II Religiile substitut

Mişcările gnostice de masă din prezent

Termenul „mişcarea gnostică de masă” nu este un termen uzual. De aceea, atunci când
este întâlnit trebuie mai întâi să fie definit. Totuşi, acest lucru nu este posibil, atâta vreme cât,
din motive metodologice, definiţiile se dau la sfârşitul procesului analitic şi nu la începutul
acestuia. Şi dacă analiza a fost făcută în mod riguros şi cu grijă, definiţiile nu mai prezintă
mare importanţă deoarece ele nu mai pot furniza de cât un rezumat al rezultatelor analizei.
Vom urma metoda aristotelică şi vom vorbi mai întâi în mod ilustrativ despre subiectul ce
urmează să fie examinat şi apoi, când acesta este bine încadrat la nivelul bunului simţ uzual al
experienţei noastre, vom proceda la analizarea lui.
I
Prin mişcări gnostice înţelegem mişcări cum ar fi progresivismul, pozitivismul,
marxismul, psihanaliza, comunismul, fascismul şi naţional-socialismul. Totuşi, nu avem de-a
face în nici unul din aceste cazuri cu mişcări politice de masă. Unele dintre ele s-ar putea
caracteriza mai degrabă ca mişcări intelectuale – de exemplu pozitivismul şi neo-pozitivismul,
precum şi variante ale psihanalizei. Acest lucru atrage atenţia asupra faptului că mişcările de
masă nu reprezintă un fenomen autonom şi că diferenţa dintre mase şi elitele intelectuale nu
este poate atât de mare pe cât se presupune în mod convenţional, dacă ea există într-adevăr. În
orice caz, în realitatea socială cele două tipuri se întrepătrund. Nici una dintre mişcările sus
amintite nu a început ca o mişcare de masă.; toate au avut ca origine intelectuali sau din
grupuri mici. Unele dintre ele, conform cu intenţiile fondatorilor lor, ar fi trebuit să devină
mişcări politice de masă, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Altele, cum ar fi de exemplu
neopozitivismul sau psihanaliza, au fost concepute ca mişcări intelectuale; dar ele au avut,
dacă nu forma, cel puţin succesul mişcărilor politice de masă, în sensul că teoriile şi limbajul
folosit au influenţat gândirea a milioane de oameni din occident, adesea fără ca aceştia să fie
măcar conştienţi de acest lucru.
O scurtă trecere în revistă a pozitivismului comteian poate servi ca un exemplu
reprezentativ a felului în care sunt interconectate mişcările intelectuale şi cele de masă.
Pozitivismul a fost o mişcare intelectuală care a început cu Saint-Simon, Comte şi prietenii
lor, iar în intenţia fondatorilor săi trebuia să devină o mişcare de masă care să cuprindă
întreaga lume. Se aştepta ca întreaga omenire să formeze frăţia congregaşiei pozitiviste sub
conducerea spirituală a „ le fondateur de la religion de l’humanité” 1
1 „fondatorul religiei umanităţii” în franceză în original NT
Comte a încercat să intre în corespondenţă diplomatică cu ţarul Nicolae I, cu liderul
iezuiţilor şi cu Marele Vizir, în încercarea de a încorpora în pozitivism Rusia ortodoxă,
Biserica Catolică şi Islamul. Chiar dacă aceste planuri grandioase au dat greş, s-a
întreprins totuşi ceva semnificativ. Au existat mişcări pozitiviste puternice, mai ales în
America de Sud; chiar şi în zilele noastre Republica Brazilia are pe drapelul său motto-ul
comteian „Ordine şi Progres”. Pozitivismul comteian a fost susţinut de cele mai strălucite
minţi ale Europei din acea vreme. Cu siguranţă l-a influenţat pe John Stuart Mill, iar ecoul
modului comteian de percepţie a istoriei poate fi încă detectat în filozofia lui Max Weber,
Ernest Cassirer şi Edmund Hussserl. În definitiv, întreaga lume occidentală poate mulţumi
pozitivismului pentru termenul de „altruism”, subustitutul laic al noţiunii creştine de
„iubire”: altruismul este baza conceptului de frăţie a omului fără ca noţiunea de părinte să
fie implicată. Deci în cazul pozitivismului se poate vedea poate cel mai limpede felul în
care problemele legate de mişcările intelectuale şi de cele de masă pot converge.

II
Am localizat subiectul cercetărilor noastre la nivelul bunului simţ, iar acum trebuie să
clarificăm mai departe în ce măsură mişcările mai sus amintite pot fi caracterizate ca fiind
gnostice.
Din nou, nu putem da definiţii, ci doar să facem referiri la circumstanţe istorice.
Gnosticismul a fost o mişcare religioasă a antichităţii. Se poate dovedi că a fost
aproximativ contemporan cu creştinismul – contemporan în aşa măsură de fapt, încât s-a
considerat pentru multă vreme că este gnosticismul nu este decât o erezie creştină. Acest
lucru nu mai poate fi afirmat în zilele noastre. Deşi nu există surse gnostice care să poată
fi datate cu siguranţă înainte de naşterea lui Iisus, influenţele gnostice precum şi
terminologia gnostică sunt aşa de clar de recunoscut în scrisorile Sfântului Pavel încât
acest lucru este un puternic argument al faptului că gnosticismul exista ca o mişcare
puternică înaintea perioadei în care Sfântul Pavel a trăit. În ceea ce priveşte continuitatea
istorică a gnosticismului din antichitate până în perioada contemporană, să amintim aici
numai faptul că legăturile dintre dezvoltarea sectelor gnostice de la cele est mediteraneene
din antichitate la mişcările din Evul Mediu târziu şi până la cele din Renaşterea
occidentală şi din perioada Restauraţiei au fost suficient demonstrate pentru a ne permite
să vorbim de existenţa unei continuităţi.
De o mai mare importanţă pentru scopurile noastre decât definirea conceptului şi
determinarea genezei sunt modalităţile prin care putem recunoaşte mişcările gnostice. Să
 enumerăm deci cele şase caracteristici care, luate împreună, dezvăluie existenţa unei
atitudini gnostice.
1) trebuie arătat mai întâi că gnosticul este nemulţumit de situaţia sa. Acest lucru, în sine,
nu este surprinzător. Cu toţii avem motive să nu fim complet mulţumiţi cu un aspect
sau altul al situaţiei în care ne aflăm.
2) Nu la fel de uşor de înţeles este cel de-al doilea aspect al atitudinii gnostice:
convingerea că inconvenientele situaţiei în care se află pot fi atribuite faptului că
lumea este în mod intrinsec slab organizată. Întrucât este de bun simţ să presupunem
că ordinea lucrurilor aşa cum ne-a fost dată nouă oamenilor ( indiferent de către cine)
este bună, rezultă deci că noi oamenii suntem cei inadecvaţi. Dar gnosticii nu sunt
înclinaţi să considere că oamenii în general şi ei înşişi în particular sunt inadecvaţi.
Dacă într-o anume situaţie lucrurile nu sunt ceea ce ar trebui să fie, atunci greşeala se
află în slaba organizare a lumii.
3) A treia caracteristică este credinţa că mântuirea lumii de influenţa răului este posibilă
4) De aici decurge convingerea că ordinea lucrurilor va trebui schimbată printr-un proces
istoric. Evoluţia de la o lume lamentabilă la una bună trebuie să fie o evoluţie istorică.
Această supoziţie nu este întru totul evidentă în sine, pentru că poate fi luată în
consideraţie şi soluţia creştină, si anume faptul că lumea de-a lungul timpului va
rămâne neschimbată şi că mântuirea şi împlinirea omului se obţin prin graţia divină
după moarte.
5) Cu această a cincea caracteristică ajungem în esenţa gnosticismului într-un sens mai
restrâns – credinţa că schimbarea ordinii lucrurilor este de domeniul acţiunii umane, că
actul de mântuire este posibil prin efortul omului însuşi.
6) Dacă totuşi este posibil să fie întreprinse schimbări structurale în ordinea dată a
lucrurilor astfel încât să fim mulţumiţi cu ea si să o considerăm o lume perfectă, atunci
rezultă că misiunea gnosticului este aceea de a căuta să determine astfel de schimbări.
Cunoaşterea – gnosis- metodei de schimbare a stării de fapt este preocuparea centrală
a gnosticului. Ca a şasea caracteristică a atitudinii gnostice, deci, recunoaştem
construirea unei formule pentru mântuirea sinelui şi a lumii, la fel ca şi disponibilitatea
gnosticului de a-şi asuma misiunea de profet care proclamă cunoaşterea privind
mântuirea umanităţii.
Aceste şase caracteristici, deci, descriu esenţa atitudinii gnostice. Într-o formă sau alta ele
se găsesc în fiecare din mişcările mai sus amintite.
III
În vederea exprimării sale în mod adecvat, atitudinea gnostică a generat un simbolism bogat şi
cu o multitudine de forme în mişcările de masă moderne. Simbolurile gnostice sunt atât de
numeroase încât nu pot fi descrise în mod exhaustiv în acest eseu. Vom analiza doar câteva
dintre cele mai importante dintre aceste complexe de simboluri. Să începem cu acele
complexe de simboluri care pot fi recunoscute drept modificări ale concepţiei creştine despre
perfecţiune.
Această concepţie reprezintă faptul că natura umană nu-şi poate găsi împlinirea în
această lume, ci numai în visio beatifica, în perfecţiunea supranaturală prin intermediul graţiei
divine după moarte. Deci, se trage concluzia că în această lume nu există împlinire, viaţa
creştină pe pământ îşi ia formele sale specifice din viaţa de apoi. Este modelată prin
sanctificatio, sanctificarea vieţii. În ideea creştină de perfecţiune putem distinge două
componente. Prima componentă este aceea a mişcării având ca scop perfecţiunea, ceea ce se
descrie prin expresia „sanctificarea vieţii” – în puritanismul englez prin este descrisă prin
noţiunea „progresul pelerinului”. În sensul de mişcare având un scop, se face referire la
această componentă ca la componenta teleologică. Mai departe, scopul, telos, spre care
mişcarea este direcţionată, este înţeles ca perfecţiunea ultimă; ţi întrucât scopul este de
valoare maximă, această a doua componentă este denumită axiologică. Cele două
componente, cea teleologică şi cea axiologică au fost identificate de Ernst Troeltsch.
Mişcările gnostice de masă îşi moştenesc concepţiile despre perfecţiune de la
creştinism. În concordanţă cu componentele descrise mai sus, există în principiu trei
posibilităţi de moştenire. În perfecţiunea gnostică, care se presupune că este atinsă şi pierdută
de-a lungul timpului de către lume, cele două componente, cea teleologică şi cea axiologică
devin imanente fie separat, fie împreună. Să dăm câteva exemple ale acestui fenomen.
Primului tip de moştenire, cel teleologic, îi aparţine progresivismul în toate variantele
sale. Atunci când componenta teleologică devine imanentă, principala importanţă a ideilor
gnostic-politice constă în mişcările spre viitor, spre înainte, în mişcările care au ca scop
perfecţiunea în această lume. Nu este necesar ca scopul însuşi să fie înţeles foarte precis; el
poate fi constituit doar din idealizarea unui aspect sau altul al situaţiei, şi să fie considerat
valoros de gânditorul respectiv. Ideile de progres din secolul al XVIII-lea, de exemplu cele ale
lui Kant sau ale lui Condorcet aparţin acestei variante teleologice ale gnosticismului. În
conformitate cu ideea lui Kant despre progres, umanitatea se îndreaptă asimptotic spre ţelul
unei existenţe perfecte şi raţionale într-o societate cosmopolită – deşi, spre lauda lui Kant,
trebuie amintit că el considera că această tindere asimptotică nu va duce la mântuirea
individului, şi în consecinţă relevanţa progresului în împlinirea omului ca individ îi părea
îndoielnică. Condorcet era întrucâtva mai puţin răbdător decât Kant. El a ales să nu lase
perfecţiunea omului pe seama unui infinit proces al istoriei, ci să-l accelereze prin intermediul
unui directorat al intelectualităţii. Cu toate acestea, concepţia sa progresivistă este de al treilea
tip, efortul activist spre perfecţiune, pentru că cele trei tipuri de moştenire se găsesc rareori în
formă pură la gânditorii gnostici, ci de obicei se găsesc în diverse combinaţii.