Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică

Specializarea : Drept

Referat la Disciplina : Istoria Dreptului Românesc

Coordonator : lect. Drd. NEDELEA Oana Student : GROZAVU Mircea

Suceava, 2011
Tema : Regulamentul Organic în Principatele Române
Cuprins:

1. Introducere
2. Pacea de la Adrianopol. Premisele Regulamentului Organic
3. Situația existentă în Țara Românească și Moldova. Comisiile specializate
4. Regulamentul Organic. Document cvasi-constituțional sau o adevărată
Constituție ? Partea secretă a Regulamentului Organic
5. Schimbările în domeniile puterii executive și judecătorești instituite prin
Regulamentele Organice în Țara Românească și Moldova
6. Concluzie
7. Bibliografie
 1. Introducere
Zona centrală a Europei ca și Balcanii au fost cauza lungilor lupte pentru stăpânire între marile
puteri ale vremurilor, fie că era vorba despre Ungaria, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman sau mai
târziu Imperiul Rus. Teritoriile Țărilor Române nu au fost cruțate nici în secolul al XIX-lea de
războaiele duse între Imperiul Otoman și Imperiul Rus, fiind deseori teatru al acțiunilor militare
în ciuma războiului dezlănțuită de către cele două imperii care-și urmăreau scopurile meschine și
lacome.
Toate aceste evenimente istorice nefaste au constituit un impediment puternic în calea
dezvoltării economice, culturale, sociale, cât și în multe alte domenii. Cu toate acestea, nu
trebuie să trecem cu vederea unele realizări de importanță majoră în Țăra Românească și în
Moldova, care după natura lor erau inovatoare în întregul context european sau chiar și în raport
cu unele puteri militare majore precum Imperiul Rus sau Imperiul Otoman.
În anii în care încă nu erau puține la număr statele în care era instaurată o monarhie
absolutistă în Europa, între anii 1831-1832, în Țara Românească și în Moldova este instituit, de
către o putere străină, primul document quasi-constituțional care deși fiind încă departe de
documentele constituționale cunoscute în prezent, punea bazele unui stat modern.
De aceea, pentru a elucida într-o măsură cât mai exhaustivă tema căreia i-am consacrat
referatul meu, voi încerca să aduc la lumină cât mai multe momente și detalii importante
descoperite în literatura de specialitate.

2. Pacea de la Adrianopol. Premisele Regulamentului Organic

Războiul ruso-turc, desfășurat între anii 1828-1829, terminat cu înfrângerea Porții Otomane, a
fost unul dintre o serie de circa zece războaie, desfășurate între cele două imperii rivale între
secolele XV-XIX.
Tratatul de pace de la Adrianopol, care a pus capăt războiului ruso-turc din 1828-1829, fiind
semnate la 14 septembrie 1829 de Alexei Orlov și omologul său Abdul Kadîr-bei. În cadrul
tratativelor de pace, s-a ajuns la stabilirea unei serii de cedări teritoriale făcute de Poarta
Otomană în folosul Imperiului Rus.
Sultanul a recunoscut stăpânirea Rusiei asupra Georgiei, și a hanatului Erevanului și
Nahicevanului. Tratatul de asemenea deschidea strâmtorile maritime Bosfor și Dardanele
tuturor vaselor comerciale, liberalizând circulația mărfurilor și comerțul.
Astfel, Grecia urmează să primească autonomie promisă de sultan, iar în zona Balcanică.
Serbia își primește autonomia garantată de sultan, iar Rusia pune stăpânire pe Valahia și
Moldova drept garant al achitării enormei sume cu titlu de despăgubire de război din partea
Imperiului Otoman.
Rezonanțele Tratatului de la Adrianopol în viața politica, economică și socială ale
Principatelor Române încep să-și facă apariția o dată ce prevederile tratatului recunoșteau
domnia pe viață a principilor aleși, fixa hotarul dintre Imperiul Otoman și Țara Românească pe
talvegul Dunării și restituia acesteia raialele Brăila, Giurgiu și Turnu Măgurele. Prin acest
tratat, de facto, se consolidează influența crescândă a puterii țariste în spațiul Principatelor
Române în detrimentul puterii otomane, aceasta fiind și principala premisă în începerea
pregătirilor pentru implementarea Regulamentelor Organice.
 O altă premisă a implementării Regulamentelor Organice a fost numirea lui Pavel Kiseleff în
fruntea administrației militare ruse, general cu un caracter inovator, fapt demonstrat și de
reformele cu caracter sui generis în tot spațiul rus cât și în provinciile aflate sub influența
Imperiului Rus, reforme pe care le vom discuta ulterior în cadrul acestui referat.

3. Situația existentă în Țara Românească și Moldova. Comisiile specializate

În cercetările mele asupra situației create în Țara Românească și Moldova după războiul ruso-
turc din 1828-1829, am folosit lucrarea autorului rus V. Ia. Grosul, ”Reformele în Țările Române
și Rusia (anii 20-30 ai secolului XIX)”.
Conform datelor culese de către autor în lucrarea sus-menționată, putem obține o imagine
oglindită în scrierile și corespondența acelor timpuri, imagine care la drept vorbind este una pe
cât de bine documentată pe atât și de dezolantă.
Drept urmare a faptul că teritoriul Țărilor Române a servit drept teatru de acțiuni militare în
cursul războiului ruso-turc desfășurat între anii 1828-1829, care au dus la mari pierderi
economice și în materie de vieți umane, la înregistrarea unei recolte slabe cauzată de seceta din
ultimii ani cât și la declanșarea unei epidemii cauzate de cadavrele părăsite pe câmpurile de luptă
și a sistemului sanitar practic inexistent.
Astfel, anterior întreprinderii oricărui tip de acțiuni cu caracter reformator, noua administrație
a fost nevoită să ia măsuri de oprire a epidemiilor, de redresare a situației deplorabile în care se
afla economia celor două țări și acoperirea deficitului apărut în sistemul de aprovizionare cu
hrană.
Rezolvarea acestor deficiențe s-a soldat cu descoperirea unor alte probleme, de data asta
înregistrate în domeniul administrativ al Țării Românești și Moldova. Toate acestea se datorau în
mare parte faptului că datele de care dispunea administrația rusă erau destul de superficiale și nu
reflectau situația reală a lucrurilor. Mai mult ca atât, nici autoritățile locale nu cunoșteau cât de
aproape de realitate erau datele de care dispuneau și nici nu cunoșteau aproape nimic despre
fărădelegile comise de demnitarii de stat cu scopul îmbogățirii fără de just temei, prin abuzarea
funcției pe care o exercitau.
Însuși Kiseleff, care se presupune că personal examina multe plângeri care veneau de la
locuitorii ținuturilor celor două țări, în urma cărora a reușit să-și creeze o imagine a haosului
creat de unii funcționari ai autorităților locale în ținuturile cu pricina, scria în una dintre scrisorile
sale din aprilie 1830, următoarele :
”Eu am fost convins de mulţimea de rugăminţi, care mi s-au adresat, de faptul că există
abuzuri excesive şi despre colectările nesancţionate care există în ţinuturi. Luând în
consideraţie că toate aceste abuzuri din partea conducerii locale au ca pretext necesităţile
armatei ruse, am văzut necesitatea de a stopa cât mai repede tot acest rău atât pentru binele
obştesc cât şi pentru a salva cinstea conducerii ruse” 1
Astfel, din cauza faptului că doar plângerile primite de la oamenii de rând erau insuficiente
pentru a obține o informație actualizată, detaliată, sistematizată, cât mai aproape de realitate și
care să cuprindă toate localitățile din ambele țări, Kiseleff decide să constituie comisii

1
Arhiva Politicii Externe a Rusiei, arhiva 1-7, d.1, p.9, l. 10 apud. V. Ia. Grosul, ”Reformele în Țările Române și
Rusia (anii 20-30 ai secolului XIX)” Ed. ”Știința”, Moscova, 1965
specializate în acest domeniu.
Cu acest scop, în decembrie 1929, în Țara Românească sunt create comisii specializate, fiecare
dintre ele fiind alcătuită din 2-3 boieri de rang înalt, care nu se aflau în slujba statului și un
demnitar rus, care exercita funcția de procuror-observator. Membrii comisiei erau aleși personal
de către Kiseleff, acesta tinzând să găsească oameni cointeresați să efectueze o investigare
obiectivă și să poată să împiedice pe parcurs continuarea abuzurilor.
În total, în Țara Românească sunt alcătuite trei comisii, la fel ca și în Moldova, însă ultimele
începându-și activitatea mai târziu, în aprilie 1830.
Fiind stabilit graficul acestor comisii specializate, În toate oraşele şi localităţile erau
expediate înştiinţări despre sosirea comisiilor, venire anunţa şi prin intermediul ziarelor instituite
recent cât şi pe alte căi
Scopurile de bază ale comisiilor, care au fost special prestabilite, erau următoarele :

1. Să execute recensământul populației pe categorii, să stabilească mărimea impozitelor și

obligațiilor față de stat
2. Să verifice colectarea rusumatului, adică așa-numitelor impozite indirecte pentru diferite
produse agricole
3. Să investigheze toate acțiunile autorităților locale în materie de satisfacere a necesităților
materiale a armatei prin colectarea lemnului, mărfurilor și împărțirea locuințelor
4. Să studieze acțiunile autorităților locale.2

Pe lângă aceasta, comisiilor le erau transmise toate plângerile cu privire la autoritățile locale,
acestea trebuiau să studieze toate anchetele începute dar care nu au fost încheiate până la venirea
comisiei, în toate localitățile pe care le vizitau.
Comisiile au primit instrucțiuni detaliate care delimitau clar sfera acțiunilor lor, acestea
menționau expres situațiile care necesitau o atenție sporită din partea comisiilor. Conform
acelorași instrucțiuni, orice tip de abuz trebuia încetat imediat, și de asemenea, în măsura
posibilităților, comisia trebuia să satisfacă toate plângerile locuitorilor și să întoarcă integral
banii pe care administrația locală i-a luat de la aceștia fie prin forță fie prin minciună. Aceste
sume, desigur, trebuiau să fie recuperate de la cei vinovați de aceste abuzuri.
Desigur că demnitarii care erau învinuiți de neîndeplinirea cu bună credință a obligațiilor de
serviciu, fie acuzați de alte încălcări, depuneau toate eforturile pentru a induce în eroare comisia
de revizuire, de a ascunde urmele fie de a da vina pe predecesorii lor, iar așa cum domnitorii se
schimbau des, uneori o data pe an, nu era cu putință să fie aflat adevărul datorită faptului că
trebuia investigată situația precedentă.
Drept exemplu concludent al acestor abuzuri, poate servi următoarea situație :
În Moldova, comitetele au descoperit suplimentar 14.518 familii de scutelnici şi slujitori,
întrucât anterior erau consemnate 21506 familii în listele visteriei. De către toate comitetele de
revizuire, în ambele principate, au fost identificate 35471 de familii şi 873 de luidori3 care ar fi
trebuit să plătească impozite, de care nu avea nici o înştiinţare statul. Cu alte cuvinte, din vizorul

2
Scrisoare Kiseleff – Daşkov, 17 februarie 1830 ( ibidem p 1, l 57). Gh Platon. Comisiile de rivizie în Moldova şi
activitatea lor în anii 1830 şi 1831 – „Studii şi materiale de istorie modernă”, v 1, Bucureşti, 1957, p 1 apud. V. Ia.
Grosul, ”Reformele în Țările Române și Rusia (anii 20-30 ai secolului XIX)” Ed. ”Știința”, Moscova, 1965
3
A. P. Zaboloţkii-Deseatkovski. Eseuri, tomul IV, pag. 123 apud. V. Ia. Grosul, ”Reformele în Țările Române și Rusia
(anii 20-30 ai secolului XIX)” Ed. ”Știința”, Moscova, 1965
puterii au scăpat în jur de 200 de mii de oameni, fiecare având în medie 5 persoane. Iar fiecare
luidor fiind compus din 5 familii.
Astfel, haosul creat în timpul regimului fanariot, mai persista și încă după 10 ani de la căderea
acestuia, fărădelegea fiind ridicată la nivelul legii, cea mai mare parte a populației fiind
condamnată astfel la îndurarea permanentelor lipsuri, aceștia ne mai având speranța că acest
calvar se va termina cel puțin în viitorul îndepărtat. Reducerea numărului de contribuabili, făcut
în detrimentul visteriei statului, a populației și a statului, era efectuată prin diferite moduri : fie
prin intermediului deplasărilor țăranilor, care devenise cronică, fie din cauza boierilor și nobililor
care ascundeau adevăratul număr al țăranilor aflați pe moșiile acestora, lucru devenit mai facil, în
Moldova, după incendiul din Iași, când a ars și arhiva, astfel visteria nu mai avea posibilitatea să-
și verifice suspiciunile.

4. Regulamentul Organic. Document cvasi-constituțional sau o adevărată

Constituție ?. Partea secretă a Regulamentului Organic

Textul Regulamentului Organic, adoptat în 1831 în Țara Românească și în 1832 în Moldova,

ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consfințit o puternică influență a
Imperiului Rus în Principatele Române. Cu toate criticile care se aduc acestui document, nu
poate fi ignorat faptul că el a consacrat pentru prima oară arbitrariul puterii domnitorului și a
introdus norme și instituții moderne de organizarea a statului. Regulamentul organic integrează
astfel proiectele anterioare de organizarea a vieții statale, iar sub acest nume modest, ele
reprezintă în opinia lui Nicolae Iorga, o adevărată Constituție.
Regulamentul Organic, a inițiat totuși o perioadă de reforme, care au pus baza occidentalizării
societății locale, oferind totodată celor două principate primul lor sistem comun de guvern, în
materie de organizarea și stabilire a atribuțiilor guvernanților - o premisă a unificării celor două
state în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
Marea parte a acestor reforme, pe care le vom trece mai detaliat în cadrul capitolelor
următoare au tatonat terenul pentru viitoarele reforme care au venit în cursul istoriei, astfel,
influențând benefic cele două principate proaspăt ieșite dintr-un veac de asuprire fanariotă, în
care s-a atestat o ruinare și o stagnare economică și socială fără precedent.
Un interes sporit este provocat de lucrarea ”Domniile române sub Regulamentul Organic” de
I.C. Filitti, în care este tratat amplu procesul de dezbatere și adoptare al textului Regulamentului
Organic.
În cadrul acestei lucrări am putut descoperi un capitol în textul căruia se atestă existența unei
părți secrete ale Regulamentului Organic, adoptat de boierii care au participat la ședință fără ca
aceștia să fie în cunoștință de cauză.
Conform lucrării sus-menționate, la sfârșitul ședinței constituit din adoptarea Regulamentului
Organic, prin semnarea acestuia de toți membrii adunării, boierilor li s-a propus să semneze
direct pe ultima pagină a originalului textului, care era goală în întregime, chiar dacă și pe
penultima pagină a acestuia mai era spațiu, invocându-se faptul că dacă s-ar semna direct de la
finalul textului, nu ar încăpea toate semnăturile pe acea pagină, restul fiind nevoiți să semneze pe
fața cealaltă – ceea ce nu ar fi estetic.
Această propunere nu a întâmpinat obiecții din parte boierilor, din cauza încrederii acestora pe
de o parte, iar pe de altă parte, din cauza lipsei unor cunoștințe juridice care sa le permită să-și
dea seama de ceea ce urma să se petreacă.
Nu este de mirare, că primind toate semnăturile boierilor pe textul originalului, în locul
stabilit, pe acea bucată lăsată liberă între finalul textului Regulamentului și semnăturile
membrilor Adunării, s-a înscris o prevedere adițională conform căreia textul Regulamentului
Organic nu putea fi modificat fără acordul Imperiului Rus, în caz contrar, Imperiul Rus avea
dreptul de a reveni la status-quo prin forța armelor, astfel fiind afectată puternic suveranitatea
celor două Principate române.
Așadar, abuzul legal în semnarea textului Regulamentului Organic, consfințit în lucrarea lui I.
C. Filliti trezește unele suspiciuni cu privire la caracterul constituțional a acestui document numit
”Constituție” de o parte din istorici. Cert este faptul că o asemenea adoptare aduce o știrbire
caracterului legal al acestui document, iar prevederea secretă pune sub semnul întrebării
adevărata menire cât și caracterul pur-constituțional al textului Regulamentelor Organice.

5. Schimbările în domeniile puterii executive și judecătorești instituite prin

Regulamentele Organice în Țara Românească și Moldova

O dată cu adoptarea Regulamentului Organic în Țara Românească și în Moldova, prevederile

acestuia au început să fie aplicate, începând un proces de reformare amplu.
Astfel, puterea executivă a suportat schimbări radicale de un caracter inovator. Domnitorul,
spre exemplu, avea dreptul de a numi și demite miniștrii după discreția sa, să joace cel mai activ
rol la pregătirea noilor legi și la aducerea lor în executare. El ea comandantul suprem al armatei,
putea să ridice sau să coboare în rangul militar pe oricine dintre comandanți, ne mai vorbind de
soldații de rând.
De atunci înainte, domnitorul împărțea puterea executivă cu Adunarea Ordinară și putea să
influențeze activitatea organelor judecătorești. În pofida acestor prerogative și a faptului că
mandatul de conducere a domnitorului nu era limitat, puterea lui era deja pusă în anumite limite,
care erau destul de clar definite în Regulamentele Organice. Domnitorul nu avea dreptul să
încalce legile.
În cazul încălcării legii, delictul săvârșit era examinat drept abuz și împotriva lui se putea
depune plângere puterilor garante, iar împotriva lui se începea urmărirea penală.
Astfel, spre deosebire de anii precedenți, când abuzurile erau la ordinea zilei și mai că nu
deveneau lege, atunci a apărut noțiunea clară de lege, pe care era interzis să o încalci. Potrivit
Regulamentului Organic, domnitorul nu mai avea mai mult dreptul absolut de elaborare a legilor,
el împărțea această atribuție cu Adunarea Ordinară – ceva asemănător cu Parlamentul
unicameral. Domnitorul nu putea să dispună liber de banii țării, să ia din visteria statului orice
sumă de bani, lui i-a fost alocat un buget special anual, inițial de 1.2 milioane de lei, mai apoi
puțin majorat. În acest mod, puterea domnitorului pe plan intern a fost limitată în temeiul legii.
Una dintre inovațiile regulamentului a fost crearea ministerelor. Miniștrii nu puteau fi membri
ai Ordinării Ordinare cu toate că trebuiau să fie prezenți la ședințele acesteia și să dea anumite
explicații. Cu toate acestea, ei nu se supuneau Adunării, fiind obligați să răspundă doar în fața
domnitorului. Aceasta fiind una dintre particularitățile așa-numitului ”sistem regulamentar”, în
care organele puterii executive nu purtau răspundere în fața organelor puterii legislative.
Revenind la Ministere, prevederile regulamentului au instituit următoarele posturi ministeriale
: ministrul afacerilor interne (marele vornic), ministrul finanțelor (marele vistier), secretarul de
stat (marele postelnic), ministrul justiției (marele logofăt al justiției), ministrul afacerilor
bisericești (logofătul cultelor), ministrul de război (spătarul-comandant al armatei). Primii trei
miniștri creau un Consiliu Administrativ special sub conducerea ministrului de afaceri interne.
Activitatea acestui consiliu era reglementată de capitolul IV al Regulamentului Organic.
Despre organizarea sistemului judiciar, vorbește sugestiv P. Eliade, afirmând în una dintre
lucrările sale următorul fapt :
”Capitolul despre organele puterii judecătorești este unul dintre cele mai reușite părți ale
Regulamentului Organic. La alcătuirea lui, D. Dașkov, probabil, s-a implicat cel mai mult,
încercând să implementeze în Țările Române ceea ce nu i s-a permis să implementeze în
Rusia..”4.
P. Eliade fiind de acord cu unii dintre predecesorii săi, presupunând că tribunalele de judecată
au fost alcătuite după modelul francez.
Conform prevederilor regulamentare, în fiecare sate, localnicii alcătuiau instanțe sătești, în
componența căruia intra preotul și trei țărani-jurați, câte un reprezentant din fiecare pătură
materială : bogată, medie și săracă. Aceștia se întruneau în fiecare zi de duminică sau în zile de
sărbători în casa preotului și clarificau toate conflictele apărute între țărani pe parcursul întregii
săptămâni. Instanțele sătești luau decizii în cazuri evaluate nu mai mult de 10-15 lei. Astfel, în
sate existau instanțe de judecată care nu se supuneau boierilor pe pământurile cărora se aflau
țăranii. După prevederile regulamentului, boierii nu putea judeca țăranii care locuiau pe pământurile
lor, iar unele litigii dintre aceștia, precum ar fi dauna cauzată de bovine, se judeca între moșieri sau de
reprezentații acestora, deciziile fiind autorizate de săteni.5
Tribunalele primei instanțe erau considerate judecătoriile județene, care în Valahia erau
alcătuite dintr-un președinte și doi membri, instanțe care se ocupau de litigiile civile și
economice ce se iscau în localitatea în cauză6. În caz de necesitate se puteau face apeluri la
tribunalele celei de a doua instanță, la divanele de judecată, divanele fiind doar două la număr :
unul fiind la București și se ocupa de toate cazurile judiciare în cele 13 județe ale Marii Valahii,
alt divan se ocupa de Craiova și județele Olteniei.
Tribunalele celei de a doua instanțe era alcătuit din două secțiuni : prima se ocupa de cazurile
civile, a doua – de cele penale. Divanul judecătoresc din București spre exemplu, era alcătuit din
12 membri, aleși din rândurile boierilor, care cunoșteau legile și se descurcau în domeniul
procesul juridic. Șapte din ei se ocupau de partea civilă și cinci de partea penală7. Divanele de
judecată nu se ocupau de cazurile economice din cauza faptului că acestea se aflau în jurisdicția
judecătoriilor economice specializate care se aflau în București și Craiova, primul fiind alcătuit
din 5 membri, al doilea din 3. Președintele și unul dintre membrii judecătoriei comerciale erau
aleși de către domnitor, ceilalți trei erau aleși dintre cei mai mari negustori. În judecătoria
comercială din Craiova domnitorul numea doar președintele8. Cu alte cuvinte, burghezia obținea
posibilitatea de a lua parte la judecată, dar numai în litigiile comerciale.

4
P. Eliade. „La Roumanie au XIX-e siecle”, t. II, Paris, 1914, p. 124 apud V. Ia. Grosul ”Reformele în Țările Române
și Rusia ”, Ed. ”Știința”, Moscova 1966, pag 269
5
Regulamentele Organice, cap VII, pag. 113-114, art 264-266 apud . Ia. Grosul ”Reformele în Țările Române și
Rusia ”, Ed. ”Știința”, Moscova 1966, pag 269
6
Ibidem, p. 109-114, art. 243-266 apud . Ia. Grosul ”Reformele în Țările Române și Rusia ”, Ed. ”Știința”, Moscova
1966, pag 269
7
Ibidem, p. 114-117, art 267-298 apud . Ia. Grosul ”Reformele în Țările Române și Rusia ”, Ed. ”Știința”, Moscova
1966, pag 269
8
Regulamentele Organice, p. 117-119, art 299-315 apud . Ia. Grosul ”Reformele în Țările Române și Rusia ”, Ed.
”Știința”, Moscova 1966, pag 269
 A treia, ultimă instanţă, se considera Divanul Suprem al Valahiei, care trebuia să examineze
toate apelurile la deciziile instanţelor de judecată şi a tribunalelor comerciale. Divanul Suprem
era alcătuit din 6 judecători sub preşedinţia marelui ban. Deciziile divanului suprem erau
trimise domnului pentru examinare, prin intermediul ministrului justiţiei. Domnitorul consfinţea
decizia , de obicei, în cazul în care nu existau decizii diferite în toate instanţele sau nu existau
opinii diferite între membrii Divanului Suprem. În caz contrar, domnitorul putea îndrepta cazul
la reexaminare, şi el trebuia revăzut nu numai de membrii Divanului Suprem, dar și de ministerul
justiției şi de preşedinţii judecătoriilor din Bucureşti, cu excepţia preşedintelui judecătoriei care
s-a ocupat de judecarea cazului.
Decizia acestui divan suprem de revizuire, care poate fi văzut ca a patra instanţă (ultima),
urmau să fie aprobate de domnitor şi aveau un caracter definitiv9. Toate acestea sunt mărturii că
domnitorul avea posibilitatea să se implice nu numai în activitatea puterii legislative dar şi
activitatea puterii juridice. Dar asupra cazurilor juridice domnitorul putea acţiona pe 2 căi. Una
dintre căi a fost discutată anterior, iar a doua cale era ministerul justiţiei, care se supunea direct
domnitorului.
Ministerul, sau logofeţia, justiţiei avea proprii procurori în toate instanţele de judecată.
Procurorii urmăreau activitatea tuturor instanţelor, urmăreau ca deciziile judecătorilor să fie
conform legilor şi codurilor existente. Ei trebuiau să fie prezenţi la şedinţele de judecată şi să-i
comunice ministrului despre orice încălcare depistată. Pe lângă aceasta, procurorii se obligau să
trimită ministrului raporturi în care trebuiau trecute în revistă toate cazurile care au fost judecate
de instanţele în care activau. La rândul său, ministrul justiţiei anunţa organele cărora li se
subordona despre toate legile care au fost încălcate în ţări.10 În concluzie, putem considera că
instituţia procuraturii se afla în întregime în interiorul unui organ executiv al puterii, cu atât mai
mult că procurorii erau numiţi personal de domnitor.
Pe lângă procurori, existau încă şi avocaţii care, ca şi procurorii, au fost pentru prima dată
instituiţi de regulamentele organice. Persoanele care cunoşteau legile ţării şi care primiseră
permisiunea ministrului de justiţie. În cazul în care cei judecaţi nu îşi permiteau să angajeze un
avocat, avocatul putea fi desemnat din oficiu de autorităţile judecătoreşti şi era plătit din banii
statului.11
Aceasta era, în mare parte, structura organelor judecătoreşti în Valahia după noul Regulament.
Se poate adăuga încă faptul că în Bucureşti exista o judecătorie poliţienească, alcătuită din doi
judecători, în spectrul activităţii cărora intrau delictele de gravitate minoră săvârşite de
colaboratorii poliţiei. Această judecătorie ducea evidenţa contractelor încheiate între meşterii
meşteşugari.12
Așadar, în linii generale, acestea au fost cele mai importante modificări aplicate puterii
executive și judecătorești, fiind în esența sa un pas important în modernizarea administrației și
instituțiilor judecătorești de care depindea atât viața socială cât și viața economică a celor două
Principate Românești.

9
Ibidem, p. 120-122, art 319-330 Ia. Grosul ”Reformele în Țările Române și Rusia ”, Ed. ”Știința”, Moscova 1966,
pag 270
10
Ibidem, p. 106, 217-218, p. 122, art 331 apud. V. Ia. Grosul, ”Reformele în Țările Române și Rusia (anii 20-30 ai
secolului XIX)” Ed. ”Știința”, Moscova, 1965,pag 270
11
Ibidem, p. 120-122, art. 319-330 apud. V. Ia. Grosul, ”Reformele în Țările Române și Rusia (anii 20-30 ai secolului
XIX)” Ed. ”Știința”, Moscova, 1965,pag 271
12
Ibidem, p.120 , art. 316-318 apud. V. Ia. Grosul, ”Reformele în Țările Române și Rusia (anii 20-30 ai secolului
XIX)” Ed. ”Știința”, Moscova, 1965,pag. 271
6. Concluzie

Noua structură a puterii statale, după cum putem observa, se diferenţia puternic de cea
precedentă. O importantă realizare a regulamentului era chiar editarea lui, ceea ce însemna
apariţia legii, care pentru prima dată în scris determina sfera activităţii diferitor instituţii publice.
Prin aceste metode s-a încercat să se pună capăt dezordinii şi iresponsabilităţii, caracteristice
trecutului, şi să impună legi stricte în sistemul conducerii de stat, se tindea să se pună capăt şi
abuzurilor demnitarilor, abuzuri care nu cunoşteau limite în estorcări şi escrocherii. La toate
calităţile regulamentului trebuie atribuite şi înnoirea aparatului de stat : lichidarea atavismelor
medievale şi crearea unor instituţii moderne, caracteristice statelor de tip feudal. La aceste
calităţi mai poate fi atribuit şi instituirea unui oarecare tip de Parlament – Adunarea Ordinară, la
fel ca şi instituirea ministerelor, noilor tribunale judecătoreşti, înfiinţarea instituțiilor avocatului
şi procurorului, separaţia puterilor în stat, etc. Chiar şi alegerea domnitorului, chiar şi dacă era o
particularitate a trecutului, acum, a devenit un proces de sorginte modern.

Creatorii noului regulament au încercat ca dintr-o lovitură să lichideze rămăşiţele regimului

vechi. Au declarat principiul legalităţii, din nou au instituit salarii solide demnitarilor de stat, au
început să pregătească în modul cuvenit opinia publica şi altele. Dar totuşi aceste măsuri nu au
fost de ajuns. Ceea ce purta amprenta veacurilor, nu puteau fi şterse printr-o legislaţie sau câţiva
ani de reforme. Trecutul încerca să trăiască agăţându-se de micile defecte ale noii ordini. Dacă
înainte fărădelegea era aproape la nivelul legii, acum se tindea folosirea neclarităţilor unor
postulate legislative, ambiguitatea unor articole aparte, iar dacă nu era posibil, legea era pur şi
simplu ocolită. Regulamentele şi legile erau tot timpul în mâinile celor puternici şi chiar cele mai
frumoase principii ale lor nu erau niciodată la fel de frumoase pentru cei care se aflau la capetele
diferite ale scării sociale.

Dacă unul dintre cele mai importante rezultate ale regulamentului era însăşi editarea lui, atunci
cel mai mare defect al lui era nerespectarea normelor şi legilor pe care le prevedea. Şi nu doar
presiunea trecutului era pricina acestui fapt. Majoritatea creatorilor regulamentului nu doreau să
piardă fostele privilegii şi încercau să le păstreze atât în cadrul legii cât şi în afara lui. Noua
structură a puterii statale, în ciuda tuturor caracteristicilor pozitive, chiar prin esenţa sa era o
sursă de contradicţii. Una din ele era originalitatea relaţiilor dintre domnitor şi Adunarea
Ordinară. Potrivit regulamentului, în cazul în care domnitorul încălca legea sau între el şi
Adunare apăreau litigii insolvabile, Adunarea Ordinară avea dreptul să se adreseze cu o plângere
conducerilor Rusiei şi a Turciei sau chiar să ceara demisia domnitorului. La rândul său,
domnitorul avea aceleaşi posibilităţi, adică se crea o asemenea situaţie când puterile străine
trebuiau să joace rolul de arbitru în chestiunile interne ale Valahiei. E foarte clar, că aceste
puteri susţineau acea parte care în cea mai mare măsură le conveneau intereselor lor, iar prin
aceasta, să poată influenţa politica ambelor ţări, folosind încă unul dintre pârghiile destul de
importante. Cu toate acestea, între Rusia şi Turcia existau la fel vechi conflicte şi deja chiar de la
bun început s-a creat posibilitatea ca Rusia să fie susţinătorul uneia dintre părţi, iar Turcia
susţinătoarea celeilalte părţi. În această situaţie, chestiunea în cauză putea să devină nerezolvată
şi să implice dezbateri lungi şi fără rezultat.
7. Bibliografie

1. V. Ia. Grosul, ”Reformele în Țările Române și Rusia (anii 20-30 ai secolului XIX)” Ed.
”Știința”, Moscova, 1965
2 I.C. Filitti, ”Domniile române sub Regulamentul Organic”, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1915