotdeauna am gândit că ştiinţa educaţiei
poate că nu este decât ştiinţa mijloacelor de a excita emulaţia. Un
singur cuvânt o stinge sau o aprinde. Lauda pentru grija cu care
un copil examinează un obiect, şi pentru modul exact cum ştie să-şi
exprime rezultatul examinării, a fost adesea suficientă pentru a-1
dota cu acel fel de atenţie, căreia el i-a datorat apoi superioritatea
5
spiritului său" ) .
Nu numai în şcoală, dar şi în viaţa publică, emulaţia poate
da efectele cele mai salutare- Helvetius propune introducerea unor
măreţe serbări naţionale, la care nu ar fi admişi ca spectatori, de
cât cetăţeni ce au isbutit să se distingă prin talentele, geniul, sau
acţiunile lor. Ce stimulent, ce emulaţie nu s'ar desvoltă spre binele
ţării care ar şti să utilizeze cu folos acest mijloc de trezire al virtu­
ţilor cetăţeneşti! Munca grea triumfătoare de orice pericol, ar lua
6
locul intrigei şi p r o t e c ţ i e i ! ) .

1) Ibid. T. III. S. X , Q V I . p. 1 5 5 .
2) Ibid. S. I, C. I V , p. 2 4 .
3) Ibid, S. IV. C. XI. p. 238 (Notä).
4) Ibid. T. ffiL S. I X , C . H, p. 15 (Nota 3 1 ) .
5) Ibid. T, L S. I, a V L p. 2 5 .
6) Ibid. T. HL S. I X , C E I p. 17.
 Toate aceste mijloace pedagogice pot fi utilizate cu maximum
de succes, în comunităţile şcolare.
Prin (aceste mijloace dorim în primul loc să desvoltăm în copil
virtuţi sociale, căci iubirea de glorie, de putere, trebue să însemne,
cum văzurăm mai înainte, iubirea de binele public, iubire de patrie
şi umanitate: pasiunile acestea toate, ori cât de individuale ar părea,
nu trebue să fie, şi când sunt -bine înţelese nici nu sunt, de cât o
altă faţă, a aceleiaşi medalii, care este de natură socială.
Deci şi mediul cel mai prielnic în care aceste virtuţi se vor
desvolta, va fi un mediu social. Copii de aceeaşi vârstă, şi de aceeaşi
forţă, trăind împreună alcătuesc o societate, în care nici un păcat
la adresa colectivităţii nu scapă neobservat şi necorijat. „După
acest plan de educaţie sunt sigur, dacă băiatul meu face pe frumo­
sul, pe impertinentul, pe încrezutul, pe despreţuitorul, că nu îl va
1
face multă vreme" ) . Prin glumele lor, adesea foarte muşcătoare,
copiii vor şti să-1 pună la punct. In schimb se vor desvolta în copil
tendinţa de a se distinge prin merite adevărate. Şi această educaţie,
nu are nevoe de profesor. Copiii părăsiţi „educaţiei lor mutuale",
vor face totul- Profesorul nu va interveni de cât uneori ca moderator
al modului poate prea aspru cum copiii ştiu să corecteze ei înşişi
pe acei ce calcă legea socială.

B . Educaţia fizică, intelectuală, profesională şi morală.

Cetăţeanul care plutea ca model înaintea ochilor lui Helve-
tius, pe lângă faptul că era stăpânul unei profesiuni, întrunea cali­
tăţile unei moralităţi evoluate, cu acelea ale unei inteligenţi cultivate
şi ale unui corp robust. Vom examina prin urmare mijloacele spe­
ciale referitoare la educaţia fizică, intelectuală, profesională şi
morală de şi el într'un anumit loc împarte educaţia numai în fizică şi
2
m o r a l ă ) . Cum el însuşi dedică totuşi un mic capitol şi educaţiei
3
profesionale ), şi cum la definiţia educaţiei am văzut că vorbea de
4
corpuri robuste, spirite luminate, şi suflete virtuoase ) credem că
împărţirea aceasta corespunde în totul adevăratului gând al lui Hel­
vetius.

Un om puternic, robust, sănătos, este un om „mai fericit, mai

util patriei sale, adică mai propriu la diversele întrebuinţări la care

1) Ibid. T . III, s. x. c . n, p. 141.

2) De l'Homme, T . III, S. X , C. III, p. 144; Intr'o teză de doctorat, De­
metrius G. Mostratos (Die Pädagogik des Helvetius, Berlin 1891) deosebeşte
la Helvetius numai educaţia fizică şi morală fiind indus în eroare de împărţirea
pe care în citatul loc o face Helvetius. Un studiu mai adâncit l'ar fi ferit de
această greşală.
3 ) Ibid. T . III, S. X , C . V I , p. 1 5 4 .
4) De l'Esprit, T o m e II, chapitre X V I I , Discours I V , p. 527.
 1
poate să-1 cheme interesul n a ţ i o n a l " ) . Educaţia fizică este deci
foarte importantă, nu numai prin aspectul ei individual, ci şi prin
acel social. Cu părere de rău constată Helvetius, cât e de neglijată
educaţia fizică în diferitele state europene. Educaţia fizică este un
imperativ naţional- „Trebue o educaţie bărbătească tinerimei"...
..Moliciunea coboară nivelul unei naţiuni". Statul fiind atât de in­
teresat la educaţia fizică a cetăţenilor, ar trebui să vie cu o lege se­
veră, care se pedepsească pe părinţii neglligenţi şi care să nu acorde
posturi în armată, de cât acelora ce-şi vor fi cultivat trupul, şi vor
fi căpătat şi tăria sufletească pe care această cultivare o aduce cu ea".
..Părinţii atunci vor fi interesaţi să formeze copii puternici
şi robuşti. Dar numai de la o asemenea lege se poate aştepta oare­
2
care fericite schimbări în educaţia fizică" ) .
Pentru reorganizarea educaţiei fizice, trebue să luăm exemplu
de la Greci, la cari exerciţiile corporale, nu erau numai în mare
3
cinste, dar chiar făceau parte din medicina l o r ) . După modelul
vechilor Greci autorul nostru recomandă construirea în colegii, a
unei arene. în care elevii ar putea să se exercite în lupte, alergări,
sărituri, ridicări de greutăţi, înot, etc. Cum comunitatea şcolară este
mult mai de preţuit de cât contactul cu familia, ce prea adesea mai
mult strică pe copil. Helvetius propune suprimarea vacanţelor, şi
astfel, cu timpul liber dobândit, s a r putea organiza şcoala pentru
maximum de profit al tineretului. S'ar putea în acest chip mări re­
creaţiile iar elevii, pe lângă cele 7—8 ore dedicate instrucţiei, ar
dispune de 4 — 5 ore zilnice întrebuinţate pentru recreaţie prin exer­
ciţii fizice mai uşoare sau mai grele. Aşa s'ar putea fortifica şi
4
corpul şi spiritul copilului ).
Emulaţia ar fi şi aici marele imbold, şi curând prin ajutorul
•ei s'ar putea desvolta în tineret gustul de altfel natural, pentru jo­
curile gimnastice.
E bine să semnalăm modul just cum vede Helvetius educaţia
fizică, prin jocuri asemenea celor antice, mai ales că prin astfel
de jocuri, o sumă de virtuţi sociale se desvolta- Iar în ce priveşte
timpul întrebuinţat pentru ele, repartiţia pe care o face, şi alternanţa
pe care o cere între orele dedicate muncii intelectuale şi recreaţiei,
probează o înţelegere pedagogică la care nici astăzi nu s'a ajuns
pretutindeni.
#

Cetăţeanul conştient este un om instruit. Folosul instrucţiei

sale, nu va avea o repercusiune favorabilă numai asupra vieţii in­
dividuale, ci şi asupra statului.
1) De l'Homme, T . III, S. X C I V . p. 149.
2;lbid. p. 151. (Nota 1 ) .
3 ) De l'Esprit, T o m e II, Discours I V . chapitre X V I I . p 527.
4 ) De l'Homme, T . III, S. X , C. IV, p. 150
 Ignoranţa cetăţenilor înseamnă ignoranţa naţiunilor, şi prin
aceasta degradarea, lor. „Naţiunile cefe mai stupide nu sunt cele mai
recomandabile prin mărinimia, curajul şi severitatea moravurilor
1
lor" ).
Ca o condiţie prealabilă a reuşitei unei bune întrebuinţări a
spiritului nostru, este să ne măsurăm forţele, să vedem dacă sun­
tem în stare de a triumfa de greutăţile scopului' propus; „principala
grije pe care trebue să o avem, este de a (compara gradul de pasiune
de care suntem animaţi cu gradul de pasiune pe care îl presupune
genul de studii la care ne dedicăm. Cine este, din acest punct de
vedere, exact observator al lui însuşi, scapă de multe greşeli în
z
care cad uneori oamenii de merit" ) . Idealul fiind ca orice om să
exceleze în întreprinderea sa, nimeni să nu înceapă un lucru pentru
care nu are forţa de a-1 duce la bun sfârşit. Cu un cuvânt, avem
aici noţiunea de aptitudine, am putea zice chiar de vocaţie. Nu găsim
la Helvetius denumirea, găsim în schimb ideea, deşi voalată de ter­
minologia unei psihologii imperfecte, cum era nivelul acestei ştiinţe
pe vremea lui.
U n capitol al operei sale „De l'Esprit" se intitulează „Metodă
J
pentru a descoperi genul de studii la care suntem mai proprii" ) .
Acolo găsim cerinţa aceasta desbătută în conformitate cu psihologia
sa, sensualistă. Talentul, chemarea omului, nu este ceva înăscut
după el, ci un rezultat al experienţei, al vieţei, al educaţiei şi influen­
ţelor de tot felul. Talentul fruct al experienţei, este o realitate su­
fletească importantă, şi care nu trebue neglijat în educaţie. Odată
talentul descoperit, educatorilor le incumbă însărcinarea „de a deter­
mina: 1° care sunt talentele sau virtuţile esenţiale omului de cutare
sau cutare profesie; 2° de a indica mijloacele prin care să conducă
4
pe tânăr la achiziţia acestor talente şi acestor v i r t u ţ i " ) .
Când cetim această frază în Helvetius, par'că am avea înain­
tea noastră un pedagog contemporan. Educaţia profesională, deter­
minarea însuşirilor trebuitoare pentru o anumită profesie, precum
şi a mijloacelor de a ajunge la ea, preocupări pe care pedagogia
sub denumirea de „orientare profesională" şi le-a însuşit definitiv
astăzi, sunt probleme care ne surprind cu atât mai plăcut la gân­
ditorul de care ne ocupăm, cu cât a fost mai nedreptăţit de istoria
pedagogiei. Este drept că Helvetius nu tratează mai amplu tema
aceasta. Găsind că introducerea în diversele profesiuni se face îndes­
tul de satisfăcător, nu insistă mai mult decât asupra a ceea ce am
numi educaţie intelectuală.

1) Ibid. T . II. S. V I , C. I, p. 75.

2 ) D e l'Esprit, T o m e II Discours IV, chapitre X V I , p. 5I9L
3) Ibid. p. 51 &
4 ) De l'Homme. T . III, S. X , C. II. p. 1 « .
 Insă chiar în educaţia intelectuală există atâtea specializări
posibile. Noţiunea de vocaţie îşi are şi aici rostul foarte mare, şi
tot astfel şi noţiunea de profesie.
Deci, rămânând la educaţia aşa numită intelectuală, să Vedem,
odată aptitudinile noastre stabilite, care este procedeul de urmat
în formarea spiritului ?
Trebue să ne concentrăm într'o singură direcţie, să nu ne
răspândim atenţia asupra prea multor obiecte diferite, „ci să ni-o
concentrăm întreagă asupra ideilor şi obiectelor relative la genul
1
în care vrem să excelăm" ) . Totuşi să nu ne închidem într'un spe­
cialism îngust. Aceasta ar fi chiar dăunător, căci „nimeni nu e
profund într'un gen, dacă nu a făcut incursiuni în toate genurile
2
analoage cu acela pe care îl cultivă" ) .
Prin urmare în afară de cunoştinţele referitoare la o specia­
litate principală, avem nevoe de ceea ce astăzi se numeşte cultură
generală. Dar mai mult încă, chiar o anumită cultură filosofică nu
ne va strica. Este util ,,de a ne opri privirile câtva timp asupra pri­
melor principii ale diverselor ştiinţe",... „de a urmări mersul uniform
al spiritului uman în diferitele genuri de ştiinţă şi de arte, şi de a
considera înlănţuirea universală care leagă înpreună toate ideile
3
oamenilor. Acest studiu dă mai multă forţă şi întindere spiritului" ) .
Dar cultura generală, şi chiar filosofia, oricât de importantă
ar fi, nu trebue să ne facă să pierdem din vedere specialitatea pe
care ni-am ales-o conform cu aptitudinile, cu „talentul" pe care cre­
dem că îl avem. Este foarte interesantă această idee, pe care pe­
dagogia din zilele noastre nu poate de cât să o aplaude: clădirea
culturii generale împrejurul miezului solid, care este cultura specia­
lităţii principale alese conform vocaţiei; în acest chip şi una şi alta
se vor sprijini reciproc, iar mintea noastră, în loc să se fărâmiţeze
într'o infinitate de preocupări mărunte şi fără legătură, va merge
spre o îmbogăţire unitară şi fecundă în urmări creatoare-
In mersul acesta progresiv în dobândirea unei specialităţi, me­
moria noastră este în genere suficientă pentru a înmagazina cunoş­
tinţele de care avem nevoe, „oamenii fiind din acest punct de vedere
4
destul de favorizaţi de n a t u r ă " ) . Totuşi, nu trebue să o încercăm
5
de cât cu idei clare şi distincte" ) .
Ori ce altfel de cunoştinţe obscure, nesigure, nu fac de cât
să întunece spiritul şi puterea de judecată. Asupra acesteia trebue
să ne îndreptăm atenţia în mod deosebit. „Mai în toate profesiunile

I De l'Homme; T . III, S. X C . I. p. 136.

) De l'Esprit. T . II. Discours I V . Chapitre X V I . p. 519.
) Ihid.
4) Ihid.
) Ibid Discours m, chapitre III, p. 25.
viaţa instructivă este foarte scurtă. Singurul mijloc de a o prelungi
1
este de a forma de timpuriu judecata oamenilor" ) .
Să înţelegem la justa lui valoare acest gând al lui Helvetius:.
judecata ca isvor de cunoştinţă, descoperit de fiecare în parte, după
ce şi-a achiziţionat cunoştinţele unei specialităţi. A ajunge aici, este
un suprem merit al oricărei educaţii.
Viaţa este foarte scurtă, timpul foarte preţios- De aceea,
trebue să veghem „la cea mai bună distribuire a lui", căci reuşita
2
noastră depinde în mare parte „de economia cu care îl menajăm" ) .
D e aceea, de şi recunoaştem necesitatea culturi generale, tre­
bue totuşi să ne reducem câmpul informaţiei asupra studiilor cu ade­
vărat importante.
Principala preocupare a şcoalei din vremea lui Helvetius era
studiul limbelor moarte. Contra lor se ridică el cu ¡o puternică argu­
mentaţie şi astăzi valabilă. E l arată că cei opt sau zece ani cât du­
rează studiul limbei latine sau greacă în colegii, înseamnă o chel­
tuială de energie mult prea mare. Mai totdeauna elevii părăsesc
şcoala cu o cunoştinţă imperfectă a acelor limbi, pentru a uita apoi
şi puţinul învăţat într'un timp atât de îndelungat, şi cu atâtea
chinuri.
Se argumentează, că prin limbile clasice elevii capătă deprin­
derea muncii. Dar nu e mai bine să-i deprindem cu munca intelec­
tuală prin mijlocul altor studii mai folositoare, şi care comportă mai
puţină pierdere de timp? Apoi. limbile moarte prin greutatea cu
care sunt învăţate de elevi, mai degrabă îi desgustă de cât le des-
voltă dragul de lucru.
Singurul argument în favoarea învăţăturii lor în colegii este
că fineţea stilului din operele celor vechi se pierde în traduceri-
„Dar, dacă printre savanţii noştri sunt prea puţini cei sensibili la
frumuseţea, forţa, fineţea limbei franceze, se poate imagina că ei
3
să fie mai fericiţi când este vorba de o expresiune latină" ? ) Rari
sunt acei cari ajung la cunoaşterea ei perfectă. Deci şi acest argu­
ment cade.
Mai bine este să studiem temeinic limba maternă, naţională.
Să se studieze de asemenea ştiinţe utile, ca fizica, matematica, apoi
istoria şi poezia.
Sunt însă şi cunoştinţe absolut indispensabile oricărui cetă­
4
ţean : aşa sunt morala, şi cunoaşterea legilor ţării ) .
Mai presus însă de orice, să se dea fiecăruia în primul rând
cunoştinţele referitoare la profesia pe care mai târziu o va îmbrăţişa
în viaţă. „Ce este mai absurd de cât să dai aceiaşi educaţie la trei
n ihid.
2) De l'Esprit, T , II. Discours IV, chapitre X V I I p. 527.
3) Ihid. p. 529;
4) Ibid. p. 5 3 0 .
oameni, dintre care unul va fi destinat să îndeplinească o mică func­
ţie în finanţe, şi ceilalţi doi să ocupe primele locuri în armată, ma­
1
gistratură sau administraţie" ).
Această specializare, Idupă ocupaţia pe care tânărul o va avea,
trebue să se facă de timpuriu, căci la 16—17 ani el intră în viaţă,
unde trebue să ştie a-şi îndeplini profesiunea cu pricepere.

Precum în educaţia fizică şi intelectuală realitatea se prezintă

ca opusul! a ceea ce ar trebui să fie, la fel şi în ce priveşte educaţia
morală- Bunii cetăţeni sunt rari, din cauza educaţiei morale plină de
contradicţii grosiere ce li se dă. Omul nu este educat în spiritul
justiţiei. S e întunecă în copil până şi noţiunile cele mai clare ale
2
legii naturale" ) .
„Partea morală a educaţiei este, fără replică, cea mai impor­
3
tantă şi cea mai neglijată" ) . In colegii se învaţă compunerea de
versuri latine, dar nici o oră nu e dedicată moralei. Atunci nici o
mirare dacă „întâlnim atât de puţini oameni virtuoşi, cari nu-şi cu­
4
nosc datoriile către societate" ) .
Dar chiar dacă s'ar încerca predarea moralei în şcoli, ca un
obiect de studiu, aceasta tot nu ar duce la un rezultat bun, căci sis­
temele de morală aşa cum se găsesc sunt încă prea inperfecte. O
morală ca ştiinţă trebue să aibă la bază un principiu simplu ,,din
care să se poată deduce, ca în geometrie, o infinitate de principii
secundare; dar acest principiu nu este încă cunoscut. Morala deci
5
nu este o ştiinţă" ) .
Helvetius însă crede a fi descoperit acest principiu ultim,
în care, cum văzurăm Ia locul său, el pune menirea ultimă a omului
„cel mai mare avantagiu public, adică cea mai mare plăcere, cea mai
6
mare fericire a celui mai mare număr de cetăţeni" ) . Ori, în înfăp­
tuirea lui în om, acest principiu se traduce prin educaţia conştiinţei
morale în viitorii cetăţeni. Educaţia morală înseamnă educaţie ce­
tăţenească.
Care sunt mijloacele specifice de educaţie morală sau cetă­
ţenească?
In primul rând, este desvoltarea judecăţii morale a copiilor.
Pentru aceasta, iplecând de la ceeace-i interesează personal, să
raţionăm cu ei, ridicându-ne treptat la legile şi moravurile diferite­
lor popoare, pe care vor trebui să le judece dacă sunt înţelepte sau
nu. Apoi, să căutăm a-i face să poată cântări după criteriul binelui

1) Ibid. p. 5 3 1 .
2 ) De I'Homme, T . III, S. X . C . VII, p 158.
3 ) Ibid. T , III, S. X G V I , p. \56.
4) Ih.ri.
5 ) Ihirl. o. H 7 .
6 ) Ibid. T . I S. I, C. X P. 46.
public perfecţia legilor şi moravurilor studiate. „Meditând principiul
utilităţii naţionale, copilul dobândeşte idei sănătoase şi generale de
1
morală" ) .
De altfel folosul acestui procedeu de desvoltare a judecăţii co­
pilului, depăşeşte cadrul educaţiei morale, căci „spiritul său exerci­
tat asupra acestor mari obiecte, va fi mai propriu pentru orice alt
2
fel de studiu" ) .
Un alt mijloc al educaţiei morale, sunt tribunalele de copii.
In fiecare colegiu să fiinţeze un tribunal al elevilor în care
ei înşişi să fie judecători. Sentinţele acestui tribunal vor trebui con­
firmate sau rectificate de instanţa de apel a corpului profesoral,
3
după cum vor fi găsite proporţionate sau nu cu vina j u d e c a t ă ) .
Elevii se vor deprinde cu încetul, atât cu aprecierea faptelor
morale din punct de vedere al colectivităţii, cât şi cu acţiunea
morală însăşi. In anumite şcoli avansate din Europa şi America, se
aplică astăzi cu un succes mereu crescând, principiul cerut acum
161 de ani de Helvetius. Avem aici încă un exemplu de excelenţa
gândirii sale pedagogice-
Un alt mijloc este instrucţia morală propriu zisă. In lipsa
unui bun tratat de morală, s'ar putea ceti şi explica în colegii cartea
lui John Locke asupra guvernământului civil, „în care sunt conţinute
4
o parte din principiile bune ale moralei" ) . Dar gândul lui Helvetius
merge mai ales la catehismul moral pe care el însuş l'a compus. După
cum se exprimă Albert Keim în studiul său plin de simpatie pentru
autorul nostru, acest catehism „este prin excelenţă testamentul său
filosofic, rezumatul sub o formă scurtă, concisă, netă, adesea impre­
5
sionantă, a doctrinei sale" ) .
Prin ajutorul acestui catehism, Helvetius vrea, asemenea preo­
ţilor cu catehismul lor religios, să graveze în memoria copiilor, prin­
cipiile şi preceptele de dreptate, care apoi vor fi întărite de expe-

1) Ibid. T . III, p. 2 3 0 (Nota 7 ) .

2) Ibid,
3 ) Fiind prea interesant şi după ştiinţa mea nerelevat încă de nimeni,
redau aici pasagiul în care Helvetius propune tribunalele şcolare: ,,Le besoin
des vertus sociales peut être senti de l'enfance même. Veut-on graver profondé­
ment dans sa mémoire les principes de la justice? Je voudrais que dans un tri­
bunal créé à cet effet dans chague collège,, les enfants jugeassent eux-mêmes
leurs différents ; que les sentences du petit tribunal portées par appel devant
les maîtres y fussent confirmées ou rectifiées selon qu'elles seraient justes ou
injustes". De l'Homme. T . III p. 2 2 8 ^ - 2 2 9 , N o t a 7 de.la S. X , C . VII, pag. 167.
In „Vorstellung an Meinschenfreuïide", apărută în 176S Basédow cere şi el ca
t

copiii să se pcată judeca unii pe alţii, fără a vorbi însă de tribunalele de copii.
De altfel ;,De l'Homme" al lui Helvetius,. de şi publicat în 1772; deci după moartea
lui Helvetius care avu loc la 26 Decembrie 1771, era terminat dîn 1767.
4) Ibid. T . HI, S. X . C . V I , p. 156 (Nota 1 ) .
5 ) Albert Keim, Helvetius, S a vie et son Oeuvre p. 5 7 2 Alean,
rienta zilnică. Sub formă de dialog, s u n t cuprinse în catehismul său
1
m o r a l ) toate ideile principale ale filosofiei, eticei, pedagogiei sale.
începe prin a defini omul ca pe un animal sensibil, slab, şi apt să
se multiplice. Plecând de la principiul sensibilităţii fizice, arată că
omul caută plăcerea şi fuge de durere; „acestei căutări, acestei fugi
i se dă numele de iubire de sine (amour de s o i ) " . Ca animal slab,
omul simte nevoie să se unească î n societate cu alţi oameni.
C a animal apt să se reproducă, având nevoe de mai multă hrană
pentru familia sa, el trebue să şi-o procure, în afara lacurilor şi pă­
durilor ajunse insuficiente, devenind păstor, şi apoi, odată cu în­
mulţirea populaţiei, agricultor- Dar agricultura presupune anumite
convenţii între oamenii reuniţi în societate. La aceste convenţii
este mânat omul de „interesul" şi „prevederea" sa. Din necesitatea
culturii pământului, rezultă necesitatea proprietăţii. C o n v e n ţ i i l e de
proprietate se întind „la aceea a persoanei mele, gândurilor mele,
vieţei mele, libertăţii mele, bunurilor mele". Din convenţiile proprie­
tăţii rezultă necesitatea pedepsirii celor ce le violează, căci conser­
varea proprietăţii este Dumnezeul moral al imperiilor. „Oamenii nu
s'au unit d e cât pentru a-şi asigura proprietăţile; justiţia, care con­
ţine în ea singură aproape toate virtuţile, consistă în a da fiecăruia
ceea ce-i aparţine, se reduce deci la menţinerea acestui drept de pro­
prietate"; î n fine ..diversele legi nu au fost nici odată de cât mij­
loace diverse pentru a asigura acest drept cetăţenilor".
Dreptul de gândire şi deci de a avea orice religie nu poate fi
luat, d e cât atunci când religia este intolerantă, spune Helvetius ca şi
John Locke, din cauză că o asemenea religie este dăunătoare inte­
reselor publice, siguranţei publice, căci o religie intolerantă, de în­
dată ce devine dominantă, devine şi persecutantă.
Legile pentru a fi observate se simte nevoea recompensei şi
pedepsei.
Recompensele sunt „titlurile, onorurile, stima publică şi toate
plăcerile pentru care această stimă e reprezentativă". Pedepsele sunt
„uneori moartea, adesea ruşinea, tovarăşă a dispreţului".
Legile sunt de două categorii: invariabile şi variabile. Legile
invariabile sau naturale sunt acelea fără de 'care o societate nu poa­
te persista fericită. Aşa sunt legile fundamentale ale proprietăţii. Ele
nu pot fi înfrânte de cât din motive de interes general; interes care
nu cunoaşte decât o lege unică şi inviolabilă: Salus populi suprema
lex esto. Legile trebuesc reformate numai când sunt contrarii feri-
cirei majorităţii. Legile variabile sunt de două feluri. Unele variabile
prin natura lor, ca acele referitoare la comerţ, impozite, disciplina
militară, etc.

1) De l'Homme T . HI, S. X-, C. VII, p. 1 5 8 — 1 6 9 .

 Altele sunt variabile pentru că nu-s încă perfecte, aşa sunt
legile criminale, civile, referitoare la administraţie, finanţe, căsătorie,
etc., deşi prin firea lor sunt imuabile. La imperfecţia acestor legi con­
cură „lenea şi indiferenţa legislatorilor" împreună cu „fanatismul,
superstiţia şi cucerirea"-
Dacă un Prinţ ar vrea să perfecţioneze ştiinţa legilor, el ar
trebui să încurajeze pe oamenii de geniu la soluţionarea deverselor
ei probleme. Atunci s'ar întâmpla „că legile variabile, încă imper­
fecte, ar înceta să mai fie astfel şi ar deveni invariabile şi sfinte".
In concluzie, Helvetius observă că „se poate deci da tinerimei
idei nete şi sănătoase de morală; prin ajutorul unui catehism de pro­
bitate se poate aduce această parte a educaţiei la cel mai înalt grad
1
de perfecţiune" ) . Dar obstacolele sunt mari. Mai ales interesul
preoţilor şi imperfecţia guvernământelor şi deci a legilor, sunt pie-
dicele cele mai mari în drumul unei bune educaţii morale a omului.

Concluzie

Dacă în psihologia şi [teoria cunoaşterii, Helvetius nu prezintă,

o deosebită originalitate, de cât doar în fina, minuţioasa şi bogata
analiză a spiritului uman, apoi, în aplicaţia acestei psihologii lia viaţa
socială, originaliatea sa e remarcabilă.
Neadmiţând ca factor înăscut al sufletului omenesc, decât
sensibilitatea fizică, şi urmarea ei directă, iubirea de sine, el consi­
deră goana omenească după fericire şi fuga de durere, ca unicul
motor al acţiunilor umane. Aici de altfel se află în concordanţă de
păreri cu iluştri contemporani ca Vauvenargues şi la Metrie, sau
predecesori imediaţi ca La Rochefoucauld şi La Bruyère.
Dar, dacă originea oricărei acţiuni umane trebue căutată în
iubirea de sine, în interesul fiecăruia, apoi faptul că omul trăeşte
în societate, schimbă imediat perspectiva acestui interes, a cărui
raţiune din individuală devine socială. E natural ca omul să urmă­
rească fericirea sa individuală, dar această fericire nu trebue să se
manifeste în detrimentul colectivităţii, ci în armonie cu ea- Mai mult,
fericirea socială importă în primul loc, şi omul trebue să-şi găsească
propria lui mulţumire în maximum de fericire a binelui public, a
statului, republicei, naţiunei, patriei, sau cum altfel s'ar mai putea
numi. Supremul egoism al omului trebue să se manifeste ca un ma­
xim de devotament faţă de societate.
Dacă trebue să concedăm că lui Helvetius i-a fost străină
conceperea unor idealuri superioare imanente fiinţei umane, privită
individual, în schimb de îndată c e priveşte pe om ca membru al unei
societăţi, raportul se schimbă; fiinţa socială a omului fiind pentru

1) Ibid. p. 168.
el singura importantă, el nu se sfieşte să facă o afirmare ce ar părea
în contradicţie cu directiva sensualistă a psihologiei sale, spunând
chiar că omul „este născut să fie virtuos".
Omul este în primul rând, şi mai ales, cetăţean, şi în înde­
plinirea datoriilor sale ca atare îşi îndeplineştte ultima şi cea mai
înaltă a lui misiune.
Conceput ca purtătorul unui astfel de ideal, omul perfect, omul
normă, către care opera lui Helvetius ne învaţă să mergem, şi cum
să mergem, are o înaltă semnificaţie etică.
Pedagogia nu poate decât să privească cu mirare că acest
ideal atât de hotărât şi conştient afirmat, nu a fost încă aşezat Ia
locul cuvenit în istoria formelor pe care scopul său ultim le-a luat
în mersul său treptat spre mai multă clarificare.
Dar dacă idealul pedagogic al lui Helvetius merită toată stima,
la fel este şi în privinţa mijloacelor utilizate de el. Importanţa vieţei
afective pentru mânuirea sufletelor, perspectiva socială pe care o dă
interesului, care din imbold egoist se poate ridica până la devota­
ment social, prin jocul inteligent al educatorului, sunt contribuţii
importante la ştiinţa educaţiei. Emulaţia, care ca mijloc pedagogic
ar putea fi criticată, începe astăzi să fie pusă din nou în valoare
de pedagogia modernă. Deosebit de interesant însă este cadrul
social în care ori ce mijloc educativ trebue să se situeze spre a avea
maximum de eficacitate- De asemenea utilizarea de mijloace de na­
tură pur socială. Printre aceste mijloace să nu pierdem prilejul de
a aminti încă odată, tribunalele şcolare. Acest mijloc ce s'ar părea
atât de nou în educaţie, pe care numai şcoli înaintate din puţine
state ale lumii actuale au ajuns să-I introducă, nu este uimitor
să-1 vedem recomandat de Helvetius cu mai bine de un veac şi
jumătate în urmă?
Apoi tot atât de important ni se pare faptul că el a ştiut mai
bine ca nimeni până la el, să arate rostul mare în educaţie pe care
îl are legislaţia unei ţări. Atât ca mijloc indirect de educaţie, îm­
preună cu presa şi alte forţe ale mediului soial, cât şi ca termen
constitutiv al comunităţii pedagogice, sistemul de legi al unei ţări
nu poate fi scăpat din vedere de ştiinţa educaţiei. D e îndată ce lăr­
geşti puţin noţiunea educaţiei, problema „edueat-educator" ia aspec­
te nebănuit de interesante şi productive. Educatorul tineretului nu
este numai părintele şi profesorul, ci împreună cu ei tot mediul ma­
terial, natural şi social. Şi în acest mediu, legilor ţării le revine o
parte importantă de influenţare atât asupra cetăţenilor ce au trecut
de vârsta şcolii, cât şi asupra şcolarilor propriu zişi. Chiar şi în acest
din urmă caz rolul legislaţiei este evident, căci în ea se cristalizează
politica şcolară a unui stat.
Cum educaţia nu numai că trebue să fie, ci după concepţia
pedagogului nostru, este în orice caz o afacere de stat, înţelegem
 de ce el a argumentat In favoarea educaţiei publice şi emancipării
'.şcoalei de sub conducerea clericală, spre a reveni complect în seama
diriguitorului ei natural, care este statul-
In fine, problema iniţială a oricărei pedagogii, problema posi­
bilităţii educaţiei şi a limitelor ei, este rezolvată prin afirmarea în-
crederei în puterea aproape nelimitată a educaţiei. E drept că oare-
cari limite recunoaşte şi el. Aşa legile rele, nedemocratice, expre­
sia unei forme de guvernământ tiranice, pot fi o stavilă în opera
de desăvârşire a omului.
D e asemenea mai găsim la Helvetius şi o limită subiectivă,
înăscută; gradul de interes, deci de forţă afectivă, cu care oamenii
.sunt înzestraţi de la natură, poate oarecum varia de la om la om.
In nici un caz nu vom putea produce un geniu din orice copil, afirmă
el. Dar, în orice caz, este în putinţa noastră să producem adevăraţi
cetăţeni conştienţi.
Optimismul său, fruct al psihologiei sale criticabile, poate fi
şi el principial criticat. Dar de ce folos practic, pentru acţiunea
educativă nu este acest optimism! Ce imbolduri de muncă construc­
t i v ă pentru formarea omului nu emană din el! Helvetius, care înainte
de toate este un pedagog, a văzut el însuşi forţa creatoare pe care
.un optimism pedagogic ca acel al său îl poartă cu sine; „Dintre
toate obstacolele faţă de perfecţia educaţiei, cel mai mare este de a
privi talentele şi virtuţile ca un efect al organizaţiei omului. Nici o
altă opinie nu favorizează mai mult lenea şi neglijenţa profesorilor.
Dacă organizaţia noastră face să fim aproape pe de-a întregul ceea
• ce suntem, cu ce titluri să mai reproşăm profesorului ignoranţa,
stupiditatea elevilor săi?-.. Din potrivă, dacă probăm că talentele şi
virtuţile sunt dobândite, prin aceasta vom fi deşteptat hărnicia ace­
s t o r profesori şi vom fi prevenit neglijenţa lor: îi vom fi făcut mai cu
1
grije şi la înăbuşirea viciilor şi la cultivarea virtuţilor elevilor săi" ) .

Marele suflu pedagogic care l'a animat, ideile creatoare şi

chiar când sunt greşite, productive, în fine perspectiva socială prin
care priveşte realitatea pedagogică, şi înaltul ideal pe care îl atribue
>omului şi educaţiei, fac din Hevetius, nu numai un important teo­
retician al pedagogiei, ci unul din cele mai luminoase genii ale ei.

C. NARLY
Profesor universitar

1} De l'Homme, T . I. C . E, p. 6.
 P R O B L E M A R I C K E R T I A N Ä A. N E A N T U L U I "

Independent de mica sa lucrare: „Das Eine, die Einheit undi

1
die E i n s " ) , unde problema neantului este tratată incidental şi în.
2
legătură cu epistemologia negaţiei sub care ea poate fi p r i v i t ă ) ,
filosoful H. Rickert a dat toată atenţia chestiunei neantului şi a
căutat deslegarea metafizică şi teoretică a ei, în lucrarea sa : „Die-
3
Logik des Prädikats und das Problem der O n t o l o g i e " ) ,

Aci, în primul rând, H, Rickert a redus filosofia la explica­

rea problemei ontologiei, — înţelegând prin ontologie ştiinţa cu-
noaşterei existenţei lumii. Prin aceasta, ontologia cuprinde în sine
atât ideia de existenţă a lumii, cât şi pe aceia de cunoaştere a ei.
O ontologie care s a r referi aşadar numai la studiul conţinutului
lumii, cum face filosofia intuiţionistă şi chiar cea fenomenologică,
nu răspunde, după H. Rickert, la întrebarea: cum este posibil să
exprimăm prin propoziţii cunoaşterea existenţei lumii. Deaceia, onto­
logia trebue să fie şi o logică, de vreme ce vrea să explice adevărul
pe care îl putem formula despre lume. Asta înseamnă, mai departe,
că fără de predicarea conţinutului lumii care există, nu este posibilă
ontologia, ştiinţific.
Din cuprinsul cărţii : ,,Logica predicatului şi problema ontolo­
giei", citată mai sus, se vede însă că pentru a explica logic lumea, H.
Rickert s'a folosit de principiul heterotetic, principiu care e la
baza întregului său sistem filosofic. El e posibil să fie formulat, dacă
analizăm structura gramaticală a propoziţiei prin care un adevăr
este afirmat. Iată cum: Din această analiză rezultă, că în orice pro­
poziţie, care spune ceva (predicat) despre altceva (subiect), avem
o dualitate (principiul heterotetic). Subiectul singur într'o propo­
ziţie, dacă e considerat ca un conţinut, poate fi cel mult o denumire,.

1) ed. I C B . Mohr, Tübingen, 1924".

2 ) op. c i t vezi cap. „.Das Eine und das Andere" pag. 16 şi urm. cât şi c a p . :
„Logik und Mathematik" pag. 7 5 şi urm. Pentru cunoaşterea complexului pro­
blemei la H. Rickert, vezi inso şi ,JDer Gegenstand der Erkenntnis", cap. „ D a s ;
fraglose Ja", pag. 3 2 9 şi urm. (ediţia VI, L C B . Möhr, 1 9 2 8 ) .
3 ) ed. Carl W i n t e r , Heidelberg, 1930:
 El nu ne spune încă nimic, aşadar ceva, care să fie o cunoaştere a
existenţei. Numai când o propoziţie este predicativă ( A este B ) ,
putem formula astfel de cunoaşteri. Exprimarea o facem prin pre­
1
dicatul B, socotit că este un predicat o r i g i n a r ) . Atunci numai
putem arăta existenţa reală a lumii sau existenţa ei ideală, sau
că e o realitate transcendentă, sau că poate fi un concept de
valoare. întotdeauna însă, predicatul este legat de subiect şi afir­
mă sfera de existenţă din care un subiect poate face parte (exis­
tenţa reală, ideală, transcendentă, de valoare). Subiectul denumit
în general prin cuvântul „ceva" poate însă la rândul său să facă
parte din sfera existenţei gândirii pure. Dar atunci, el nu este încă
o formă de cunoaştere (Erkenntnisform). E numai o formă de gân­
dire (Denkform). Este o indicaţie către cunoaştere. Mai mult, su­
biectul poate face parte din sfera existenţei lumii transcendente
(Jenseits) şi în acest caz, nu este decât simbolul unei cunoaşteri.
Sau poate face parte din lumea reală imanentă (Diesseits). Numai
în această lume, în care găsim fenomene ale realităţii fizice, ale rea­
lităţii psiho-fizice şi în acelaş timp în care găsim adevărurile şi sem­
nificaţiile, putem avea cunoaşterea despre existenţa lumii. Şi numai
cu privire la această cunoaştere a lumii, ne punem întrebarea asupra
caracterului cunoaşterei, anume, dacă există o adecuaţie între ea şi
lume, ca obiect.
A insista însă asupra acestor chestiuni, înseamnă să ne înde­
părtăm de ceiace ne preocupă : problema neantului. Aşa că, în­
trebarea ce trebue să ne o punem acum, e aceasta: ce este cu ade­
vărurile negative, cu semnificaţiile în care un predicat ce neagă, e
refuzat unui subiect. Adică, pentru noi e necesar „să cercetăm acele
propoziţii adevărate, care neagă pe predicatul „a fi" (sein), adică,
să vedem cum stăm logic în ontologie, nu numai cu existenţa, ci şi
cu non-existenţa (neantul) şi apoi, să vedem rolul ontologic şi even­
2
tual metafizic pe care neantul este chemat să-1 j o a c e " ) .

1. Neantul ca formă de gândire.

Dacă îl considerăm pe „a fi" ca formă de gândire, atunci nu

putem gândi ceva care să nu fie. A este A. Dar şi în propo­
ziţia A nu este non-A, înseamnă că A există. Deci orice predicat
exprimă ceva ce este, chiar în formularea dată a unei propoziţii ne­
gative. In ce priveşte însă neantul, care e non-existent. Când spu­
nem : „neantul este", sau când spunem : „neantul nu este", afirmăm
ceva despre neant care chiar dacă nu este, trebue să postulăm că

1) Vezi şi studiul meu : .,H. Rickert şi problema ontologiei", în voi. „Fi­

losofi şi Sisteme" (ed. Soc. Română de Filosofie, 1 9 3 3 ) .
2 ) „Die Logik des Prădikats und das Problem der Ontologie", pag. 192.
„este", pentru a putea exprima negaţia. Totuş socotim că există,
spune H. Rickert. Prin afirmarea negaţiei spunem numai că nean­
tul nu este „ceva". Nu putem cu ailte cuvinte să facem dintr'insul
subiectul unei propoziţii. II considerăm numai ca predicatul unei
semnificaţii. II socotim ca non-existent. In acest caz însă, afirmăm
un non-sens logic. Fiindcă din cele desvoltate imediat mai sus, re­
zultă că neantul este şi nu este. Avem aci o dificultate. E a l'a făcut
pe Hegel, spune H. Rickert, să identifice pe „a fi" cu „neantul",
prin afirmarea conceptului dialectic că gândirea ajunge în mod ne­
cesar la contradicţie, adică la afirmări în care una din afirmaţii.
afirmă ceiace alta neagă şi totuş ambele să meargă împreună.
H. Rickert spune că neantul poate fi subiectul unei propoziţii
adevărate, dacă ne gândim că ,,a fi" are un dublu sens : poate în­
semna şi formă de gândire şi formă de cunoaştere. Negăm numai
una din semnificaţii şi afirmăm pe cealaltă. Aci e misterul dialec­
ticei, aşa că, acela care cunoaşte acest secret va recunoaşte con­
tradicţia ca principiu de gândire, dar va înlătura contradicţia ca
principiu de cunoaştere. Aşadar, noi nu putem nega, nu putem să
spunem că neantul, că non-existenţa ca formă generală de gândire,
nu este. Este. Neantul este numai predicat atâta timp cât rămâne
la gândire. Totuş el este subiectul unei propoziţii, deoarece, spune
mai departe H. Rickert, putem să refuzăm oricărui ceva care exis­
tă, orice formă de cunoaştere. De piidă neantul este dar fireşte
nu există. Nu este real, prin urmare nu este. ,,Numai fiindcă sun­
tem obişnuiţi să exprimăm cu acelaş cuvânt „a fi", atât formele de
gândire cât şi formele de cunoaştere, fără să spunem în mod expres
despre ce fel de existenţă este vorba, se naşte oricum aparent contra­
dicţia, când spunem „nimic nu este" (Nichts ist Nicht). Dar acea­
sta nu este o contradicţie în adevăratul sens al propoziţiei, adică o
afirmare şi o negare a aceleiaşi sinteze a subiectului şi predicatului,
ci e numai în expresiunea ei gramaticală. Altfel exprimat: îi dăm
neantului în mod necesar forma de gândire a existenţei când mai
ales spunem ceva despre el. Deci trebue să-1 gândim ca existent,
1
dar îi refuzăm orice formă de cunoaştere, „de existenţă în lume" ) .
Unul şi acelaş predicat nu e când afirmat, când negat. Neantul ră­
mâne în sensul formei de cunoaştere ca neexistent, pe când în
sensul formei de gândire ca existent. Prin aceasta, spunem că
neantul (nimic), este, dacă ne referim la forma de gândire „a fi".
Din punctul de vedere însă al formei de cunoaştere nu i se poate
adăuga nici una din speciile formei de cunoaştere ca predicat, pe
care H. Rickert le-a numit predicate originare, adică predicate care
arată sau o existenţă reală (predicatul real sensibil sau real exis-

1) op. cit. pag. 202.

tent), sau una ideală (predicatul ideali existent), sau o existenţă
transcendentă (ceva este supra-sensibil ), sau o valoare (ceva este
nesensibil valabil).

2. Neantul absolut şi neantul relativ.

Este însă delà sine înţeles, că în prezentarea unei concepţii

ontologice, în care predicatul unei semnificaţii logice este privit ca
existenţă, în care cu alte cuvinte singur predicatul ar exprima cu­
noaşterea despre ceva privit ca existent, adică ar afirma ceva des­
pre ceva, care este altceva decât ceiace predicatul afirmă despre el, —
este necesar să fie lămurită şi problema raportului nu numai dintre
metafizică şi predicatul afirmat, dar şi raportul metafizicei cu logica
predicatului negat. Adică este necesar să se rezolve şi problema
raportului dintre logică şi metafizica non-existenţei sau a neantului.
H. Rickert a precizat problema în ultimul capitol din lucrarea
sa: „Die Logik des Prädikats und das Problem der Ontologie", ca­
pitol ce are acest titlu: „Sein und Nichts". Chestiunea se pune aşa:
dacă privim neantul în legătură cu ideia predicatului negat (adică
în legătură cu logica ), încheierile cu referire la raportul dintre obiect
şi predicat, raport pe care îl putem descrie şi în cadrul problemei
neantului văzut izolat, nu ne mai poate duce la arătarea că predi­
catul negat ne dă cunoaşterea despre ceva, care să aparţină unei
lumi supra-sensibile. Ceva, ca obiect sau ca subiect al unei astfel
de lumi, nu poate să fie determinat în nici una din însuşirile lui,
pe cari putem să presupunem numai că le are. Deaceia, în lumea
suprasensibilă, orice predicare se poate referi numai la ceva ce e
luat ca alegorie sau ca simbol, sau, dacă voim, la ceva luat din lumea
reală ca termen de comparaţie numai. Chiar dacă am voi să pre­
supunem că însuşi predicatul negat poate fi privit ca subiect, încă
nu-i putem da, deasemeni, nici o determinare. Fiindcă orice cu­
noaştere nu este decât una cu privire la lumea ontologică de aci,
nu una cu referire la lumea de dincolo, aşa că putem spune, neantul
e numai o formă de gândire, cum am mai văzut, nu însă şi una de
cunoaştere. Neantul este numai gândit. Dar de aci nu rezultă exis­
tenţa lui în lume. El e gândit că este. Prin aceasta, îl considerăm
ca predicat al unei semnificaţii, adică îl privim ca non-existent. Cum
spune H. Rickert, neantul nu este un element pozitiv al cunoaş-
terei. Ii lipsesc toate predicatele de cunoaştere şi păstrează numai
predicatul de gândire al existenţei. Se înţelege însă, că neantul este
gândit numai dacă îl considerăm în sens relativ, adică în relaţie cu
lumea. Numai aşa îl putem gândi că este „altceva" decât lumea.
Dar nu poate fi cunoscut: „Neantul este aceia ce nu poate fi cu­
noscut".
In sens absolut însă, neantul neagă orice. Deci aci, în această
ipoteză, el nu poate fi gândit în nici un fel şi nici nu putem spune
ceva despre el, fiindcă nu avem nici un predicat care să ne dea
posibilitatea de a spune ceva despre el.

H. Rickert ne arată că deşi cei mai mulţi dintre filosofi s'au ocu­
pat mai ales de problema ontologiei privită în sine, totuş marii filo­
sofi au văzut întotdeauna importanţa problemei neantului sau a non-
existenţei şi au căutat să o lămurească de cele mai adeseori în sens
relativ. Problema este tratată şi de Platon, şi în mistica germană
(teologia negativă) şi de către Goethe (Mefisto e văzut ca întru­
chiparea negaţiei lumii), şi de Hegel (în filosofia căruia concep­
tele de existenţă şi non-existenţă se confundă), şi de Martin Hei-
degger (care vede în neant mântuirea de înfricoşările vieţii). Cum
am văzut însă, la H. Rickert, neantul este altceva decât lumea, de
oarece, întemeiat pe principiul heterotetic, totul se reduce în defi­
nitiv în filosofia sa, la corelaţia dintre ceva şi altceva, iar altceva
nu este o negaţie sau o antinomie, ci este ceva pozitiv.
H. Rickert discută pe larg toate soluţiile date problemei de
către filosofii arătaţi mai sus. Metoda este fireşte aceia a refutării
premizelor fiecăruia în parte, pentru a se ajunge apoi la valorifica­
rea propriului punct de vedere. Cu toată frumuseţea discuţiei ce o
face H. Rickert, bănuim totuş dela început direcţia în care merge
rezolvarea problemei, dacă punem mai ales lucrurile în legătură şi
cu expunerea concepţiei proprii a acestui filosof, privitoare la lo­
gica existenţei ca predicat.
Pentru a rezuma, gândirea aceasta proprie, privitoare la pro­
blema raportului dintre metafizică şi logică (în sensul predicatului
negat), ar fi următoarea:
Neantul în sens relativ este „altceva" decât lumea cognosci­
bilă, cum am arătat. Prin aceasta am dat neantului, non-existenţei,
o predicare. Cunoaştem deci ceva despre neant şi în acelaş timp
vedem că ne folosim în metafizică prin această predicare însăşi,
de logică. De aci putem încheia ceva despre existenţa raportului
dintre metafizică şi logica predicatului negat. Dar dacă dăm o pre­
dicare non-existenţei, trebue să o privim ca pe un obiect sau su­
biect al unei propoziţii. Acest subiect nu poate însă să fie cunoscut
cu predicatele pe care le folosim la cunoaşterea lumii. Pentru lu­
mea supra-sensibilă transcendentă, trebue să renunţăm la formele
de cunoaştere despre care H. Rickert a vorbit, atunci când a des­
cris toate momentele existenţei ca predicat al unei semnificaţii lo­
1
gice, pentru o lume de „aci" ) . Iar în ce priveşte subiectul, el nu

1) Aceste forme de cunoaştere, pentru o lume , de aci", sunt predicatele

originare amintite, acelea care arată o existentă reală, sau una ideală, sau o
realitate transcendentă, sau o valoare.
are pentru existenţa transcendentă decât numele de neant. Fiindcă
nu-i putem da nici o determinare pozitivă. Neantul nu este, cum
am mai arătat, un obiect pozitiv al cunoaşterei. Ii lipsesc toate pre­
dicatele de cunoaştere şi păstrează numai predicatul de gândire al
existenţei ( a f i ) .
Neantul considerat însă în sens absolut şi în sens relativ.
In sens absolut el neagă orice. Nu poate fi gândit în nici un fel.
înseamnă negarea predicatului „a fi" şi poate tot atât de puţin
ca şi predicatul! „a fi" (considerat în genere), să apară ca subiect
într'o propoziţie adevărată. In mod obişnuit totuş, cuvântul neant
are un înţeles relativ şi numai în această ipoteză, încă odată,
este ceva gândit, iar semnificaţia lui ca negare stă în aceia
că neagă ,,ce e în lume" (das In-der-Welt-sein). El este acel ceva
pe care îl gândim ca existent, dar pe care nu-1 putem gândi
ca „existent în lume". „II putem numi non-existenţa relativă, fiind­
1
că este neant (ein Nichts) în relaţie cu existenţa în lume" ) , Am­
bele concepte nu coincid fireşte. S e înţelege însă, remarcă H. Ric-
kert, că deşi neantul poate să fie făcut subiect al unei propoziţii
adevărate, totuş cuvântul neant e negativ. El nu spune nimic şi în
legătură „cu gândirea adevărată asupra lumii, nici neantul relativ
nu poate însemna niciodată altceva decât c ă tocmai e ceva ce nu
2
este în lume" ) .
Ajungem la o alternativă. Lumea ca totalitate de o parte. De
cealaltă parte, neantul, non-existenţa lumii. Alternativa nu ne aduce
nici o cunoaştere despre lume, fiindcă lumea rămâne ceiace este,
chiar când îi opunem non-lumea.
Totuş putem spune despre neantul relativ, care deşi nu e
existent în lume. că poate cu toate acestea să fie gândit ca existent,
că el exprimă şi „altceva", numai că nu este în lume şi prin acest
altceva „avem cel puţin o desemnare care sună tot aşa ca şi cum ar
fi pozitivă". Neantul nu este numai non-existenţa lumii, dar e şi
„altceva al lumii". Avem două expresiuni: non-existenţa (Nicht-
Sein) şi „a fi altceva" (Anders-Sein). Ele nu sunt identice deşi
merg împreună. Fiindcă este dela sine înţeles că atunci, când spu­
nem că un lucru, ceva nu este aşa, trebue să fie fireşte altfel. Deci
neantul ne dă indicaţia despre acel altceva al lui ceva. Dar ne dă
indicaţia despre ceva pozitiv. Ne gândim numaidecât la altceva al
lui ceva. Avem o alternativă. E vorba de un „sau una", „sau alta"
(Entweder-Oder). Ceva e sau A sau B . Dacă spunem că nu e A,
atunci e numaidecât B . Ceiace e ceva pozitiv. Deaceia spunem că
negaţia şi altceva (Andersheit) merg împreună.
H . Rickert precizeazc că acolo unde e vorba numai de negaţie

1) op. cit. pag. 204.

2) op. cit. pag. 2 0 5 .
nu se poate afirma nimic pozitiv, dacă nu postulăm alternativa he-
terotetică a unuia sau a celuilalt (das Eine, das Andere). Fiindcă
negaţia unuia aduce afirmarea celuilalt. A treia posibilitate éste ex­
clusă. Putem deci încheia că „altceva" este dat înaintea negaţiei.

Ce putem spune acum despre neant ca formă de gândire? In

această ipoteză neantul e văzut că e ceva. Ceiace este o contradic­
ţie. S e poate adăuga: şi ceiace e altceva decât existenţa ca formă
de gândire, nu poate avea un sens logic ca subiect al unei propozi­
ţii. Altfel, ar trebui să existe. Deci n'ar fi altceva al existenţei. Ar
fi existenţa. Deci acesta é singurul fel de „a fi" unde nu putem
să spunem nimic despre altceva. Altceva n'ar fi aici decât non-
existenţa. N'ar fi altceva.
Dar dacă înţelegem prin „a fi" existenţa în lume, atunci
putem vorbi despre neant ca despre altceva al existenţei. Prin ur­
mare, putem să postulăm o alternativă ai cărei factori sunt pozitivi.
Aşa că, dacă un element are o însemnătate pozitivă chiar când este
neexistent în lume, expresiunea neant este altceva decât lumea. In
acest caz, nu mai putem spune nimic împotriva cuvântului neant, ca
subiect într'o propoziţie. Deci pe de o parte avem neantul ca „al-
ceva" decât lumea cunoscută. Iar despre acest neant, spune H.
Rickert, nu putem afirma nimic sub ce formă de cunoaştere cade,
sau ce fel de predicate îi revin, dacă îl privim ca subiect. Nu pu­
tem totuş să nu spunem că este o existenţă necunoscută. Spunem
deci că neantul este subiectul unei propoziţii: „neantul este ceiace
nu poate fi cunoscut" (das Nichts ist das Unerkennbare).
De altfel, neantul poate să fie desemnat şi ca negarea diver­
selor specii de predicate. Atunci însă el are un sens pozitiv.

3. Neantul şi metafizica în cadrul lor istoric.

Raportul dintre logica predicatului negat şi metafizică.

Ştim că Platón se ocupă de existenţă şi neant în dialogul
„Sofistul" şi că refuză neantului forma de cunoaştere. Dar nu-i
refuză pe aceia de formă generală de gândire (das Sein überhaupt).
Nu-i recunoaşte însuşirea de existenţă în lume, care la Platón este
egală, cu ideia de ontos on. D e ce atunci are nevoie de neant, se
întreabă H. Rickert şi răspunde: fiindcă prin ideile sale Platón nu
poate să admită că tot ce este în lume este ontos on. Deacela vor­
beşte şi de non-existenţă. Atunci acest neant este altceva al lumii.
Oricum, în toate împrejurările este ceva, fiindcă lumea ca tot nu
se confundă cu ontos on. Avem aşadar în filosofía lui Platón, con­
chide H. Rickert, exemplul unei non-existenţe neextremiste. Nean­
tul poate să devină prin urmare conceptul unui obiect, atunci când
non-existenţa nu e concepută ca non-existenţă în general, ci numai
ca un anumit fel de existenţă, căreia îi revine o altă speţă de exis­
1
tenţă. Are o semnificaţie pozitivă ) .
Ceva analog găsim în mistica germană, în teologia negativă.
Neantul este aci ceiace este existent cu adevărat şi ia numai nu­
mele de neant, fiindcă ceia ce cunoaştem ca existenţă, nu este
suficient pentru acest fel de existenţă (Angelus Silesius). Neantul
poate fi Dumnezeu.
Şi la Goethe neantul este ceva pozitiv. Iubirea lui Mefisto
pentru neant desemnează neantul ca „altceva" al lumii. Mefisto nu
poate să nege existenţa, lumea, dar îi opune neantul ca scop şi
vorbeşte cu dispreţ de tot ce nu este neant (lumea). Neantul este
ceva, iar lumea e „die plumpe W e l t " . Lumea este pentru Mefisto
lumina.Neantul este pentru el întunericul şi speră că lumea se va
întoarce în întuneric, care este ceiace e etern.

La Hegel: Hegel vorbeşte în logica sa despre existenţă, neant

şi devenire. Pentru el existenţa este nemijlocitul nedefinit şi în ne-
definirea lui, este egal cu sine însuşi. „Nu are în sine vre-o di­
ferenţiere". Existenţa este în fapt nimic, fiindcă neantul are aceiaş
nedeterminare pe care o are şi existenţa. Sunt unul şi aceiaş lucru.
Adevărul nu e nici existenţă, nici non-existenţă. El este trecerea
dela existenţă la non-existenţă şi dela non-existenţă la existenţă.
Adevărul este devenirea. O mişcare în care ambii termeni sunt dife­
riţi. Pentru Hegel, orice ar fi în cer sau pe pământ, cuprinde în
sine existenţa şi non-eistenţa. In filosofia sa, spune H. Rickert,
este aşadar o unitate între existenţă şi neant. Această unitate este
un adevăr primar.
Neantul lui Hegel nu are însă nimic comun cu cel al lui Pla-
ton, fiindcă aci neantul nu e ceva altceva decât existenţa, ci este
identic cu existenţa şi totuş trebue să fie diferit, deoarece din uni­
rea lui cu existenţa naşte devenirea.
H. Rickert face această legătură: dacă la Hegel existenţa este
nedeterminarea pură şi goală, atunci ea ar fi o formă de gândire.
Deci ar fi ceva în opoziţie cu existenţa lumii. Atunci am putea
spune că non-existenţa sau neantul, are aceiaşi nedeterminare, de
oarece cu o simplă formă de gândire nu se poate determina şi cu­
noaşte nimic. Deci, am putea conchide c ă existenţă şi neant, ca sim­
ple forme de gândire, nu ne spun nimic cu privire la cunoaşterea
lumii (cu privire la obiectivitatea lumii). Fiindcă atât existenţei cât
şi neantului le lipseşte orice conţinut.
Ştim însă după H. Rickert, că într'un raport logic, existenţa
este formă de gândire, este predicat. Deci dacă voim să-i dăm exis­
tenţei sau non-existenţei un subiect, trebue să legăm această formă

1) op. cit. pag. 2 1 1 .

 cu un conţinut. Am depăşit însă cu aceasta gândirea lui Hegel, ob­
servă H. Rickert.
Trebue cu toate acestea să se precizeze ideia că existenţa şi
non-existenţa, sunt tot una. Din cele ce ştim până acum cu privire
la sistemul filosofiei heterotetice, putem afirma că ele pot rămâne
aceleaşi, numai ca forme de gândire. Ele nu pot fi însă identificate
în cazul unei cunoaşteri a existenţei lumii. Neantul cunoaşterei
obiective, nu pote fi tot una cu neantul gândirei. Aşa că, trebue să
conchidem: propoziţiile lui Hegel sunt ambigue, le lipseşte clari­
tatea. Pe de altă parte, afirmă în plus H. Rickert, Hegel nu vede
c ă neantul în gândirea sa este mai mult decât non-existenţa. Deşi
nu o spune, el foloseşte acest cuvânt ca şi cum ar fi ceva, adică ar
fi altceva al existenţei. Asta reiese din faptul, că din existenţă şi
tnon-existenţă rezultă devenirea. Ceva, nu ar putea deveni din ceva,
dacă acestui ceva nu i s'ar adăuga altceva. Prin urmare, din exis­
tenţă şi non-existenţă nu poate să rezulte devenirea. Când însă spu­
nem că din existenţă şi altceva rezultă devenirea, atunci lucrurile au
un alt înţeles. Non-existenţa are în această ipoteză înţelesul de a
li altceva, nu ceva, Nicht Eine. Dar „Nicht Eine" luat izolat
nu e altceva. Pentru a ajunge altceva, trebue să presupunem o alter-
mativă, cu doi termeni pozitivi, în aşa fel că dacă am nega pe unul
din termeni, să afirmăm pe cellalt. Altminteri, nu putem să conchi­
dem că s'a afirmat ceva serios, că din ceva determinat şi gol şi
din negarea sa, poate să rezulte ceva pozitiv, cum e devenirea.
Acelaş lucru se poate spune, adaugă H. Rickert, şi despre
afirmarea că iru-i nimic în cer sau pe pământ care să nu fie ceva, care
să nu cuprindă existenţa şi non-existenţa. Fireşte că şi ceva este
1
şi în acelaş timp nu este ceva. Dar prin aceasta n'am afirmat
încă nimic, care să fie adevărat sau fals. Afirmăm ceva numai când
lui „este", care e o indicaţie de predicat, îi dăm un predicat întreg.
Atunci spunem că A în cer sau pe pământ este ceva, dar nu este
B . Asta însă este altceva decât ceiace a voit Hegel. Anume, se vede
aci, că unui subiect i s'a dat un predicat determinat. O altă deter­
minare ca predicat nu poate să aibă. Adică, el nu dobândeşte şi
existenţa şi non-existenţa. Greşala lui Hegel, încheie H. Rickert,
vine de acolo că Hegel a desemnat mai multe predicate diferite cu
aceiaş vorbă „a fi" (existenţa).
După H. Rickert, lucrul îşi mai are şi această explicare: sem­
nificaţiile nu pot fi copii ale obiectelor schimbătoare din îiumea sen­
sibilă. Nu poate fi adecuaţie între ele. Hegel a văzut problema dar
a înţeles acest adequatio, după învăţătura tradiţiei: „Gleiches wird
nur durch Gleiches erkannt" şi a voit să explice propoziţia adequa­
tio rei et intellectus, contrar faptului copernicamal lui Kant. Nu s'a
întrebat dacă aceasta e posibil şi atunci, a adus semnificaţiile gândi­
rei în multiplicitatea fenomenelor vieţei (Erlebhiss'from). Le-a făcut
adecuate acestora. A adus existenţa şi non-existenţa la unul şi acelaş
punct, a crezut că unul se substitue celuilalt şi a creat astfel un al
treilea concept, pe acela al devenirei. Deaceia, explică H. Rickert, a
vorbit Hegel împotriva credinţei noastre în puterea de abstracţie a
intelectului. Ceiace a fost o greşală. Fiindcă niciodată nu vom
putea avea o ştiinţă fără propoziţii şi niciodată nu vom putea şti
ceva despre lume, dacă nu lucrăm cu concepte, H. Rickert se întrea­
bă: „nu trebue să căutăm mereu adevăruri cari să exprime semnifi­
caţii neschimbătoare şi deci să fie înţelese logic, în opoziţie cu ne­
contenita curgere şi devenire a lumei, adică în opoziţie cu lumea
1
sensibilă?" ) .

Cum am văzut , H. Rickert a arătat că nu putem urma decât

drumul obişnuit pentru a ajunge la cunoaşterea existenţei lumii. In
acest caz, este evident, nu putem gândi ca vreodată conceptele
să se substitue în această lume, deoarece, ar trebui să concepem
o logică ce distruge însăşi logica pe care o avem. Desigur că logica
şi ontologia merg împreună, dar nu vom putea concepe niciodată,
adaugă H. Rickert, că cunoaşterea despre lume este aşa de asemă­
nătoare existenţei lumii, cum e o copie faţă de originalul ei. Sem­
nificaţiile sau gândirile adevărate despre existenţa lumii trebuesc
despărţite. Trebue să ştim să despărţim spune H. Rickert, un ade­
văr care nu ne dă un adevăr despre ceva şi care în acelaş timp este
prin aceasta altceva decât aceia sau ceva despre care exprimă un
adevăr. încetează de a fi adevărul unei cunoaşteri despre ceva. El
2
rămâne fără o b i e c t ) . Deci trebue să deosebim adevărurile despre
lume, de lumea însăşi. Altminteri, nu dobândim cunoaşterea.
Am voit să ajungem, cum s'a văzut, la acele propoziţii cari
exprimă ceva despre lume. Putem să ajungem la ele, dacă arătăm
că existenţa cunoaşterei nu este tot una cu neantul, dacă vedem c ă
existenţă şi neant nu sunt tot una, chiar în formele lor cele mai pure.

La Heidegger: Conceptul de neant este folosit aci pentru a

ni se arăta ce este metafizica. Pentru Heidegger, definiţia meta­
fizicei este următoarea: „întrebarea peste ceiace este existenţă, pen­
tru a o putea reţine ca atare şi în totalitatea ei pentru gândire"
(das Hinausfragen über das Seiende, um es als Solches und im
3
Ganzen für das Begreifen zurückzuerhalten ) .
H. Rickert arată însă că aceiace este înafară de existenţă este
non-existenţa. Este neantul. Totalitatea existenţei este lumea de
dincolo. Dar prin aceasta, după cum spune însuşi Heidegger, prin

1) op. cit. pag. 2 2 5 .

2 ) op. cit. pag. 2 2 6 .
3 ) L a H. Rickert, op. cit. pag. 227.
întrebarea ce o punem despre neant, postulăm dela început că nean­
tul este astfel şi aşa, adică este ceva existent. Prin urmare, la în­
trebarea ce o facem despre neant, întoarcem ceiace este întrebat în
contrariul său. Deaceia, Heidegger conchide ca şi Hegel, că exis­
tenţă şi neant sunt unul şi acelaş lucru. Totuş nu am avea de ce să
ne ocupăm de Heidegger, precisează H. Rickert, dacă el ar crede a-
celaş lucru ca şi Hegel. De fapt însă, la Heidegger acest neant este
ceva căruia îi lipseşte nu forma generală a gândirii, ci formele de
existenţă ale cunoaşterei (cari nu fac din ceva ceva, sau un obiect
în lume şi care, prin urmare, trebue să aibă una din speciile de exis­
tenţă ale lumii, existenţă sensibil-reală, nesensibil-valabilă, e t c ) .
Deşi Heidegger consideră că non-existenţa este transcendentă, ea
este totuş altceva de cât acea existenţă pe care o putem predica,
aşadar este ceva despre care nu se poate spune nimic pozitiv. Atun­
ci acest neant este „nu ceva", sau „non-ceva". Dar nu ca o nega­
ţie, ci este ceva positiv, adică este altceva decât lumea cognosci­
bilă. Fiindcă, însuşi Heidegger, făcând deosebirea dintre neantul
absolut şi neantul relativ, spune că neantul este mai originar decât
nimic (Nichts) şi negaţie. S'ar putea găsi fireşte aci o apropiere
cu cele afirmate de către H. Rickert cu privire la predicatul non-
existenţă şi predicatul „a fi altfel de cât a fi lumea". Dacă facem
deosebirea între nimic, negaţie şi neant, atunci spunem că neantul
nu poate fi altceva, decât altceva decât lumea. „Atunci altceva este
1
înaintea negaţiei în lume" ) . Contrar deci părerei lui Heidegger
că „neantul este înainte de nimic şi de negaţie". Dar, ar fi logic să
fie aşa, dacă acceptăm formularea lui H. Rickert, că neantul nu
este o negaţie, ci este altceva decât existenţa şi deci, prin aceasta,
că are un caracter pozitiv.
Şi pentru Heidegger adaugă H. Rickert, lumea finită este
logic lumea cognoscibilă. Altceva al acestei lumi poate fi de nede­
finit, netemporal, etc. Prin urmare, se încheie, Heidegger vorbeşte
despre neant, numai pentru a putea face în felul acesta înţeleasă
definiţia sa despre metafizică. Acum abia devine clară această
definiţie. H. Rickert precizează: „existenţa pe care Heidegger o cu­
noaşte ca lume, el o reţine de fapt numai fiindcă o ridică împotriva
2
neantului văzut ca altceva al lumii sale" ) . Prin urmare, avem ne-
voe de logică şi aci, pentru a putea concepe lumea noastră (das
Seiende) în totalitatea ei. Aşa că conchidem: Heidegger gândeşte
existenţa nu numai logic ci şi heterologic, întrucât el ştie că putem
să înţelegem complect logic ceva, dacă îl deosebim în acelaş timp
de altceva. Şi cuvântul teamă ( A n g s t ) , mai afirmă H. Rickert, care
joacă un rol atât de mare în filosofia lui Heidegger, este la rândul

1) op. cit. pag. 229.

2) op. cit. pag. 230.
lui confirmarea ideei că neantul este altceva decât lumea ce poate
fi predicată. Teama ne taie vorba. Deaceia ea tace faţă de afir­
marea existenţei. Teama ne aruncă în neant. Neantul este ceva
despre care nu avem nici un predicat. Iar faptul că voim să rupem
tăcerea este dovada irefutabilă poate, că ne găsim pentru moment
în neant. Neantul este ceva despre care nu ar trebui să vorbim ceva,
deoarece putem să vorbim numai despre ceva pentru care avem
predicate la îndemână.

4. Neantul şi problema unei metafizici posibile ca ştiinţă.

Acum ca încheiere: să amintesc că după H. Rickert, neantul

nu este neant, ci altceva decât lumea cognoscibilă. Putem să ajun­
gem să ne lămurim problema numai dacă ne folosim de logică (cum
am văzut, chiar şi în metafizică). Adică, să dăm o predicare nu nu­
mai existenţei dar şi non-existenţei. Dar dacă dăm o predicare non-
existenţei, trebue să o privim ca un obiect sau subiect al unei pro­
poziţii, care nu poate însă să fie cunoscut cu predicatele cari ne fo­
losesc la cunoaşterea lumei. Deci, pentru existenţa transcendentă
trebue să renunţăm la formele de cunoaştere despre cari am vorbit.
Heidegger, este drept, a căutat să folosească predicatul exis­
tenţei transcendente ca formă, chiar şi acolo unde conţinutul lip­
seşte, pentru ca subiectul şi predicatul să dea o semnificaţie ade­
vărată.
Subiectul pentru existenţa transcendentă nu are decât numele
de neant. Fiindcă nu-i putem da nici o determinare pozitivă. O ast­
fel de problemă, remarcă însă H. Rickert, nu poate să fie rezolvată
ştiinţific. De aci se vede şi imposibilitatea metafizicei ca ştiinţă. D e
altfel, cuvintele: supra-sensibil, transcendent, e t c , nu pot fi înţe­
lese decât simbolic. In definitiv, metafizica rămâne o problemă între
multe altele. E a trebue privită ca „întrebarea peste ceiace este exis­
1
t e n ţ ă " ) . Oricine se poate interesa de ea. Dar este dela sine în­
ţeles că acela care ar susţine că ea e singura problemă esenţială,
lucrează arbitrar. H. Rickert arată că toţi filosofii s'au ocupat de
existenţa lumei, întrucât poate să fie determinată pozitiv. Mai pu­
ţini însă au fost aceia cari s'au ocupat de problema neantului. Cen­
trul filosofici va rămâne, deaceia, după H. Rickert, tot lumea cognos­
cibilă. Şi întocmai cum concepţiei lui Heidegger despre existenţă ca
„grijă" (Dasein als Sorge) i se poate opune, spune H. Rickert, cu­
vintele lui Faust:

„Doch deine Macht, o Sorge, schleichend gross

„Ich werde sie nicht anerkennen

1) M. Heidegger: „ W a s ist Methaphysik", pag. 2 3 .

tot astfel, aceloraşi consideraţii ale lui Heidegger asupra neantului,
trebue să li se opună un alt cuvânt al lui Goethe :
„Am Sein behalte dich beglückt"

H, Rickert recunoaşte că acest îndemn nu este un adevăr teo­

retic. De aceia şi are caracterul imperativ. Deaceia H. Rickert a şi
trecut, prin aceasta, dincolo de limitele unei filosofii fundată ştiin­
ţific, logic, sistematic. Unilateralitatea, spune H. Rickert, poate fi
înlăturată sau paralizată de alta. E bine însă să-i cunoaştem limi­
tele, fiindcă altminteri se pot naşte confuzii. Deaceia este bine „ca
nu numai în studiul problemelor ontologice, dar şi în acela al pro­
blemelor metafizice, cari eventual ar avea latura lor supra-ştiinţi-
fică, să ne folosim temeinic de logica predicatului. Disciplina aceas­
ta, determină şi graniţa logicei. Şi întocmai cum ea este în stare să
ne spună cum anume se desparte neantul de existenţă, tot aşa, ea,
care ne învaţă să cunoaştem limpede ceiace este cunoaştere ştiinţi­
fică, — ne va învăţa şi ceiace nu este ştiinţă. Sau mai curând,
1
ceiace este „altceva" decât ş t i i n ţ a ) .
Cum vedem, principiul heterotetic domină şi aci turburătoarea
problemă.
*

Este însă delà sine înţeles, că în felul acesta, arătându-se

c ă metafizica nu este posibilă, disciplina predicatului afirmat sau
negat l'a adus pe H. Rickert, prin stringenţa cu care problema
neantului a fost pusă în discuţie, la încheierea kantiană: metafizica
nu este posibilă ca ştiinţă.
In acest chip însă, H. Rickert s'a comportat ca un adevărat
neokantian. Poate observa totuş oricine că desvoltarea temelor pre­
dicatului „ca existenţă", şi a predicatului „ca non-existenţă" este
cu toate acestea în adâncimea ei, în sine, dincolo de cadrul, limitele
şi felul propriu de a fi al filosofiei „transcendentale", funcţiona-
2
Jiste, a lui K a n t ) .
Asta este însă altă problemă, care nu e necesar să fie preci­
zată aci. Fiindcă, dacă am proceda aşa, am depăşi „descrierea"
însăşi ce ne-am propus să o facem: aceia a problemei neantului în
filosofia lui H. Rickert. Aşa că, enunţată numai, ea .poate cel mult
să rămână în atenţia noastră, dacă voim să fim în posesiunea tutu­
ror datelor sau momentelor problemei neantului, studiată în inte­
gralitatea ei posibilă.
I. B R U C Ä R

1) op. cit. pag. 2 3 6 .

2 ) Vezi desvoltată ideia în studiul meu amintit : „H. Rickert şi problema
.ontologiei".
 PSIHOLOGIA GANDIREI

(Fragment)

Erorile mai importante in interpretarea vieţei sufleteşti

Asociaţionismul

Fireşte, e vorba mai ales despre acele erori în interpretarea

vieţei sufleteşti, care au avut o deosebită influenţă asupra interpre-
tărei gândirei. In aceste condiţii cea dintâi eroare pe care ni-o im­
pune atenţiei istoria filozofiei este asociaţionismul. Ca şi celelalte
erori, asociaţionismul izvorăşte din nevoia unei interpretări cât mai
comode, cât mai complecte şi cât mai adecvate naturei vieţei su­
fleteşti aşa cum o putem prinde în marginile conştiinţei umane.
Fiindcă în marginile conştiinţei desfăşurarea vieţei sufleteşti se im­
pune mai ales prin acele procese care formează gândirea în senzul
larg al cuvântului, de aceia este firesc faptul că asociaţionismul
apare mai întăi sub forma unilaterală de interpretare a proceselor
gândirei. In aceiaş timp, psihologia intelectualistă subordonând în­
treaga viaţă sufletească la inteligenţă, asociaţionismul apare şi sub
forma încercărei de-a interpreta în întregime desfăşurarea fenome­
nelor sufleteşti, propunând asociaţia ca o lege generală a naturei
noastre. Mai târziu, potrivit cu progresul psihologiei experimentale
şi genetice, asociaţionismul este combătut şi înlocuit cu străduinţa
de-a se preciza sfera şi rolul asociaţiei. S e inzistă acum asupra deo-
sebirei dintre legăturile stabilite prin asociaţie şi legăturile stabilite
prin gândirea propriu zisă; se inzistă de către unii asupra faptului
că asociaţia poate fi extinsă de la legăturile externe la structura
internă a conţinuturilor de conştiinţă considerând acestea ca fiind
rezultatul unor asociaţii strânse între elemente mai. simple; se ac­
centuează de către cei mai mulţi importanţa asociaţiei în direcţia
dinamismului revenitei în conştiinţă a aceia ce a fost odată în cur
prinsul acesteia. In fine, de către câţiva, pe baza unor subtile ana­
lize psihologice, se inzistă asupra efectului înstrăinător, desfigura­
tor pe care îl are asociaţia dacă o considerăm ca făcând parte din
natura intimă a cursului conştiinţei iar nu ca o simplă proectare a
 Psihologia gândirei. 495>

unor raporturi întâmplătoare din lumea externă spaţială în lumea

internă nespaţială. Oricum, de felul în care se înţelege asociaţia în
cadrul general al vieţei sufleteşti ca şi în cadrul special al gândirei,
atârnă, în bună parte, şi concepţia care va trebui să ni-o formăm
despre structura psihologică a acesteia din urmă.
Filozoful englez. Hume, reluând şi modificând concepţia lui
Aristoteles asupra asociaţiei ce o considera ca desfăşurându-se după-
trei legi: asemănare, contrast, contiguitate, precum şi pe baza su­
gestiilor primite din scrierile lui Locke şi Berkeley, pune problema
rolului asociaţiei în ansamblul vieţei sufleteşti mai ales sub aspectul
gândirei. După Hume, operaţiile acelei facultăţi prin care repre­
zentările sunt unite şi separate în orice chip, ar fi ceva inexplica­
bil dacă aceasta n'ar fi condusă de nişte principii universale po­
trivit cu care ea capătă, într'o măsură oarecare, uniformitate cu ea
însăşi în toate timpurile şi în toate locurile. Raporturile dintre re­
prezentări ar fi stăpânite de hazard şi ar fi cu neputinţă ca aceiaş
reprezentare să intre regulat într'un complex fără o „calitate aso-
cietoare" prin care o reprezentare aduce după sine, în chip natu­
1
ral, o altă reprezentare ). „Calităţile" din care izvorăşte această
asociaţie şi prin care conştiinţa „este purtată de la o reprezentare
la alta" sunt: asemănarea, contiguitatea, cauză şi efect. Efectele
acestei asocieri a reprezentărilor sunt reprezentările complexe: re­
laţii, moduri, substanţe. De fapt, aceste ,.complex ideas", din felul
cum le tratează Hume, rezultă că sunt categoriile gândirei, urmând
deci că gândirea este un efect al asociaţiei, că este însăşi asociaţia
în formele ei mai simple şi mai înalte. In aceiaş timp însă, Hume,
precizează că aceste complexuri sunt ,,the common subjects of our
2
thoughts and reasonning" ) , fapt care implică convingerea despre
deosebirea dintre asociaţie şi gândire. Deci la Hume se poate cons­
tata atât concepţia după care gândirea se reduce la asociaţii cât şi
concepţia după care gândirea nu este totuna cu asociaţia, rămânând
ca mai târziu aceste două concepţii, deosebindu-se clar şi stând faţă
în faţă, să-şi dispute valabilitatea lor în cadrul psihologiei gândirei.
Asociaţionismul extrem îl găsim la James Mili pentru care
asociaţia este o „great law of our nature". James Mill reduce aso­
ciaţia la o singură lege: contiguitatea, pe care o formulează astfel:
„ideile noastre apar sau există în ordinea în care au existat — sen­
3
zaţiile ale căror copii sunt ele" ) . Prin asociaţia inseparabilă — le­
garea atât de strânsă a mai multor senzaţii încât produsul pare
ceva simplu — James Mill îşi explică formarea reprezentărilor obiec­
telor lumei din afară, clasificarea şi deci înfăptuirea ideilor gene-

1) David Hume : A Treatise of Human Nature. Oxford 1896, pg. 10.

2 ) David Hume. O p . cit. pg.. 13.
3) James Mill: Analysis of T h e Phenomena of T h e Human Mind. Lon--
don, 1869, pg. 78.
 1
r a l e ) . însăşi necesitatea, ca semn distinctiv al celei mai înalte va­
lori a actelor de gândire, este efectul asociaţiei inseparabile, cum
2
afirmă Stuart M i l l ) în apărarea pe care o face concepţiei tatălui
său contra atacurilor îndreptăţite din partea lui Willam Hamilton.
Acesta imputând lui James Mill faptul că exagerează până acolo în­
semnătatea asociaţiei încât prin aceasta caută să explice însăşi legile
logice, încearcă să reducă asociaţia la proporţiile ei adevărate carac-
terizând'o: acele reprezentări sau idei se aduc una pe alta în con­
ştiinţă, care mai înainte au făcut parte din acelaş întreg sau din
acelaş act total de cunoaştere. Din apărarea pe care Stuart Mill o
face concepţiei lui James Mill, se vede marea încredere pe care o
au amândoi în valoarea asociaţiei ca factor explicator atât în ce pri­
veşte structura elementelor gândirei cât şi în ce priveşte funcţiunea
acesteia.
In psihologia contemporană, Wundt, priveşte asociaţia din
trei puncte de vedere: 1) Asociaţia este un fapt care se constată
la baza tuturor categoriilor de fenomene sufleteşti, nu numai la baza
celor intelectuale ; 2 ) Asociaţia prin care se explică reproducerea
este o asociaţie succesivă, o asociaţie mai liberă, mai uşor de obser­
vat şi tocmai de aceia a fost luată mai întâi în consideraţie de către
psihologi, dar care presupune forme mai elementare; 3 ) Comple-
xurile psihice ce intră într'o asociaţie şi pe care psihologia asocia-
ţionistă le considera ca fiind unităţi simple, ele înşile, în structura
lor internă, sunt rezultatul unor asociaţii mai elementare dintre care
cele mai strânse sunt contopirile urmând apoi asimilaţiile şi compli­
3
c a ţ i i l e ) . W u n d t extinde deci asociaţia şi ca factor al structurei
interne a complexurilor psihice, reluând şi complectând ideia de
asociaţie inseparabilă a lui James Mill, dar, în acelaş timp, o con­
sideră ca ceva deosebit de gândire caracterizată ca o activitate su­
biectivă, desineconştientă, raportativă. T o t aşa Hoffding consideră
asociaţia ca o „formă desinestătătoare a vieţei involuntare a con­
ştiinţei" spre deosebire de gândire care este o altă formă de acti­
vitate. Gândirea schimbă ordinea membrilor unei asociaţii subordo-
nând'o unui scop — cogitatio finis — ; gândirea (judecata) diferen­
ţiază, asociaţia integrează; gândirea este critică, asociaţia este pro­
4
ductivă ) etc... Această deosebire principală între asociaţie şi gân­
dire, afirmată deja de Brentano, Ribot, este confirmată şi pe cale
experimentală de către „Şcoala de Wurzburg" a lui Kulpe, precum
5
şi pe calea evoluţiei genetice de către Claparede, Binet, e t c . . . ) .

1) James Mill: O p . cit. pagă 93.

2) John Stuart Mill: An examination of Sir Willam Hamilton's Phi­
l o s o p h y . London. 1872, pg. 328.
3 ) W . W u n d t : Grundrjss der Psychologie, Leipzig, 1907; pg. 2 7 4 .
4 ) Harald Höffding ; D e r menschliche Gedanke, Seine Formen und Auf­
gaben Leipzig. 1911 pg. 6 1 — 6 7 .
5 ) C . Rădulescu-Motru : Curs de psihologie, 1923, pg. 173.
 1
r a l e ) . însăşi necesitatea, ca semn distinctiv al celei mai înalte va­
lori a actelor de gândire, este efectul asociaţiei inseparabile, cum
2
afirmă Stuart M i l l ) în apărarea pe care o face concepţiei tatălui
său contra atacurilor îndreptăţite din partea lui Willam Hamilton.
Acesta imputând lui James Mill faptul că exagerează până acolo în­
semnătatea asociaţiei încât prin aceasta caută să explice însăşi legile
logice, încearcă să reducă asociaţia la proporţiile ei adevărate carac-
terizând'o: acele reprezentări sau idei se aduc una pe alta în con­
ştiinţă, care mai înainte au făcut parte din acelaş întreg sau din
acelaş act total de cunoaştere. Din apărarea pe care Stuart Mill o
face concepţiei lui James Mill, se vede marea încredere pe care o
au amândoi în valoarea asociaţiei ca factor explicator atât în ce pri­
veşte structura elementelor gândirei cât şi în ce priveşte funcţiunea
acesteia.
In psihologia contemporană, Wundt, priveşte asociaţia din
trei puncte de vedere: 1) Asociaţia este un fapt care se constată
l a baza tuturor categoriilor de fenomene sufleteşti, nu numai la baza
celor intelectuale ; 2 ) Asociaţia prin care se explică reproducerea
este o asociaţie succesivă, o asociaţie mai liberă, mai uşor de obser­
vat şi tocmai de aceia a fost luată mai întâi în consideraţie de către
psihologi, dar care presupune forme mai elementare; 3 ) Comple-
xurile psihice ce intră într'o asociaţie şi pe care psihologia asocia-
ţionistă le considera ca fiind unităţi simple, ele înşile, în structura
lor internă, sunt rezultatul unor asociaţii mai elementare dintre care
cele mai strânse sunt contopirile urmând apoi asimilaţiile şi compli­
3
c a ţ i i l e ) . W u n d t extinde deci asociaţia şi ca factor al structurei
interne a complexurilor psihice, reluând şi complectând ideia de
asociaţie inseparabilă a lui James Mill, dar, în acelaş timp, o con­
sideră ca ceva deosebit de gândire caracterizată ca o activitate su­
biectivă, desineconştientă, raportativă. T o t aşa Hoffding consideră
asociaţia ca o „formă desinestătătoare a vieţei involuntare a con­
ştiinţei" spre deosebire de gândire care este o altă formă de acti­
vitate. Gândirea schimbă ordinea membrilor unei asociaţii subordo-
nând'o unui scop — cogitatio finis — ; gândirea (judecata) diferen­
ţiază, asociaţia integrează; gândirea este critică, asociaţia este pro­
4
ductivă ) e t c . Această deosebire principală între asociaţie şi gân­
dire, afirmată deja de Brentano, Ribot, este confirmată şi pe cale
experimentală de către „Şcoala de Wiirzburg" a lui Kiilpe, precum
5
şi pe calea evoluţiei genetice de către Claparede, Binet, e t c . . . ) .

1) James Mill: O p . cit. pagă 93.

2) John Stuart Mill: An examination of Sir W i l l a m Hamilton's Phi­
losophy. London, 1872, pg. 325.
3) W . W u n d t : Grundriss der Psychologie, Leipzig, 1907; pg. 2 7 4 .
4 ) Harald Höffding ; D e r menschliche Gedanke, Seine Formen und Äuf-
• gaben Leipzig. 1911 pg. 6 1 — 6 7 .
5) C . Rădulescu-Motru: C u r s de psihologie, 1923, pg. 173.
 istoriei cuprinsului unităţei conştiinţei. Când această revizuire se
face pe fondul unui sentiment sau sub imperiul interesului exacti-
tăţei, atunci avem asociaţia pusă în serviciul imaginaţiei sau în ser­
viciul memoriei, după cum poate fi pusă şi în serviciul gândirei pro­
priu zise atunci când oferă material din care judecata, potrivit cu
interesul ei momentan, îşi scoate elementele necesare raportului pre­
dicativ. Dar toate iacestea nu sunt decât una şi aceiaş unitate a con­
ştiinţei trecută prin diferitele ei forme.
Erorile pe care le poate provoca asociaţia în legătură cu psi­
hologia gândirei se datoresc următoarelor împrejurări: 1) Când aso­
ciaţia este privită ca ceva absolut desinestătător, 2 ) când este pri­
vită ca o forţă în afară de conţinuturile pe care le leagă, 3 ) când
este privită numai ca un reflex în conştiinţă a raporturilor lumei
externe, 4 ) când este privită ca singura formă de legare între ele
a conţinuturilor conştiinţei.
Când asociaţia este privită ca ceva absolut desinestătător, aşa
cum face asociaţionismul englez, atunci ea devine singurul factor
dinamic în conştiinţă, viaţa psihică se reduce numai la asociaţii,
aşa că totul se uniformizează şi se nivelează în cuprinsul acesteia.
Euil însuşi, forţa ultimă care îşi proectează unitatea în totalul con­
ştiinţei ca şi în cel mai mic conţinut al ei, nu mai are nici o raţiune
de-a fi. Nu-i de mirare deci că Hume neagă existenţa eului cum fac
şi toţi acei ce ajung să stee pe terenul asociaţionismului, de ex.
Ernst Mach. In aceste condiţii gândirea este mecanizată; perde
coloritul personal, perde spontaneitatea care înlocuind asociaţia
este în aceiaş timp negaţia acesteia.
Când asociaţia este privită ca o forţă în afară de conţinutu­
rile pe care le leagă, aşa cum reesă din cele ce se afirmă în margi­
nile asociaţionismujui, atunci prin caracterul de pasivitate impus
astfel conţinuturilor conştiinţei se desfigurează complect natura
acesteia. Conştiinţa nu este un câmp pe întinderea căruia jocul ca­
pricios al câtorva forţe ar determina diferite formaţiuni în masa
elementelor statice. Caracterul activ aii conştiinţei rezidă în caracte­
rul activ al conţinuturilor ei; asociaţia între conţinuturi nu este
ceva care vine din afara lor ci este o radiaţie din sânul lor. Eul,
unitatea conştiinţei, deşi permanente totuş se afirmă prin cuprinsul
trecător al acesteia.
Când asociaţia este privită numai ca un reflex în conştiinţă
al raporturilor lumei externe, atunci iarăşi se comite o eroare ce
poate influenţa profund şi interpretarea gândirei. Asocierile ce se
înfăptuesc între percepţiile, reprezentările obiectelor lumei externe
sunt, în primul loc, reacţiuni. Părţile ce constitue desfăşurarea unui
eveniment, nu s'ar asocia dacă n'am fi fost impresionaţi. Asocierile
indiferente, şi acestea presupun o selecţionare subconştientă sau
chiar inconştientă a aceia ce este mai potrivit cu dispoziţiunea noas-
 Psihologia gândirei 499

tră momentană. Asocierile indiferente înfăptuite prin repeţire şi sus­

ţinute de obişnuinţa izvorâtă din aceasta, presupun la început tot
selecţionarea subconştientă sau inconştientă. D e fapt, trăind ne
proectăm noi în lumea din afară şi numai prin aceasta se poate
spune că şi lumea din afară se proectează în noi. Conştiinţa nu este
oglinda pasivă a lumei externe. E drept, ordinea membrilor unei
asociaţii ni-o impune lumea externă însă numai după ce am reac­
ţionat noi. D e aceia şi gândirea care şi ea, ca şi asociaţia, este o
formă de manifestare a unităţei conştiinţei, este o reacţiune, o re­
acţiune liberă, izvorâtă din propria noastră iniţiativă, după un plan
fixat de această iniţiativă e t c , este un fel de-a reacţiona al con­
ştiinţei asupra aceia ce-i este dat ca obiect.
Când asociaţia este privită ca singura formă de legare între
ele a conţinuturilor conştiinţei atunci, implicit, se desfiinţează na­
tura specială a gândirei şi tot odată se desfiinţează afirmarea in-
dividualităţei prin gândire. E una dintre cele mai elementare cons­
tatări în marginile experienţei interne, c ă asociaţia nu este singura
formă de legare a conţinuturilor conştiinţei. Faptul acesta apare
clar atunci când desfăşurarea unei gândiri este abătută din direcţia
ei datorită vreunei asociaţii întâmplătoare. Monopolizarea pe seama
asociaţiei a legărei conţinuturilor conştiinţei, adecă asociaţionismul
însuşi, are avantajul explicărei dinamismului conştiinţei printr'o
singură acţiune. Această acţiune însă este numai o formă a acţiu-
nei mai adânci, a acţiunei unităţei conştiinţei. E o formă mai peri­
ferică, mai îndepărtată de individualitatea psihică, spre deosebire
de gândire care este o formă mai apropiată de fondul adânc al
acelei acţiuni.

MIHAIL RADULESCU
 ASUPRA NOŢIUNILOR INDIVIDUALE

Cât de neîntemeiată era convingerea lui Kant, că ,,logica de

la Aristoteles încoace n'a trebuit să facă niciun pas înapoi, că până
astăzi n'a putut face nici un pas înainte şi că ea pare deci, după
toată înfăţişarea, a fi încheiată şi desăvârşită", nimic n'o dove­
deşte desigur mai bine ca desvoltarea pe care a luat-o această disci­
plină după el şi în bună parte datorită lui. Nu este fireşte locul
să insistăm aici asupra acestei desvoltări, ca să arătăm ce lucruri
noui s'au descoperit în logică delà Kant încoace. E nevoie însă-
să spunem că logica nu trebue considerată ca o ştiinţă „încheiată
şi desăvârşită", ci ca una care este încă în desfăşurare, că o seamă
de probleme, pe care logica aristotelică nu le prevedea şi, potrivit
structurii ei, nici nu putea să le încapă, au fost rezolvate sau aşteap­
tă şi acum să fie ifiç deslegate. Nu chestiuni de amănunt, subtilităţi
interesante, dar fără prea mare importanţă, ci chestiuni principiale
s'au pus, care au lărgit peste orice aşteptări imperiul! investigaţiilor
logice. E drept că începând mai ales delà Kant, împreună cu între­
bări de pură logică au fost amestecate întrebări care n'aveau nici
o legătură cu logica sau aveau una cu totul secundară, cum au fost
interpretările psihologiste, sociologiste, biologiste şi metafizice ale
logicului, dar o analiză atentă şi geloasă de autonomia logicului
poate, fără prea mari dificultăţi, să separe ceeace este propriu lo­
gic de ceeace a însemnat o denaturare a lui. Iar dacă Im. Kant:
nu s'a dovedit profet în privinţa evoluţiei ilogicei ca ştiinţă,
vorbele iui, că nu e un progres al ştiinţei, ci o schimonosire a eî
atunci când laşi graniţele dintre diferitele ştiinţe să se încalece,
rămân perfect exacte. Căci e un fapt, care nu mai are nevoe să fie
dovedit, că ştiinţele particulare în genere au ajuns la o înfloritoare
desvoltare numai în măsura în care au ştiut, fiecare în parte, să se
izoleze de cele vecine şi să cerceteze cu mijloace proprii obiectul
respectiv.
Problema noţiunilor a avut şi ea să sufere din partea influen­
ţelor nonlogice, în speţă psihologiste, care s'au făcut adânc resim­
ţite. Logicieni de mâna întâi, ca Wundt, B . Erdman, Sigwart, Kiilpe
şi atâţia alţii, atunci când vorbesc de noţiuni, vorbesc de abstrac­
ţie şi abstractizare, căutând să arate mecanismul sufletesc .prin care
se ajunge I a noţiuni generale, fără isă-şi dea seamă că făcând acest
lucru, ei fac psihologie şi nicidecum logică. Descrierea actelor
sufleteşti prin care se realizează noţiuni generale, poate fi o ches­
tiune interesantă, şi este de .fapt, dar ea trebue tratată de ştiinţa
căreea-i aparţine, nu de oricare alta. Am dat acest exemplu, ca să
arătăm cum spirite eminente pot cădea victime ale unei erori de expli­
care, dând unor probleme nişte soluţii pe care disciplina în chestiu­
ne, strict înţeleasă, nu le poate accepta.
Dar în problema noţiunilor este un alt punct nevralgic asupra
căruia intenţionăm să insistăm în studiul de faţă. Mai toate lucră­
rile de iogăcă, acolb unde tratează despre noţiuni, expun structura
logică a noţiunilor caişi când ar fi deia s'ne înţeles că nu există
decât noţiuni generale. Este o idee aproape universal: răspândită că
nota esenţială a noţiunii este generalitatea. Nimeni însă nu şi-a pus
întrebarea: generalitatea aceasta a noţiunilor faţă de cine trebue
înţeueasă? In raport cu cine o noţiune este numită generală? Căci
se admitea din capul locului, fără o cercetare prealabilă, că o no­
ţiune este generală în comparaţie cu lucrurile particulare la care
este raportată şi pentru care ea este valabilă. Dar nu se observa
cu acest priilej că, devreme ce cercetarea se mişca pe un plan pur
formal, nu putea fi subînţeleasă această raportare ca o raportare
la fenomene sau lucruri particulare. Era deci aici o contrazicere
care trebuia să dea de gândit. Corelaţia dintre individual şi gene­
ral nu putea fi înţeleasă, în bună consecvenţă logică, decât în do­
meniu logi'c, iar nu invocând domenii eterogena, pe cel logic pentru
a susţine generalitatea, pe cel real pentru a susţine individualitatea,
spre a ajunge la concluzia finală că. din punct de vedere Ilogic,
nu există decât noţiuni generale. Totuşi logicienii n'au observat
această contrazicere. Ei au continuat să vorbească de noţiuni, în­
ţelegând prin acest termen noţiuni generale, ignorând principiul că
orice noţiune îşi are corelata ei, că prin urmare dacă în logica for­
mală se vorbeşte despre noţiuni generale, tot în ea trebue să se
vorbească şi de noţiuni mdividuaie.
Nu sunt greu de bănuit motivele care au împiedecat pe logi­
cieni să admită existenţa noţiunilor individuale. Cel mai puternic
ar putea fi privit fireşte ca rezidând în teama lor de a nu vorbi
de noţiuni individuale, pentru a nu 4ăsa să se creadă că ei fac psi­
hologie şi nu logică, întru cât noţiunile individuale s a r identifica
şi ar fi tot una după ei cu reprezentairea. Ei ţineau în crupui? acesta
să asigure independenţa logicei faţă de psihologie, sau mai bine
spus să nu trezească impresia că introduc fenomene de natură psi­
hologică în câmpul logicei. Căci chiar şi la ilogicieni. ale căror
opere stau sub influenţe psihologice, se remarca tendinţa, mai mult
sau mai puţin vie, de a l i f i e deosebite cele două discipline, fiindcă,
nu txebue să se uite, cei mai mulţi psihologişti sunt psihologişti fără
să vrea şi fără să ştie. Acest motiv nu putea să fie însă ţinut prea
multă vreme în seamă, în deosebi dacă era posibil să se găsească
un criteriu spre a deosebi noţiunea individuală de reprezentare pe
de o parte, de noţiunea generală pe de altă parte. Şi fapt semnifi­
cativ: introducerea noţiunilor individuale în logică a fost urmarea
nu a unei consecvenţe logice, ci a reflectării asupra ştiinţelor isto­
rice. Deşi o bună parte din logicieni refuză şi astăzi să recunoască
unor astfel de noţiuni o existenţă logică şi aceasta fără temeiu,
după cum sperăm să dovedim.
Era însă un lucru care trebuia să le atragă atenţiunea asupra
noţiunilor individuale cu structura lor deosebită, anume constatarea
făcută de mai mulţi logicieni că nu întotdeauna, aşa cum fusese
recunoscut o bună bucată de vreme, odată cu creşterea sferii unei
noţiuni, se micşorează conţinutul şi odată cu creşterea conţinutului
se micşorează sfera. Acest „raport invers" dintre sferă şi conţinut
nu se dovedea a fi chiar aşa de universal cum se admisese. Este
îmbucurător să reţinem că printre gânditorii cari au arătat că sunt
noţiuni a căror sferă deşi creşte conţinutul lor nu se micşorează
şi a căror conţinut deşi se îmbogăţeşte sfera nu se restrânge, se
află şi logicianul român I. Petrovici. In lucrarea sa „Probleme de
logică" d. I. Petrovici a întrevăzut foarte just că nu la toate no­
ţiunile se întâlneşte valabilitatea „raportului invers". ,„De .fapt,
spune d-sa. principiul suprem al luţmii. în ipoteza că există unul
singur, nu poate fii nici cu sfera restrânsă, ca noţiunile ştiinţelor
complexe, nici cu conţinutul sărac, ca acele ale ştiinţelor simple.
Noţiunea principiului suprem trebueşte neapărat concepută ca avînd
şi sfera mare şi conţinutul bogat, ca având bogăţia conţinutului
în raport direct cu întinderea sferei'*). Prin relevarea faptului că
sunt noţiuni a căror sferă şi conţinut stau în raport direct, d. Pe­
trovici distruge generalitatea, socotită de logicieni universală, a
raportului invers dintre sfera şi conţinutul noţiunilor, ceeace înseam­
nă un lucru foarte important. Căci indicându-se noţiuni, al căror
raport dintre sferă şi conţinut se sustrage teoriilor logice tradiţio­
nale, se punea o problemă dintre cele mai de seamă, cu consecinţe
însemnate, pe care în stadiul de astăzi al cercetărilor nu le putem
încă întrevedea în întregime. Păcat că d. Petrovicii, căruia îi da-
torim contribuţii atât de temeinice în logică, s'a mărginit numai să
pună problema, fără a căuta s'o deslege, fiindcă d-sa ar fi adus,
fără îndoială, lumini noui, îmbogăţind cunoştinţa noastră. Trebue să
recunoaştem că punerea probllejmei este de cele mai multe ori mai
importantă chiar decât rezolvarea ei.

1) E d II. pag. 192.

 Dintre logicienii mai noui E . Goblot a insistat deasemeni în
al său „Trăite de Lggique", apărut în 1918, asupra raporturilor din­
tre sfera şi conţinutul noţiunilbr. Caşi logicianul român, Goblot ă
observat la rândw-i că nu întotdeauna se poate vorbi de un ra­
port invers între sferă şi conţinut, căci sunt noţiuni cari nu se
supun acestui principiu. Ca să pună în evidenţă clară această deo­
sebire, Goblot propune un termen nou: noţiunile a căror sferă şi
conţinut stau în raport invers el le numeşte concepte, iar acelea al
căror conţinut creşte odată cu extinderea sferei, el le numeşte, cu
un termen împrumutat dela Platon, Idei. Deasemeni în ce priveşte
cuprinsul, el întrebuinţează o terminologie adecuată: la concepte
vorbeşte de conotate, iar la idei vorbeşte de comprehensiune. „Dacă
se imaginează o clasificare ierarhică, îmbrăţişând totalitatea fiin­
ţelor, conceptele ei inferioare, speciile ultime, apropiate pe cât po­
sibil de indivizi, vor avea, cu extensiunea cea mai mică, cono tarea
cea mai bogată şi detaliul lor este obiectul întregii ştiinţe omeneşti.
Conceptul ei superior, genul suprem, va fi ideea abstractă de Fiinţă,
1
cel mai întins, dar cel miai sărac din toate conceptele, aşa de vid, că
după anumiţi metafizicieni, ell nu poate fi distins de contrarul său
1
şi că nimic nu diferenţiază fiinţa pură de neantul pur" ) , Când ur­
căm scara sistemului de concepte, cu fiecare treaptă, trebue să
suprimăm o diferenţă, iar scoborând scara, cu fiecare treaptă trebue
să adăugăm o diferenţă. Cu totul altminteri stau lucrurile în ce pri­
veşte sfera şi comprehensiunea: „comprehensiunea creşte şi descreş­
te în acelaşi timp cu extensiunea. De fiecare dată când se urcă o
treaptă a scării, genurilor, termenul mai generali, latribuabil la noi
subiecte, exclude din conotarea lui caracterele diferenţiale ale aces­
tor subiecte şi admite îm comprehensiunea lui toate proprietăţile.
Genul suprem are deci, odată cu extensiunea cea mai vastă, com­
prehensiunea cea mai bogată. Nu mai este conceptul abstract şi vid
de Fiinţă pură, e Ideea de realitate totală, Ideea de univers, îmbră­
ţişând detaliul infinit al lucrurilor, obiect ultim, scop suprem şi
2
dealtfel sigur inaccesibil al ştiinţei umane" ) .
Este desigur importantă această deosebire pe care o face
Goblot între concepte şi idei, pentru ca să releve faptul, pe care
şi alţi gânditori îl remarcaseră înaintea lui, că nu întotdeauna
sfera stă în raport invers cu conţinutul. Socotim însă că Goblot,
care dealtmînteri n'a atins această problemă decât în treacăt, com­
plică terminologia logică fără folos şi o expune lla neînţelegeri
grave, atunci când recurge la termeni încărcaţi de semnificări me­
tafizice, pentru a denumi nişte fenornene.de natură pur logică. De
c e să apelăm la genul suprem, la „Ideea de realitate totală", ca să

1) E. Goblot, T r ă i t e de Logique; ed. 1918, pag. 1 1 4 — 1 1 5 -

2 ) Ibid. ' '
 dovedăm că raportuü dintre sfera şi conţinutul noţiunilor, aşa cum
îl înţelege logica tradiţională, este greşit? De ce să introducem un
termen nou în logică, susceptibil de ambiguităţi, ca acela de idee,
când lucrul nu este necesar?
Noţiunile cu care s'a ocupat aproape exclusiv logica tradi­
ţională au fost cele generale şi tot ceeace ştim noi despre caracte­
rele logice ale noţiunilor sunt caractere ale noţiunilor generale.
Discrepanţa pe care unele noţiuni o au între ele în ceeace priveşte
sfera şi conţinutul lor, depăşeşte însă problema noţiunilor gene­
rale: este o discrepanţă între noţiuni generale şi noţiuni individuale,
un fapt pe oare tratatele de Ilogică îl ignorează aproape în unani­
mitate. Aceasta, din cauză că domneşte teama că noţiunile indivi­
duale s'ar apropia prea mult de reprezentare sau chiar s a r con­
funda cu ea. O teamă care, recunoaştem, este în parte fundată.
Dar numai în parte. S e ştie c ă până ia Kant şi chiar şi după
Kant, noţiunile erau tratate ca un .capitol independent de logică şi
pus înaintea judecăţilor. In astfel de condiţii era fireşte greu să
se găsească un mijloc de a putea deosebi o noţiune individuală de
una generală. Din această pricină mulţi logicieni contimporani, in­
fluenţaţi de desvoltarea vertiginoasă a psihologiei, au introdus atât
la noţiuni cât şi la judecăţi explicări psihologic;, dintre care este
deajuns să pomenim pe aceia cari caută să arate cum cu ajutorul
funcţiunei de abstractizare, se nasc noţiunile. Este vorba de geneza
psihologică a noţiunilor. Dar delà Kant şi datorită lui, mulţi logi­
cieni tratează noţiunea ca un element al judecăţii, o pun în func­
ţie de judecată şi caută s'o înţeleagă cu ajutorul ei. Marele cri-
ticist însuşi susţinuse că noţiunea nu este altceva de cât „pre­
dicat al unor judecăţi posibile" şi ca urmare a acestei revolu­
ţionare concepţii avem recunoscut astăzi ca fundament şi punct
de plecare în logică judecata. Plecând delà judecată şi bazân-
du-ne pe ea putem avea un criteriu sigur ca să distingem o no­
ţiune individuală de una generală, având totodată avantajul c ă
înlăturăm din cale şi tentaţiile psihologiste. Privită ca predicat în '
judecată, se poate lesne contata, când o noţiune este individuală'
sau generală. Dacă o noţiune poate fi pred'cată despre mai multe
subiecte, ea este o noţiune generală; dacă din contră ea nu poate
fi predicată decât despre un singur suidect, atunci ea este fără
discuţie o noţiune individuală. Cum spune şi Goblot: „Generalitatea
unei noţ'uni este posibilitatea unei infinităţi de judecăţi, având ca
1
atribut această n o ţ i u n e " ) . S ă luăm un exemplu: Pământul este
planetă; Marte este planetă: Jupiter este planetă; Saturn este pla­
netă; Neptun este planetă. Noţiunea planetă este generală, fiindcă
ea figurează ca atribut într'un număr indefinit de judecăţi. Dimpo-

n Goblot, iâd.. pag. S7-

 trivă în judecata: Acest filosof este Socmie, Socrate este o noţiune
individuală, fiindcă ea nu .poate fi predicată decât despre un singur
subiect. Deosebind cu ajutorul judecăţii noţiunile individuale de cele
generale, se evită contradicţia de care era vorba la începutul stu­
diului acestuia şi care consta în aceea că generale erau socotite no­
ţiunile, iar individuale fenomenele reale la care noţiunile se raportă.
Deasemeni este evitată primejdia de a confunda noţiunea indivi­
duală cu reprezentarea, fiindcă, cercetarea mişcându-se în domeniu
logic şi pur formal, aici nu poate fi vorba de reprezentare.
Dar stabilirea acestei deosebiri, firească şi necesară, atrage
după sine urmări cu mult mai importante. Dificultăţile de care
am văzut că se loveau logicienii, în privinţa raportului dintre sfera
şi conţinutul noţiunilor, se vădesc a fi uşor de înlăturat, odată ce
s'a admis, alături de noţiunile generale, cele individuale. Sfera şi
conţinutul noţiunilor individuale nu se supun niciodată acelui prin­
cipiu de proporţionaliitate inversă, căci la noţiunile indivduale tot­
deauna pe măsură ce creşte sfera se îmbogăţeşte şi conţinutul, după
cum iarăşi pe măsură ce se îmbogăţeşte cuprinsul se măreşte şi
sfera. Este locul să subliniem că strutura aceasta a noţiunilor in­
dividuale a fost pentru întâia oară energic susţinută de gânditorii
cari s'au ocupat cu tendinţele logice ale ştiinţelor istorice. Rickert,
Dilthey şi Xenopol ocupă în această privinţă primul rang. îndeo­
sebi Rickert dintre ei a formulat clar particularităţile noţiunilor
individuale. S e ştie cum după el scopul cel mai înalt al ştiinţelor
istorice îi formează noţiunile individuale, cum, altminteri spus, ştiin­
ţele istorice nu caută să descopere legi, ci să expună plastic şi viu
evenimente unice şi particulare. Fenomenele acestea individuale,
cu care se ocupă ştiinţele istorice, nu fcrebue înţelese însă ca un
număr nedeterminat de atomi, izolaţi unul de altul sau stând în
nişte raporturi pur externe, formând un fel de haos, ci ştiinţele
istorice le expun ca având raporturi organice unele cu a'tele for­
mând conexuri sistematice, unităţi dominate de un fir central. Şi
toate aceste fapte trecute îşi găsesc expresiunea lor cea mai ade­
cuată în noţiuni individuale, care şi ele formează sisteme. Aşa cum
noţiunile generale formează, toate, un sistem piramidal, — după
imagina lui Platon, — tot aşa noţiunile individuale alcătuesc un
sistem în formă de piramidă, cu un număr indefinit de noţiuni având
o sferă cât mai restrânsă jos şi culminând sus cu o noţiune având
cea mai întinsă sferă posibilă, căci are sub sine întregul sistem
de noţiuni individuale. Şi lucru semnificativ: urcând scara acestui
sistem, nii este nevoe, cum ştim că se întâmplă lucrurile în sistemul
de noţiuni generale, ca la fiecare treaptă să se înlăture o diferenţă
specifică, aşa după cum, atunci când se scoboară scara, nu este ne­
voe să se adauge o astfel de diferenţă. Fiindcă aceste caracteristici
au fost stabilite la noţiuni luate din domeniul istoriei, vom lua şi
noi exemple din acelaş domeniu. Istoria universală, historia verum
gestavum, se împarte în diferite epoci, epoca antică, medievală şi
modernă, pe care le expune ştiinţa istoriei, supunându4e noţiunii
totale de istorie universală. Dar fiecare epocă este expusă cu toate
singularităţile ei, cu toate reliefurile ei particulare. Deasemenea,
fiecare fază a unei astfel de epoci este prezentată cu tot ceeace
are ea propriu, şi tot aşa până la evenimentele cari sunt atât de
puţin însemnate, încât abia mai merită să fie expuse. Când un fapt
istoric este înfăţişat ca făcând parte dintr'o anumită fază, acest
fapt nu pierde prin aceasta nimic din individualitatea lui. El intră
în această fază cu tot ce este în el inefabil. Din această cauză s'a
recomandat să nu se vorbească, în sistemul de noţiuni individuale,
de subordonarea unei noţiuni, ci de integrarea ei, căci la subordo­
nare diferenţele individuale se suprimă, pentru a nu se păstra decât
notele comune, pe când la integrare noţiunea se înglobează în în­
tregul ei, păstrându-şi esenţa proprie. „Revoluţia franceză" este o
noţiune individuală, care se integrează într'o altă noţiune indivi­
duală mai cuprinzătoare, aceea de „epocă modernă". Dar „revolu­
ţia franceză" este ea însăşi constituită dintr'o serie de fenomene
deasemeni individuale. Figura unui Marat, Danton, Robespierre,
întâmplări ca asedierea Bastiliei şi căderea ei, asasinarea lui Ludo­
vic al X V I şi constituirea Comunei, emanciparea lui Tiers-Etat
şi apariţia lui Napoleon, sunt fapte care în tot cursul istoriei nu
s'au întâmplat decât o singură dată şi nu se vor mai repeta a doua
oară. T o a t e aceste fapte nu pierd însă nimic din individualitatea
lor, prin aceia că sunt expuse ca făcând parte din noţiunea indivi­
duală cu o sferă mai întinsă, numită revoluţia franceză. La rândul
lor, fiecare din aceste fenomene constituente ale revoluţiei franceze
pot fi privite ca noţiuni individuale, constituite ele însele din alte
noţiuni individuale. Astfel, asasinarea lui Danton sau Robespierre
este o noţiune individuală totală, căreia i se integrează particular
şi unic toată seria de fapte necesare ce au dus la evenimentul tra­
gic inevitabil. Un lucru deci trebue să reţinem: acela anume că în
sistemul de noţiuni individuale, noţiunile de mai jos nu au întru
nimic un cuprins mai bogat decât noţiunile de mai sus, ci s'ar putea
susţine tocmai contrariul: că o noţiune individuală cu cât este mai
cuprinzătoare cu.atât are un conţinut mai îmbelşugat. Noţiunea de
„revoluţie franceză" are mai multe note decât fiecare mare eve­
niment în parte care i se integrează, după cum fireşte noţiunea in­
dividuală de „epocă modernă" are un număr de note infinit superior
aceleea de „revoluţie franceză".
Nu numai în domeniul ştiinţelor istorice sunt utilizate no­
ţiuni individuale, ci şi în domeniul naturii propriu zise. Când geo­
grafia descrie regiunea Carpaţilor, ea caută să scoată în relief, ală­
turi de însuşirile comune cu alte regiuni asemănătoare, însuşirile par-
 ticulare, proprietăţile deosebitoare pe care le posedă această re­
giune şi care formează oarecum individualitatea ei unică. „Regiu­
nea Carpaţi" este în cazul acesta o noţiune eminamente individuală,
individuală ştiinţifică, — ea fiind rezultatul unei întinse şi apro­
fundate elaborări logice: ..regiunea Carpaţi" apare acum susţinută
şi întemeiată de o serie întreagă de judecăţi, care toate concură
în a o arăta că avem a face cu nişte aspecte 'geografice, cu o climă,
faună şi floră, pe care nu le posedă aidoma nici o altă regiune. Exem­
ple de acestea putem da fără număr, ne mulţumim să mai dăm însă
numai unul: este o ştiinţă nouă, numită selenografía, care urmăreşte
să descrie configuraţia pe care o prezintă luna precum şi să răspundă
la întrebarea dacă pe suprafaţa ei se află vre-o vegetaţie sau nu.
E i bine, pentru această ştiinţă termenul de lună este o noţiune in­
dividuală, fiindcă ea ţinteşte să cunoască tot ceeace formează notele
caracteristice ale acestei noţiuni. Fiecare proprietate descoperită
este o notă nouă ce se adaugă la cuprinsul noţiunei lună. T o t aşa
noţiunea pământ este pentru geografie o noţiune individuală totală,
noţiunea supremă pentru sistemul ei de noţiuni, căreia îi sunt inte­
grate o mulţime de alte noţiuni individuale, cum ar fi cele cinci
continente, mările şi oceanele; fiecare continent, mare şi ocean,
este la rândul său tot o noţiune individuală, şi astfel mai departe,
până la elementele geografice ultime, de care geografia este obli­
gată, ca ştiinţă, să ţină seamă.
Chiar noţiunea despre oare vorbeşte Goblot, aceea de reali­
tate totală sau de univers, este o noţiune individuală. Formând
genul suprem, după acest gânditor, al sistemului de genuri şi specii,
ea deţine în cuprinsul ei, cum spune Goblot însuşi, toate amănun­
tele infinite ale lucrurilor şi constitue „obiectul ultim, scopul suprem
şi de altfel cu siguranţă inaccesibil al ştiinţei umane". Termenul
de realitate totală sau univers nu semnifică un concept general, ci
unul individual prin excelenţă. Atributul: realitate totală, nu poate
fi afirmat decât despre un singur subiect, el nu poate figura ca
predicat într'un număr nesfârşit de judecăţi. Tocmai fiindcă semni­
fică o noţiune individuală, termenul de realitate totală poate ex­
prima detaliile infinite ale existenţei şi poate fi unul din conceptele
cele mai intuitive. Dacă ar fi o noţiune generală, ea ar fi lipsită
aproape cu totul de orice conţinut, ar fi noţiunea cea mai întinsă
ca sferă, dar totodată şi cea mai vidă ca note. Deasemeni, noţiu­
nea de substanţă la Spinoza, aceea de Spirit absolut la Hegel,
sau aceia de Dumnezeu, precum şi aproape toate noţiunile care în
timpurile trecute au jucat un rol eminamente metafizic, sunt noţiuni
pur individuale.
Subordonare şi integrare, părăsirea diferenţelor specifice şi
păstrarea deosebirilor particulare când se urcă treptele sistemelor
de noţiuni, dobândirea de exemplaria şi individualia ca rezultat al
cercetării ştiinţifice, iată caracterele principial deosebite ale celor
două mari sisteme de noţiuni — generale şi individuale. Ele sunt
deopotrivă îndreptăţite în investigarea ştiinţifică, şi formează osa­
tura grupelor de ştiinţe pe care le posedăm. Este de aceea absolut
inexplicabilă opoziţia pe care o întâmpină noţiunile individuale,
când ne gândim că atâtea ştiinţe n'ar exista fără ele sau unele
n'ar putea face nici un pas înainte.
\s Un alt motiv puternic ce stă în calea admiterii noţiunilor
individuale, ?re la bază convingerea că noţiunile individuale, prin
faptul că sunt individuale, au şi o valabilitate restrânsă. — rela­
tivă individuală subiectivă. Cu alte cuvinte, se identifică indivi­
dualul cu subiectivul, pentru a se conchide apoi că noţiunile indi­
viduale nu au nici o valabilitate, că sunt inconstante, trecătoare şi
inutilizabile în interes ştiinţific. O erezie logică, căreea ar trebui
să i se pună odată capăt. Individualul logic nu trebue confundat
cu subiectivul psihologic, valabilitatea individualului logic nu tre­
bue redusă la valabilitatea sau mai bine z:'s la nevalabilitatea su­
biectivului. O noţiune, deşi individuală, poate avea o valabilitate
generală, adică o semnificare şi un sens, obligatorii pentru toţi su­
biecţii c?jre gândesc cu conştiinţă ştiinţifică o asemenea noţiune.
Cu ce drept se conchide că o noţiune, prin aceea că semnifică un
singur fapt sau un fenomen unic, nu este valabilă decât pentru un
singur subiect gânditor? Ce legătură indisolubilă poate exista între
faptul că o noţiune semnifică un fenomen unic şi faptul că are o
valabilitate subiectivă? S e impune deci în mod necesar să verificăm
raporturile, fals stabilite, dintre individualitatea noţiunilor şi vala­
bilitatea lor pretinsă subiectivă, şi să restabilim lucrurile în ade­
vărata lor natură. O noţiune individuală şi anume o noţiune in­
dividuală ştiinţifică, nu atrage neapărat după sine o valabilitate
efemeră. Intre conceptul de noţiune individuală şi acela de vala­
bilitate generală nu este nici o opoziţie şi ele pot sta prin urmare
foarte bine împreună. Dar pentru a le putea gândi împreună, e
nevoe de eforturi mintale: mai întâi, ceeace este cel mai greu lucru,
e nevoe de eforturi mari pentru a distruge asocierea greşită, între­
ţinută de logica tradiţională, dintre noţiunile generale şi valabilita­
tea generală; şi, apoi, de noui eforturi, pentru a sesiza existenţa de
raporturi între noţiunile individuale şi valabilitatea generală.
Noţiunile individuale nu trebue înţelese, cum face W u n d t bună
1
o a r ă ) , c a stadii premergătoare, ca elemente insuficient de desvol-
tate şi .neştiinţifice, din care ar lua naştere noţiunile generale. No­
ţiunile individuale trebuesc concepute drept ceeace sunt ele, adică
elemente egal de îndreptăţite, din punct de vedere teoretic, caşi no­

ii W. Wandt, Logik vierte neubearbeitete Auflage, 1919, vol. I. pag.

101 urm.
ţiunile generale, factori logici având o semnificare şi un rol ştiinţific
nu mai puţin important decât noţiunile generale. Sunt desigur no­
ţiuni individuale care slujesc c a bază noţiunilor generale, din care
şi cu ajutorul cărora se desvoltă acestea din urmă. De aici nu
trebue să se conchidă însă c ă noţiunile individuale nu îndeplinesc
decât o funcţie pregătitoare şi auxiliară, că ele formează materialul
•din care se constitue noţiunile generale. In depozitul preştiinţific
de noţiuni, din care se alimentează necontenit activitatea intelec­
tuală ştiinţifică, există noţiuni atât individuale cât şi generale,
pe care activitatea ştiinţifică le clarifică, le precizează şi le deter­
mină, ridicându-le astfel pe treapta teoretică, făcându-le relevante
din punctul de vedere al veracităţii. Ceeace trebue scos expresiv
în relief este tocmai faptul pe care chiar logicienii ce admit, ca
W u n d t , noţiunile individuale, îl lasă în umbră: că noţiunile indivi­
duale au o valoare ştiinţifică, nu numai preştiinţifică, şi că această
valoare ştiinţifică nu este principial întru nimic mai mică decât
aceia a noţiunilor generale. E o prejudecată dintre cele mai mari,
şi mai grele în consecinţe, convingerea că numai noţiunile generale
duc la adevăruri, că numai generalul poate constitui obiect de ştiin­
ţă, o prejudecată încetăţenită în filosofie şi ştiinţă de Platon şi Aris-
toteles, şi dăinuind până în zilele noastre. De ce să se acorde func­
ţie teoretică numai noţiunilor generale şi nu şi celor individuale?
Iată întrebări, la care oamenii de ştiinţă şi logicienii dominaţi de
convingeri în valabilitatea exclusivă a generalului, n'au dat răs­
punsuri convingătoare. Dovada, cum spune cu foarte multă drep­
1
tate Rlickert ). că interesul ştiinţific faţă de individual este neîn­
dreptăţit, n'a fost încă adusă şi ar trebui însfârşit să fie. când în
-strânsă legătură cu ea stau probleme aşa de importante, cum este
aceea a idealului suprem pe care-l urmăresc ştiinţele. Dovada aceas­
ta, trebue s'o spunem din capul locului, nu va putea fi însă adusă.
Căci aducerea unei asemenea dovezi ar echivala cu tăgăduirea
unor lucruri prea evidente, ar însemna închiderea ochilor pentru a
nu vedea Itomina. Ar trebui să se demonstreze în adevăr că în nici
o judecată nu întâlnim noţiuni individuale, sau că nici o judecată
în care întâlnim noţiuni individuale, nu implică adevăr. Dar acest
lucru nu-i posibil. Iar atâta timp cât logica e privită c a o disciplină
•ce are ca obiect stabilirea condiţiilor formale ale adevărului, ea nu
poate să nu se ocupe cu noţiunile individuale. Altfel ar trebui să se
dea logicei ajlt obiect şi prin urmare altă definiţie, dar în cazul
acesta ea n'ar mai fi o disciplină întreagă, fiindcă nu şi-ar îmbră­
ţişa întregul ei obiect. Atâtea dificultăţi, invonsecvenţe şi contra-

1) H, Rickert, Die Grenzen der naturwissenschaftlichen Begriffsbildung,

B t o e logische Bänteätung in die historischen Wissenschaften. Dritte u. vierte
Auflage, pag. 169.
 dicţii, născute numai pentru că nu se ia în considerare problema
noţiunilor individuale.
Problema aceasta a noţiunilor individuale şi generale este însă
cu mult mai complicată decât pa-re la prima vedere. Căci se pune
acum întrebarea, dacă noţiunile individuale stau sau nu în raporturi
cu cele generale, dacă în cercetarea ştiinţifică ele conlucrează sau
se opun. O problemă asupra căreea oamenii de ştiinţă, şi îndeosebi
logicienii, n'au reflectat deloc, deşi problema comportă o adâncire
cât mai mare. Din cele expuse până acum ar reeşi că cele două
categorii de noţiuni se mişcă în planuri diferite şi în direcţii, dacă
nu cu totul divergente, în orice caz. paralele. Totuşi, lucrurile nu
stau chiar aşa. In activitatea ştiinţifică^ chiar când se urmăreşte ge­
neralul, se recurge adesea la individual, după cum şi atunci când se
1
urmăreşte individualul, se recurge de multe ori la g e n e r a l ) . Este o
întrepătrundere de general şi individual care nu numai că nu poate
fi ignorată, dar trebue subliniată. Ştiinţele pozitive urmăresc, pre­
cum se ştie, toate fără deosebire, stabilirea unor raporturi constante
şi necesare între fenomene, descoperirea de legi universale. Şi cu
toate acestea, obiectul lor de cercetare, domeniul lor special, nu este
şi nu poate fi exprimat decât de o noţiune individuală. Ce este
lumea mişcării, pe care o studiază fizica, privită în totalitatea ei,
decât o lume individuală? Ce este obiectul cosmografiei, privit ca
obiect total de cercetare, decât tot o lume individuală? Raporturile
constante, legile universale şi necesare, sunt în acest înţeles rapor­
turi generale în individual. Individualul este din acest punct de
vedere mai larg, el cuprinde în sine generalul, subordonându-şi-I.
Fiindcă ştiinţele positive au ca scop suprem generalul şi fiindcă
structura lor logică este preponderent generală, stă în natura lor
să nu se poată ridica niciodată până la noţiunea individuală, al
cărei cuprins este de o bogăţie infinită. Ele se opresc totdeauna la
general, deşi se mişcă în individual
S'a remarcat de mult şi se recunoaşte îndeobşte, că noţiunea
care se raportează la domeniul special al fiecărei ştiinţe nu poate
să fie definită, dar nu se indică motivele pentru care acest lucru
nu este posibil. In afară de faptul că o asemenea noţiune formează
pentru sistemul de noţiuni al ştiinţei respective genul suprem, care
nu poate fi definit, fiindcă nu mai are un alt gen deasupra lui,
şi în afară de faptul celalt, că dacă ştiinţa respectivă şi-ar putea
defini din capul locului obiectul, ar însemna că-J cunoaşte şi că nu
mai are nevoe să-Ii cerceteze, mai este un fapt care face această
definiţie imposibilă: anume faptul că această noţiune este o noţiune
individuală. Or, noţiunile individuale nu pot fi definite, ci numai
descrise. Privind obiectul fiecărei ştiinţe positive ca o realitate Tn-

1) Vd. Rickert, op. cit., pag. 181 urm.; 3 3 0 urm.

dividuală, exprimată de o noţiune individuală, avem deci explicaţia
cea mai plauzibilă pentru care un astfel de obiect nu poate fi
definit.
Dar admiterea celor două categorii de noţiuni şi a rolului
pe care-1 au ele în cercetarea ştiinţifică, face posibilă şi înţelegerea
altor probleme. Ştiinţa exactă în genere nu satisface nevoia de cu­
noaştere a omului, cu toate că ea ajunge de multe ori. sprijinită de
metode perfecţionate, la rezultate admirabile. E a nu este numai în
stare să arate cum s'au născut anumite fenomene şi potrivit căror legi
au evoluat ca să ajungă în stadiul de faţă, dar ea este în stare să şi
prevadă cu o exactitate matematică noua lor apariţie. Şi totuşi
ştiinţa aceasta exactă, care descoperă legi şi prevede cu ajutorul
lor evenimente ce se întâmplă aidoma, nu-1 mulţumeşte pe om. De
ce? Care-i cauza acestei nesatisfacţii? Una din marile cauze stă şi
în faptul că ştiinţa exactă, mulţumindu-se să constate raporturi
constante şi uniforme, se menţine în general şi parţial, neputându-se
ridica la total şi individual. Ştiinţa formează nu numai o etapă
în drumul lung şi dificil al cunoaşterii; o etapă utilă şi indispen­
sabilă, care se cere însă continuu depăşită. Spiritul omenesc nu se
simte împăcat decât după ce, cunoscând generalul, a ajuns la indi­
vidualul total care cuprinde acest general. Filosofia are sarcina,
între altele, să sesizeze individualul total şi orice cercetare este
filosofică în măsura în care e capabilă să se ridice la un astfel de
individual. Tendinţa spre intuitiv este o tendinţă adânc înrădă­
cinată în sufletul omului; ea nu poate fi în nici un caz înăbuşită
şi nu se declară împăcată decât când ajunge la intuitivul pe care-1
urmăreşte, la individualitatea obiectului unei ştiinţe, dar mai ales
la marea individualitate a existenţei. Ştiinţa este absolut incapa­
bilă să meargă aşa de departe cu mijloacele ei. Chiar ştiinţele a
căror preocupare esenţială este individualul, nu se pot ridica, ele
singure, la totalul individual al domeniului pe care-1 cercetează,
căci pentru aceasta e nevoe de altă atitudine şi alte metode.
In strânsă legătură cu problematica individualului este o ches­
tiune care trebue lămurită, fiindcă altminteri ea poate da naştere
la grave confuzii. Nu este suficient să se analizeze un fen omen-
singular, pentru a se susţine că cercetarea urmăreşte cunoaşterea
individualului. Astfel şi istoricul, care studiază un fapt, şi chimistul,
care analizează un corp, ambii se ocupă cu câte un singur fenomen.
Şi totuşi preocupările lor sunt diametral opuse. Istoricul studiază
faptul în ceeace el are individual şi unic, pe când chimistul studia­
ză corpul, căutând să observe proprietăţile pe care acesta le are
comune cu toate corpurile similare. Cel dintâi ajunge la concret
şi intuitiv, cel de-al doilea la abstract şi general. De ce? Fiindcă
istoricul urmăreşte individualul, pe când chimistul urmăreşte gene­
ralul. Cel dintâi caută să scoată în relief tot ceeace este propriu şi
 particular faptului, pe când cel de-al doilea priveşte corpul ca pe
:un reprezentant al grupului său şi reţine din analiza sa numai
• comunul şi universalul. Ceeace este hotărâtor prin urmare, atunci
când este vorba de a; se şti dacă într'o cercetare avem a face cu
individualul sau cu generalul, este scopul pe care-1 urmăreşte omul
de ştiinţă. Studierea chiar a aceluiaşi fenomen poate duce Ia rezul­
tate cu totul opuse: sau la individual, sau la general, după interesul
pe care-1 are spiritul. Astfel, sistemul nostru solar poate fi cunoscut
din două puncte de vedere: el poate fi privit, atât în ce priveşte
numărul de corpuri cereşti şi organizarea lor cât şi structura fiecă­
ruia din ele cu particularităţile ei precum şi poziţia pe care o ocupă
în spaţiu, ca un sistem, la fel cu care nu mai există al doilea pe
lume. Dar el poate fi privit în acelaşi timp şi ca un sistem solar
•dintr'o serie nesfârşită de sisteme solare, ca un exemplar egal de
elocvent, capabil să lumineze cunoştinţa noastră asupra naturii tu-
:turor sistemelor solare. In primul caz sistemul solar trebue şi este
.socotit ca ceva absoliut individual, în al doilea caz el trefcue şi este
socotit ca ceva generic, ca un reprezentant tipic, care involvă ca­
racterele comune ale tuturor celorlalte sisteme. Nu este fireşte uşor
de spus care din aceste două preocupări, pentru general şi pentru
individual, este mai utilă, dar este uşor de constatat că amândouă
sunt deopotrivă de inculcate spiritului omenesc, că ele au rădăcini
aşa de puternice, încât nu pot fi înăbuşite sau distruse decât odată
1
«cu spirituî omenesc î n s u ş i ) .

N. B A G D A S A R

1) Problema notiunilor individuale este prea complicată, pentru a putea

îi expusă într'un spaţSu aşa de restrâns, cum este cel de faţă. Nădăjduim s'o pu-
.-nem într'o lucrare mai mare, în legătură şi cu alte probleme, spre a arăta locui
ce-i revine într'un sistem de logică.
 PSIHOLOGIA CLIPEI D E SPAIMA • )

PARTEA DOUA

I. Emoţia spaimei

Siluirea vieţii sufleteşti şi zăpăceala provocată de spaimă, nu:

se datoreşte numai distrugerii cursului normal al reprezentărilor, al.
asociaţiilor şi al celorlalţi factori pomeniţi — aceasta constituind
un element „intelectual", secundar —, ci o deosebită însemnătate,
1
trebue acordată sguduirei afective, emoţiei ). Afectul este aspectul
„subiectiv" al trăirii spaimei şi în clipa aceasta totul îi este subordo­
nat lui. Prin aceasta nu vrem să afirmăm că elementele intelectuale
sunt sau se pot cumva originar despărţi de viaţa afectivă. Dimpo­
trivă. Funcţiunile şi procesele mintale, intelectuale, sunt şi ele tot
funcţiuni afective şi viaţa afectivă este aceea care intervine şi re­
gulează activitatea vieţii mintale. De aceea subordonarea, depen­
denţa de viaţă emoţională este evidentă.
Syndromul emoţional al spaimei nu precede şi nici nu urmea­
ză celui confusional, ci ambele syndrome se declanşează simultan-
ca o unitate biologic-psihică, ele influenţîndu-se şi accentuîndu-se
reciproc, descrescînd însă de maniere diferite, în intensitate şi con­
secinţe. Syndromul confusional durează astfel o clipă doar (durata,
este condiţionată de structura psihică individuală, de nuanţa formu­
lelor emotive cu care individul respectiv reacţionează obişnuit şi de
gradul de prezenţă de spirit), pe cînd cel emoţional, legat de turbu-
rările organice, viscerale, durează mai mult.
Prima treaptă afectivă la spaimă, pare să fie o stare foarte
întunecată, ciudată şi de nedefinit: individul are sentimentul vag al
căderii într'un abis, cu o neînchipuită repeziciune. Este o „cădere în
nimic", în neant; legăturile cu lumea din afară şi chiar cu eul pro­
priu sunt rupte şi ai impresia că eul este împresurat („îmbrobodit")
• ) Vezi partea I în „Revista de Filasofie". No. 2, 1933; p. 217—247.
1) Deşi emoţiile au format obiectul de studiu minuţios al multor psiho­
logi şi fiziologi, totuşi' este dificil de a da o definiţi© exactă şi completai. Unii;
numesc emoţia o stare afectivă „sui generis" (Dumas), iar alţii o definesc prins
desagregarea sensaţiilor de restul conştiinţei şd formarea unui mou eu (James).
 cu un văl semi-întunecat („Am fost ca şi mort"; „Am fost dus cu
totul"; „Am fost complet zăpăcit"). Turburările sentimentului pro­
priu, provoacă un fel de narcoză care prezintă oarecare înrudire
cu acelea provocate la inhalaţiile cu eter. Emoţia suscită o oarecare
inerţie şi trece un anumit timp (,,temps perdu") pînă cînd echilibrul
organic şi psihic se restabileşte; acest timp mort se observă la toate
emoţiile puternice, căci echilibrul nu poate fi imediat restabilit (Du-
mas, 2 9 ) . Acest timp caracterizează chiar acel sentiment vag şi
ciudat al „căderii în nimic". Aci este totuşi necesar să facem men­
ţiunea că „timpul mort" este interpretat de noi, în studiul de faţă,
altfel decît Dumas (Troubles mentaux et troubles nerveux de guer-
re. Paris, Alean. 1919), Devaux şi Logre ( 2 5 ) , e t c . După aceşti
autori, accidentul confusional succede emoţiei violente; între emo­
ţie şi clipa cînd apare confusiunea mintală, este un timp de latenţă
care poate dura ore sau zile. Noi am fost însă înclinaţi să înglobăm
acest timp mort în însăşi „unitatea" emoţională a spaimei, privind
psihozele confusionale sau turburările nervoase ulterioare, drept re­
zultate ale fixării emoţiei. Dumas vorbeşte apoi de psihoze confu­
sionale ca rezultat al unui proces de auto-intoxicare provocat de o
emoţie violentă ; noi însă, am încercat să explicăm prezenţa unui
syndrom confusional al spaimei provocat de siluirea funcţiunilor
mintale (atenţie, memorie, etc.), prin excitaţii violente. Psihoza
confusională este analizată şi în studiul de faţă, socotită însă ca
fiind ulterioară emoţiei originare, putînd dura ore şi zile. Iniţial
rămîne totuşi syndromul confusional, care durează o clipă numai,
cînd conştiinţa înregistrează (abnorm şi siluit, vag şi slab) acea
„cădere în nimic" şi cînd reprezentările se comprimă violent.
Starea psihică particulară descrisă mai sus, provoacă pentru
o clipă un sentiment de plăcere, apoi, străduinţele de restabilire a
1
echilibrului interior, dar mai ales turburările organice ) . fac loc
unui sentiment de neplăcere, care însă nu este nicidecum comun tu­
turor, căci sunt indivizi cu anumite structuri psihice care se simt
bine în asemenea stări şi le „gustă" chiar, ca şi cum s'ar fi întîmplat
ceva rar şi minunat. Se ştie deasemenea că mulţi îşi provoacă arti­
ficial emoţiile, complăcîndu-se în stări iritante- Asemenea atitudini,
care presupun desigur o structură interioară anormală, se pot com­
para cu acea bucurie şi plăcere de a fi trist şi de a suferi (Leidselig-
2
keit) a melancolicilor, după cum observă Krafft-Ebing ) . Spaima

1) Căci emoţia nu poate fi concepută independentă de orice conţinut

visceral.
2) Amintesc şi de masochişti care simt plăcere la durerile fizice pe care
şi le provoacă singuri, sau prin alţii. Masochistul caută suferinţa. Termenul de
masochism a fost creat tot de Krafft-Ebing.
, In general indivizii societăţilor iinferioare caută emoţia c a pe o băutură
care îi grizează şi exaltă (Essertier, 3&, p. 77). Deasemenea, naturile nervoase
-caută emoţiile mai mult decît individul presupus normal.
 ar declanşa astfel şi un sentiment de plăcere, care se acordă per­
fect cu structura psihică a individului, favorizînd acea stare de
quasi-beatitudine de care am pomenit mai sus,
In majoritatea cazurilor însă, se afirmă sentimentul de neplă­
cere şi Revesz ( 1 3 8 ) defineşte chiar spaima ca un efect neplăcut
al unui şoc. Excitaţia atacă eul, îl violentează şi cînd acesta se
vede ameninţat în existenţa lui, reacţionează mai întîi cu un senti­
ment de neplăcere. Chiar simpla schimbare a stării interioare in­
fluenţează neplăcut, căci individul — mai ales acel lipsit de flexi­
bilitate —, se simte bine atunci cînd nu este nevoit să părăsească
starea veche. La aceasta se mai adaugă şi bruscheţa, violenţa cu care
starea nouă vrea să înlocuiască pe cea veche. Este deci un început de
„durere", care împiedică viaţa psiho-biologică să se desfăşoare nor­
mal. Sentimentul de neplăcere mai este legat şi de faptul că afectul
nu.permite apariţia în conştiinţă a reprezentării situaţiei, împiedi-
cînd şi reflecţia- Emoţia se întinde foarte repede în interior şi indi­
vidul pierde libertatea voinţii. S e pare că emoţia împresoară viaţa
de conştiinţă, despărţind-o de lumea din afară şi încordarea din
adîncuri care traduce străduinţa de a se elibera repede şi necesar
de afect, provoacă starea neplăcută. încordarea psihică, numită de
către Zeehandelaav ( 2 0 2 ) , în general, „psihotonie", poate fi consi­
derată ca o încercare subconştientă şi instinctivă de apărare şi eli­
berare de sub influenţa spaimei.
O consecinţă însemnată şi imediată a afectului, este stînje-
nirea vieţii psihice. Impresurarea vieţii de conştiinţă şi pătrunderea
violentă a excitaţiei, naşte sentimentul stînjenirei care împiedică evo­
luarea normală a vieţii conştiente (acţiune inhibitivă). Ach ( 1 ) ,
prin experimente asupra voinţii, a arătat că inhibiţiile psihice pot
fi eliminate (diminuate) prin încordarea voinţii. La spaimă însă,
inhibiţia este greu de evitat, căci intensitatea şi nuanţa specială a
emoţiei, violentează chiar şi voinţa. Imhibiţia influenţează aşa de
puternic, încît opreşte cursul reprezentărilor şi sentimentul de neplă­
cere este accentuat şi de faptul că „ceva" încearcă să dea, cu vio­
lenţă, stărilor de conştiinţă o direcţie străină şi neobişnuită.
Prin calitatea lui, afectul spaimei are un caracter astenic (Kant,
Wundt) şi el inluenţează negativ — fapt bine constatat de Selz
( 1 5 6 ) — r a p i d i t a t e a abstracţiei (la piloţi de pildă, în observarea di­
ficultăţilor de teren), aptitudinea de distribuire a atenţiei, prezenţa
de spirit şi agilitatea.
După sguduirea sentimentului eului, turburările somatice scad
în. intensitate şi odată cu aceasta diminuiază şi intensitatea emoţiei;
atunci individul „îşi revine" şi trăeşte impresia „deşteptării dintr'un
vis greu". Reprezentările asociaţiile şi apercepţiile se ordonă din
nou, „eu" încerc din nou să gîndesc clar şi sentimentul eului revine
treptat (Ludwig* 1 0 8 ) . Procesul de reintrare în normal este con­
diţionat — după Ribot ( 1 3 9 ) — de temperament, repetiţie şi rutină.
Restabilirea urmează de cele mai adeseori necondiţionat şi în mod
natural, căci emoţia este un răspuns şi nu o stare durabilă (Pieron,
133, p. 5 9 ) ; noi am discutat în acest capitol syndromul emoţional
normal, iar de cel anormal, patologic, va fi vorba mai tîrziu.
Emoţia spaimei este una dintre cele mai puternice şi este con­
siderată un afect primar, originar, cel dinţii afect care a apărut la
fiinţele vii (Giessler, 5 3 ) , el raportîndu-se direct, prin excelenţă,
la conservarea individului şi speciei. Spaima ar fi deci o formă
defensivă violentă, care îşi are rădăcinile în instinctul de conservare.
In ceea ce priveşte localizarea emoţiei spaimei), nu putem face afir­
maţii precise ; şocul, criza emoţională, este generală şi structura noa­
stră bio-psihică nu se deosebeşte prea mult de structura primiti­
vului. Diferenţierea organică sau psihică rămîne indiferentă trăirei
spaimei şi emoţia aceasta pare să cuprindă brusc întreaga structură.
Emoţia originară a spaimei a rămas aceeaş dealungul evoluţiei filo
şi ontogenetice. Diferenţierea constă doar în aceea că individul de
mai tîrziu a avut înţelegerea emoţiei, putînd interveni cu reflecţia,
cu factorul deliberativ (mai ales la emoţiile uşoare), cu caracter in-
hibitiv deci. In stare pură, emoţia spaimei dura mai mult la primi­
tiv, pe cînd omul modern o descifrează mai curînd, atenuînd-o ast­
fel. Emoţiile noastre sunt „intelectualizate" şi Ross, Goldie, Allier,
Van Gennep, Durkheim, e t c . cred că societatea primitivă (şi cea
inferioară de astăzi), era prada unei emotivităţi mai vii decît socie­
tatea modernă (Essertier, 3 8 ) .

2. Simptomele fiziologice ale spaimei

Ceea ce sccentuiază inhibiţia, sunt simptomele fiziologice care

însoţesc afectul. Heyer ( 6 7 ) observă ou justeţe că unei alterări în
cursul psihic normal, îi corespunde o modificare în cursul dinamic
fizic, adică o alterare a ceea ce obişnuim să numim ,,funcţiunile"
părţilor din organism. Spaima nu atacă şi nu influenţează negativ
numai eul ca unitate psihică, ci şi eul biologic se resimte cu deose­
bire. Simptomele fiziologice ale spaimei se pot observa şi de aceea
ele au format obiectul unor minuţoase studii. (Simptomele se pot
provoca şi artific-'al, în laborator, căci afectul spaimei pare să fie
singurul — afirmă Lange, 96 — pasibil de experienţe). Astfel Be-
zold şi Danilewsky pe deoparte. Gonty şi Charpentier pe de alta,
au făcut experienţe pentru a vedea modificările survenite în presiu­
nea sîngelui, prin influenţa afectului spaimei. Mai departe, Mosso,
Lehmann şi Weber ( 1 9 3 ) s'au aplicat la amănunţite observaţii şi
experimente, putînd astfel stabili ou exactitate aceste simptome, —
în timp ce explicarea psihologică a spaimei se găseşte încă în stare
ipotetică.
 In domeniul somatic, spaima provoacă o disarmonie a siste­
mului nervos vegetativ şi pe primul plain stau simptomele cardio­
vasculare, ceea ce înseamnă c ă complexul vaso-motoric suferă o
alterare, atrăgînd după sine anumite schimbări. Disarmoniia conduce
adesea, împreună cu cea psihică, la o nevroză de care va fi vorba
mai tîrziu. Noi împărtăşim părerea că inervaţiile sistemului nervos
vegetativ, stau într'o mare măsură sub influenţa proceselor psihice
şi emoţiilor; nu ştim însă cu claritate de ce manieră şi pe cei căi
influenţează emoţiile asupra centrilor vegetativi şi ne rezumăm ca
din observarea schimbărilor corporale, să tragem unele concluzii
şi pentru modificările psihice.
Contrariu unei dilatări a vaselor, care se observă mai ales
la bucurie şi la sentimentul ruşinei, modificările aparatului vaso-
motoric se caracterizează la spaimă (ca şi la tristeţe, amărăciune)
prin constricţia vaselor, Contracţiunea convulsivă a vaselor are, ca
imediată consecinţă, paliditate, fiori, tremurături, palpitaţii sau pa­
ralizia inimii şi sensaţia frigului care, după Lange ( 9 6 ) , se atribue
unei goliri de sînge a pielii, provocată de contracta muşchilor va-

Curba volumului or*

ganelor abdominale

Vo'umut braţului

Redpirajia

Fig. 5 . — (După W e b e r ) .

selor. Respiraţia se o p r e ş t e ' ) , urmînd cîteva inspiraţii adînci. Pul­

sul diminuiază, pentrucă inima bate scurt şi convulsiv; cînd afectul
este prea puternic, activitatea inimei încetează imediat (acestei stări
îi corespunde, poate, acel sentiment vag al căderii în nimic). Volu-

1) După Dvtmas (30, p. 1'5'S). şocul emoţional acţionează prin inter­

mediul creeruluij, asupra centrilor bulbaril, provocînd oprire sau încetinire in
functiunilie acestor centri; de aci, reacţhmi itihib-tlve în ordinea circulatorie şi
respiratorie.
 mul braţului scade, totodată şi acel al organelor abdominale (We­
1
ber, 193) ) . Bezold şi Dariilewsky au putut constata că o spaimă
bruscă provoacă o creştere a presiunii sîngelui în arterele mari,
urmînd modificări muschiulare de la simpla scădere a forţei muş­
chilor, pînă la paralizarea întregului aparat de mişcare, cînd fie­
care mişcare este înăbuşită şi cînd întreg organismul înţepeneşte
(Ludwig, 1 0 8 ) . După clipa de spaimă urmează uneori sudaţie abun­
dentă, plîns convulsiv sau sentimentul ameţelii, aceasta din urmă
fiind provocată de afluxul sîngelui la cap.
Expresiile fiziologice ale spaimei sunt înăscute şi Lehmann
crede că este vorba de o inervare a centrilor motori, care nu mai
pot fi frînaţi, inervarea fiind prea bruscă. Trebue să adăugăm că
aceste modificări corporale sunt în dependenţă de intensitatea ex­
citaţiei şi că ele se observă într'un grad mai puternic numai la
persoanele cu dispoziţiuni psiho-fiziologice speciale.
Paralizarea bruscă a grupelor de muşchi este datorită, după
Wundt ( 2 0 1 ) , unei nemijlocite schimbări a părţilor centrale din
inervaţia motrice, aceasta stînd sub directa influenţă a emoţiei pu­
ternice. Unei excitaţii emoţionale, organismul îi răspunde sau cu o
excitaţie, sau cu o paralizie; totul depinde de intensitatea excitaţiei
primare (Wundt, Dumas). Plecînd delà acest principiu, Wundt
(201 ) deosebeşte afectul astenic de cel stenic; cel dintîi se traduce
prin apariţii inhibitive şi paralizante, pe cînd al doilea se caracteri­
zează prin iritare şi imbold. Spaima este aşa dar un afect astenic
prin excelenţă. Wundt ( 2 0 1 ) mai observă că afectul spaimei nu
durează numai o secundă, ci, prin efectele lui fiziologice, el se re­
simte încă destul timp. In general, emoţiile uşoare sunt tonice pen­
2
tru funcţiunile organice, pe cînd cele puternice sunt depresive ).
In ceea ce priveşte aceste turburări fiziologice. Giessler {53 )
a găsit anumite analogii între spaimă şi vis. Astfel, contracţiunea
vaselor cerebrale este comună, deasemenea diminuarea energiei muş­
chilor voluntari. Mai departe, activitatea apercepţiei este redusă
la unilateralitate atît la spaimă, cit şi în vis. In sfîrşit, în ambele
stări se produc iluzii şi halucinaţii.
Pentru teza noastră, interesează desigur să ştim dacă în trăirea
spaimei afectul este primar, sau dimpotrivă, simptomele fiziologice.

1) Sub influenta unui soc emoţional — un foc de revolver tras la spa­

tele subiectului — , Dwnas ( 3 0 ) a putut să constate experimental că contrac-
ţiunile ritmice ale stomacului scad în (amplitudine şi vitesă.
2 ) P e baza rezultatelor sale experimentale, experimente efectuate asupra
tubului digestiv mai ales, Brunswick ( T h e effects of emoţional stimuli om the
;
gastrointestinal tonus. J. of. comp. Ps., I V , 1 and 3 , 1924. După Dtimas; 3 0 ) ;
a stabilit o lege aproximativă: emoţiile plăcute fac să crească tonus-ul muş­
chilor netezi, în toată lungimea tubului digestiv; iar emoţiile penibile micşo:
rează tonus-ul. • .3
 Este destul de cunoscută concepţia psihologului american James
(75), dar mai ales a doctorului danez Cad Lange ( 9 6 ) , că afectul
nu este decît un rezultat al simţirii simptomelor, rezultatul tradu­
cerii în conştiinţă a acestor simptome. Căci atunci cînd i s ar lua
unui individ speriat de pildă, simptomele corporale, n'ar mai ră-
mîne nimic din afectul spaimei. Bumke se raliază acestei concepţii,
pe cînd Wundt (199, 2 0 0 ) şi Weber ( 1 9 3 ) şi de curînd Wresch-
ner ( 1 9 7 ) , au încercat să arate că primar este afectul. Lehmann
se exprimă vag în această chestiune, crezînd că spaima este sim­
ţirea contracţiunii vaselor. Cam de aceiaş manieră se exprimă şi
Maudsley: „Pasiunea simţită este aspectul subiectiv al comoţiei
1
cerebrale, este trecerea ei dela o bază fizică la conştiinţă" ) . Pe de
altă parte, Stumpf ( 1 7 1 ) a putut că constate la dînsul că tresă­
rirea precede afectului. Noi nu negăm, repetăm, că procesele psi­
hice au asupra celor corporale o apreciabilă influenţă. Aceasta se
întîrriplă însă în procesele normale, cînd viaţa sufletească evoluiază
normal. Noi am stabilit totuşi că spaima este o stare abnormă, con­
ştiinţa fiind siluită. Pentru noi este clar că în clipa de spaimă, in­
dividul nu este conştient de starea sa şi că, de îndată ce echilibrul
a fost restabilit, sunt apercepute mai întîi modificările de inervaţie
vaso-motorică. Este posibil ca afectul să se declanşeze, întîi, însă
conştiinţa pierde legătura cu eul propriu, în timp ce simptomele,
în desfăşurarea lor rapidă, se afirmă cu pregnanţă. Simţirea modi­
ficărilor, precede reprezentarea ce individul şi-ar putea-o forma
despre excitaţie, sau despre întreaga situaţie. Toate acestea sunt
ipoteze numai şi poate că ar fi mai aproape de adevăr afirmaţia că
afectul şi contracţia vaselor au loc simultan şi că afectul este mai
tîrziu înregistrat de conştiinţă. Cea mai acceptabilă pare însă să fie
teza lui Ribot ( 1 3 9 ) , care, respingînd conceptele de cauză şi efect
şi adoptînd formula aristotelică asupra materiei şi formei, înţele-
gînd prin materie faptele somatice şi prin formă starea psihică co­
respunzătoare, -— împărtăşeşte, un punct de vedere unitar, monist,
pledînd pentru simultaneitatea declanşării afectului şi a modifică­
rilor în inervaţie, căci stările de conştiinţă nu pot fi analizate des­
părţite de condiţionările lor fizice. Pentru Stern ( 1 6 7 ) , împărţirea
individului într'o parte fizică şi una psihică, este o abstracţie şi de
multe ori un obstacol; ipoteza că psihicul şi fizicul ar fi obiecte de
cercetare originar separabile, este falsă.
Socotim deci afectul spaimei un proces unitar şi închis, care
se poate diviza însă în două momente. Procesul ar fi următorul: 1)
Conştiinţa percepe impresia ,,ca atare", fără însă ca aceasta să pă­
trundă în centrele aperceptive ale conştiinţii. Percepţia simplă pro­
voacă totuşi afectul, dar despre acesta noi nu avem decît un sen-

1) Pathol. of. Mrnd. 1879 (După Ribot, 1 3 9 ) .

timent vag („căderea în nimic"), sau chiar nici-unul. 2 ) Starea ab­
normă provoacă inervarea sistemului nervos vegetativ; atunci afec­
tul se accentuiază şi numai aşa conştiinţa poate să aibă ştirea unei
simţiri, Pentrucă însă întărirea afectului este condiţionată de simp-
tomele fiziologice, unii cercetători s'au grăbit să afirme că afectul
ar fi secundar; ei au neglijat însă percepţia care, siluită-de impre­
sia vioOenită a fost oprită în procesul ei normal, provocînd prin
aceasta o stare afectivă întunecată. Mărturisim că nici prin aceste
afirmaţii nu este complet lămurită, pentru noi, prioritatea afectului.

PARTEA TREIA

I. Consecinţele spaimei. — Nevroza spaimei

Consecinţele spaimei pot fi: 1) uşoare şi trecătoare, de îndată

ce echilibrul este restabilit, 2 ) grave, conducînd chiar la distruge­
rea totală a individului, sau 3 ) ele se pot traduce sub forma unei
nevroze a spaimei, care poate duna multă vreme.
Grupei dintîi îi aparţin bîlbîiala şi muţenia trecătoare, provo­
cate de paralizarea muschiulatturii organului vorbirei. Secreţia sali­
vară încetează şi gura devine uscată; oprirea bruscă a secreţiei sa­
livare, se datoreşte inhibiţiilor secretarii poliglandufere, provocate
1
de emoţia puternică. (La excitaţiile uşoare avem hipersecreţie) ) .
Violenţa excitaţiei acustice mai vatămă şi organul auzului.
sguduixea nervoasă producînd modificări în labirint, ceea ce con­
duce la degenerarea organelor care facilitează percepţia (Horn,
7 2 ) . Alte consecinţe: plîns şi rîs convulsiv; sensaţii abnorme în
toate membrele; turburări în umblet; intoxicaţii şi vomitări puter­
nice; pierderea poftei de mîncare şi slăbire trecătoare; femeilor care
alăptează li se opreşte secreţia laptelui. Afectul spaimei măreşte şt
1
cantitatea de zahăr în urină (diabetes mellitus) şi Teschenmacher
( 1 7 3 ) descrie un caz de glycosurie acută. Watson şi Hackebusch
( 5 7 ) expdikă aceasta prin produceera adrenalinei, ca efect al emo-
ţiie. Adrenalina liberează zahărul din ficat în mari cantităţi şi con­
secinţa este înmulţirea zahărului în sînge (hyperglycosurie) şi gly-
cosuria. Observaţii analoage asupra hyperglycemiei şi glycosuriel
emoţionale, au fost făcute şi de Buscaino (Sulîa biologia delJa vita
emotiva- Riv. d. Pa toi. nerv. et mentale, 1920), ulterior Iui Cannon,
Sholl şi alţii.
O altă manifestare, foarte frecventă a emoţiei spaimei, este

1) Qumas şi Malloizel au observat la un cîinc înfuriat o creştere" a secre-

tiiJor salivare, gastrice si renale, declarînd c ă expres:ia emoţiilor este poli-glan­
dulară". In genere, sguduirea masivă emoţională provoacă un răspuns pluri-
glandular şi plunmuscular.
 poîyuiria (sau poHakyuria: incontinenţa urinei). Copiii ameninţaţi,
arată dese simptome polyurice (Janet); apoi noaptea, cînd, din pri­
cina unei fabulaţii! neobişnuite, au reprezentări care-i înspăimîntă.
Dumas ( 3 0 ) aminteşte cazul unui prieten foarte emotiv, vecin de
tranşee în răsboi, care, în primele zile, trăda simptome polyurice
la fiecare lovitură de tun. Experienţe emoţionale asupra vesicei,
au fost făcute de Mosso şi Pellacani.
In ceea ce priveşte psihismul, individul reacţionează la spaima
violentă sau prin stupoare, sau prin euforie. Stupoarea se traduce
prin apatie şi printr'o totală indiferenţă şi lipsă de interes pentru
întîmplările din lumea din afară; acesta este rezultatul paralizant
al emoţiei spaimei şi Reichardt ( 1 3 7 ) , amintind de aşa numitul
..stupor" de spaimă descris de Baelz, crede că este vorba de o
absenţă completă şi de o paralizare a activităţii sentimentale. Eufo­
ria este considerată de Sti&rlin ( 1 7 0 ) ca o camuflare a afectului
înăbuşit. Alte simptome ale alterării psihismului sunt neliniştea pa­
sageră, slăbiciunea în concentraţie, depresiune, dezorientare, lipsă
de curaj, ipohondrie, ideea sinuciderii, visuri înspăimîntătoare şi
pierderea conştiinţei. Becher ( 1 0 ) raportează asupra unor cazuri
cînd pierderea conştiânţii a durat mai mult de 24 ore.
Urmări grave ale spaimei sunt cariarea dinţilor, dar mai ales
albirea subită a părului; asemenea cazuri s a u observat (Stierlin)
după catastrofele din sudul Italiei şi Valparajso; Lange ( 9 6 ) atri-
bue aceasta goliri de sînge, bruscă şi intensivă, a pielii. Stieda
( 1 6 9 ) combate aceste păreri, susţinînd că albirea subită a părului
prin dispariţia pigmenţilor înfcr'o singură noapte, nu se întîmplă
niciodată. Spaima mai provoacă fenomenul „vitiligo" şi Hesse ( 6 6 )
a analizat cazul unui individ care a rămas cu pete albe pe figură
de pe urma spaimei. Reichardt ( 1 3 7 ) mai pomeneşte şi de itrticarie,
care apare însă foarte rar. De pe urma spaimei, individul poate avea
chiar psihoze veritabile: după Dommrich, poate surveni Dementia
praecox, iar după Rraepelin accese manice-depresive (Horn). Şi
Redchardt vorbeşte de cazuri foarte rare de amorţire acută cu ca­
racter organic; el însă combate punctul de vedere al lui Dommrich
şi se exprimă categoric nu numai împotriva demenţei precoce ca
efect al emoţiei spaimei, ci şi împotriva posibilităţilor de înrăutăţire
a maladiei de pe urma spaimei.
Consecinţa cea mai gravă a spaimei este însă moartea şi ea
pare să fie datorită ruperii vaselor cerebrale, prin violenta lor con­
tractare (Frobes-); Lange însă, crede că este vorba de o paralizare
a inimii. Cazurile mortale sunt desigur foarte rare şi indivizii com­
plet sănătoşi sunt apăraţi împotriva consecinţelor corporale şi ner­
voase ale spaimei; turburările dispar în foarte scurtă vreme şi fără
multă dificultate.
Spaima mai poate provoca paralizii şi epilepsii, ceea ce tre-
 bue menţionat însă, este faptul că un număr mare de indivizi au o
asemenea structură, încît la impresii puternice din afară răspund
cu turburări nervoase care conduc la acea maladie numită nevroza
spaimei, ea fiind atribuită disarmoniei sistemului nervos vegetativ.
Noi a afirmat că spaima este forma defensivă a instinctului de
m

conservare; nevroza însă, este tocmai partea destructiva, patologică

a spaimei obişnuite, căreia i se ia aspectul de protectoare a indi­
vidului, devenindu-i dăunătoare.
Prin nevroză se înţelege maladia funcţională a sistemului ner­
vos şi pentrucă la spaimă avem o cauză psihică, vom vorbi astfel
de o nevroză psihogenă a spaimei. Gaupp (49,50) înţelege prin
nevroza spaimei un complex psihogen de simptome corporale şi psi­
hice, caracterizat printr'o puternică întipărire, fixare a efectelor
spaimei. In cazul cînd presupunem că afectul este primar şi că su­
fletul şi corpul sunt sub influenţa unei emoţii, atunci trebue să vor­
bim despre o nevroză emoţională a spaimei. Nevroza spaimei conşti-
tue syndromul emoţional patologic: simptomele emoţionale, exage­
rate de constituţia emotivă, se fixează şi se continuă în psihoză, în
nevroză. Essertier ( 3 8 ) o numeşte „emoţie morbidă", turburare
emotivă rămasă în conştiinţă, căci individul nu s'a putut degaja
cu uşurinţă de afectul originar.
După Horn ( 7 2 ) , nevroza spaimei este o exaltare generală,
după Rumpf ( 1 4 3 ) o puternică alterare psihică, iar după Frobes
( 4 6 ) o creştere a efectelor sguduirii psihice violente şi caracterele
acestei nevroze sunt turburările psihice, tulburările în respiraţie-in-
.spiraţie, în aparatul digestiv şi în cel urogenital.
Gaupp ( 5 0 ) a observat la .indivizii suferind de această nevro­
ză, o tremurătură a corpului întreg sau numai a unor părţi, apoi
toate formele posibile de astasie şi aba sie, anomalii în ţinuta corpu­
lui, surzenie,, muţenie sau bîlbîială. Horn ( 7 3 ) a putut constata tur­
burări. constante în puls şi în presiunea sistolică şi diastolică a sîn-
gelui. Alţi cercetători au mai observat albúmina în urină. Iritarea
sistemului nervos conduce la insomnie de lungă durată, sau somn cu
vise înspăimîntătoare; apoi, afluxul sîngelui la cap şi sudaţie abun­
dentă continuă, S'a mai observat greaţă, lipsa apetitului şi slăbire,
căderea părului, turburări menstruale la femei şi de potentă la băr­
baţi, ameţeală trecătoare şi sufocare, iritare continuă, lipsă de linişte
şi crize isterice. După Reichardt ( 1 3 7 ) , simptomele psihozei acute
de spaimă amintesc stările nebuloase epáeptoide şi isterice (acţiuni
fără scop, comportament copilăresc şi lipsit de sens, fugă instinc­
tivă, zăpăceală euforică, iluzii acustice frecvente, simptome cata-
tanice şi stupor); aceste simptome nu trebuesc însă identificate sau
confundate cu însăşi isteria. Ceea ce manifestările isteriei au comun
cu consecinţele psihice ale spaimei, este înclinarea conştiinţei către
dedublare (Bonhoeffer).
 Mai departe, s a u observat dispoziţii ipohondrice, descurajare,
desgust de viaţă, dar mai ales sentimente de frică. Acestea par să
constitue o nevroză a fricei (nu în concepţie freudiană), o neuras­
tenie emotiv-traumatică („Eisenbahnfurcht", „railway spine", „rail-
way brain"); Stierlin ( 1 7 0 ) , Rumpf ( 1 4 3 ) şi Reichardt ( 1 3 7 ) , so­
cotesc afectul amintirii catastrofei ca element central constitutiv al
maladiei. Reichardt vede în aceasta, teama individului că un nou ac­
cident i se poate întîmpla; din aceste motive, el evită o bucată de
vreme, utilizarea mijlocului de locomoţie care i-a pricinuit acciden­
tul. Noi credem că un individ care a trăit spaima în urma unui ac­
cident, se găseşte,,sensibilisat'' în ceea ce priveşte un nou accident,
cel puţin pentru o anumită perioadă de timp. D e aci, evitarea lo­
cului catastrofei, a mijlocului de locomoţie, sau a materialului (din
fabrici de pildă) care i-a provocat în prima linie spaima şi apoi ac­
cidentul. Sensibilisarea aceasta persistă şi creşte, sau diminuiază
pînă la dispariţie, conform structurei psiho-biologice a individului
respectiv.
La nevroza spaimei s'a mai observat o îngreuiare a percepţiei
şi a prelucrării materialului de impresii, o lipsă completă de pri­
cepere (imediată), inaptitudinea gîndirii şi apatie. In stările apa­
tice, Stierlin vede un afect subconştient care n'a dispărut complet.
D e aceea el pune întrebarea dacă afectul se stinge totdeauna com­
plet, sau dacă nu cumva este înăbuşit şi camuflat sub o atitudine
euforică sau liniştită; încercările nouă ale afectului de a evolua în
întregime constitue, după Stierlin, insomnia acută. Apoi, la indivizii
cu constituţiuni specifice, efectele spaimei nu sunt imediat manifes­
tate, nu sunt trăite chiar în clipa respectivă. Individul care a su­
ferit accidentul, nu arată de Ioc spaimă, îşi continuă liniştit, cîtva
timp, ocupaţiile şi nu are fobia locului sau materialului în legătură
cu accidentul. Ceva mai tîrziu însă, individul are deodată crize vio­
lente, reacţiuni specifice emoţionale, pierderi dese de conştiinţă, vi­
suri terifiante, nelinişte, — însfîrşit toate simptomele nevrozei spai­
mei. Indrăsnesc să afirm — cu rezervele cuvenite — că, în aseme­
nea cazuri, efectele spaimei se cristalizează automat în subconştient
(înainte de a fi apărut în pragul conştiinţei), fixîndu-se într'un colţ
obscur al vieţii sufleteşti, sub formă de latenţe, de predispoziţii care
1
isbucnesc odată cu violenţă. Voivenel ) citează un exemplu exce­
lent de emoţie brusc refulată; în timpul unui bombardament viu, un
ofiţer nu şi-a pierdut surîsul şi nici nu i-a scăpat pipa dintre dinţi,
deşi un obuz a distrus sub ochii lui o parte din adăpostul său. Seara
însă, ofiţerul avea insomnie, crize terifiante, coşmarul că este sdro-

1) Annales médico-psychologiques, mars 1917, p. 2 9 3 (Citât dupa Wallon,

192. p. 1 5 8 ) .
bit -de un obuz, stări acute de nelinişte, e t c , trebuind, în cele din
urmă, să fie evacuat.
Atît timp cit durează nevroza spaimei, individul respectiv
nu-şi mai poate relua activitatea obişnuită; el nu mai este în stare
să continue corect lucrul, deşi munca este cel mai bun remediu în
lupta contra nevrozei. In alte cazuri, individul nu-şi mai poate exer­
cita profesiunea veche şi este silit să-şi caute o nouă ocupaţie.
Nevroza spaimei este. după Horn ( 7 2 ) _ mai frecventă la femei
decît la bărbaţi.
Efectele nevrozei spaimei dispar în cîteva luni, însă la pa­
cienţii cu tuirburări de un grad înalt dar mai ales cu o accentuată
predispoziţie endogenă, nevroza poate dura şi 5 ani (Horn, Rumpf),
:
Structura ps lhică joacă aşa dar un rol hotărîtor şi din procentul
celor nevindecaţi (cam 1 C°/o), fac parte acei indivizi care, înainte de
accident, au arătat dispoziţii nervoase şi anumite maladii: arterio-
scleroză, boală de inimă, sifilis, etc. (Rumpf, 1 4 3 ) , La individul cu
o constituţie normală, emoţia spaimei violenie provoacă manifesta-
ţiuni psihopatice care se traduc mai ales sub forma confuziei mintale.
La individul predispus însă, aceste manifestaţiuni împrumută seme-
iologia hiperemotivităţii constituţionale.
Paralei cu nevroza spaimei se mai vorbeşte de o „nevroză a ac­
cidentelor"; aceste două nevroze nu se deosebesc, pentrucă evoluţia
şi consecinţele lor sunt acekaş.

PARTEA PATRA

Reacţiunea în starea de spaimă

I. Rolul instinctului

Din toate cele spuse mai sus, reiese clar că individui trăeşte.
Ia întîmplarea pe oare o numim accident, două momente însemnate:
a ) clipa de spaimă, în care nu se întreprinde nimic, individul ră-
mînînd pasiv şi b ) evitarea accidentului (luarea măsurilor eficace)
care, după concepţia noastră, are loc după clipa de spaimă. Momen­
tul evitării accidentului are, la rîndul lui, trei faze: 1) sensaţîa vi-
suală (obiectul reprezentînd primejdia), devine conştientă (percep­
ţie-apercepţie); 2 ) reprezentarea primejdiei declanşează hotărîrea
de a reacţiona; 3 ) reacţiunea propriu-zisă. Punctele 1 şi 2 sunt mo­
mente intelectuale, iar al treilea depinde, după cum vom încerca să
arătăm, de motricitatea individului şi de instinct. Adăugăm că fie­
care fază fiecare moment, cere un timp anumit care se diferenţiază
după indivizi.
 Nu orice primejdie provoacă spaima (după cum nu orice acci­
dent are spaima drept cauză; distracţia, neglijenţa, e t c , sunt şi ele
cauze de accidente). Persoanele cu prezenţă de spirit prind la timp
situaţia, execută mişcări adequate şi evită nu numai primejdia, ci
şi spaima. De îndată însă ce întâmplarea neaşteptată survine şi de
îndată ce individul este sub influenţa emoţiei puternice, el nu mai
reacţionează prin reflecţie, ci mecanic şi mai ales pe căi simple bio­
logice, adică instinctiv. Reacţiunea este instinctivă, pentrucă proce­
sul! este fiziologic. „Excitaţia provoacă îngrămădirea unui număr
de iritaţii nervoase coordanate şi centrifugale, spre organul moto­
rie" {Morgan, 123, p. 2 3 1 ) . Avem deci o reacţiune nemijlocită, pro­
vocată prin declanşarea automată şi directă a organelor motorice.
Reacţiunea instinctivă odată declanşată de o excitaţie violentă, in­
dividul nu-i mai poate schimba sau devia prea uşor direcţia şi sensul
iniţial (aceasta se poate întâmpla în caz-urile unor exciteţii măi puţin
violente şi la persoane cu anumite constituţiuni), deşi, o clipă după
declanşare („clipa" aceasta se poate transforma totuşi într'o lungă
durată; totul este condiţionat de natura excitaţiei, de formula reac­
ţiei instinctive şi de structura temperamentală), conştiinţa furnizea­
ză individujui şi alte posibilităţi de reacţiune. Individul este însă
incapabil să se împotrivească pornirei, impulsului originar — mai
ales cînd syndromul emoţional este puternic —, iar conştiinţa se
mărgineşte doar în coordonarea mai precisă (dacă aceasta se mai
poate) şi mai eficace a reacţiunilor motrice parţiale.
Reacţiunea instinctivă este desigur însoţită de o stare afec­
tivă specială, căci aceeaş excitaţie poate declanşa simultan atât iri-
taţia motorică coordonată, cît şi pe cea viscerală coordonată (inimă,
plâmîni, intenstine, piele. e t c ) . In întregul proces al reacţiunei, nu­
mai începutul, declanşarea este instinctivă; restiul se traduce în
afect, emoţie, care rămâne însă sub impresia dominantă a originei
puternic instinctive (mai ales în cazul excitaţiei violente). In clipa
de spaimă reacţiunea începe aşa dar instinctiv, prin excelenţă moto­
rie (sau prin paralizie momentană), pentru a se prelungi şi termina
visceral, emoţionali. Pieton (133, p. 5 6 ) chiiar numeşte emoţia „un
instinct visceral". Apoi, uneori suntem înclinaţi să credem că însăşi
spaima este un instinct. In orice caz, nu se pot nega raporturile
foarte strînse între emoţie şi instinct, iar McDougall a desemnat
•emoţia ca un aspect afectiv al instinctului.
Reacţiunea originară instinctivă, poate fi raportată la instinc­
tul de conservare al speciei, iar prelungirea ei visceral-emoţională
(în care, unecri, conştiinţa poate interveni de o manieră oarecare:
•coordonare mai eficace, e t c ) . o punem în legătură cu instinctul
individual de conservare. Pentru Morgan ( 1 2 3 ) . atît elementele
instinctive, cit şi cele afective sunt înăscute şi au aceeaş natură, ele
1
făcînd parte din grupa impulsurilor centripetale ).
Din toate aceste puncte de vedere expuse pînă aci, afirmaţia
lui Tramm ( 1 8 3 ) că în momentul primejdiei individul reflectează
ceea ce el are de făcut, apare foarte ciudată. Widmer crede chiar
că cele mai multe accidente se datoresc tocmai faptului că individul,
în loc să lase joc liber mecanismului înăscut al mişcărilor, încearcă
să întîmpine conştient primejdia; „asemenea indivizi sunt nevropaţi
(în ceea ce priveşte accidentele) cu mult înainte de a surveni acci­
dentul" (după Lipmann, 1 0 1 ) . Lipmann arată mai departe că starea
afectivă în faţa primejdiei, conduce tocmai la excluderea reflecţiei
liniştite şi că ea provoacă reacţiunea instinctivă înăscută. Acest mod
de reacţiune se datoreşte desigur emoţiei violente, iar McDougall
vede în procesul emoţional, motivul tuturor atitudinilor instinctive.
Spaima este un afect prin excelenţă şi un afect — oricare ar
fi — împiedică, în genere, reflecţia; căci cum s'ar mai deosebi afec­
tele şi pasiunile de sentimente simple? Kant ( 7 9 ) accentuiază că
nu intensitatea unui anumit sentiment caracterizează starea afec­
tivă, ci tocmai lipsa reflecţiei, imposibilitatea în care se găseşte
individul de a compara starea afectivă nouă cu celelalte sentimente
(sau cu suma lor). In clipa spaimei violente, nu mai poate fi vorba
de premeditare, de reacţiune premeditată sau voită, pentrucă ea
este instinctivă; răspunsul imediat este un impuls înăscut.
După concepţia noastră, nu avem în clipa de spaimă nici-o
acţiune în sensul unei reacţiuni potrivite scopului. Individul tresare
şi zăpăceala trece mai repede sau mai încet, după intensitatea impre­
siei, dar mai ales după structura psihică a fiecăruia. Odată cu tre­
sărirea, survine sau paralizarea, sau mişcări'greşite atribuite stării
2
de z ă p ă c e a l ă ) , sau individul face gesturi scurte şi impulsive de

1) Chiar conducătorul de vehicul, cu aptitudini bine precizate, conduce

conform temperamentului şi instinctului. j.Der gute Fahrer führt triebartig, sofort
und ohne Hemmung sowie bedenkfrei, richtig und kräftig alle zweckentsprechen­
den Bewegungen aus wie er auch triebartig die Sachlage' intellektuell meistert"
(Moede, 121 p. 3 8 4 ) .
2 ) In cazurile de spaimă violentă), excitaţia emoţională nu se mai des­
carcă pe căi obişnuite, ci utilizează Căi străine, provocînd astfel reacţiuni func­
ţionale incoherente. ataxie respiratorie, circulatorie si musculară, desordine se-
cretorie şi motrice. (Aşa se poate explica de ce un şofeur înspăimîntat, de pildă,
apasă greşit pe pedală, smulgînd violent automobilul înainte, în loc să oprească
vehiculul; desordinea motrice conduce la reacţiuni inadecvate). In teoria sa
asupra iradiatiunii emoţionale, L&pique încearcă să explice aceasta prin aceea
că influenţa nervoasă se transmite celor mai heterochroni neuroni şi depă­
şeşte, într'o măsură oarecare, terminaţiuniile definite prin homochronisme (Dumas,
3 0 ) . Wundt (201, p. 4 3 5 ) , explică reacţiunle greşite prin aceea c ă excitaţia
nu este apercepută înainte, ci după declanşarea impulsului motor. Aceste pro­
cese, precum şi reacţiunile pripite;, sunt frecvente la tipurile de reacţiune mus­
culară; tipurile sensoriale nu greşesc.
apărare: apărarea capului cu mîinile, acoperirea pieptului, o mişcare,
violentă de retragere cu tot corpul, e t c . Aceste mişcări îşi au ori­
gina în instinctul de conservare, care se actualizează atunci cînd
individul este ameninţat. Tresărirea şi mişcările instinctive de apă­
rare pot însă lipsi cu totul cînd, de pildă, o puternică impresie acus­
tică a cărei origină rămîne necunoscută, declanşează afectul spai­
mei şi simptomele corporale, iar pentrucă motivul este ignorat, totul
se traduce numai printr'o uşoară confuzie mintală. Reacţiunea, în
sensul stăpînirii situaţiei, urmează abia o clipă mai tîrziu şi anume
sau cu prezenţă de spirit, sau neadequat, sau chiar de loc, aceasta,
din pricina paraliziei psihice şi fizice. „Prezenţă de spirit" nu în­
seamnă însă aci reflecţie, ci individul reacţionează cu mişcări juste,
în virtutea exerciţiului, a deselor repetări ale mişcărilor, pînă cînd.
ele au devenit mecanice. Reflecţia cere timp şi în momentul primej­
diei tocmai repeziciunea mişcării joacă rolul hotăritor. Mecankizarea
mişcărilor nu este decît o. adaptare perfectă şi q„asi-definitivă a
lor la structura psihică. Afară de aceasta, în situaţii primejdioase
şi mai ales la trăirea spaimei, nu poate fi vorba de reacţiuni senso-
riale, care depind de înţelegerea clară a excitaţiei, ci de reacţiuni
muşchiulare care închid în ele nuanţa nemijlocitului şi care sunt în
strînsă legătură cu motricitatea generală, cu temperamentul indi­
1
vidului ) , Noi am văzut că indivizii care în stare de spaimă încear­
că să reacţioneze conştient, provoacă deseori accidente, căci inten­
ţia de a prinde clar excitaţia, cere mult mai mult timp decît reac­
ţiunea muşchiulară directă. Este deasemenea destul de cunoscut
postulatul psihologiei că timpul reacţiunii sensoriale este mai lung
decît.timpul reacţiunii muşchiulare. Afară de acestea, cînd excitan­
tul este foarte puternic şi impresia violentă,. atunci se observă o
deviere de la coeficientul constant al duratei reacţiunei. Totul de­
pinde însă de tipul de reacţiune. Tipul sensorial va prelungi reac­
ţiunea şi Wundt ( 2 0 1 , p. 4 3 0 ) atribue aceasta afectului spaimei,,
caire declanşează un fenomen inhibitiv. care, la rîndul lui, .pro­
voacă turburări în coordonarea mişcărilor. ,,La reacţiunile senso­
riale .afectul spaimei este primar, aşa că acesta împiedică apariţia
reacţiunei ; la reacţiunile. musculare se declanşează, probabil mai
întîi impulsul motor, aşa că afectul spaimei nu mai poate exercita
nici-o influenţă asupra acestuia". Calitatea reacţiunilor, mai este
condiţionată şi de frecvenţa trăirilor violente. Situaţiile primejdioase
şi stările de spaimă sunt rare şi sunt legate de posibilitatea acciden­
telor; de aceea, mişcările necesare evitării sau diminuării conse-

1) E s t e adevărat că reatiunea musculară este mai rapidă, totuşi ea poate

fi ineficace, greşităi L a asemenea reacţiuni, erorile sunt şi mai frecvente atunci
cînd înainte de a reacţiona, este necesară o discriminare între diferitele excitaţii,
care se prezintă individului.
 I.—M. Nestor

cinţelor catastrofei, nu sunt exercitate de către toţi indivizii, aşa că

cei mai mulţi reacţionează instinctiv. Trăirea spaimei actualizează
forţele obscure ale individului, forţe strîns legate de instinctul de
conservare. In starea de spaimă, expresia şi coordonarea mişcărilor
nu mai sunt subordonate voinţei, ci acţiunea instinctivă este o ati­
tudine, un răspuns imediat al eului biologic atunci cînd acesta se
vede turburat în evoluarea lui normală de către excitaţia violentă.
Aşa dar conştiinţa nu are aci nici-un rol activ şi procesele voluntare
.se schiţează numai atunci cînd individul cu prezenţă de spirit a prins
situaţia înainte sau după clipa de spaimă şi atunci centre'e supe­
rioare dau ordine. Prezenţă de spirit au însă foarte puţini, majo­
ritatea pămîntenilor fiind alcătuită din indivizi ,,mijlocii", la care
forţele naturale ale vieţii interioare au, de cele mai multe ori, con­
ducerea. Viaţa intelectuală, cu legile şi cu natura ei inhibitivă, se
suprapune ceva mai tîrziu, ca un văl subţire peste vjaţa biologică.
In starea de spaimă şi în general cînd eul se vede ameninţat, el se
-apără conform legilor sale naturale, simple şi directe, fără vre-un
amestec al conştiinţei.
Instinct înseamnă însă aci ceva obscur şi primar, care declan­
şează anumite posibilităţi; acestea se structurează, se direcţionează
şi se exteriorizează în confoimitate cu legile motricitatii individului;
omul mijlociu reacţionează, aşa dar. după cum îi dictează motri­
citatea lui.

2. Motricitate, temperament, timp de reacţie.

Acţiunea instinctivă în starea de spaimă, este un răspuns ge-

^neral, o apărare naturală, spontană şi necesară contra atacurilor
neprevăzute din lumea din afară care ameninţă eul. Noi am vorbit
"însă şi de acţiuni prudente, cu prezenţă de spirit, din partea individ
zilor cu apreciabilă flexibilitate interioară. Acestora nu li se mai
poate cere o reacţiune ..mijlocie", ci una corectată şi adequată, la
executarea căreia a contribuit într'o mică măsură şi reflecţia. E a
însă rămîne pe un plan secundar, căci în clipa primejdiei nu intere­
sează ,,ce" am de făcut, ci întrebarea este „cum" voi executa ac­
ţiunea hotărîtă de centrele superioare. Este d a r că nu ajunge să iei
•o hotărîre, ci ceea ce interesează este cum voi realiza hotărîrea. La
acţiunile cu sînge rece nu mai găsim forţa instinctului, conştiinţa
finid de data aceasta activă. Ceea ce decide însă coordonarea re­
pede şi adequată şi executarea quasi-nemijlocită a acţiunii, este
tocmai motricitatea. In clipa primejdiei, procesul ar fi următorul: 1)
perceperea excitaţiei, 2 ) înţelegerea situaţiei, 3 ) reacţiunea. Punc­
t e l e 1 şi 2 aparţin conştiimţii, iar cel de al treilea îl atribuim mo­
tricitatii.
Prin motricitate noi înţelegem apariţia, evoluarea, dar mai
 ales modul de structurare şi exprimare aii proceselor psiho-biologice.
Fiecare proces este o unitate care rezultă din pregătiri anterioare
(percepţie, apercepţie, etc.), iar maniera, timpul cristalizării defi­
nitive şi evoluarea procesului prezintă diferenţe dela individ la in­
divid. Procesele interioare se constitue pentru a subordona lor lumea
din afară, a se adapta ei, şi în special pentru a întîmpina adequat
impresiile externe: Oseretzky (129, p. 3 9 ) numeşte aptitudine mo­
trice „însuşirea sferelor psiho-motorii de a se adapta situaţiilor"
nouă". Individul nu poate reacţiona repede dacă ritmul său psihic
(tempo) nu permite accelerare; de asemenea, el nu poate reacţiona:
lent, dacă structura interioară sileşte la un ritm rapid, ritm care,
după Piorkowski ( 1 2 8 ) şi alţii, nu este ceva cîştigat, ci înăscut..
Noi punem ritmul în directă legătură cu temperamentul. In clipa
de spaimă, nesigur ca reacţiune justă, ca declanşare corectă a mo­
tricitatii, apare acel „tip de insuficienţă frontală" (analizat de Gu-
rewitsch, 5 6 ) care, deşi dispune de o mobilitate extraordinară în
mişcări, este totuşi incapabil să şi le coordoneze în vederea unui
scop precis, nu este adică în stare să elaboreze „formule de mişcări".
Gurewitsch vede sărăcia acestor formule în leziuni, sau într'o insu­
ficientă desvoltare a sistemelor superioare frontal-motrice.
Pentru noi este de asemenea clar că motricitatea stă în strînsă .
legătură cu temperamentul; acesta pare să fie fermentul care închide
posibilităţile de a actualiza forţe ascunse şi de a le îndrepta în di­
recţii anumite. Temperamentul furnizează impulsurile pentru ac­
ţiune (Peters, 132) şi motricitatea este modul prin care aceste ac­
ţiuni şi direcţii se afirmă, se încheagă şi se exteriorizează, în deplină:
corespondenţă cu impresiile lumii din afară. După rolul lor, tem-
peramentui şi motricitatea sunt numai două aspecte ale aceleiaş
unităţi: eul biologic. Se mai vorbeşte şi despre „psiho-motiJitate" şi
.jritm psihic" (tempo); acestea nu sunt însă decît aspecte ale tem­
peramentului, dacă nu cumva aceste expresii îl vizează chiar pe
dînsul. A demonstra că temperamentul este humoral condiţionat
de gfandele cu secreţiune internă, după cum afirmă între alţii
Kretscfener ( 8 8 ) , Ewald ( 4 0 ) , Berman şi alţii, — nu cade în sarcina..
1
noastră ) .
Noi nu negăm semnificaţia generală a temperamentului, prin
care se înţelege totalitatea reacţiunilor individuale dictate de acti­
vitatea sentimentală şi voluntară (Kant, 79, Ach. 1 ) . ci adăugăm
doar că în starea de spaimă se actualizează numai partea primitivă
şi biologică a temperamentului.
In momentul primejdiei, individul reacţionează aşa dar con­
form însuşirilor sale temperamentale. Foarte caracteristic este fap-

1) O expunere sistematică a diverselor teorii asupra temperamentului o*

imee Dimitrie Todoranu: Psihologia temperamentului. Cluj 1932.
 tul că cercetătorii care s a u ocupat cu psihologia accidentelor, au
neglijat tocmai latura temperamentului şi pentrucă au dat o deose­
bită însemnătate aspectului intelectual (puterea de hotărîre, acti­
vitatea gîndirii, e t c ) , s'au elaborat nenumărate metode pentru exa­
minarea inteligenţii. In multe profesiuni, dar mai ales în aceea a
conducătorului de vehicul, inteligenţa este însă un factor secundar,
toată însemnătatea avînd-o temperamentul. Am amintit deja că
spaima afectează grav gîndirea, o încetineşte şi o paralizează şi că
în momentele de primejdie reflecţia este subordoantă temperamen­
tului. Din punct de vedere filogenetic, sentimentele şi instinctele
sunt conţinuturi şi funcţiuni mai vechi, exercitînd o puternică şi con­
tinuă influenţă asupra inteligenţii; iar aceasta, nu poate avea decît o
nestatornică înrîurire asupra vieţii instinctelor şi sentimentelor
(Ewald, 4 0 ) . Prin structurile temperamentale şi prin atitudinile ins­
tinctive, noi ne găsim deja adaptaţi, noi avem răspunssuri (reac-
ţiuni) imediate pentru incitaţiile lumii din afară. însuşirile de tem­
perament şi formulele instinctive sunt „rezultate fixate" (Segond,
155, p. 4 9 ) , pe cînd inteligenţa, deşi mai inventivă şi mult mai fe­
cundă în posibilităţi de adaptare, nu poate preexista şi precede
reacţiunilor instinctive şi temperamentale. Kvonfeld ( 9 0 ) raportează
că la examenul de aptitudini executat de dînsul asupra candidaţilor
la serviciul aviatic, a observat indivizi care nu erau deloc înapoiaţi
ca inteligenţă, dar care au arătat totuşi o insuficientă dexteritate mo­
trice, nervozitate în conducerea avionului şi şovăială continuă, do-
vedindu-se astfel inapţi pentru profesiunea de pilot. Ceva mai mult:
Poppelreuter (135, p. 58) a putut să observe indivizi foarte inteli­
genţi care puteau cu uşurinţă înţelege prescripţiunile necesare evi­
1
tării accidentelor, dar care totuşi conduceau cu totul necugetat, pen­
trucă erau tipuri de „Drauflos" şi pentrucă, tîrîţi de motricitatea lor,
nu mai făceau loc reflecţiei simple. Lahy ( 9 3 ) a observat de ase­
menea persoane care au avut un randament admirabil la teste, dar
care totuşi, în momentul accidentului, au pierdut stăpînirea psiho-
motrice. Este deci mai uşor ca în starea de spaimă să înţelegi re­
pede situaţia decît să eviţi primejdia, căci aceasta depinde d'e apa­
ratul de mişcare care se actualizează potrivit motricitatii interioare.
In legătură cu aceste afirmaţii, Poppelreuter face următoarea obser­
vaţie interesantă: „A frîna este mai greu decît a conduce, după cum
a tace este mai greu decît a vorbi"!
Noi nu ne gîndim însă nicidecum să negăm că inteligenţa n'ar
fi necesară pentru asemenea profesiuni şi pentru evitarea accidente­
lor. Dimpotrivă, suntem convinşi că indivizii cu o inteligenţă infe­
rioară au o mai pronunţată înclinare pentru accidente, căci senti­
mentele predomină. Sunt aşa. dar indivizi „inteligenţi" şi indivizi
„sentimentali", aceştia din urmă reacţionînd de cele mai multe ori
potrivit temperamentului lor. Noi vrem să accentuăm.numai că tem-
 peramentul joacă un rol hotărîtor în întreaga viaţă şi este destul
de ciudat că psihologul practic a neglijat cu totul această problemă.
Deşi s'a afirmat destul de des, în special de Münsterberg, Víteles,
Baumgarten, R. W. Schulte, etc., că în profesiunea de conducător
de vehicul temperamentul decide şi deşi astăzi se accentuiază încă
Marbe, de pildă — că între temperament şi înclinarea către acci­
dente (Unfallneigung) este un raport dintre cele mai strînse, s'au
construit totuşi şi se construesc mereu aparate pentru studiul reac­
ţiunilor, aparate costisitoare şi complicate (după Lahy numărul lor
ar fi 15) care însă nu corespund scopului pentrucă psihotehnicianul
cu o insuficientă pregătire psihologică vrea să „măsoare" numai
timpul de reacţiune, fără însă să cerceteze cum reacţionează in­
1
dividul ) .
Cercetările asupra reacţiunilor (sau, mai bine zis, asupra tim­
pului de reacţie), au împărţit psihologii în două tabere: unii atri-
bue o valoare absolută măsurării timpului, pe cînd ceilalţi neagă po­
sibilitatea unei aplicări practice sigure a timpului de reacţiune. Pri­
mei grupe îi aparţin, mai întîi, cercetătorii mai vechi ca, de pildă,
Cattell ( 1 8 9 0 ) , Gilbevt ( 1 8 9 4 ) şi Bagley ( 1 9 0 0 ) , care au văzut în
timpul de reacţie metoda de caracterizare a indivizilor, socotind
măsurarea timpului de reacţiune drept un test de aptitudine mintală.
In vremea noastră Gemelli ( 5 1 ) , între alţii, crede că timpul de
reacţie este o metodă „ideală", cu care este foarte posibilă selecţia
indivizilor cărora li se cere o reacţiune corectă şi homogenă. Re­
peziciunea sau încetineala reacţiunii, sunt însă condiţionate tocmai
de temperament şi noi împărtăşim părerea că este mai bine şi mai
ştiinţific să se cerceteze însuşi temperamentul, decît să se măsoare
timpul de reacţie, care este doar o componentă temperamentală.
..Numai prin analiza temperamentului ajungem să explicăm dife­
renţele de reacţiune a doi indivizi puşi în faţa aceloraş situaţii din
mediul exterior, situaţii care scot pe întîiul plan al activităţii psihice
aceleaş, tendinţe sau trebuinţe" (Todoranu, 174, p. 30, redînd ideile
lui Jastcow: Character and temperament, 1921). Rupp (145, p, 164)
2
îşi exprimă hotărît părerea că „acel care lucrează liniştit ), este
2
tot aşa de bun. ba poate chiar mai bun ), chiar dacă el arată tim­
puri mai lungi de reacţiune". Această părere mai este împărtăşită de
Kronfeld (90) şi într'o măsură oarecare de Wundt (201, p. 3 6 2 ) , care
vede valoarea experienţelor în jurul reacţiunilor nu în timpul obiec-

1) In privinţa utilităţii absolute a aparatelor psihotehnice, dar mai ales

în privinţa pregătirii şţinţifce a aşa numitului psiholog practic, autorul a sur­
prins,, la Berlin o convorbire foarte sugestivă între un ;,iriventator'' de asemenea
aparate, si fabricant: Scoateţi aparatele vechi din magazie şi rînduiţi-le frumos
H

în. h a l a . d e primire, c ă c i astăzi v o r veni cîţîva străini şi poate vom reuşi să

vindem ceva'-' !
2) Subliniat de noi.
 tiv ci „într'o regulare şi variare exactă a auto-observării". Deja.
Wiss'er, în 1901, şi Whipple, în 1904, negau valoarea măsurării,
reacţiunilor, iar astăzi Tramm, Spielrein şi Mira nu mai socotesc
timpul de reacţiune un factor important în profesiunea conducăto­
rului de vehicul, deşi Klemm, Piorkowski, Schulte, dar mai ales
Moede, atribue acestui factor o deosebită însemnătate.
De fapt .problema măsurării timpului de reacţie nici nu este
definitiv soluţionată în psihologia experimentală. Pe o scară foarte
întinsă, dacă nu cu exclusivitate, se măsoară, în laboriatoarele de.
psihologie experimentală dar mai ales aplicată (unde deseori prac­
tică pseudo-psihotehnioieni), timpul reacţiunilor efectuate cu mâna,
doar. Nu ştim însă, în măsura informaţiilor noastre, dacă se mă­
soară timpul reacţiunilor executate de picior, ceeace are o deosebită
însemnătate la examenele psihotehnice de aptitudini ale şofeurilor
şi piloţilor aviatori, ale căror reacţiuni cu piciorul (pedală, etc.),
sunt de multe ori decisive. Foarte puţini ştiu că timpul, în reacţiunile
cu piciorul, este mai lung decît în cele cu mîna. Prnctul de vedere,,
ob'ecfciv şi strict ştiinţific, al unei adevărat; probleme a timpului de
reacţie, ar trebui să fie, aşa dar, măsurarea reacţiunii globale, ,,syn-
cretice", aceasta vizînd un ansamblu de rr.işcări. Reacţiunea globală,
ar fi un răspuns al întregei personalităţi ; reacţiune integrală, totală,
unitară (Ganzheit).
Allt amănunt, de asemenea destul de semnificativ, este acela
că. pe zi ce trece, se dovedeşte arbitrariul măsurătorilor timpului d e
reacţie. Astfel, Diakov ( 2 6 ) a dovedit că timpurile profesionale de
reacţiune, furnizate de realitatea cotidiană, sunt de zece ori mai'
mari decît acelea stabi'ite pe cale convenţională în laborator. Tofc
în această chestiune, Marbe ( 1 1 6 ) accentuiază că cifrele subiective
şi timpurile de reacţie obţinute prin experienţe de laborator, sunt
doar aproximative şi că admiterea definitivă şi caracterizantă a unui
timp de reacţiune, trebue făcută cu foarte multe rezerve, căci la un
şofeur de pildă condiţiile exterioare şi mai ales structura psihică, au:
un rol decisiv. Ce folos practic poate avea, în definitiv, faptul că
în 'laborator individul reacţionează cu timpuri reglementare (stan­
dard sau etalon), dacă dînsul, în exercitarea profesiunei lui, este
1
împiedicat, sau chiar paralizat de primejdia reală ? ). Stern (167,.
p. 8 ) socoteşte că durata lungă cu care un individ a reacţionat în
laborator şi înregistrată de un aparat de reacţie, nu este de loc un:
simptom care să ne permită să conchidem că individul respectiv v a

1) Q t e v a experienţe propriii, executate in laboratorul de psihologie

experimentală coadus de D-l Prof. C . R.-Motr#- au confirmat în totul teza sus­
ţinută mai; sus. C u un aparat de precizie (,,cronoscopul pendular"), am mă­
surat mai întîii timpul de reacţie pentru excitaţiile vizuale la trei sufcecte. E x ­
perienţa a fost repetată! de 15 ort, protooolîndu-se de fiecare dată timpurite-
de •reacţ'une, în sygma. făcîndu-se şi media aritmetică a celor 15 rezultate. După'
 reacţiona mai lent atunci cînd el va fi într'o situaţie din viaţa reală.
Interesant de ştiut este, aşa dar, nu în cîte sygma a reacţionat indi­
vidul, ci cum a reacţionlat, cu acţiuni false sau corecte, căci asemenea
observaţii ne dau dreptul să conchidem şi asupra viitoarei atitudini
1
a individului ).
Cu toate acestea, problema măsurării timpului de reacţie, nu
poate f», pur şi simplu înlăturată. Revăzută şi armonizată cu pro­
blema structurilor individuale, măsurarea reacţiunilor poate procura
indicaţii preţioase, mai ales cînd experienţele sunt făcute cu destulă
precauţiune. E a devine însă o adevărată primejdie, dacă se apelează
numai la dînsa. Pentru determinarea structurei temperamentale, psi­
hologul trebue să cerceteze toţi factorii constitutivi ai temperamen­
tului : emotivitatea, sensibilitatea, tensiunea psihică, flexibilitatea,
iuţeala de reacţiune şi de deriziune, impuillsiunea motorică, persistenţa
şi puterea de inhibiţie. Vitesa reacţiuniii este deci un aspect numai,
un factor component al temperamentului ; studiul reacţiunilor poate
da indicii parţiale şi nesigure uneori, pe cînd studiul tuturor facto­
rilor componenţi asigură o justă diagnosticare temperamentală. Afară
de aceasta, la examenele psihotehnice ale conducătorilor de vehicule,
se dovedeşte cu totul ineficace dispozitivul clasic : tasta examinato­
rului — tasta subiectului— cronoscop, căci astfel se măsoară doar
durata reacţiunilor simple. La celle mai multe profesiuni însă, aproape
toate reacţiunile sunt complexe, ele închizînd un factor de discrimi­
nare şi coordonări de mişcări. Dispozitivele simple care studiază
durata reacţiunilor simple, şi-ar afla totuşi eficacitatea — şi numai
într'o măsură oarecare, .— dacă în timpul experienţelor s'ar inter­
cala un excitant violent care ar putea declanşa emoţia spaimei ; s'ar
cerceta astfel influenţa emoţiei spaimei asupra timpului de reacţiune.

o pauză de 5 minute, subiectele au fost din nou supuse experienţii: după un

număr de probe necesar acelui „Einstellung", experimentatorul a făcui uz de
revolver. Rezultate:

Media aritmetică a timpurilor Timpul de reacţie la experien­

de reacţie ale celor trei subiecte ţele cu excitant
din experienţele fără excitant. A B C
A B C 400 660 Nici-o re­
220 308 195 acţiune

Cifrele reprezintă sygma.

Din aceste experienţe reese cu evidenţă influenţarea negativă a timpului
de reacţie, de către excitaţiile cu caracter violent.
1) Asupra acestei chestiuni, Giese (în „Handbuch psychotechnischer
Eignungsprüfungen", Halle, 1925; p. 2 1 0 ) , se exprimă tot sceptic', afirmînd că
determinarea clasiică a timpurilor de reacţiune, nu prezintă nici-un interes
practic.

*
 3. Cercetarea iritabilităţii.

Metodele psihotehnice de examinare a aptitudinilor în profe­

siunea de conducător de vehicul, atribue oarecare însemnătate emo-
ţionalităţii şi iritabilităţii conducătorului, examinînd effe odaia şi a-
ceste însuşiri, deşi ele sunt calităţi prin excelenţă temperamentale.
Astfel, Gemelli a accentuat însemnătatea emotivităţii, însuşire care dă
indicaţii asupra capabilităţii sau incapabilităţii pentru serviciul avia­
tic. La examenele asupra şofeurilor din Paris, Lahy ( 93 ) a introdus
cercetarea reflexului psiho-galvanic, plecînd dela concepţia, împăr­
tăşită şi de Piéron, Wells,Rad e chi, Walter, ere, că numai emoţia
poate înlesni apariţia acestui reflex. Cercetările asupra emoţionali-
tăţii sunt abia la început şi cei mai mulţi psihologi practici pun mare
preţ pe măsurarea timpului de reacţiune, neglijînd cauzele adînci
psihologice, care îl condiţionează pe acesta.
S a vorbit deasemea mult despre ,,speriiciune", fără însă să
se iacorde acestei însuşiri atenţia cuvenită. Indivizi foarte bine in­
tenţionaţi, cu o inteligenţă superioară şi care în viaţa de toate zilele
sunt ordonaţi şi prudenţi, pot fi, în momentul primejdiei, atît de
paralizaţi de spaimă, încît sunt incapabili să execute mişcări ade­
quate ca să evite catastrofa. Aceste afirmaţii au o deosebită însem­
nătate pentru psihologia judecătorească, pentrucă atît judecătorul
cît şi procurorul, trebue să cunoască aptitudinea speriiciunei şi per­
sonalitatea celui acuzat de a fi provocat un accident. Participarea
psihologului în cazurile judecătoreşti, este în deosebi accentuată de
Marbe ( 1 1 6 ) .
Speriiciunea a fost însă socotită ca o însuşire secundară, deşi
rădăcinile ei se găsesc adînc înfipte în personalitate şi temperament;
pe planul întîi au fost aduse cercetările asupra inteligenţei, atenţiei
şi timpului de reacţiune. O schimbare de poziţie faţă de această
problemă, pare astfel absolut necesară şi de aceea noi n'am între­
prins, în experienţele noastre asupra spaimei, măsurarea timpului
de reacţiune. Aparatele complicate, care de multe ori fac impresie
numai, silesc îndreptarea atenţiei asupra lor ca atare, în timp ce
factorul omenesc rămîne pe un plan secundar.
Experienţa cu dopurile de lemn ne-a permis observarea aten­
tă a subiectelor şi ne-au dat indicaţii asupra comportamentului viitor,
în situaţii primejdioase. Foarte adesea, experienţe simple şi eftine,
cărora, desigur, li se adaugă talentul observaţiei, pot înlocui cu suc­
ces aparatele imari. Un asemenea experiment este de pildă acela
1
cu boabele de m a z ă r e ) prin care Schorn ( 1 5 0 ) a cercetat înclina-

1) In 6 eprubete de laborator, aşezate în stativ, subiectul trebue să verse

dintr'un v a s numai cîte trei boabe, observînd însă să nu verse alături. Execu­
tarea aceasta, este mult mai dificilă decît se crede şi se cercetează nu numai
 rea către accidente, adică tocmai dispoziţiile şi structura psihică
endogenă care conduce la accident, Emoţionalitatea şi iritabilita-
tea au mai fost examinate,, prin înregistrarea pulsului, modificărilor
respiratorii, pletismografiei braţului şi a tremurăturii, de pildă
înainte şi după o excitaţie auditivă puternică (Herfitzk®, 6 5 ) . Ase­
menea metode însă, nu sondează nicidecum adîncurile vieţii emo­
ţionale a individului, ci ele se opresc numai la simptomele fiziolo­
gice, care pentru noi rămîn totdeauna ceva periferie. Viaţa sufle­
tească nu are numai periferie însă, ci fiecare fapt de conştiinţă
înseamnă o trăire interioară care nu poate fi întregistrată sau de­
dusă cu simplitate din curbele grafice care reprezintă schimbările
în domeniul somatic.
Pentru scopurile noastre, adică pentru cercetarea iritabilităţii

Rg. 6.

siguranţa mîinii, ci totodată grija şi prudenta. Experimentul tine subiectul într'o

continuă încordare, care creşte atunci cînd survin erori.
Redau protocolul unor experienţe făcute în laboratorul de Psihologie ex
perimentală al Universităţii din Bucureşti. Protocolul, cuprinzînd interesante
observaţii caracterologice, a fost întocmit de D-l Mihai Gr. Consta student în
Filosofie:
D r a Gh.: Deşi pare veselă,, este totuşi emoţionată. Se descurajează foarte
repede în faţa nereuşitei şi caută să treacă repede de la o eprubetă la alta,
ca şi cum a r vrea să scape. In 37 secunde nu are nici-un rezultat bun.
D r a Gre.: Mai calmă, palidă; se grăbeşte totuşi şi în 3 6 secunde nu
obţine nici-un rezultat bun.
D-l A.: Foarte stăpînit, atenţia încordată; lucrează foarte încet şi cu
multă prudentă. In 150 secunde,, are patru probe bune şi numai două greşite.
D r a Fe : Nu-şi poate stăptoi emoţia; a r e mişcări care-i scapă cu totul
voinţei Lucrează foarte repede. In 3 6 secunde n a r e nici-o probă bună.
şi a speriiciunei, noi am aplicat ,,experienţa cu sonerii", subiectul
avînd de apăsat numai cîteva butoane (figura 6 ) . După ce, prin
cîteva tururi, subiectul s'a convins că nicăeri nu sună şi după ce
deci s'a eliberat de afectul aşteptării sgomotului soneriilor, experi­
mentatorul stabileşte pe neobservate contactul electric: la apăsarea
butonului corespunzător, se aude brusc un sgomot strident (clo­
poţelul este lipit de o bucată de sticlă groasă) sub planşa rotundă
şi subiectul sau tresare (uşor-violent), sau îşi continuă liniştit lu­
crul. Noi am executat experienţele cu subiectele mature care au
fost deja supuse experienţelor iniţiale cu focul de revolver, (Partea
I a lucrării). Rezultate: toate subiectele au reacţionat la sonerii cu
1
aceiaş intensitate ca şi la experienţa d i n t î i ) . Noi nu afirmăm
prin această că experienţei noastre nu i se pot aduce obiecţiuni, ci
am vrut doar să arătăm numai una din naivele posibilităţi de cer­
cetare a domeniului. încă obscur, al temperamentului.
O altă posibilitate, naivă, de cercetare a emotivităţii şi apti-
tudinei de a fi sperios, o prezentăm sub forma unui alt aparat,
imaginat tot de noi: un cadru mic de lemn. un bec roşu. o sîrrnă
în spirală şi legăturile necesare (fig. 7 ) . La experienţa aceasta,
observaţiile caracterologice sistematice sunt absolut necesare, căci
ele ne dau indicaţiile asupra speriiciunei şi emotivităţii. Instruc­
ţiuni: „Ţine degetele deasupra sîrmei spirale, ca şi cum ai vrea să
apuci sîrma, dar fără s'o atingi. Cînd voi stabili contactul electric,
becul se va aprinde, spirala va fi încărcată cu electricitate şi vei
simţi o uşoară sguduire a degetelor". I n realitate însă, sîrma spi­
rală este complet izolată, experimentatorul căutînd să sugestioneze
doar pe subiect. La indivizii emotivi, emoţia se declanşează chiar la
instrucţiuni; iar indiferentul (flegmaticul), rămîne indiferent pînă la
sfîrşitul experienţei. Experienţele au fost făcute cu subiecte foarte
cunoscute, putînd deci controla valoarea diagnostică a aparatului.
Redau protocolul unor şedinţe:
D-ra Ghe.: tresare, mărturisind că a simţit o uşoară sguduire.
D-ra So.: cînd se aprinde becul, tresare violent; apoi rîde.
D-rele T o . şi Ha.: nu reacţionează. Indiferenţă.
D-l Vu.: Nu reacţionează, dar declară că a simţit o uşoară
sguduire.

1) Dispozitivul nostru simplu vrea să imite (intr'o foarte slabă măsură., desi­
g u r ) , un aparat de provenienţă engleză ( F l a c k ^ R e a d ) , văzut de autor în labora­
torul psifaotehnic al aviaţiei militare poloneze, în V a r ş o v i a . Autorul a fost aşezat
într'o carlingă cu o maanţă ce trebuia simplu mînuită după comenzile date prto a-
prinderea unor becuri mici, roşii; timpul de reacţkine era automat înregistrat. După
un număr suficient de comenzi executate şi cînd subiectul este perfect liniştit
şi încredinţat c ă numai la aceste reacţiuni se reduce tema sa. un claxon puter­
nic îi declanşează şocul emoţional, ceea ce întîrzie desigur reacţiunea. Se com­
pară apoi timpurile simple de reacţiune, cu timpul „.emoţional" şi se comple­
tează diagnosticul prin observaţiile caracterologice din timpul probei.
 Acestea nu sunt, desigur, unicele mijloace, aparate şi posibi­
lităţi prin care se poate determina Coeficientul de emotivitate şi
speriiciune. La orice fel de probă — teste sau aparate —, indi­
vidul îşi conturează interior o anumită atitudine (Einstellung) care
îi este specifică şi conformă structurii psihice şi care condiţionează
declanşarea unor anumite formule emotive, de asemenea specifice.
Formulele emotive pot fi prinse prin sistematice şi riguroase obser­
vaţii caracterologice, care, pe lîngă datele furnizate de aparate,
ar putea conduce la definirea structurii temperamentale.

Stabilirea pe cale experimentală a însuşirilor de temperament,

se găseşte încă la început. Temperamentul, ca şi caracterul, sunt
calităţi, care nu pot fi măsurate cu uşurinţă prin teste sau aparate.
Temperamentul însă, condiţionează anumite tendinţe, înclinări şi nă­
zuinţe, iar exteriorizarea acestora — dela cele mai simple, pînă la
cele mai complicate şi explozive —, pot fi înregistrate printr'o
atentă şi susţinută observaţie şi prin intuiţie. Aparatele utilizate de
noi prezintă individului doar o posibilitate, un prilej de a se ex­
terioriza de maniera şi în direcţia dorită de noi. Pe lîngă toate aceste
consideraţiuni, împărtăşim părerea că adevărata cunoaştere â indi­
vidului nu ne-o poate da studiul superficial şi deseori apocrif al
 „manifestărilor" simple pe care le observăm cotidian; căci la anu­
miţi indivizi, ele sunt camuflări ingenioase ale adevăratei individua­
lităţi. Această ..adevărată individualitate", adică ceea ce individul
are mai esenţial şi ceea ce condiţionează manifestările, îşi are ră­
dăcinile în temperament şi în viaţa emoţională (emotivitatea fiind
doar un factor constitutiv al temperamentului). Exteriorizările tem­
peramentale şi formulele emotive cu care individul reacţionează,
scapă aproape totdeauna intenţiei de camuflare şi de falsificare; căci
reacţiunile acestea sunt spontane, imediate şi naturale, în care con­
ştiinţa (lumea intenţională) are un rol redus, ea intervenind deseori
după ce reacţiunea organic-emotivă s'a produs. Este aşa dar mai
necesară şi mai adecvată cunoaşterea „rangului" originar al indivi­
dului (K. Fiedler) ' ) , mai ales la profesiunile unde emotivitatea
păşeşte pe primul plan. Diagnosticarea pe baza exteriorizărilor ca­
muflate şi ..socializate", poate fi perpetuă sursă de erori şi catas­
trofe. De aceea, declanşarea emoţiei pe cale experimentală, în la-
boraor. este eficace, căci aceste atitudini, prin caracterul lor de
spontaneitate şi naturaleţe, oferă unui psiholog cu intuiţie indicii
destul de sigure pentru cunoaşterea rangului originar.
Potrivit concepţiei că stabilirea aptitudinii motrice şi a tem­
peramentului este mai importantă decît măsurarea exactă şi pedantă
a timpului de reacţiune, adăugăm că la profesiunile care sunt legate
de riscurile accidentelor, este în primul rînd necesară stabilirea tipu­
lui de temperament. După observaţiile şi cercetările noastre, tempe­
ramentul coleric ar fi cel mai potrivit pentrtu profesiunea de con­
ducător de vehicul. Colericul reacţionează repede şi Kant ( 7 9 )
vorbeşte în acest sens de un temperament al activităţii, spre deose­
bire de temperamentele care sunt în strînsă legătură cu sentimen­
tele (sanguinul, melancolicul).
Problema temperamentului a fost un punct central în cer­
cetările lui Munsterberg, însă principiile acestui psiholog, care este
socotit ca întemeetorul psihotehnicei, n'au fost suficient înţelese
şi apreciate, iar continuatorii au bătătorit drumuri care n'au condus
la cunoaşterea individului, cu adîncurile şi particularităţile lui, ci la
un regretabil haos din care mulţi cercetători contemporani caută să
evadeze.
Contribuţii interesante la problema temperamentului — şi care
pot fi aplicate la psihologia accidentelor —, aduc aceia care pun
temperamentul şi caracterul în strînsă legătură cu constituţia cor­
porală. Noi avem astăzi conceptele tipului picnic, atletic şi leptosom,
definite de Kretschmer (88), cărora cercetările ulterioare, le-au
adus o apreciabilă confirmare şi exactitate.

1) Vezi K. Fiedlert Die Stallen der Erkenntriss. Eine Ranglehre 1929;

Georg Müller. München (dupä / . Bmcän Rlosofi si sisteine. P . 3 8 9 sq.).
 In clipa de spaimă şi în momentele primejdioase, picnicul va
reacţiona mai natural, pe cînd leptosomul, cu o constituţie astenică,
se adaptează mai greu, fiind inferior în ceea ce priveşte aptitudinea
generală motrice. Leptosomul mai arată şi o flexibilitate interioară
mai redusă, căci „raportul dintre factorul conştient psiho-motoric
şi cel automatizat, se schimbă puţin" (Oseretzky, 128, p. 3 9 ) . De
îndată ce s'a adoptat însă, modificîndu-şi adică dispoziţiunea inte­
rioară, astenicul este mai exact şi mai sigur; în momentul primej­
diei, el va refuza totuşi, căci atunci sunt necesare, în prima linie,
mişcări repezi. Repeziciunea aparţine însă picnicului, care se adap­
tează cu uşurinţă, avînd o excelentă flexibilitate şi o mai bună apti­
tudine motrice. Oseretzky arată că mişcările picnicului sunt nesi­
lite, naturale; factorul automatizat păşeşte înaintea celui conştient,
psiho-motoric. După Kretschmer, nervositatea nu este o însuşire
capitală a individului cicloid, ci acesta arată prezenţă de spirit şi o
uimitoare înţelegere rapidă pentru conjunctură. Ewald ( 4 0 ) a ob­
servat la stenici curaj, agilitate şi prezenţă de spirit, iar la astenici
timiditate, frică, inhibiţii şi lipsa puterii de hotărîre. Iritabilitatea
nervoasă, afectivitatea, este mai puternică şi de mai lungă durată la
leptosom, decît la picnic şi atletic. După clipa de spaimă, aceştia din
urmă îşi revin şi se liniştesc imediat, pe cînd astenicul rămîne încă
prada conflictelor interioare, declanşate de impresiile din afară.
Picnicul corespunde desigur tipului activ, dinamic stabilit de
Furukawa Takeji ( 4 8 ) cu o metodă originală de cercetare a sîn-
gelui. Contrariu tipului static, pasiv. — activul nu este fricos sau
nehotărît, nu se intimidează, e t c
S e pot deasemenea adopta conceptele de temperament intro­
vertit şi extrovertit, lămurite de Jung şi McDougall. Introvertitul are
inhibiţii şi nu se exteriorizează pe căi directe, viaţa afectivă fiind
diluată de şi în procesele cerebrale. Extravertitul însă, se exterio­
rizează repede şi pe căi directe, căci reflecţia nu intervine cu efect
inhibitiv.
Din cercetările unui Kretschmer, Takeji, Jung, McDougall,
e t c , ar fi de reţinut că modul de reacţiune, de exteriorizare, este o
însuşire temperamentală. Cercetarea însuşirilor de temperament va
putea astfel conduce la caracterizarea cu uşurinţă a indivizilor în­
clinaţi către provocarea sau trăirea accidentelor.

REZUMAT

Din discuţia ideilor expuse în lucrarea de faţă, desprindem

următoarele puncte principale:
1. Trăirea spaimei constitue o alterare a vieţii psihice, în sen­
sul unei siluiri care, prin apariţia ei bruscă, provoacă un syndrom
confusional şi o golire trecătoare a constiinţii. căci în acea clipă vio-
 lenta impresiei nu permite schiţarea în conştiinţă a reprezentării si­
tuaţiei. Alterarea nu trebue însă înţeleasă ca o maladie nervoasă
sau mintală, ci ca un proces normal de viaţă.
2. Clipa de spaimă se mai caracterizează printr'o violentă emo­
ţie, .—• syndromul emoţional — , care contribue la golirea conştiin­
ţei şi care provoacă acea alunecare, acea ,.cădere în nimic".
3. Afectul spaimei este însoţit de simptome fiziologice, în urma
inervării simultane şi directe a sistemului nervos vegetativ (sdrun-
cinarea complexului vaso-motoric).
1. Emoţia — stare psihică sui generis — şi inervarea simul­
tană a sistemului nervos vegetativ, influenţează puternic şi negativ
funcţiunile psihice, care nu mai pot evolua normal.
5 . Consecinţele spaimei pot constitui o incapacitate trecătoare,
din pricina paralizării fizice şi psihice, sau, în împrejurări deosebite
şi la indivizi cu predispoziţii endogene pronunţate, ele pot dura mul­
tă vreme sub forma nevrozei spaimei, care nu este altceva decît
emoţia spaimei neuropatic întărită şi fixată. Dispariţia consecin­
ţelor spaimei este condiţionată de structura psihică individuală.
6 . înţelegerea şi stăpînirea situaţiei este, în clipa de spaimă,
o chestiune de prezenţă de spirit şi de flexibilitate psihică,
7. Prezenţa de spirit şi flexibilitatea sunt însă condiţionate
de constituţia psiho-biologică, de temperament. Modalitatea expre­
siei motrice depinde deasemenea de temperament.
8. In profesiunile, a căror exercitare este legată de posibili­
tatea primejdiilor şi accidentelor, este necesară, în primă linie nu
„măsurarea" timpului de reacţiune cu aparate complicate, ci consta-
tatarea pe căi directe a temperamentului.
I.—M. NESTOR

BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ

— Explicarea prescurtărilor —

Arch. f. d. qes. Psychol. = Archiv für die gesamte Psychologie.

Ar. f. Pt. ii. Nervkr. = Archiv für Psychiatrie und Nervenkrankheiten.
ArPt. = Archiv für Psychiatrie.
Berl. Klin. W . = Berliner Klinische Wochenschrift.
B h Z a n g P s . = Beihefte zur Zeitschrift für angewandte Psychologie.
D m. = Deutsche medizinische Wochenschrift.
D. Zeitschr. f. Nervenheilkde = Deutsche Zeitschrift für Nervenheilkunde.
Ind. Psychot. = Industrielle Psychotech:»ik.
Klin.—therapeut. Wochenschr. = Klinisch-therapeutische Wochenschrift.
M. m. W . = Münchener medizinische Wochenschrift.
Med. Klin. = Medizinische Klinik.
M P t N . = Monatsschrift für Psychiatrie und Neurologie.
Prakt. P s y c h o ! = Praktische Psychologie.
Psy F o . = Psychologische Forschung.
Psychol. u. Med. •- Psychologie und Medizin. .
Psychot. Ztschr. = Psychotechnische Zeitschrift.
R e v . de la S c . du T r . — Revue de la Science du Travail.
Schweiz, med. W . = Schweizerische medizinische Wochenschrift.
Schw. Z . f. ang. Ps. = Schweizerische Zeitschrift für angewandte Psychologie-
Z . f. Psychol. = Zeitschrift für Psychologie. .
Z . f. Psychol. u. Physiol d. Sinnesorgane — Zeitschrift für Psychologie und
Pysiologie der Sinnesorgane.
Z a n g P s . = Zeitschrift für angewandte Psychologie.
Z N P t . = Zeitschrift für die gesamte Neurologie und Psychiatrie.

Autori citaţi, dar în dreptul cărora nu se găseşte, în toată lucrarea, nici

— o c'fră; — n'au fost direct consultaţi. Indicaţiile asupra opiniilor lor, au fost
cita'te după autorii consultaţi.

1 Ach, Narziss lieber den Willensakt und das Temperament. Leip­

zig. 1910.
2 » » Psychologie und Technik bei Bekämpfung von Auto-
Unfällen. Ind. Psychot.. 6. Ig., 1929. Heft 3.
3 » » Z u r F r a g e der E n g e des Bewusstseins. Arch. f. d. qes
P s y c h o l . Band 74, 1930.
4 Adler, Alfred Menschenkenntnis (II. Teil) Hirzel, Leipzig, 1927.
W e l c h e gesundheitlichen Anforderungen sind an die
5 Arndt Gewährung des Führerscheins zu knüpfen? Das
Recht! des Kraftfahrers. Jg. 5, 1930.
6 Baege, H. M. Biologie und Psychologie Psychol. u. Med., 2 Bd ;
3. Heft, 1927.
7 Baumgarten, Fr. Die Berufseignungsprüfungen. München und Berlin.
1928.
8 » » Die Charakterfeststellung bei dan Eignungsprüfungen-
Psychot. Ztschr.; 4 Jg.. 1929. Heft 5.
9 Beck, Rudolf Studien und Beobachtungen über den psychologischen
Einfluss der Gefahr. Arch. f. d. ges. Psychol.,
Bd. 33, 1915.
10 Becker, Teophü Ueber nervöse Nachkrankheiten des Müllheimer Eisen­
bahnunglücks. M m. W . . Nr. 29. 1910.
11 Behounek, Franz Sieben W o c h e n auf der Eisscholle. (Der Untergang
der Nobile Expedition) 17. Auflage Leipzig
B-ockhaus. 1931.
12 Benaru, W. Kurzer Bericht über Arbeiten zur Eignungsprüfung für
Fliegerbeobachter. Z . ang. Ps., 15. u. 16. Bd..
1919 u. 1920.
13 Binet, Alfred L a concurrence des états psychologiques. Revue phi­
losophique, Quinzième Année. X X I X , Janvier
à Juin, 1890.
14 » 5> L a peur chez les enfants. L'année psychologique, 2-e
année, 1895.
15 Bleuler, E. Psychische Kausalität und Willensakt. Z . f Psychol..
69. Bd. 1914.
16 Bloss Z u r Psychologie des Eisenbahnunfalles. Ind Psychot.
3. Jg., 1926.
17 Bon, Gustave le Psychologie de l'éducation, Paris, Flammarion, 1912.
Neue W e g e zur Erforschung des Leib-Seele-Problem.
18 Borchardt, L. Arch. f. d. ges. Psychol., Band 8 1 , 1931.
19 Brucär, I. Filosoffi si sisteme. Bucureşti, S o c română de Filosofie
1933
20 Bankier, Charlotte Das Problem des Instinktes. Z . f. Psychol-, 103. Band,
1927.
21 Buehler, Karl Die Instinkte des Menschen (Bericht über den I X .
Kongress für experim. Psychol. in München,
1925) Jena, Fischer. 1926.
22 Claparede, Ed. Comment diagnostiquer les aptitudes chez les éco
liers. Paris Flammarion 1929.
2 3 Cohn, Jonas Begriffliches zur differentiellen Psychologie. Z . ang.
Ps., 2 6 . Bd., 1926.
2 4 Cramer, A. Die Begutachtung der nervösen UnfaHerkrankungen
sowie der nervösen Beamten. Dm. W . 12, 1912.
2 5 Devaux et Logre Les anxieux. Étude clinique. Paris, Masson, 1917.
2 6 Diakov, N. L . Méthodes psychotechniques dams la réglementation
de la vie urbaine et dans la prévention des ac-
cidents de la circulation. Rev. de la Se. du T r . ,
Tome I, N o . 3. 1929.
27 Donalies, Gustav Kretschmers ,,Körperbau und Charakter" und die Eig-
nungsprüfungen Ind. P s y c h a t , I. Jg.. 1924,
Heft. 7/8.
2 8 Driesch, Hains Leib und Seele. Die Umschau, 3 5 . Jg., 1931.
2 9 Dumas, Georges Traité de psychologie. T o m e I et II. Paris. Alcan,
1923.
3 0 Dumas, Georges Le choc émotionnel- Réactions glandulaires et muscu
laires. Journal de Psychologie, 1928. No. 2, p.
130 sq.
31 Dussier, H. Les accidents du travail et le système de prévention
appliqué dans les usines luxembourgeoises des
sociétés Arbed et Terres rouges Rev. de la Se.
du T r . T o m e II, N o . I. 1930. '
3 2 Ehrenstein, Walther Seelische Einstellung. D e Umschau, 33. Jg.. 1929.
3 3 Eichelberg, Fr. Z u r Kasuistik der als „Eisenbahnfurcht" beschrie-
benen Unfallsneurosen. Diss. Bonn, 1905.
Vorschläge zur statistischen, psychologiischen und
3 4 Eliasberg, W. medizinisch-psychologischen Erforschung von
Auto-unfälleni. Psychot. Ztschr. Jg. 6, Heft 3.
Die Affektivität der Kretsehmerschen Konsfctutiarvsty-
3 5 £ n £ e , EMsabeth pen im psychoqa'Ivanischen Versuch. Charak-
ter, Heft 3. 1932.
Die Psychomotorik der Konstitutionstypen. Z a n g P s . ,
3 6 ßnAe, Willi B d 36, 1930.
Ueber die Neurosen nach Unfällen. Med. KUn., Nr.
37 Erben, Sieqmund 32, 7. 8. 1910.
Les formes inférieures de l'explication. Paris, A k a n ,
3 8 Essertier, Daniel 1927.
Die Panik üm Kriege. Hochland, 12. Jq-, Bd. I. 1914/
3 9 Ettlinger, Max 1915.
Temperament und Charakter. Berlin. Springer, 1924.
4 0 Emeld, G. Die Geistesgegenwart und die Möglichkeit ihrer Be-
41 Feist, Georg gutachtung im psychotechnitschen Verfahren.
Psychot. Z t s c h r , Jg. 4. Heft 6, 1929.
42 Fischer, Walter Ueber die Schrecksekunde und Reaktiomsfrist. Das
Recht des Kraftfahrers. 5. Jg., 1930.
4 3 Foerster, F . J . v. Ueber den Charakter und seine BerufswSehlSgkeit. Ind.
P s y c h o t , 3. Jg.. 1926. Heft 3.
4 4 Foerster, Rudolf Unfälle am Telephon und ihre Verhütung. Berl. Klin-
W - . Nr. 37, II. 9. 1911.
 45 Franzen, Axel Z u r Psychologie der Umstellung. W ü r z b u r g , Becker,
1925.
4 6 Froebes, Joseph Lehrbuch der experimentellen Psychologie. 2 Bände.
i Freiburg i. Br.. Herder u. Co., 1922/23.
L a technique et la frequence des accidents du travatL
47 Frois, M.
Rev. de la Sc. du Tr., Tome I, N r . 3. 1929.
4 8 Furukawa, Takeji Die Erforschung der Temperamente mittels der ex-pe-
perknentellen Blutgiruppenuntersuchung. Zang­
Ps.. Band 3 1 , 1928.
49 Gaupp, Robert Kriegsneurosen. Z N Pt., Band 3 4 , 1916.
50 » » Schreckneurose. M m W . . 1918.
51 Gemelli, O. F . M. Sur la valeur des temps de reaction simple surtout.
en rapport ä leur application ä la selection per-
sonoelle. Archives italiennes de biolog ie, 81.
1929.
52 Gsrlach, Erwin Personalismus-Parallelismus. ( Z u r Kritik des neuren-
psychophysischen Monismus der Ausdrucks-
Psychologie) Grundwissenschaft. 1932, Band
II, Heft 1/4.
53 Giessler, M. C. Analyse des Schreckphänomens. Z . f. P s y c h o ! , 74,
Band, 1916.
54 Grufile, W . Hans Körperbau und Charakter. Die Umschau. 29, 1925. ^
Der Begriff der Struktur in der Psychologie. A r . f. Pt.
55 GruWe
u. Nervkr., 76. Band, 1926.
Motorik, Körperbau und Charakter A r . f. Pt. u-
56 Gurewitsch, M.
Nervkr., 76. Band, 192.
Eine objektive Untersuchungsmethode der Emotionen:.
57 Hackebusch, M. W .
in der psychiatrischen Klinik. Z N Pt., 105,
Band, 1926.
58 Hallbauer, U. Prüfung; der Aufmerksamkeits- und Reaktüonsweise
von Triebwagenführer. Prakt. Psychöl., 4/4,
1923.
59 > > Historisch-kritische Betrachtung zum Fahrzeug führer-
problem. Psychot. Z*schr„ Jg 2, Heft 1/3,
1927.
60 Hattingberg, Hans v. Trieb und Instinkt. Z a n g P s . , 17. Band. 1920.
61 tfeH, J. Bemerkungen zu der Arbeit von Selz. Z a n g P s . . Bd.
15, 1919.
62 f/etfer, Osw. Eignungsprüfungen und Unfallvorbeugung in der
Holzindustrie Ind. Psychot., I. Jg., Heft 4,
1924.
63 Henning, Hans Eine Testprüfung des Willens. Prakt. Psycho!,. 4,
Jg.. 1923. Heft 4.
64 » > Charaktertests. Ind. P s y c h o t 4- Jg., 1927, Heft 9.
65 Herläzka, Amedeo Methoden zur Auswahl und Kantrolle der Luftzeug -
fahrer. (Handbuch der biologischen Arbeitsme­
thoden, Lieferung 277) Berlin. Urban u.
Schwarzeinberg, 1928.
66 Hesse Ein äfcibloqisch interessanter Fall von Vtoligo. D. m-
W . N r . 4 0 , 1909.
67 f/ei/er, G. R. Das körperlich-seelische Zusammenwirken in den L e
bensvorgängen. (In «Grenzfragen des Nervea-
und Seelenlebens», Heft 1 2 1 ) . M ü n c h e a Berg-
man, 1925.
68 Hildebrandt, H. Z u r Psychologie der Unfallgefährdeten. Psychot...
Ztschr.. 3. Jg., Heft.
69 Hoffmann, Hermann Die seelischen Grundlagen des Charakters. Die Um­
schau, 32. Jg., 1928.
70 Hofmann. Karl Geistesgegenwart. Schw Z . f. ang. Ps-, Heft 12, 4.
Tfl-, 1928
71 rYorn, Paul Lieber Herzstörungen nach Unfall. D. m. V . . Nr. 2,
1914.
72 » » Ueber Schreckr.eurosen in klinischer und unfallrech-
tlicher Beziehung. D, Zeitschr. f. Nerveneük-
de, 53. Band. 1915.
73 » » Ueber die diagnostische Bedeutung des Blutdrucks
bei Unfallneurosen. D. m. W „ 1916, Nr. 24
u. 25.
74 Horst, L. (van der) Experimentell-psychologische Untersuchungen zu Kre-
tschmers «Körperbau und Charakter». Z N
Pt., 93. 3. 5, 1924.
75 James, William L a théorie de l'émotion, (trad. Georges Dumas) Paris.
Alcan. 1903.
76 Jslin, G. S. Konstitution und Motorik. Z N Pt. 105. 1926.
77 Juhäsz, Andor Die «Krise» der Psychotechnik. ZangsPs.. 35. B d ,
1929.
78 Kafka, Gustav Die Bedeutung des BehavUorismus für die vergleichen­
de Psychologie und Biologie (Bericht über den
X I I . Kongress der Deutschen Gesellschaft für
Psychologie) Tena. Fischer, 1932.
79 Kant, Immanuel Antropologie in pragmatischer Hinsicht abgefasst, 2.
Auflage, Königsberg, Nicolovius, 1800.
.80 Kleint, Herbert Ueber den Einfluss der Einstellung auf die W a h . n e h
munq. Arch. f. d ges. Psychol.. Bd. 51-
1925-
81 » » Reaktionen auf erlöschender Lichter. Z . F . Psychol-
104. Band. 1927.
82 Klemm, O. Beiträge zur Eignungsprüfung für den Lenkerberuf.
Psychot. Ztschr-. 1/6.
83 Klopfer, Brunno Das Problem der seelischen Hemmungen. Arch. f d-
ges. Psychol., 47,. Band, 1 9 2 4 . '
84 Koehler, Otto Industrielle Unfallverhütung auf psychdtechflischer
Grundlage. Ind. Psychot., 9. Tg., Heft 4 1932-
85 Koehler, Wolfgang Komplextheorie und Gestalttheorie. Psy. Fo.. Bd.' 6.
1925.
86 Kolodnaja, A. Beiträge zur Berufsanalyse des Lokomotivführerberu­
fes. Ind. Psycho*. 5. Tg-, Heft 9, 1928.
87 » » Besonderheiten der Konstitution und psychische Struk­
tur. Z a n g P s . , Band 38, 1931.
88 Kretschmer, Ernst Körperbau und Charakter 4. Aufl. Berlin. Sprinqer,
1926. .
89 Kries. J. v. Ueber die Natur gewisser mit den psychischen V o r ­
!
gängen verknüpfter Gehirnzus tände. Z . f-
Psycho!., u. Physiol. d. Sinnesorgane, 8, Bd..
1895.
90 Kronfeld, A. Eine experimentell-psychologische Tauglichkeitsprü­
fung zum Flugdienst. Z a n g P s . . Bd. 15, 1919.
91 Kuehne Die Bedeutung des Schrecks für die Entstehung von
Nerven und Geisteskrankheiten. Neurologisches
Centralbla'tt, 29. Tg„ Nr. 23. 1910.
92 Kurth, Bruno Kann man Menschen, die leicht Unfälle herbeiführen,
an ihrer Handschrift erkennen? Die Umschau.
28, 1924.
93 Lahn, M — J. La sélection psychophysiologique des travailleurs.
Conducteurs de tramways et d'autobus. Paris,
Duriod; 1927.
94 » » Le facteur humain dans les accidents du travail
(Comptes-Rendu de V-ème conférence inter-
nationale de psychotechnique, Utrecht 1928) •
95 » » Le facteur «volonté» dans les accidents du 'travail.
R e v . de la S c . du T r . , T o m e I, N r . 3, 1929.
9 6 Lange, Carl Die Gemütsbewegungen. 2. Auflage Würzburg. Stu-
ber, 1910.
97 Lau, E . Willensziele und Willensbewegungen. Psychot.
Ztschr,. I. Ig., Heft 5, 1926.
98 Leonnard, Emil Ueber Reaktionszeiten bei verschiedener Dauer des
Reizes. P s y F o . , Bd. 4, 1923.
99 Leschke, Erich Instinkt und Intelligenz in der menschlichen Person
lichkoit. Die Umschau, 3 1 . Jg.. 1927.
100 Lindemann, ErJch Experimentelle Untersuchungen über das Entstehen
und Vergehen, von Gestalten. P s y F o . , B d . 2 .
1929.
101 Liptnann, O t t o Unfallursachen und Unfallbekämpfung. Berlin. Schoetz,
1925.
102 Loewenthal Z u r Psychologie der Automobilunfälle. Die Umschau.
2. 27, 1910.
103 Lossagk, Helmut Sich'toöglichkeit und Schrecksekunde bei einem V e r -
kehrsunfall. Ind. Psychott., 9. Jg., Heft I, 1932
104 Lotze, Herman Medicinische Psychologie (Drittes Buch. I. K a p i t e l ) .
Leipzig, Weidmann, 1852.
105 » » Recension vor Ottomar Domrich: Die psychischen
Zustände usw. Kleine Schriften. I I . Band.
Leipzig, Hirzel, 1886.
106 Lubrich, W. Sanq-froid. R e v . de la S c - du T r . . T o m e I I , N o s 3
ët 4, 1930.
107 » » Experimentelle Untersuchungen zum Problem der
sogenannten Schrecksekunde. Arch. f. d. ges.
P s y c h o l , 8 4 . Band. 1932.
108 Ludwig, Walter Beiträge zur Psychologie der Furcht im Kriege. Bh-
Z a n g P s . , Beiheft 2 1 , 1 9 2 1 .
109 Mager, Alois Z u r F r a g e der E n g e des Bewusstseins. Arch. f. d.
ges. P s y c h o l , Band 74, 1930.
110 M a r k e , Karl Dfce Gleichförmigkeit in der W e l t . Beck, München,
1916.
111 » » Ueber Unfallversicherung und Psycho'iechnik Prakt.
Psychol., 4. Jg.. Heft Juni 1923.
112 » » Ueber Persönlichkeit, Einstellung. Suggestion und
Hypnose. Z N Pt. (Festschrift für R . Sommer)
Bd. 94, 1924.
113 » » Ueber Einstellung und Umstellung Z a n g P s . , Bd. 26.
1925.
114 » » Praktische Psychologie der Unfälle und B e t r i e b s -
schäden. München und Berlin, Oldenbourg.
1926.
115 » » Psychoteehnische und faktische Eignung. Ind. Psy-
chot.. 5. Jg., Heft I, 1928.
Die gerjichtspsycholbgische Begutachtung von Autoun-
fällen und die Eignung zum Chauffeur. Hirsch ;
feld, Leipzig, 1932.
 117 Matt, Heinz Reaktionen unter Aufmerksaankeitsbelastung. Ind.
P s y c h o t . 9. Jg.. Heft 4, 1932.
118 Minte, Heinrich Lieber die Schrecksekunde und den Bremsweg. Das
Recht des Kraftfahrers, Jg. 5, 1930.
119 Meede, W. Unfallverhütung auf psychotechnscher Grundlage. In.
P s y c h o t , 3. Jg-, Heft I, 1926.
120 » > Kraftfahrerektnungsprüfungen beim deutschen Heer.
Ind. Psychot., 5. Jg., 1926.
121 > Lehrbuch der Psychotechnik. I. Band, Berlin. Sprin
ger, 1930.
122 Moeli, C . Ueber psychische Störungen nach Eisenbahnunfällen.
Beri. Klin. W . , N r . 6, 1881.
123. Morgan, Lloyd C Instinkt und Gewohnheit. (Deutsche Uebersetzung) •
Leipzig und Berlin, Teubner, 1909.
124 Mueller-Freienfels, Z u r Psychologie der Erregungs- und Rauschzustände.
Richard Z . f. Psychol., 57. Band, 1910.
125 » » Z u r Psychologie und Pa'thologie der Selbstbeherr­
schung. Psychol. u. Med., III, Band. Heft I.
1928.
126 » » Die Hauprichtungen der gegenwärtigen Psychologie.
2. Auflage. Leipzig, Quelle u. Meyer, 1931.
127 Oeser, O s c a r Tachistoskopische Leseversuche als Beitrag zur struk
turpsychologischen Typenlehre. ( I V . Kapitel:
Einstellung. Umstellung, Aufmerksamkeit). In dem
Buch von E . R. Jaensch: Studien zur Psycho
logie menschlicher Typen. Barth. Leipzig,
1930.
128 Oseretzku, N. Die motorische Begabung und der Körperbau. M. Pt.
N., 58. I. 1925.
129 » » Psychomotorik. B h Z a n g P s . , Beiheft 57, 1931.
130 OswaW, Ad. Leib und Seele. Die Umschau. 34. Ig.,, 1930.
131 Pauli, R. Die E n g e des Bewusstseins und ihre experimentelle
Untersuchung. Arch. f. d. ges. Psychol., Band
74, 1930.
132 Pefers, W . Ueber die Beziehungen des Temperaments zur Intelli­
genz. ZangPs., Bd. 36, 19.
133 Piéron, Henri Psychologie experimentale. 2-e edition. Paris. Colin,
1930.
134 Piorkowski, Kurt Beiträge zur psychologischen Methodologie der wirt­
schaftlichen Berufseignung. B h Z a n g P s , Beiheft
I , 1915-
135 Poppelreuter, W. Beitrag zur Analyse der Fahrer-Lenker-Täfcigkeiit und
deren Begutachtung. Psychot Ztschr.. 4. Ig.,
Heft 3, 1929.
136 Rădulescu-Motru, C . Curs de psihologie. Ediţia 2-a. Bucureşti, Socec,
1929.
137 Reichardt, Martin Einführung in die Unfall- und Invaliditätsbegutach
tung. 2. Auflage. Jena, Fischer, 1921.
138 Révész, Geza Z u r Psychologie der Furcht- und Angstzustände.
BhZangPs., Beiheft 59. 1931 (Festschrift für
William Stern).
139 flifcor, T h . L a Psychologie des sentimen*s. E d . 5-a. Paris, Al-
con, 1905.
140 friede/ Bemerkungen zur Eignungsprüfung bei Fahrzeugfüh
rerbe.-ufen. Z a n g P s . . 19. Band, 1921.
141 Rohden, F r . v. Körperbau und Psyche. Die Umschau, 29. Jg., 1925.
142 Rothenburg, K. Ist der Standpunkt des Reichsgerichts in der Frage
der Schrecksekunde haltbar? Das Recht des
Kraftfahrers, I. 5, 1930.
143 Rumpf, Th. Ueber funktionelle Erkrankungen des Nervensystems
nach Unfällen. Klin.-therapeut. Wochenschr.,
N r . 27, 1914.
144 Rumpf, T h . und Ueber den Verlauf der nervösen Erkrankungen nach
Horn, P. Eisenbahnunfällen. D . Zeitschr. f. Nervenheilkde.
Bd. 45.
145 Rupp, Hans Untersuchungen zur Fahrerprüfung bei der Deutschen
Reichspost und bdi den Städtischen Strassen-
bahnen der Gemeinde W i e n Psychot. Z t s c h r ,
Ig. I, Heft 5 und 6, 1926.
146 Rusu, Liviu Apiitudinea tehnicä si fateligenta practica. Qui.
1931.
147 Sachs, Hildegard Studien zur Eignungsprüfung der Strassenbahnführer-
I. Methode zur Prüfung der Aufmerksamkeit
und Reaktionsweise. Z a n g P s . . 17. Band, 1920-
148 Sandor. Bela Die ReaktionszelKen des Menschen. Ind. P s y c h o t , 8.
Ig.. Heft 8. 1931.
149 » » Schnelle Aufeinanderfolge einfacher und zusammen­
gesetzter Reaktionen. In Psychot., 9. Jg.. Heft
I, 1932.
150 Schorn, Maria Unfallaffin'tat und Psychotechnik. Ind. P s y c h o t . I-
Jg., Heft 5. 6, 1932.
151 > > T r a v a u x de 1 Institut de psychologie à l'Université de
Würzbourg relatifs à la psychologie des acci­
dents. Rev. de la Sc. du T r - . T o m e I. No. 3,
1929.
152 Schuhe, W . R. Eignungsprüfung für Kraftfahrer. Die Umschau 27-
1923>.
153 » > DCe Persönlichkeit in der psychologischen Beratung.
Z a n g P s . Band 23 1924.
154 > » Die Psychotechnik im Dienste der Verkehrssicher­
heit. Die Umschau. 29. Jg., 1925
155 Segond, I. Traité de psychologie. Paris. Colin. 1930 (Chapitre I V
et V I ) .
156 Se/z, O. Ueber den Anteil der individuellen Eigenschaften der
Flugzeugführer und Beobachter an FliegeruD'
fällen. ZangPs-, Bd. 15, 1919.
157 Siefcerf, Karl Einstellung und Denken. Eine experimentelle Untersu
chung. Arch. f. d. gés Psycho!.. Bd. 82. 1931 -
158 S o / t e r , P . et L a prévision de la perfectabilité des aptitudes motri
ces est-elle expérimentale possible? Rev de la
Drabs, j. Sc. du T r , Tome I. No. I, 1929.
Nervöse Angstzustände und ihre Behandlung. 2. Auf­
159 Srefce/, Wilhelm lage. Berlin Urban u. Schwarzenberg. 1912.
Psychologische Eignungsprüfung für Flieger. Die
160 Srern, Erich Umschau, 23, 1919.
Ueber eine experimentell-psychologische Eignunsprü­
161 » > fung für Flugzeugführer. Z a n g P s . , Bd. 15.
1919.
162 > > Z u r Frage der Gewinnung einer charakteralogischen
Typologie aus Beobachtungsbögen. Prakt.
Psychol., 4. Tg-, Heft 3. 1922.
Ueber die Ursachen von Unfällen in industriellen B e
trieben. Ind. Psychot.. 2. Jg., 1925.
164 Stem, Erich Reifejahre. Die Umschau. 3 5 , 1 9 3 1 .
Bericht von Bonhöffer-Berlin über «Erfahrungen aus
165 Sferri, F .
dem Kriege über die Aetiologie psvchopatholo-
gischer Zustände». AerztHche Sachverständi­
gen-Zeitung, 1916.
166 Stern, William Ueber psychologische Eignungsprüfung für Strassen
bahnführerinnen. Z a n g P s , 13. Band, 1918,
167 » » L a psychologie de la personnalité et la méthode des
tests. Journal de psychologie, Nr. 1, 1928.
168 Sterzinger, Othmar Ueber die sog. Verteilung der Aufmerksamkeit. Zang­
P s , Bd. 29, 1928.'
169 Stieda, L. Ist plötzliches Ergrauen des Haupthaares möglich? D.
m. W . , 32, 1910.
170 Stierlin, Eduard Nervöse und psychische Störungen nach Katastro­
phen. D . m. W . , 44, 1911.
171 Stumpf, Carl Ueber den Begriff der Gemütsbewegung. Z . f. P s y
chol., B d . 2 1 . 1899.
172 Teiszl, L. Arbeit und Unfall. Die Umschau, 3 5 . Jg., 1930.
173 Teschenmacher Z u r Aetiologie des Diabetes mellitus Berl Klin. W .
Nr. 2, 1892.
174 Todoranu, Dimitrie Psihologia temperamentului. Cluj, 1932.
175 Tomescu, P. Contribufiuni la stucäiul examenelor psihotehnice. B u
curesti. Cul'tura, 1930.
176 Tramm, A . K. Ueber psychotechrJische Bewegungsstudien an Stras-
senbahnaotbremsen. Prakc, Psychol., I, Jg.,
1919/20.
177 » » Kinderunfälle im Strassenverkehr. Die Umschau. 27.
1923.
178 » » D,e Verhütung der Unfälle durch Propaganda. Ind.
P s y c h o t , I. Jg., Heft 5. 6. 1924.
179 » » Unfälle auf dem W e g zur Arbeitsstäte. Arbeiter
schütz, Nr. I, 1925.
180 » » W i e v i e l Unfälle ereignen sich im Berliner Strassen­
verkehr? Die Umschau, 2 9 . Jg., 1925.
181 » » Eignungsp:üfungen für Kraftwagen- und Strassenbah-
führer in Paris, Die Umschau- 29. Jg.. 1925.
182 » » Persönliche Eigenschaften und Unfälle. Die Umschau.
29. Jg., 1925.
183 » » Die Bedeutung der Reaktionszeit für den Gefahrbrems.
weg. Ind. Psychot., 6. Jg.. Heft 10, 1929.
184 » » W i e verhält man Ach bei einem Autozusammenstoss?
Die Umschau. 3 4 . Jg.. 1930.
185 » » Bremsweg und Reaktionszeit ( W i e schnei] reagiere
ich auf eine Gefahr??). Die Umschau, 34. Jg.,
1930.
386 » » Zur Rationalisierung der Führerstände auf Fahrzeu­
gen. Ind. Psychot.. 7. Jg., Heft 2. 1930.
187 » » Unser Verhalten bei Verkehrgefahren Ind Psychot-
8. Jg., Heft.
188 Tramer, M. Z u r Genese psychischer Spaltungen. Schweiz, med.
W . . 34, 1922.
189 Valentiner, Th. Z u r experimentellen Feststellung der berufswich'tigen
Willenseigenschaften bei Jugendlichen. Prakt-
Psychol.. 1, 1922.
190 Viteies, S. Morris Die «Gestalt»-Betrachtungsweise in der angewandten
Psychologie. Z a n g P s . , Band 36, 1930.
191 Viteles S. Morris und Weibliche Droschkenchauffeure Ind. Psychot., 8.
Gardner, M. Helen lg.. Heft I, 1931.
192 Walion, Henri Les réactions motrices dans les crises dues à 1 émo-
tion. L'année psychologique. 1 9 2 0 — 1 9 2 1 , o-
143 sq.
193 Weber, Ernst Der Etnfluss psychischer V o r g ä n g e auf den Körper.
Berlin. Sp.inger, 1910.
194 Weriheimsr, Max Untersuchungen zur Lehre von der Gestalt. Psy. F o ,
Bd. I, 1922 und Band 4, 1923.
195 Wiersma, E . Untersuchungen über die sogenannten Aufmerksam-
keitsschwankungen. Z . f. Psychol. u. Physlol-
d. Sinnesorgane, 26. Bd.. 1901.
196 Wilson, R. D. De quelque recherches récentes entreprises en Grande-
Bretagne sur le facteur individuel dans les cau-
ses d'accidents. Rev. de ia Se. du T r . , T o m e
I, Nr. 3, 1929.
197 Wreschner, Arthur ;
Das Gefühl. Leipz g, Quelle u. Meyer, 1931.
Ueber die Veränderung von Vorstellungen. (Ge-
198 Wulf, Fried.ich dächtnis und Gestalt). P s y F o . . Bd. I 1922
Ueber den Ausdruck der Gemütsbewegungen. Deut-
199 Wundt, Wilhelm sche Rundschau, Bd. X I . 1877.'
Bemerkungen zur Theorie der Gefühle. Phllosophischï
200 » •» Studien, Band X V . 1900.
Grundzüge der physiologischen Psychologie. 6. Auf-
201 •» » laqe Band 3, Leipzig, 1911.
202 Zechandclaar, ]• Psychische Energie, Psychotonie, Emotion und die
praktische Psychotherapie. Psychol. u. Med-,
I. Ig-, 1926.
 AMINTIRI UNIVERSITARE

Precum primăvara şi vara natura se înnoeşte, răsărind şi des-

voltându-se o nouă viaţă, aşa şi în societăţile omeneşti vine pe
lume cu orice generaţie nouă un nou flux de vieaţă, care. face să
circule în vechiul trunchiu o sevă proaspătă şi să se deschidă o
nouă floare. Orice tinerime cultă, hrănită încă din timpul ultimelor
clase ale liceului şi apoi în cursul studiilor universitare cu idealismul
marilor scriitori, cu învăţămintele istoriei, cu ideile înaintate care
agită omenirea contemporană, simte în sine ca o chiemare a viito­
rului, merge cu avânt spre cele neînfăptuite încă dar care sânt în
aer, aşteptând să fie prinse şi aduse pe pământ.
Aşa şi cu tinerimea universitară română de pe la 1890.
Două năzuinţe ale vremii spre o mai bună orânduire a ome­
nirei băteau la poarta zilei, din viitorul care sta să se coboare spre
a deveni prezent: una era generoasa pornire a socialismului pentru
înălţarea morală şi materială a claselor muncitoare, iar alta mişcarea
profundă a conştiinţei naţionale spre împlinirea destinelor sale is­
torice. Una avea farmecul noutăţii; alta, vibrarea din adânc a vie-
ţei milenare a rasei.
Amândouă, în ritmul vremii; însă una purtată de valul mai
depărtat al unor curente internaţionale privind vieaţa omenirei mai
mult în despărţirile ei în straturi şi interesându-se de starea unei sin­
gure clase sociale; ceailaltă privind vieaţa omenirei mai ales în des­
părţirile ei etnice, interesându-se mai ales de comunitatea naţională,
luată ca unitate organică, în întregimea tuturor claselor şi în des­
făşurarea sa istorică.
Cea dintâi mişcare era întrupată mai ales de tinerimea univer­
sitară din a doua capitală a ţării; cea de-a doua, mai cu seamă de
tinerimea universitară din Bucureşti; nu însă fără a se întâlni şi a
se amesteca adesea amândouă în aceleaşi suflete, în sinteza unor
idealuri sociale şi naţionale, fără prea multă preocupare de strictă
unitate log'că: unitatea acestor mişcări era de natură sentimentală,
în setea sufletească de mai .multă dreptate în lume şi în impulsul spre
acţiuni eroice ce svâcneşte în orice tinerime. Dar în această conto-
 pire proporţiile erau deosebite: în tinerimea ieşană (se 'nţelege, când
e vorba de o colectivitate, vorbim de aspectul general, al majorităţii,
care acopere totdeauna nuanţe multiple şi unele mişcări divergente),
inimile băteau mai ales pentru noua evanghelie socială; în studen­
ţimea din Bucureşti,. mai ales pentru ideea naţională.
Moldovenii, cu temperamentul lor aplecat spre construcţii plu­
tind în poezie, erau încălziţi mai mult de curentul nou ce părea a
cuprinde mai mult idealism şi spirit de sacrificiu. Conducătorii lor
sufleteşti erau doctrinarul enciclopedist Ioan Nădejde şi blândul
idealist internaţional Gherea.
Muntenii, în genere spirite mai pozitive, cu simţ mai apro­
piat de realităţile şi posibilităţile imediate, cu o disciplină de cuge­
tare formată subt influenţa gândirei critice a lui Maiorescu, erau
mai puţin entusiasmaţi de noua concepţie socială care, lăsând în
umbră unitatea sufletească naţională, punea pe primul plan o luptă
între clasele aceleiaşi naţiuni şi considera ca agent principal al
culturii omenirei interesele materiale. D e aceea, această tinerime
care se putuse încălzi de vechea literatură clasică (reprezentase
la Teatrul Naţional, după repetiţii conduse de Grigore Manolescu,
Aristiţa Romanescu şi Constantin Notară, „Antigona" lui Sofocle,
tradusă la Şcoala normală superioară, după textul original, de către
Mihail Dragomirescu ajutat de fina inteligenţă a lui Gheorghe
Şapcaliu) asculta mai ales chiemarea idealului naţional: unirea
tuturor Românilor într'un singur stat, ţinându-se astfel în linia isto­
rică a generaţiilor ce o precedaseră.
Chiemarea pentru acest ideal era acum mai pătrunzătoare
prin răsunetul ce-1 aveau în vechiul regat luptele Românilor din
Ungaria în potriva politicei de desnaţionalizare practicată cu bru­
talitate de guvernul ungar. In aceşti ani, lupta Românilor de peste
munţi luase acea dramatică întorsătură, care a dus la procesul „Me­
morandului", cu cinica condamnare a fruntaşilor Românimei din
Ungaria,
întreaga pătură cultă din România liberă era sguduită; dar
cea care vibra mai mult şi era în firea lucrurilor să pornească la o
acţiune îndrăzneaţă, în care să dea expresie revoltei şi aspiraţiilor
conştientei naţionale şi să concretizeze în ceva nou frământarea su­
fletească a neamului întreg, eria tinerimea universitară din Bucureşti.
In trei centre de vieaţă studenţească se concentra mai ales
această mişcare sufletească a tinerimei universitare de atunci: socie­
tatea studenţilor în medicină, societatea „Unirea", cuprinzând stu­
denţi de la toate Facultăţile, şi Şcoala normală superioară, cu stu-
denţi-interni de la Facultatea' de filosof ie şi litere şi de la cea de
ştiinţe-
Dintre acestea, pulsul cel mai viu al acestei mişcări naţionale.
întreţinut de o cunoştinţă mai de aproape a împrejurărilor de peste
munţi, bătea în Şcoală normală superioară. Acest grup alcătuia b
mai strânsă comunitate de vieaţă, şi cuprindea între cei de la sec­
ţiunea literară, în fiecare din cei trei ani ai şcoalei, Ardeleni şi Bă­
năţeni ; G. Popa-Lisseanu, Dimitrie Dan, Ion Lupulescu, Simion
Mândrescu. Nu numai prin convorbiri şi discuţiuni cu aceştia se în­
treţinea un viu interes pentru problemele de vieaţă ale Românilor
din regatul ungar, ci şi prin informaţie directă de la izvor : norma-
liştii de Ia secţiunea literară se abonaseră la ziarul „Tribuna" de Ia
Sibiiu.
De aceea, dacă pentru organizarea întrunirilor la Universitate
(bătrânul rector Alexandru Orăscu era un cald susţinător al miş­
cării naţionale a studenţilor), pentru cuvântări şi manifestaţii, con­
ducătorii erau din câte trele centrele amintite (Mendonide, Mani-
catide, de la medicină, G. Buzdugan, fraţii Constantin şi Grigore
Cernescu, Emanoil Antonescu, Pantazi, Cihoschi, C. D. Dimitriu,
şi alţii de la drept, P. P. Negulescu, S. Mehedinţi, Lupulescu-, Mân­
drescu şi alţii de la litere) —• acţiunea de informaţie şi de întreţi­
nere prin publicitate în ţară şi în streinătate era purtată mai ales
de cei de la Şcoala normală superioară. „Memoriul" studenţilor uni­
versitari români în chestiunea naţională, tipărit şi în traducere
franceză şi italiană (aceasta făcută de profesorul universitar Frollo),
expediat în mii de exemplare în streinătate, a fost redactat (cu co­
laborarea lui I. Slavici şi aprobarea lui Titu Maiorescu) în Şcoala
normală superioară, mai cu seamă de condeiul lui S. Mehedinţi.

Tot din acea mişcare naţională a tinerimei universitare de atun.

ci din Bucureşti, cu colaborarea unor oameni politici ca Grigore
Brătianu şi alţii, a eşit şi întemeierea ,,Ligii pentru unitatea cultu­
rală a tuturor Românilor".
Constituirea ei s'a făcut la Universitate (în sala nr. I V —
a cursurilor lui Maiorescu), într'o întrunire în care cel ce scrie
aceste rânduri a dat citire statutelor ei.
Numele i se fixase cu câteva zile mai înainte, într'o înttrunire
intimă a câtorva prieteni, în camera de student a lui P- P. Negu­
lescu (în clădirea, acum dărâmată, din Calea Victoriei dintre lega-
jiunea rusească şi prefectura poliţiei). In dorinţa noastră de a găsi
npei societăţi un titlu mai puţin obicinuit, nu ne mulţumea nici unul
din numele de „societate", „asociaţie", „uniune", care se propu­
seseră. Reminiscenţe din istoria Franţei m'au făcut să propun nu­
mele de „Ligă", care a fost acceptat, ca unul care părea a exprima
mai pregnant caracterul combativ al noei societăţi.
Şi astfel, în camera tânărului student de atunci P. P. Negu­
lescu a fost botezată instituţia care anticipa, deocamdată numai în
cultură, unitatea politică pe care a înfăptuit-o apoi, peste aproape
30 de ani, naţiunea întreagă, prin jertfa supremă a sute de mii dintre
cei mai buni fii ai ei.
Generaţiile se urmează şi trec în vieaţa unei naţiuni ca vân­
tul şi ploaia. Din faptele lor, mărunte sau mari, se ţese istoria nea­
mului. In această uţzeală, tinerimea universitară de prin anii 1890—
93 a pus un fir norocos.

Omagiul pe care i-1 aduc acum profesorului Negulescu prie­

tenii şi elevii săi mi-a trezit în cuget aceste amintiri din tinereţea
lui şi a mea, pe care i le închin.

I. R A D U L E S C U - P O G O N E A N U
 PRIMUL CONGRES DE FILOSOFIE

D E L A 2, 3 şi 4 F E B R U A R I E 1934

Un mare număr de profesori de filosofie de la Universitatea

şi şcolile secundare din Bucureşti sub preşedenţia d-lui prof. Rădu-
lescu-Moteu, au luat iniţiativa de a organiza un congres de filosofie
pentru zile/k de 2, 3 şi 4 Februarie, anul viitor,. în care să se discute
situaţia învăţământului filosofic în şcolile secundare din România.
Situaţia acestui învăţământ, după cum s'a dovedit la ultimele
sesiuni de bacalaureat, este dintre cele mai rele. Absolvenţii liceali,
nu numai că nu au o cultură filosofică, dar sunt lipsiţi de cunoştin­
ţele elementare în logică şi psihologie. Cauza acestei rele situaţii stă
mai ales în faptul, că învăţământul filosofic se dă în liceu de pro­
fesori nespecialişti cu ore de complectare iar nu de profesori spe­
cialişti cu catedre proprii de filosofic
Congresul viitor, care va fi primul congres de filosofie, va
avea să discute în special :
1 ) Organizarea unei catedre proprii pentru învăţământul filo­
sofic în liceu.
2 ) Programa analitică a materiei filosofice în liceu.
3 ) Educaţia morală şi rolul profesorului de filosofie la cunoa­
şterea individualităţii elevului în şcoala secundară.
Congresul se va ţine în salia de conferinţe de la Casa Şcoa-
lelor, strada general Berthelot 30, Bucureşti, în zilele de 2—4 F e ­
bruarie 1934.
 SUMARUL „REVISTEI DE FILOSOFIE'
Pe Anul 1933

STUDII
Pag.

Bagdasar, N. : Asupra noţiunilor individuale . . 500—511

Bezdechi, St. : Eufemdia din „Fedon" 406—409
Bontilă, George : Gustul pentru profesiune şi orientarea
profesională . . . . . . . ' . . 6 1 — 70
Brucăc, I. : Problema rickertiană a neantului . . . 481—493
Comarnescu, Petru : Teoriile logice afle lui John Dewey . 202—216
Decusara, 1. D. şi lonescu, P. : încercare asupra exi­
stenţii lui Dumnezeu 7.1— 94
Florian, Mareea: Filosofic şi istorie_ . . . . . 329—345
Georgescu, Iotan: Sf. Aug_uişţin_ 4 3 — 60
lonescu, P. şi Decu&ara, I. D. : Incercare_asupjr,a-.exi.s- ,
tenţii lui Dumnezeu 7 1 — 94
Narly, C. : Un mare pedagog social al sec. X V I I I :
Helvetius 447—480
Naum, Alexandru: Erezia iconoclastă . . . . 410—415
Nestor, I.-M. : Psihologia clipei de spaimă . . 217—248
„ ,. „ . . . 513—546
Oteteleşeanit, Al. : Este dreptul o ştiinţă sau o artă? 416—446"
Oteteleşanu Enric : Despre criza fizicei teoretice . , 375—398
Petrescu, N. : Sociologia ca disciplină filosofică . . 346—362
Petrovici, I. : Probleme sociat'e. — Biserica şi Pacea . 133—142
Posescu, Al. : P. P. Negulescu ca gânditor şi istoric al
filosofiei . . . . . . . . . 277—328
Rădulescu, Mihajl: Psihologia gândirei . . . . , 494—499
i?ădu/escu-Pogoneanu, I. : Amint'ri Universitare . . 550—553
Roşea, D. D. : Pentru o concepţie tragică a existenţii 1— 24
Rusa, Liviu : Din. problematica sufletească a Jui N.
;

Grigcrescu 142—151
Sperantia, Eugeniu : Problemele sociologiei contempo-
• rane . . . . 25-— 42
Sperantia, Eugeniu : Problemele sociologiei contempo­
rane . . \ . . 151—202
Sperantia, Eugeniu! : Cunoştinţa socialmente relatată . 363—374
Zarifopot, Paul : In planul estetic 399—405
 DISCUŢII
Pag.

Brucăr, I, : Problema neantului . . . . . . 248—252

RECENZII
Bagdasat, N. : I. E . Torouţiu : Studii şi documente li­
terare. Vol. II . . . . 97— 99
Bagdas&r, N. : Victor Papacostea : Teodor Anastasie
CavaOioti 106
Bontiîă, G. C. : Ioan Petrovici : De-asupra sbuciurnului 9 5 - - 97
Bontilă, G. C. : Lucian Bologa : Lectura tineretului 2 6 0 - -262
Brucăr, I. : Câteva cărţi despre Spinoza cu prilejul celor
300 ani delà naşterea sa 2 6 3 - -269
Comarnescu, Petru: Lucian Blaga : Cunoaşterea luci-
ferică 2 5 4 - -258 "
Nestor, I.-M. : Dimitrie Todoranu : Psihologia tempe­
ramentului 9 9 - -102
Nestor, I.-M. : Liviu Rusu : Aptitudinea tehnică şi in­
teligenţa practică 1 0 1 - -105
Nestor, I.-M. : R. Müller-Freienfels : Die Hauptrichun-
gen der gegenwärtigen Psychologie 106- -111
Nestor, I.-M. : C. Narly : Patru mari educatori 258
Noica, C. : I. Brucăr : Filosofi şi sisteme •252- -255
,, ,, : Edmund Husserl: Médiations cartésiennes 2 6 1 - -264
Petrescu, Nicolae : F . R. Tennant : Philosophy of the
Sciences 110- -115
Stănescu, N. : Dr. C. V l a d : Eminescu din punct de
vedere psihanalitic 104- - 1 0 6
Tatu, N. : Tudor Vianu : Arta actorului . . . . 98
„ „ : Petru Comarnescu : Homo americanus 259
,, : A. Manoil : Viaţa sufletească şi emotivitate 259- -261

N O T E ŞI I N F O R M A Ţ I I
E. Sp. : Al zecti'ea congres internaţional de Psihologie 123- -127
Congrese ţinute 269
Sărbătorirea Prof.JC. Rădulescu-Motru 115- -124
""S7"SpT": ' Georg TJasson 126
Z. A. : Christian von Ehrenfels . 126- -128
N. B . : Va.sile Gherasim 127
N. P. : Graham W a l l e s . . . 127- -129
C. G. : Ovid Decroly , . A
269- -272
Buletin biblioarafic . . . . 129- -133
272- -277