CATEHEZE: ANUL SFÂNTULUI PAUL

Catehezele papei Benedict al XVI-lea despre sfântul Paul

miercuri, 15 octombrie 2008
Sfântul Paul (8) Dimensiunea ecleziologică a gândirii lui Paul
Iubiţi fraţi şi surori,
În cateheza de miercurea trecută am vorbit despre relaţia lui Paul cu Isus pre-pascal în viaţa sa
pământească. Chestiunea era: "Ce anume a ştiut Paul despre viaţa lui Isus, despre cuvintele sale,
despre pătimirea sa?". Astăzi aş vrea să vorbesc despre învăţătura sfântului Paul despre Biserică.
Trebuie să începem de la constatarea că acest cuvânt "Biserică" în italiană - ca şi în franceză "Église"
şi în spaniolă "Iglesia" - este luat din grecescul "ekkl?sía"! El vine din Vechiul Testament şi înseamnă
adunarea poporului lui Israel, convocată de Dumnezeu, îndeosebi adunarea exemplară la poalele
muntelui Sinai. Cu acest cuvânt este acum semnificată noua comunitate a celor care cred în Cristos,
care se simt adunare a lui Dumnezeu, noua convocare a tuturor popoarelor din partea lui Dumnezeu şi
în faţa lui. Cuvântul ekkl?sía îşi face apariţia pentru prima dată sub peniţa lui Paul, care este primul
autor al unei scrieri creştine. Acest lucru are loc în incipit de la prima Scrisoare către Tesaloniceni,
unde Paul se adresează textual "Bisericii tesalonicenilor" (cf. apoi şi "Biserica din Laodiceea" în Col
4,16). În alte scrisori el vorbeşte despre Biserica lui Dumnezeu care este în Corint (1Cor 1,2; 2Cor
1,1), care este în Galaţia (Gal 1,2 etc.) - aşadar, Biserici particulare - dar spune şi că a persecutat
"Biserica lui Dumnezeu": nu o comunitate locală determinată, ci "Biserica lui Dumnezeu". Astfel
vedem că acest cuvânt "Biserică" are o semnificaţie pluridimensională: indică pe de o parte adunările
lui Dumnezeu în locuri determinate (un oraş, un sat, o casă), dar înseamnă şi toată Biserica în
ansamblul său. Şi astfel vedem că "Biserica lui Dumnezeu" nu este numai suma diferitelor Biserici
locale, ci diferitele Biserici locale sunt la rândul lor realizare a unicei Biserici a lui Dumnezeu. Toate
împreună sunt "Biserica lui Dumnezeu", care precede fiecare Biserică locală şi se exprimă, se
realizează în ele.
Este important de observat că aproape întotdeauna cuvântul "Biserică" apare cu adăugirea
calificativului "a lui Dumnezeu": nu este o asociaţie umană, născută din idei sau interese comune, ci
dintr-o convocare a lui Dumnezeu. El a convocat-o şi de aceea este una în toate realizările sale.
Unitatea lui Dumnezeu creează unitate Bisericii în toate locurile în care ea se află. Mai târziu, în
Scrisoarea către Efeseni, Paul va elabora din belşug conceptul de unitate a Bisericii, în continuitate
cu conceptul de popor al lui Dumnezeu, Israel, considerat de profeţi ca "mireasă a lui Dumnezeu",
chemată să trăiască o relaţie nupţială cu el. Paul prezintă unica Biserică a lui Dumnezeu ca "mireasă a
lui Cristos" în iubire, un singur trup şi un singur spirit cu Cristos însuşi. Este cunoscut că tânărul Paul
fusese adversar înverşunat al noii mişcări constituite de Biserica lui Cristos. A fost adversarul ei,
pentru că văzuse ameninţată în această nouă mişcare fidelitatea faţă de tradiţia poporului lui
Dumnezeu, animat de credinţa în Dumnezeul unic. Această fidelitate se exprima mai ales în
circumcizie, în respectarea regulilor purităţii cultuale, ale abţinerii de la anumite mâncăruri, ale
respectării sâmbetei. Israeliţii plătiseră această fidelitate cu sângele martirilor, în perioada Macabeilor,
când regimul elenist voia să oblige toate popoarele să se conformeze cu singura cultură elenistă.
Mulţi israeliţi au apărat cu sânge vocaţia proprie a lui Israel. Martirii au plătit cu viaţa identitatea
poporului lor, care se exprima prin aceste elemente. După întâlnirea cu Cristos înviat, Paul a înţeles că
creştinii nu erau trădători; dimpotrivă, în noua situaţie, Dumnezeul lui Israel, prin Cristos, lărgise
chemarea sa la toate neamurile, devenind Dumnezeul tuturor popoarelor. În acest mod se realiza
fidelitatea faţă de unicul Dumnezeu; nu mai erau necesare semne distinctive constituite din norme şi
precepte speciale, pentru că toţi erau chemaţi, în varietatea lor, să facă parte din unicul popor al lui
Dumnezeu, al "Bisericii lui Dumnezeu" în Cristos.
Pentru Paul a fost clar imediat un lucru în noua situaţie: valoarea fundamentală şi întemeietoare a lui
Cristos şi a "cuvântului" pe care-l vestea. Paul ştia că nu numai că nu se devine creştin prin
constrângere, dar că în configuraţia internă a noii comunităţi componenta instituţională era în mod
inevitabil legată de "cuvântul" viu, de vestirea lui Cristos viu în care Dumnezeu se deschide tuturor
popoarelor şi le uneşte într-un singur popor al lui Dumnezeu. Este simptomatic că Luca în Faptele
Apostolilor foloseşte de mai multe ori, chiar şi cu privire la Paul, sintagma "a vesti cuvântul" (Fap

1
4,29.31; 8,25; 11,19; 13,46; 14,25; 16,6.32), cu intenţia clară de a evidenţia la maxim însemnătatea
decisivă a "cuvântului" vestirii. În concret, acest cuvânt este constituit din crucea şi din învierea lui
Cristos, în care s-au realizat Scripturile. Misterul pascal, care a provocat cotitura vieţii sale pe drumul
Damascului, se află desigur în centrul predicii apostolului (cf. 1Cor 2,2; 15,14). Acest mister, vestit în
cuvânt, se realizează în sacramentele Botezului şi Euharistiei şi apoi devine realitate în caritatea
creştină. Opera evanghelizatoare a lui Paul nu are alt scop decât să implanteze comunitatea celor care
cred în Cristos. Această idee este cuprinsă în însăşi etimologia cuvântului ekkl?sía, pe care Paul, şi
împreună cu el întregul creştinism, l-a preferat în locul celuilalt termen de "sinagogă": nu numai
pentru că la origine primul este mai "laic" (derivând din practica greacă a adunării politice şi nu
propriu-zis religioase), dar şi pentru că el implică direct ideea mai teologică a unei chemări ab extra,
deci nu a unei simple adunări împreună; credincioşii sunt chemaţi de Dumnezeu, care îi adună într-o
comunitate, Biserica sa.
În această linie putem înţelege şi conceptul original, exclusiv paulin, al Bisericii ca "trup al lui
Cristos". În această privinţă, trebuie ţinut cont de cele două dimensiuni ale acestui concept. Una este
cu caracter sociologic, conform căruia trupul este constituit din componentele sale şi nu ar exista fără
ele. Această interpretare apare în Scrisoarea către Romani şi în prima Scrisoare către Corinteni, unde
Paul asumă o imagine care exista deja în sociologia romană: el spune că un popor este ca un trup cu
diferite mădulare, având fiecare dintre ele funcţia proprie, dar toate, chiar şi cele mai mici şi aparent
nesemnificative, sunt necesare pentru ca trupul să poată trăi şi realiza propriile funcţiuni. În mod
oportun apostolul notează că în Biserică există atâtea vocaţii: profeţi, apostoli, învăţători, persoane
simple, chemaţi toţi să trăiască în fiecare zi caritatea, necesari toţi pentru a construi unitatea vie a
acestui organism spiritual. Cealaltă interpretare face referinţă la însuşi trupul lui Cristos. Paul susţine
că Biserica nu este numai un organism, ci devine realmente trup al lui Cristos în sacramentul
Euharistiei, unde toţi primim trupul său şi devenim realmente trupul său. Se realizează astfel misterul
nupţial ca toţi să devină un singur trup şi un singur spirit în Cristos. Astfel realitatea merge mult
dincolo de imaginea sociologică, exprimând adevărata sa esenţă profundă, adică unitatea tuturor celor
botezaţi în Cristos, consideraţi de apostol "una" în Cristos, conformaţi cu sacramentul trupului său.
Spunând asta, Paul arată că ştie bine şi ne face pe noi toţi să înţelegem că Biserica nu este a lui şi nu
este a noastră: Biserica este trup al lui Cristos, este "Biserică a lui Dumnezeu", "ogorul lui Dumnezeu,
zidirea lui Dumnezeu... templul lui Dumnezeu" (1Cor 3,9.16). Această ultimă desemnare este
deosebit de interesantă, deoarece atribuie unui ţesut de relaţii interpersonale un termen care în mod
obişnuit era folosit pentru a indica un loc fizic, considerat sacru. De aceea, raportul dintre Biserică şi
templu asumă două dimensiuni complementare: pe de o parte, este aplicată comunităţii ecleziale
caracteristica de separare şi puritate care revenea edificiului sacru, dar, pe de altă parte, este depăşit şi
conceptul unui spaţiu material, pentru a transfera această valoare realităţii unei comunităţi vii de
credinţă. Dacă înainte templele erau considerate locuri ale prezenţei lui Dumnezeu, acum se ştie şi se
vede că Dumnezeu nu locuieşte în edificii făcute din pietre, ci locul prezenţei lui Dumnezeu în lume
este comunitatea vie a celor credincioşi.
Un discurs aparte ar merita calificativul de "popor al lui Dumnezeu", care în Paul este aplicat în mod
substanţial poporului din Vechiul Testament şi apoi păgânilor care erau "non popor" şi au devenit şi ei
popor al lui Dumnezeu graţie inserării lor în Cristos prin cuvânt şi sacrament. Şi în sfârşit o ultimă
nuanţă. În Scrisoarea către Timotei Paul califică Biserica drept "casă a lui Dumnezeu" (1Tim 3,15); şi
aceasta este o definiţie cu adevărat originală, deoarece se referă la Biserică drept structură comunitară
în care se trăiesc calde relaţii interpersonale cu caracter familiar. Apostolul ne ajută să înţelegem tot
mai profund misterul Bisericii în diferitele sale dimensiuni de adunare a lui Dumnezeu în lume.
Aceasta este măreţia Bisericii şi măreţia chemării noastre: suntem templul lui Dumnezeu în lume,
locul unde Dumnezeu locuieşte realmente, şi suntem, în acelaşi timp, comunitate, familie a lui
Dumnezeu, care este iubire. Ca familie şi casă a lui Dumnezeu trebuie să realizăm în lume iubirea lui
Dumnezeu şi astfel să fim, cu forţa care vine din credinţă, loc şi semn al prezenţei sale. Să-l rugăm pe
Domnul pentru ca să ne dea să fim tot mai mult Biserica sa, trupul său, locul prezenţei iubirii sale în
această lume a noastră şi în istoria noastră.