Memoria

Memoria reprezintă imprimarea, stocarea şi recuperarea informaţiilor din psihic. Este un proces psihic
de înregistrare, păstrare şi regăsire a informaţiilor receptate care asigură funcţionarea orientată a
individului în timp şi spaţiu, atât timp cât acesta actualizează selectiv experienţa acumulată (1). Memoria
constituie premisa dezvoltării unui comportament adaptat la mediu, deoarece în lipsa dimensiunii
temporale, fiecare stimul receptat din mediu ar fi tratat ca şi cum ar fi mereu unul nou. Astfel eficienţa
comportamentală şi dezvoltarea ar fi reduse sau chiar anulate.

William James a definit memoria ca fiind atenţia conştientă acordată în prezent unui eveniment care a
avut loc în trecut (2), iar această definiţie stă la baza concepţiei clasice în ceea ce priveşte memoria ca
proces psihic. La o privire mai atentă, se observă că definiţia lui James se referă la o singură componentă
a memoriei, cea de regăsire a unei informaţii stocate. Ca proces însă, memoria presupune şi alte stadii
pe lângă cel al reamintirii, chiar dacă acesta din urmă prezintă aspectul clar care diferenţiază memoria
de procesele cognitive. James însuşi a indicat prezenţa a două tipuri de memorie: cea primară -
informaţia existenţă în prezentul conştient, şi una secundară, care se referă la informaţia stocată dincolo
de atenţia conştientă, ce poate fi readusă conştiinţei prin reamintire. (3).

Schacter şi Tulving descriu memoria ca pe o combinare a tuturor proceselor mentale, un sistem multi-
faţetat şi multi-stadial de conexiuni şi reprezentări care cuprind o acumulare de percepţii (4). În viziunea
lui Eliasmith, memoria este abilitatea generală de interpretare a lumii perceptive în vederea organizării
răspunsurilor la schimbările din mediu (5). Această definiţie sugerează memoria ca structură de
încorporare a noilor stimuli.

Primele preocupări ştiinţifice care au ca subiect memoria umană sunt cele ale lui Ebbinghaus (1885). El a
arătat prin experimente care implicau reţinerea unor silabe fără sens că trecerea timpului alterează
cantitatea reamintirilor. Apare astfel o curbă a uitării, care porneşte de la 100% reamintirea silabelor
imediat după expunere şi coboară sub 30% silabe reţinute după 9 ore de la expunere (6). Spre deosebire
de Ebbinghaus, Bartlett a utilizat în experimentele sale stimuli cu sens. Scopul acestor experimente nu
era de a evalua capacitatea de reamintire, cât mai ales de a observa efectul evenimentelor din trecut
asupra memorării şi reţinerii de informaţii. Două metode au fost utilizate în designul său experimental:
cea a reproducerii repetate şi cea a reproducerii seriale. În primul caz li se solicita subiecţilor să
reproducă o imagine sau un text pe care le văzuseră anterior. În cel de-al doilea participanţii trebuiau să
descrie mai departe imaginea sau textul unul către celălalt. Bartlett şi-a dat astfel seama că subiecţii
recreau stimulul mai curând decât a-l reproduce, iar acest fapt depinde de mai mulţi factori: interese,
atitudini, context social. Climatul cultural are de asemenea un impact asupra reamintirii, a arătat acelaşi
cercetător (7). Munca lui Bartlett a deschis o direcţie de cercetare care sugera că sistemul memoriei nu
este unul fix, rigid, iar cunoştinţele acumulate se află într-un proces de organizare şi reorganizare atunci
când apar noi informaţii.

Cel mai cunoscut model asupra organizării memoriei este cel propus de Atkinson şi Shiffrin în 1968.
Modelul indică trei stadii ale memoriei: cea senzorială, cea de scurtă durată şi cea de lungă durată.
Stimulul senzorial ajunge la memoria senzorială, unde apare o primă procesare. În memoria de scurtă
durată informaţia este procesată în aşa fel încât să ducă la un răspuns comportamental, prin repetiţie ea
este fixată, iar elaborarea şi codarea îi asigură un loc în memoria de lungă durată. Fiecare tip de
memorie şi organizarea informaţiilor vor fi abordate în secţiunea următoare.

Tipuri de memorie

Criteriile stabilite de psihologia clasică pentru a diferenţia diverse aspecte ale memorie sunt în
continuare valabile:

factorul temporal

intenţia şi controlul voluntar

aferentaţia dominantă

În general, cea mai clară distincţie este între memoria de scurtă durată sau memoria de lucru şi memoria
de lungă durată, diferenţă pe care a constatat-o şi James acum două secole. Modelul cibernetic al
sistemului psihic (Tulving şi Donaldson, 1972; Lindsay şi Norman, 1972) a adus o perspectivă mai clară
asupra formelor temporale ale memoriei.

Memoria imediată

Memoria imediată sau senzorială este un proces aflat la graniţa dintre percepţie şi memorie. Reprezintă
menţinerea unei unităţi perceptive în sistemul informaţional suficient timp pentru a fi integrată,
procesată sau identificată. Această formă a memoriei este condiţia necesară exercitării memoriei de
scurtă şi de lungă durată, fiind esenţială şi pentru procesele percepţiei şi gândirii. În acest stadiu,
informaţia este păstrată între jumătate de secundă pentru stimulii vizuali şi trei secunde pentru stimulii
auditivi, după acest timp fiind fie procesată mai departe, fie ignorată. Două procese sunt esenţiale
pentru transferul ulterior al informaţiei: atenţia şi automatizarea (8).

Memoria de scurtă durată

Memoria de scurtă durată rezultă în urma prelucrării informaţiei în memoria imediată. Este un complex
eterogen de date, iar capacitatea de retenţie este limitată temporal şi cantitativ (se acceptă în general
ideea de 5±2 elemente). Termenul de memorie de lucru se aplică deseori sinonim cu memoria de scurtă
durată, chiar dacă în literatura de specialitate nu există un consens cu privire la această suprapunere.
Astfel, memoria de lucru se defineşte ca memorie de scurtă durată aplicată sarcinilor cognitive, ca
sistem complex care operează cu informaţii din cadrul memoriei de scurtă durată sau ca direcţionarea
atenţiei către memoria de scurtă durată (9).

Informaţia din memoria de scurtă durată este păstrată pentru o perioadă limitată de timp şi poate fi
accesată uşor. De asemenea, cantitatea de informaţii care pot fi menţinute este limitată la 5±2
elemente, iar organizarea acestora într-un pattern cu sens creşte eficienţa memorării.

Memoria de lucru a devenit un concept important după studiile lui Baddeley şi Hitch începute în anii '70.
Cercetătorii au arătat că există un sistem de retenţie a informaţiilor compartimentat – informaţii verbal-
fonologice şi vizual-spaţiale – în care legătura între compartimente se face prin procesele atenţiei,
numite executorii centrale. Acestea reprezintă un buffer episodic, care permite asociaţii interdomenii în
cadrul memoriei, cum ar fi legătura dintre numele cuiva şi figura sa. (10)

Memoria de lucru implică nu doar stocare de informaţii, ci şi procesare, ceea ce o apropie de aptitudinea
cognitivă. Engle şi colaboratorii (1999) consideră că atât aptitudinile intelectuale, cât şi memoria de
lucru depind de capacitatea de control a atenţiei şi de aplicarea acestui control în gestionarea proceselor
intelectuale.

Memoria de lungă durată

Diferenţele dintre memoria de lungă durată şi memoria de scurtă durată rezidă în capacitate (câte
elemente pot fi stocate) şi durată (pentru cât timp sunt stocate elementele). Limita de stocare pentru
memoria de lungă durată nu a fost încă descoperită, acest tip de memorie părând să fie nelimitat, cu
toate că accesul la informaţiile stocate depinde de o serie de factori (11). Informaţiile se consolidează în
memoria de lungă durată prin asocieri cu sens şi repetarea lor. Stocarea este, în cea mai mare parte,
semantică.
Fundamentul fiziologic al memoriei de lungă durată include stimularea neuronală prin crearea sau
modificarea de conexiuni între neuroni, procesul numindu-se potenţare de lungă durată. Prin repetarea
transmiterii de impulsuri sinaptice, eficienţa conexiunilor stabilite creşte, creându-se pattern-uri
neuronale. În timp ce conexiunile tranzitorii specifice memoriei de scurtă durată se situează mai ales în
lobii frontral, prefrontal şi parietal, cele proprii amintirilor durabile cuprind întreg creierul. Zona
hipocampică este implicată în consolidarea informaţiilor şi trecerea lor din memoria de scurtă durată în
cea de lungă durată, chiar dacă nu este o zonă de „depozitare” a informaţiilor.

În memoria de lungă durată, uitarea, definită ca imposibilitatea de a accesa şi reproduce o anumită

informaţie, apare atunci când conexiunile neuronale slăbesc sau când există o interferenţă (un pattern
nou se suprapune peste cel deja existent).

Memoria de lungă durată se împarte în mai multe subtipuri: declarativă şi procedurală, retrospectivă şi
prospectivă.

Memoria declarativă sau explicită reprezintă memoria faptelor şi evenimentelor, putând fi accesată în
mod conştient. Include informaţiile care pot fi verbalizate, împărtăşite cu ceilalţi. Amintirile din memoria
declarativă pot fi episodice sau semantice. Memoria episodică conţine acele informaţii referitoare la
evenimente, aspecte circumstanţiale pe care persoana şi le aminteşte ca şi cum ar vedea un film.
Memoria semantică cuprinde informaţii cu un grad de abstractizare mai ridicat, concepte, strategii,
aspecte care nu mai sunt legate de contextul sau situaţia concretă în care au fost învăţate. (12)

Memoria procedurală sau implicită reprezintă memoria abilităţilor şi capacităţilor de a face un lucru,
cum ar fi prin referire la aspecte ce ţin de mişcări corporale (condus, mers pe bicicletă). Aici se atinge un
nivel de automatizare a cunoştinţelor.

La baza acestor tipuri de memorie de lungă durată se află procese neuronale diferite. Astfel,
conţinuturile declarative sunt encodate în hipocamp, cortextul entorinal şi hiperinal şi stocate în
cortexul temporal şi alte zone ale creierului. Informaţiile procedurale sunt encodate şi stocate de
cerebellum, putamen, nucleul caudal şi cortexul motor. Dacă cuiva i s-ar extirpa lobul temporal medial,
acea persoană ar putea să-şi formeze în continuare amintiri procedurale, fără să fie capabilă de a-şi
aminti când şi cum le-a învăţat. De altfel, studiile clinice care au observat pacienţi cu această porţiune a
creierului extirpată ca tratament pentru epilepsie au permis stabiliea legăturii dintre formarea
amintirilor şi zonele cerebrale implicate (13).

Memoria retrospectivă conţine informaţii despre trecut, reamintirea unor episoade întâmplate.
Cuprinde amintiri semantice, episodice şi autobiografice, în general declarative. Memoria prospectivă
cuprinde ceea ce trebuie să fie reamintit, cum ar fi efectuarea unei acţiuni planificate. Aceste două tipuri
de memorie nu funcţionează complet independent unul de celălalt. (14)

În funcţie de intenţie şi control dominant se diferenţiază memoria voluntară (intenţionată) de memoria

involuntară (neintenţionată). Memoria voluntară este un proces esenţial de organizare şi manifestare a
capacităţii mnezice umane, având conexiuni cu sistemele motivaţional şi emoţional. Caracteristica
esenţială a acestei forme de memorie este existenţa unui scop, a unei intenţii de fixare şi păstrare a
anumitor informaţii. De exemplu, a învăţa pentru un examen înseamnă a memora o serie de informaţii
în vederea reproducerii lor în faţa unui examinator sau în scris. Obiectivul acţiunii organizează procesele
de imprimare (engramare) şi fixare, iar acest scop este stabilit de către individ, în mod conştient.
Memorarea subordonează astfel procesele perceptive, cognitive şi volitive. Persoana care memorează
voluntar „face un efort”, îşi dă seama că îşi coordonează activitatea mentală spre a-şi îndeplini intenţia
asumată (de a învăţa, de a memora). Procesul se realizează la diferite grade de exactitate şi durabilitate,
fiind posibile distorsiuni precum efectul seriei sau al listei.

În memoria involuntară este vorba despre un proces lipsit de intenţionalitate. Toate fazele acestui
proces se realizează fără controlul conştient şi fără să existe un scop al acţiunii. Conştientizarea
informaţiilor memorate se realizează după ce acestea au trecut prin fazele engramării şi retenţiei, aspect
care explică de ce, de exemplu, ne apar în minte „amintiri” a căror sursă nu o cunoaştem sau unele pe
care nu am dorit să le reţinem. Amintirile involuntare sunt de două tipuri: autobiografice şi semantice.
Memoria involuntară se poate desfăşura în paralel cu memoria voluntară, caz în care completează
efortul voluntar de reţinere a informaţiei. De obicei exprimă capacitatea nativă de procesare a
informaţiei, în timp ce pentru memorarea voluntară există diverse forme de antrenare.

În funcţie de aferentaţia dominantă, putem diferenţia tipuri de memorie după modalitatea senzorială de
procesare a informaţiei: vizuală, auditivă, kinestezică, mixtă. La nivel individual, este posibilă dezvoltarea
în mod preponderent a unuia dintre aceste subtipuri, existând atât o predispoziţie, cât şi activităţi care
dezvoltă un anume tip de memorie. De exemplu, dansul presupune o combinaţie de procesare
kinestezică şi auditivă, în timp ce pentru memorarea voluntară a unui material scris, se face apel la
componenta vizuală sau se poate lectura cu voce tare (aspecte vizuale şi auditive). O serie de cercetări
au fost dedicate memoriei vizuale şi astfel s-au constatat următoarele:
Capacitatea memoriei vizuale este limitată, rezultat care se asociază cu ideea că în general capacitatea
de retenţie a memoriei de lucru este fixă (Luck şi Vogel, 1997). Capacitatea limitată a memoriei de lucru
implică faptul că trebuie să existe un echilibru între numărul elementelor stocate şi fidelitatea cu care
acestea sunt integrate în memorie. Un număr mai mare de elemente va însemna o scădere în gradul de
detaliere şi precizie de reţinere a acelor elemente, în timp ce un număr mai mic de elemente presupune
o fidelitate mai mare, de exemplu, detalii mai multe, discriminare mai fină între elemente, precizie (15).

În memoria de lucru vizuală unitatea de bază a reprezentării pare să fie o funcţie structurată ierarhic:
vârful fiind reprezentarea integrată a obiectului perceput, în timp ce baza se constituie din
reprezentarea trăsăturilor sau caracteristicilor respectivului obiect (16). Acest aspect este în
concordanţă cu ideea potrivit căreia un număr mare de elemente bazale reprezintă costuri în ceea ce
priveşte fidelitatea integrării acestora şi, de asemenea, constituie o dovadă a faptului că memoria nu
presupune înregistrarea unui număr nestructurat de elemente, ci implică şi procese cognitive, cum ar fi
categorizarea.

Elementele vizuale din mediu nu sunt stocate independent unul de celălalt, ci împreună cu contextul
spaţio-temporal în care apar: unde este plasat obiectul percepţiei? (informaţie spaţială contextuală);
care este poziţionarea şi aspectul său comparativ cu alte trăsături ale mediului? (ansamblul contextual).
Astfel, memoria vizuală şi memoria spaţială sunt interconectate. Mai mult, ansamblul contextual
influenţează memorarea trăsăturilor individuale. De exemplu, reamintirea mărimii unui obiect este
influenţată de mărimea percepută a celorlalte obiecte din ansamblu (17). În memorie se combină
aspectele ce ţin de ansamblul contextul şi cele care reprezintă trăsături individuale ale obiectului vizat.
Astfel, memoria de lucru vizuală conţine elemente cu niveluri diferite de abstractizare, de la aspecte ce
ţin de caracteristicile obiectelor până la cele care ţin de spaţialitate.

Elementele stocate anterior influenţează memoria de lucru în general, deci şi memoria vizuală.
Memorarea caracteristicilor unui obiect este influenţată de experienţa anterioară cu privire la acel tip de
caracteristici (formă, dimensiune, culoare). Acest bias al memoriei este vizibil mai ales în cazul integrării
unui stimul neclar: subiectul are tendinţa să perceapă şi să reţină acest stimul bazându-se pe informaţii
anterioare (pe asemănări cu alte obiecte) (18). Cu cât avem mai multă experienţă în procesarea unui
stimul, cu atât reţinerea şi reproducerea informaţiei care vizează acel stimul vor fi mai rapide şi mai
performante.

Memoria vizuală de lungă durată conţine informaţii vizuale care pot fi reactualizate în absenţa stimulului
care le-a generat şi la o oarecare distanţă în timp de acesta. Trebuie diferenţiat acest tip de memorie de
cunoştinţele sau experienţa anterioară: acestea din urmă sunt reprezentări vizuale care stau la baza
abilităţii de a percepe şi recunoaşte input-ul vizual. Memoria de lungă durată este stocarea pasivă şi
regăsirea informaţiei vizuale episodice. (19)

Procesele memoriei

Pentru a fi memorată, o informaţie trece prin trei procese principale: înregistrarea (encodarea sau
întipărirea), stocarea şi actualizarea (reamintirea). Consolidarea se adaugă ca proces în fazele de
înregistrare şi stocare.

Înregistrarea

Înregistrarea permite unui stimul perceput să fie codificat într-un construct care poate fi reţinut şi
regăsit la nevoie într-una din cele două tipuri de memorie, de lungă sau de scurtă durată. Procesul
începe cu percepţia şi se bazează pe atenţie, aceasta din urmă provocând conexiunile neuronale ale
căror intensitate creşte probabilitatea ca o structură să fie păstrată (şi astfel să apară o amintire).
Implicarea emoţională (prin amigdală) creşte probabilitatea ca un eveniment senzorial să fie stocat ca
amintire. După percepţie, acest eveniment va fi procesat de diferite arii senzoriale din creier, iar în
hipocamp se va face trimiterea sa către memoria de lungă durată prin asociere şi comparaţie.
Informaţiile sunt comparate cu conţinuturile deja înregistrate şi pe această bază se creează conexiuni
noi sau se modifică cele existente. În general, se respectă stadialitatea memorie senzorială-memorie de
scurtă durată-memorie de lungă durată.

Există patru mari tipuri de întipărire sau encodare:

Encodarea vizuală presupune: stocarea temporară a informaţiei vizuale în memoria iconică înainte de
păstrarea sa pe termen lung. Amigdala joacă un rol important pentru memoria vizuală, deoarece
păstrează şi valenţa stimulilor condiţionaţi pe lângă faptul că primeşte input-ul vizual.

Encodarea auditivă presupune procesarea stimulilor din categoria sunetelor. Bucla fonologică este cea
care permite inputurilor din memoria auditivă să fie repetate vocal pentru a fi reţinute.

Encodarea tactilă cuprinde stimularea la nivelul pielii şi implică acţiunea cortexului somato-senzorial.

Encodarea semantică se referă la conţinutul senzorial care are un sens sau poate fi raportat la un anumit
context. (20)
Fiind o structură asociativă, în memorie se encodează şi păstrează mai eficient conţinuturi care pot fi
puse în legătură cu unele deja existente. Cu cât sensul asocierii este mai personal, cu atât procesul de
consolidare este mai eficient. De aceea, procesarea elaborată care stabileşte asociaţii multiple,
complexe între elemente conduce la o mai bună actualizare sau reamintire. Totuşi, în cazul în care
informaţia este complet nouă pentru subiect, asocierile pe care le face acesta pot distorsiona conţinutul
înregistrat (de exemplu, în cazul învăţării unei limbi străine, subiectul poate să înregistreze informaţia pe
baza similitudinii sonore, de exemplu, şi nu pe baza sensului). Procesul de elaborare presupune
organizarea informaţiilor în lanţuri asociative, aşa cum se întâmplă în cazul mnemotehnicilor, sau chiar
într-o poveste asociativă (memorarea unui material similară cu plimbarea printr-un palat, fiecare cameră
având asociat un anumit conţinut). Prin elaborare o informaţie nouă este integrată în contextul celor
deja reţinute într-o manieră care face trecerea prin hipocamp de mai multe ori şi astfel conexiunile sunt
mai stabile, iar reamintirea mai eficientă (21).

Stocarea

După achiziţia informaţiei, conţinutul psihic este reţinut în cadrul sistemului cognitiv prin procesul de
stocare. Stadiile memoriei funcţionează şi ca mecanisme de protecţie în faţa fluxul informaţional
copleşitor care poate fi perceput. Informaţiile care se repetă sau care seamănă nu sunt înregistrate de
fiecare dată ca şi cum ar fi noi, existând memoria de lungă durată. Stocarea face posibilă această
economisire cognitivă. Se produce prin crearea de reţele care grupează mai mulţi neuroni din diferite
zone ale creierului, grupări asociate tipului de informaţie (vizuală, auditivă). Se pare că există duplicate
ale acestor reţele, iar în caz că o engramare ar fi ştearsă complet, amintirea poate fi totuşi regăsită.
Astfel, stocarea este considerată un proces complex de reorganizare şi reclasificare care rezultă din
schimbările la nivelul neuronal şi de procesare a informaţiei. (22)

Capacitatea de stocare a creierului uman este nelimitată, însă acest lucru nu înseamnă că toate
informaţiile sunt stocate şi pregătite pentru reactualizare. Uitarea poate fi astfel considerată
incapacitatea de a reactualiza o informaţie la cerere, dar nu neapărat ştergerea acesteia din sistemul
psihic. De asemenea, nu este posibilă ştergerea unei amintiri, dimpotrivă, cu cât se operează mai mult
împotriva apariţiei în conştiinţă a unui conţinut, cu atât acesta apare mai frecvent. Efectul apare cel mai
clar în tulburarea de stres post-traumatic, în care subiectul este „bântuit” de conţinuturile pe care
doreşte să le uite, amintiri ale evenimentului traumatic revenind sub formă de intruziuni în conştiinţă,
coşmaruri.

Consolidarea poate fi un proces separat sau ca parte a encodării sau stocării. Se bazează pe potenţarea
de lungă durată care permite unei sinapse să devină mai puternică pe măsură ce numărul de semnale
transmise între neuroni creşte. Probabilitatea ca respectivii neuroni să semnalizeze împreună creşte prin
procesul de potenţare. Cu cât se acumulează experienţa, cu atât apar mai multe conexiuni neuronale,
dar şi un proces de reorganizare a acestora. Aceste proces de acumulare şi reorganizare a amintirilor se
bazează pe plasticitatea neuronală, adică pe capacitatea sinapsei de a-şi modifica intensitatea şi de a
menţine aceste modificări. Invers potenţării asociative pe termen lung apare deprimarea pe termen
lung, care presupune impulsuri nervoase de joasă frecvenţă care trec prin sinapse. Acest proces slăbeşte
legăturile sinaptice şi pare să afecteze reamintirea.

Reconsolidarea este reactualizarea activă a amintirilor consolidate şi, prin acest proces, întărirea lor.
Reconsolidarea se poate face sistematic, prin repetiţii la un interval de timp sau prin crearea de noi
asociaţii şi punerea amintirilor în context. Aceste acţiuni pot modifica amintirile iniţiale prin asocierea cu
valenţe emoţionale noi (23).

Actualizarea

Reamintirea sau actualizarea este un proces care se referă la accesarea unei informaţii din trecut, care a
fost encodată şi stocată. În acest proces, creierul reia un pattern care a fost deja înregistrat ca răspuns la
un stimul din mediu. Reactualizarea este un proces de reconstrucţie, deoarece informaţia este stocată în
diferite părţi ale creierului, nu sub forma unor blocuri compacte. Prin urmare, în reactualizare se
construieşte o reţea de asociaţii şi conexiuni neuronale. De intensitatea acestor legături depinde viteza
cu care o amintire este regăsită.

Dată fiind structura ierarhică a informaţiei în sistemul psihic, procesul de actualizare trebuie să fie cu
sens pentru a fi declanşat. Nu este un proces de scanare a întregului câmp de memorie, ci unul de
conectare a indicatorului (care poate fi o imagine, un sunet, o informaţie semantică) cu ţinta (informaţia
de actualizat). Indicatorii absurzi, de tipul „Care este numărul de telefon al lui Socrate?” (24) nu
generează un proces de reamintire.

Reamintirea poate fi de mai multe tipuri:

1. Recunoaşterea se referă la asocierea unui stimul cu o informaţie deja existentă în memorie, printr-un
proces de comparaţie. Se produce la un nivel inconştient, cu rapiditate şi un grad înalt de complexitate.

2. Reactualizarea propriu-zisă implică un proces în două stadii, căutarea informaţiei în memorie şi

deciderea pe baza familiarităţii dacă acea informaţie din memorie se asociază cu stimulul declanşator.
Acest tip de reamintirea se subdivide în:
2.a. Reactualizare liberă – de exemplu, când o persoană primeşte o listă de elemente şi este solicitată să
şi le amintească indiferent de ordinea lor.

2.b. Reactualizare ghidată – de tipul stimul-răspuns, în care elementele dintr-un grup sau o listă sunt
asociate cu diferiţi indicatori (se reţin nu doar elementele, ci şi relaţia dintre ele).

2.c. Reactualizare serială – se referă la capacitatea de a ne reaminti evenimente şi fapte în ordinea în

care acestea au fost prezentate. S-a constatat că evenimentele recente sunt mai uşor de reactualizat, că
creşterea numărului de elemente scade eficienţa actualizării, corectitudinea itemilor este păstrată, dar
ordinea nu, apar interferenţe.

De obicei, informaţia nu este utilizată sub forma unor secvenţe sau liste de evenimente, procesul
reamintirii fiind integrat în procesele cognitive şi apărând continuu reorganizări şi reconstrucţii (25).

Patologia memoriei

Tulburările de memorie sunt în general cauzate de afectarea bazei neuronale. Pot fi progresive, aşa cum
este cazul bolii Alzheimer sau imediate, cum este cazul traumelor craniene. În general, se vorbeşte
despre o pierdere a memoriei datorată vârstei şi îmbătrânirii şi despre pierderea patologică, datorată
bolilor.

Problemele de memorie asociate vârstei reprezintă un efect al degradării neuronale generale după
vârsta de 70 de ani. În general, memoria episodică este cea mai afectată de îmbătrânire, în timp ce
celelalte tipuri prezintă o uzură minimă în lipsa unei boli asociate. Îmbătrânirea creierului se manifestă la
trei niveluri: slăbirea conexiunilor dintre neuroni, ceea ce face reamintirea mai dificilă; substanţa albă
intră într-un declin, iar producţia de neurotransmiţători este redusă; celulele nervoase îşi reduc
numărul, mai ales cele din hipocamp, formaţiune esenţială pentru memorie. (26)

O formă particulară de declin al memoriei este demenţa. Din grupul demenţelor cea mai frecventă este
boala Alzheimer. Pierderile de memorie, în special în ce priveşte achiziţia de noi elemente şi reamintirea
celor recente, sunt doar un aspect al simptomatologiei demenţei, boala afectează întreg sistemul
cognitiv şi comportamental. Pierderea este progresivă, de la memoria episodică până la cea procedurală,
care este ultima afectată. Cauzele bolii ţin fie de transmiterea de acetilcolină în creier, fie de proporţia
proteinei beta amiloide şi tau. La acestea se adaugă o componentă genetică importantă şi una de mediu
(consumul de alcool, inactivitatea intelectuală generală).
Simptome demenţiale sunt prezente şi în boala Huntington, Parkinson, sindromul Korsakoff şi alte
tulburări mentale.

Amnezia, ca incapacitate de a reactualiza informaţiile, poate avea cauze organice (distrugerea neuronală
prin traumă fizică, consum de substanţe) sau psihogene (boli psihice, stres post-traumatic, mecanisme
de apărare). În general afectarea hipocampului produce amnezii de diferite tipuri, iar aceste tulburări
sunt temporare, în sensul că cazurile de amnezie totală sunt foarte rare.

Amnezia anterogradă reprezintă pierderea abilităţii de producere de amintiri noi, ceea ce înseamnă
incapacitatea de reamintire a trecutul recent (de după producerea evenimentului traumatic care a
cauzat amnezia). Intoxicaţia cu alcool şi medicamentele precum benzodiazepinele pot cauza amnezia
anterogradă, dar aceasta poate surveni şi în urma leziunilor lobului temporal medial, deprivării de
oxigen sau unei crize epileptice. Dacă doar o parte a lobului medial este afectată, neuroplasticitatea
creierului permite preluarea funcţiilor acesteia şi vindecarea amneziei (27).

De obicei, informaţiile declarative sunt pierdute, în timp ce cele procedurale rămân neafectate,
deoarece sunt stocate în zone diferite ale creierului.

Amnezia retrogradă este tulburarea în care persoana nu reuşeşte să-şi amintească evenimente care au
avut loc înaintea traumei declanşatoare, în timp ce este capabilă de înregistrarea de noi amintiri.
Leziunile din zona cortexului prefrontal şi lobului temporal se soldează de obicei cu amnezie retrogradă.
Cauzele acestor leziuni pot fi de natură traumatică, vasculară, infecţioasă, toxică etc. În general,
memoria episodică este mai afectată decât cea semantică, iar cea procedurală rămâne intactă.

Amnezia psihogenă este o tulburare de memorie a cărei cauză nu este biologică, prin urmare
„ştergerea” amintirilor fără afectarea neuronală. Este cauzată de un eveniment traumatic, un şoc
emoţional şi rareori ia o formă globală. De obicei este situaţională, cuprinzând un set de informaţii care
circumscriu temporal un anumit eveniment. Tulburarea de stres post-traumatic se poate asocia cu
amnezia, întreruptă de episoade de revenire a amintirilor traumatice sub formă de flashbacks şi
coşmaruri. Forma clinică a acestui tip de amnezie este amnezia disociativă, care are ca simptom principal
incapacitatea de a reconstitui episoade întregi din istoria subiectului (afectează memoria autobiografică
şi episodică). Ipoteza cauzală ar fi că aceste episoade reprezintă evenimente traumatice pentru subiect,
cum ar fi episoade de abuz fizic, sexual, emoţional sau perioade de stres major (28).