Nestemata inimii, poveste de Corina Militaru

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-

ar fi povestit. A fost o fată de o frumuseţe în toate cum nu s-a
mai văzut. Şi trăia ea într-un sat uitat de lume, unde toţi, dar
absolut toţi, o îndrăgeau.Era când veselă şi zglobie ca un izvor
cristalin de munte, când visătoare dansând cu vântul, însă
niciodată tristă. Iubea fluturii şi apele, florile şi copacii,
soarele şi câmpiile, oamenii, astfel încâtîntreaga natură îi
era prietenă, mereu alături de ea. Se
oglindea în luciul lacurilor în timp ce-şipieptăna cosiţele cu
degetele-i fine, se bucura când ploaia îi atingea faţa cu mii şi
mii de picuri veseli şi zburdalnici, se desfăta în soarele
cald ce-i mângâia obrajii proaspeţi cu raze blânde. Totul era
numai bucurie şi iar bucurie. Le vorbea florilor mângâindu-
le, iar ele o îmbătau cu parfumul lordulce,
vorbea păsărilor lăudându-le trilul, iar ele îi cântau şi mai
frumos, vorbea lunii şi stelelor, iaracestea îi
luminau nopţile feeric.
Era tare fericită în satul ei uitat de lume, până când, într-o zi
pe neaşteptate, ceva necunoscut
puse stăpânire pe eaîntristând-o. Acest sentiment nou,
nedefinit, nu-i mai dădea pace. Şi au început florile
să pălească, pădurile să foşnească neliniştite, vânturile să bată
violentcăutând să afle ce se întâmpla, păsările să-şi strige
dureros neputinţa de a găsi leac tristeţii, apele să curgă
vijelios neştiind cum să-şi aline prietena. Toatănatura
se frământa şi-şi schimbase cursul tot căutând să afle ce
anume putea alunga tristeţea fetei. A trecut aşa mult timp şi
nimeni nu reuşi să găsească remediul tristeţii apărute parcă de
nicăieri.
Până într-o zi, când odată cu fulgerul
ce străbătu cerul întunecat şi frământat, tăindu-l în două, veni
din cer o voce gravă care spuse sătenilor că leacultristeţii este
nestemata inimii, piatră preţioasă, pe care aceştia trebuiau să i-
o aducă fetei, vindecându-i astfel inima nefericită. Imediat ce
acestea s-auîntâmplat, sătenii au plecat rând pe rând în lumea
largă, în căutarea acelei pietre miraculoase. Şi au călătorit ei ,
au tot călătorit, în toată lumea şi în toate zările. Se
întorceau pe rând aducând cu ei, câte o piatră preţioasă, cea
mai frumoasă găsită şi o duceau fetei plini de speranţă. Dar
nimic din ce ofereau, nu alunga tristeţea din ce în ce mai
adâncă. Fata noastră între timp începuse să se
ofilească precum o floare fără apă, se întuneca aşa cum ziua se
stinge în noapte, iar viaţa abia ardea în ea ca
o flacără plăpândă de lumânare.
Şi aşa, zi după zi, se adunau nestematele în jurul fetei, dar ea
tot tristă rămânea. Sătenii sfâşiaţi de durere nu mai ştiau cum
s-o ajute. Se întorseseră din lumea largă şi ultimii plecaţi,
simţindu-se la fel de neputincioşi când văzură că, pietrele
preţioase aduse de ei nu reuşeau s-o trezească din acea stare.
În tot acest timp, un singur tânăr din acea aşezare, nu plecase
în căutarea nestematei inimii. Era frumos cum nu se
mai văzuse şi iubea atât de mult fata încâtnu putuse să plece
de lângă ea. Îl durea sufletul văzându-i chipul tot mai
palid, însă nu voia să se deslipească de ea nici măcar o
secundă. Şi într-o zi privind el cu mare drag la fată, împovărat
de vină îi mărturisi că nu poate să plece de lângă ea să caute
piatra preţioasă, dar că, îi oferă în schimb inima lui plină de
iubire. Nu termină bine de grăit tânărul, cum v-am zis,
că se şi întâmplă o minune. Tristeţea fetei se risipi ca prin
farmec şi ea se trezi ca dintr-un somn greu. Chipul i se
îmbujoră, iar în ochi începură să-i sclipească scântei de
bucurie.
De atunci ei trăiesc fericiţi în satul lor uitat de
lume şi dăruiesc nestemata inimii, tuturor celor în care, la un
moment dat îşi face loc tristeţea.