UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

OPERAŢIUNILE INSTITUŢIILOR DE CREDIT

(note de curs)

SIBIU
2019

1
 Capitolul 1

ROLUL ŞI FUNCŢIILE BĂNCII CENTRALE

Sistemul bancar este reprezentat de ansamblul coerent al diferitelor categorii de instituţii financiar-
bancare care funcţionează într-o ţară, răspunzând necesităţilor unei etape a dezvoltării social-economice.
În general, sistemul bancar dintr-o ţară cuprinde:
- cadrul instituţional, format din banca centrală cu rol de coordonare şi supraveghere, bănci şi alte
instituţii financiare asimilate acestora;
- cadrul juridic, format din ansamblul reglementărilor care guvernează activitatea bancară.
În evoluţia sa, sistemul bancar parcurge faze de specializare şi sectorizare. Specializarea bancară
reprezintă orientarea activităţii diferitelor bănci doar spre anumite servicii, operaţiuni, produse bancare.
Noţiunea de sectorizare poate fi definită ca fiind un tip aparte de specializare ce constă în orientarea
activităţii bancare spre anumite domenii de activitate economică.
Într-o economie de piaţă, sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi concentrare a
economiilor societăţii şi de canalizare a acestora, printr-un proces obiectiv şi imparţial de alocare a
creditului, către cele mai eficiente investiţii. În îndeplinirea acestei funcţii, băncile, ca verigi de bază ale
sistemului, urmăresc modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate. Băncile asigură şi facilitează
efectuarea plăţilor, oferă servicii de gestionare a riscului şi reprezintă principalul canal de transmisie în
implementarea politicii monetare.
Prin activitatea de colectare de resurse financiare, concomitent cu plasarea lor pe piaţă prin
intermediul creditelor şi a altor operaţiuni pe piaţa financiară, băncile îndeplinesc rolul de intermediari între
deţinătorii de capitaluri şi utilizatorii acestora.
În vederea realizării obiectivelor finale, banca centrală urmăreşte stabilitatea valorii interne şi
externe a monedei naţionale, concomitent cu punerea la dispoziţia economiei naţionale a cantităţii optime de
monedă necesară creşterii economice. Sistemul bancar, transformând resursele pe care mediul economic i le
pune la dispoziţie, se constituie ca subsistem al macrosistemului economico-social.

1.1. Banca centrală – scurt istoric, atribuţii

Toate sistemele bancare, cu excepţia celui din Hong Kong, au o bancă centrală. Apariţia şi
dezvoltarea sistemului bancar (în secolele XIV şi XV) au precedat apariţia băncilor centrale (în secolul
XVII). Banca suedeză Riksbank, fondată în 1668, este considerată prima bancă centrală, deşi istoricii susţin
că prima bancă centrală, în accepţiunea de astăzi, a fost Banca Angliei, fondată în anul 1694. Banca Angliei
a fost creată iniţial pentru a se strânge banii necesari războiului contra Franţei. A urmat apoi o diversificare a
funcţiilor sale iar banca a primit, mai târziu, în 1844, dreptul de monopol asupra emisiunii monetare, pentru
Anglia şi Ţara Galilor. Banca Angliei a fost o bancă privată până în 1946, când a fost naţionalizată.
În alte ţări, crearea băncilor centrale a evoluat mai lent. Banca Franţei a fost fondată în anul 1800. In
Germania şi Italia, banca centrală a apărut după unificarea statelor şi principatelor independente, în ultima
parte a secolului al XIX-lea.
Banca Naţională a României a fost fondată în 1880, când doar o treime din capital aparţinea statului,
iar în 1929, doar 10% din capital mai aparţinea statului român. După cel de-al doilea război mondial, Banca
Naţională a României a fost preluată de stat şi a făcut parte din sistemul bancar al unei economii centralizate.
Această situaţie a continuat să existe până la restructurarea sistemului bancar, după 1989, când a fost
reorganizată ca bancă centrală.
Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a
României este asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor.
Principalele atribuţii ale unei bănci centrale sunt:
a) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
b) emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul ţării;
c) stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
d) autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi
monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;
e) administrarea rezervelor internaţionale.

2
 1.2. Funcţiile băncii centrale

Băncile centrale au, în general, următoarele funcţii (deşi uneori, aceste responsabilităţi sunt împărţite
cu alte organisme guvernamentale):1

1. Stabilirea şi implementarea politicii monetare şi de credit

Banca centrală controlează nivelul masei monetare şi ratele dobânzii în economie, ca parte a politicii
economice generale a guvernului. Această situaţie a condus la dezbateri aprinse, referitoare la independenţa
băncii centrale. De regulă, banca centrală colaborează cu Ministerul Finanţelor pentru rezolvarea
principalelor probleme ale politicii monetare şi financiare.
Gradul “adecvat” de independenţă sau autonomie decizională al băncii centrale a constituit o dispută
seculară: tentative de subordonare directă faţă de autoritatea guvernului au alternat cu perioade de
independenţă considerată excesivă.
La nivelul Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht (1992) prevede un nivel ridicat de
independenţă pentru băncile centrale ale statelor membre şi pentru Banca Centrală Europeană, care împreună
formează Sistemul European al Băncilor Centrale.
Înainte de crearea Băncii Centrale Europene, Banca Centrală a Germaniei - Bundesbank avea
garantată prin lege independenţa de a conduce politica monetară. Se apreciază, în general, că acesta este
motivul pentru care Bundesbank a reuşit să realizeze o politică monetară antiinflaţionistă deosebit de
eficientă.
Alte ţări vest-europene (Franţa, Anglia, Italia) au luat măsuri, în spiritul Tratatului de la Maastricht,
pentru sporirea gradului de independenţă decizională pentru băncile centrale. Garantarea prin lege a
independenţei băncii centrale are un rol determinant în a asigura reflectarea, în politica monetară promovată,
a condiţiilor economice dintr-o ţară şi nu a celor politice.
Argumentele celor ce se opun independenţei băncii centrale au în vedere faptul că politica
macroeconomică are obiective mai largi decât menţinerea unei rate scăzute a inflaţiei. Totodată, se
argumentează că reducerea activităţii economice pentru a realiza un nivel scăzut al inflaţiei, poate duce la
nivele înalte ale şomajului şi la restrângerea creşterii economice.
În România, banca centrală este organ al statului, iar membrii Consiliului de Administraţie al BNR
sunt numiţi de Parlament. În numele Consiliului de Administraţie, Guvernatorul BNR prezintă anual
Parlamentului României raportul BNR, care cuprinde: principalele evoluţii economice, financiare, monetare
şi valutare; politica monetară în anul precedent şi orientările pentru anul următor; reglementarea şi
supravegherea prudenţială bancară; activităţile BNR, bilanţul anual şi contul de profit sau pierdere.
În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri şi instrumente specifice
pentru următoarele operaţiuni:
 de piaţă monetară – banca centrală poate efectua pe piaţa secundară operaţiuni reversibile,
cumpărări/vânzări directe sau poate lua în gaj, pentru acordarea de credite colateralizate, creanţe asupra
sau titluri ale statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, companiilor naţionale şi
altor societăţi cu capital majoritar de stat, instituţiilor de credit sau altor persoane juridice, poate efectua
swap-uri valutare, poate emite certificate de depozit şi atrage depozite de la instituţii de credit, în
condiţiile pe care le consideră necesare pentru a realiza obiectivele politicii monetare;
 de creditare a băncilor – banca centrală poate acorda credite instituţiilor de credit eligibile, în condiţii
de rambursare, garantare şi dobândă stabilite prin reglementări proprii; se interzice BNR creditarea pe
descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor
autonome, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat;
 de control al lichidităţii prin rezerve minime obligatorii – banca centrală stabileşte regimul
rezervelor minime obligatorii pe care instituţiile de credit trebuie să le menţină în conturi deschise la
aceasta; pentru rezervele minime obligatorii, BNR bonifică dobânzi cel puţin la nivelul ratei dobânzii
medii la depunerile la vedere practicate de instituţiile de credit iar pentru neîndeplinirea cerinţelor
privind nivelul rezervelor minime obligatorii se calculează şi se percep dobânzi penalizatoare.

2. Emisiunea de monedă
Banca centrală deţine monopolul emisiunii monetare. In principiu, moneda se emite în concordanţă
cu creşterea economică. Emisiunea de monedă peste necesităţile economice reale - supraemisiunea de
monedă - poate duce la inflaţie. Împiedicarea guvernelor de a determina un proces inflaţionist, prin emisiune

1
Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. - „Monedă, credit, bănci”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 230

3
suplimentară de monedă, poate fi încă un argument în favoarea asigurării independenţei băncii centrale.
Banca centrală asigură tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor şi ia măsuri pentru păstrarea în
siguranţă a celor care nu sunt puse în circulaţie, precum şi pentru custodia şi distrugerea, când aceasta este
necesară, a matriţelor, cernelurilor şi a bancnotelor şi monedelor retrase din circulaţie.
Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Banca Naţională a României este unica instituţie
autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe
teritoriul României. Ea stabileşte valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul şi alte caracteristici
tehnice ale bancnotelor şi monedelor. BNR elaborează programul de emisiune a bancnotelor şi monedelor,
astfel încât să se asigure necesarul de numerar, în strictă concordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti.
De asemenea, BNR poate hotărî anularea sau retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede care
au fost emise şi, în locul acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare.
O decizie a BNR în acest sens o reprezintă denominarea monedei naţionale. Potrivit Legii nr.
348/2004 privind denominarea monedei naţionale, la 1 iulie 2005 moneda naţională a României a fost
denominată astfel încât 10.000 lei vechi (ROL), aflaţi în circulaţie la acea dată, au fost preschimbaţi pentru 1
leu nou (RON). Tot atunci au fost puse în circulaţie noile bancnote şi monede, care s-au folosit în paralel cu
cele vechi până la 31 decembrie 2006.

3. Elaborarea şi aplicarea politicii de curs de schimb

Banca centrală elaborează şi aplică politica privind cursul de schimb, stabileşte şi urmăreşte
aplicarea regimului valutar pe teritoriul ţării. În acest sens, ea este abilitată să:
- elaboreze balanţa de plăţi şi alte documente privind poziţia investiţională internaţională a ţării;
- stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe piaţa valutară, să calculeze şi să publice
cursurile medii pentru evidenţa statistică;
- păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului.
Potrivit Regulamentului BNR nr. 6/2012 privind modificarea și completarea Regulamentului nr.
4/2005 privind regimul valutar, precum şi abrogarea Normei nr. 4/2005 privind efectuarea operaţiunilor de
schimb valutar, BNR elaborează reglementări privind monitorizarea şi controlul tranzacţiilor valutare pe
teritoriul României şi emite autorizaţii pentru operaţiuni valutare de capital, tranzacţii pe pieţele valutare şi
pentru alte operaţiuni specifice.

4. Administrarea sistemului de plăţi

În general, banca centrală emite reglementări generale privind instrumentele de plată, coordonează şi
supraveghează sistemele de plăţi de interes naţional.
Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Banca Naţională a României reglementează,
autorizează şi supraveghează administratorii sistemelor de plăţi şi poate emite reglementări privind
instrumentele de plată utilizate în cadrul acestor sisteme. Ea poate furniza lichidităţi instituţiilor de credit,
prin acordarea de facilităţi şi prin cumpărarea de titluri eligibile, în conformitate cu reglementările proprii.

5. Stabilirea şi administrarea rezervelor valutare

Banca centrală stabileşte şi menţine rezerve valutare internaţionale la un anumit nivel pe care îl
apreciază ca fiind adecvat tranzacţiilor externe ale statului, rezerve care pot fi formate din:
- aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
- active externe, sub formă de bancnote şi monede metalice sau disponibil în conturi la bănci sau la alte
instituţii financiare în străinătate, exprimate în acele monede şi deţinute în acele ţări pe care le stabileşte
banca centrală;
- alte active de rezervă recunoscute pe plan internaţional, inclusiv dreptul de a efectua cumpărări de la
FMI în cadrul tranşei de rezervă, precum şi deţinerile de DST;
- cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare, negociabile sau nu, emise
sau garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de către agenţiile de
apreciere a riscurilor, recunoscute pe plan internaţional, exprimate şi plătibile în valută în locuri
acceptabile pentru banca centrală;
- bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne străine sau de instituţii
financiare interguvernamentale, negociabile sau nu, exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile
pentru banca centrală.
Rezervele de valută sunt folosite, în general, atunci când se intervine pe pieţele valutare pentru a
controla evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale.
Banca Naţională a României este autorizată, conform Legii nr. 312/2004, să efectueze următoarele

4
operaţiuni:
- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu lingouri şi monede din aur sau alte metale
preţioase, cu valute, cu bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri emise sau garantate de guverne străine
sau de organizaţii financiare interguvernamentale, cu valori mobiliare emise sau garantate de bănci
centrale, de instituţii financiare internaţionale, de societăţi bancare şi nebancare;
- să deschidă şi să menţină conturi la alte bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi bancare şi la
instituţii financiare internaţionale;
- să deschidă şi să ţină conturi şi să efectueze operaţiuni de corespondent pentru instituţii financiare
internaţionale, bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi financiare şi bancare, organizaţii financiare
interguvernamentale din străinătate, precum şi pentru guverne străine şi agenţiile lor.

6. Autorizarea, supravegherea şi reglementarea instituţiilor de credit

Banca centrală decide care entităţi pot opera ca bănci şi stabileşte regulile de emitere a autorizaţiilor
de funcţionare a instituţiilor de credit. Ea are competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit, în
anumite condiţii care se referă la:
 pregătirea profesională şi profilul conducătorilor băncii;
 nivelul minim al capitalului social subscris, care trebuie vărsat, în formă bănească, în totalitate, la
momentul constituirii;
 tipurile de activităţi pe care le va efectua instituţia de credit;
 studiul de fezabilitate al băncii;
 acţionarii semnificativi şi fondatorii băncii;
 structura acţionariatului;
 sediul băncii.
In cadrul Uniunii Europene, tranzacţiile băncilor străine aflate pe teritoriul unei ţări au creat
probleme specifice. Aceste bănci primeau autorizaţii de funcţionare, de obicei, în ţările lor de origine şi nu în
cele în care operau, putând fi, astfel, în afara sferei de influenţă a băncii centrale a ţării în care îşi desfăşoară
activitatea. A Doua Directivă de Coordonare Bancară a Uniunii Europene a creat Licenţa unică bancară,
care permite unei bănci care a primit autorizaţia de funcţionare într-o ţară să poată opera oriunde în cadrul
UE. Această măsură a creat anumite probleme privind supravegherea sucursalelor băncilor străine. După
falimentul răsunător al băncii BCCI din Luxemburg, regulile au fost modificate, pentru a permite şi băncii
centrale din ţara gazdă să intervină atunci când supravegherea băncii în ţara de origine se dovedeşte a fi
insuficientă sau defectuoasă.
În statele membre ale UE, pentru înfiinţarea unei sucursale de către o instituţie de credit dintr-un alt
stat membru nu este necesară obţinerea unei autorizaţii din partea băncii centrale şi nici asigurarea unui
capital de dotare la nivelul sucursalei.
În România, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, o instituţie de credit autorizată şi
supravegheată într-un alt stat membru poate înfiinţa o sucursală în România pe baza notificării transmise
Băncii Naţionale a României de către autoritatea competentă din statul membru de origine. Înainte de
începerea activităţii, în termen de 2 luni de la primirea notificării, Banca Naţională a României comunică
instituţiei de credit în cauză, dacă este cazul, lista actelor normative din România, adoptate în scopul
protejării interesului general, care reglementează condiţii specifice în care anumite activităţi pot fi
desfăşurate. Notificarea trebuie să fie însoţită de următoarele date şi informaţii:
 un program de activitate al sucursalei, incluzând cei puţin tipurile de activităţi care urmează să fie
desfăşurate de aceasta şi structura organizatorică a sucursalei;
 adresa sediului sucursalei de unde pot fi obţinute documente;
 identitatea persoanelor responsabile cu conducerea operativă a activităţii sucursalei;
Conform Regulamentului BNR nr. 11/2007 privind autorizarea instituţiilor de credit persoane
juridice române şi a sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din state terţe, cu modificările şi
completările aduse prin Regulamentele nr. 1, 4, 15, 17/2009, acestea se pot constitui şi pot funcţiona pe
teritoriul României numai pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României.
În România, autorizarea implică două etape:
a) aprobarea constituirii instituţiei de credit;
b) autorizarea funcţionării instituţiei de credit.
Atunci când o bancă centrală emite o autorizaţie de funcţionare unei instituţii de credit, ea apreciază,
în principiu, că instituţia respectivă este condusă corect. Acest lucru înseamnă că afacerile băncii vor fi

5
conduse prudent, iar depunătorii vor avea încredere că banca le va putea înapoia banii oricând. Desigur, în
timp, acest lucru poate fi infirmat.
Autorizaţiile de funcţionare pot fi retrase, dacă banca centrală decide că o bancă nu acţionează
prudent, încalcă condiţiile stipulate în autorizaţia de funcţionare sau este în pericol de a nu-şi putea plăti
depunătorii. BNR poate retrage autorizaţia acordată unei instituţii de credit în următoarele situaţii:
- instituţia de credit nu şi-a început activitatea pentru care a fost autorizată în termen de 1 an de la data
acordării autorizaţiei sau a încetat să mai desfăşoare activitate de mai mult de 6 luni;
- autorizaţia a fost obţinută pe baza unor informaţii false sau prin orice alt mijloc ilegal;
- instituţia de credit nu mai îndeplineşte condiţiile care au stat la baza acordării autorizaţiei;
- instituţia de credit nu mai posedă suficiente fonduri proprii sau există elemente care conduc la
concluzia că într-un termen scurt instituţia de credit nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile faţă de
deponenţi sau alţi creditori şi, în special, nu mai poate garanta siguranţa fondurilor/instrumentelor
financiare care i-au fost încredinţate;
- acţionarii au decis să dizolve şi să lichideze banca.
Autorizaţia unei instituţii de credit îşi încetează de drept valabilitatea în următoarele situaţii:
- a avut loc o fuziune sau o divizare a instituţiei de credit în urma căreia aceasta îşi încetează existenţa;
- a avut loc o transformare a instituţiei de credit în altă categorie;
- s-a pronunţat o hotărâre de declanşare a procedurii falimentului instituţiei de credit.
Retrăgând autorizaţia acordată, banca centrală încearcă să oprească activitatea instituţiei de credit
înainte ca pierderile acesteia să ajungă la nivelul la care banca nu-şi mai poate plăti deponenţii. Băncile pot
da faliment dacă înregistrează pierderi mari prin acordarea unor credite neperformante de valori foarte mari
sau dacă efectuează operaţiuni în pierdere, pe pieţele financiare.
Dacă depunătorii din alte bănci ar dori să-şi retragă banii în acelaşi timp, nici o bancă nu ar putea să
plătească toate sumele cerute şi, astfel, ar rezulta o criză financiară generală, urmată de colapsul sistemului
bancar. O astfel de panică în sistemul bancar are consecinţe economice grave, restrângând masa monetară şi
creditele.
În loc să retragă autorizaţia de funcţionare, banca centrală poate acţiona pentru ca banca aflată în
dificultate să fie salvată. Astfel, ea poate iniţia un aranjament financiar pentru a consolida capitalul băncii,
poate insista să fie schimbată conducerea băncii sau poate sprijini fuziunea cu o alta bancă (sau preluarea de
către o altă bancă). Falimentul unei bănci ar cauza pierderi depunătorilor şi ar face ca publicul să-şi piardă
încrederea în sistemul bancar în general.
Pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar, banca centrală emite o serie de
reglementări şi monitorizează activitatea instituţiilor de credit.
Băncile centrale reglementează activitatea instituţiilor de credit, de exemplu pentru a controla
nivelul şi structura creditelor acordate de acestea. Reglementările emise de BNR, în funcţie de importanţa şi
sfera de cuprindere, pot fi sub formă de regulamente, ordine, norme şi circulare, având caracter obligatoriu.
Reglementările cantitative limitează nivelul creditelor pe care băncile le pot acorda. De exemplu,
băncilor li se poate cere să-şi restrângă nivelul creditelor acordate, până la un anume procent din totalul
disponibilului de creditare, pentru o anumită perioadă de timp.
În România, Normele BNR nr. 11/2005 privind limitarea gradului de concentrare a expunerilor din
credite în valută, abrogate la 1 ianuarie 2007, se aplicau instituţiilor de credit, persoane juridice române şi
sucursalelor instituţiilor de credit străine, autorizate să funcţioneze pe teritoriul României şi reglementau
gradul de concentrare a expunerilor din credite în valută. Astfel, expunerea unei instituţii de credit din credite
în valută acordate persoanelor fizice şi juridice altele decât instituţiile de credit, înainte de deducerea
provizioanelor specifice de risc de credit, nu putea depăşi 300% faţă de fondurile proprii, în cazul instituţiilor
de credit, persoane juridice române, sau faţă de capitalul iniţial, în cazul sucursalelor instituţiilor de credit
străine, determinate pentru luna anterioară celei pentru care se efectuează raportarea.
Reglementările calitative încurajează creditarea pentru anumite scopuri, descurajând alte tipuri de
credite. De exemplu, într-o ţară cu o balanţă de plăţi deficitară, banca centrală poate cere băncilor să acorde,
prioritar, credite pentru exporturi.
În România, Regulamentul BNR nr. 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate
persoanelor fizice, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentele BNR nr. 11/2008, 2/2009,
11/2009), se aplică instituţiilor de credit persoane juridice române şi sucursalelor instituţiilor de credit
străine, autorizate să funcţioneze pe teritoriul României şi reglementează condiţiile minime de acordare,
garantare şi derulare a creditelor destinate persoanelor fizice.
Banca centrală răspunde de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-a autorizat
să opereze, acestea trebuind să se conformeze şi altor cerinţe legate de:

6
 nivelul minim de solvabilitate (indicatorul de adecvare a capitalului);
Ca autoritate de supraveghere, banca centrală, pentru stabilirea capitalului adecvat, impune un
indicator financiar de adecvare a capitalului, cu scopul de a limita expunerea totală de credit a unei bănci.
Băncile au nevoie de o marjă de siguranţă pentru ca, în cazul în care câţiva clienţi nu-şi pot rambursa
creditele, banca să fie totuşi capabilă să-şi plătească deponenţii. Această marjă de siguranţă este capitalul
băncii.
Începând din anul 1974, sub auspiciile Băncii Reglementelor Internaţionale au fost convenite o serie
de acorduri (Acordurile de la Basel) prin care au fost stabilite standardele de supraveghere bancară şi de
dimensionare adecvată a capitalului băncilor comerciale: Concordatul de la Basel – 1974, 1975, 1983;
Acordul de la Basel – 1988, 1990, 1992, 1996, 2004, 2010.
Acordul de la Basel I (1988 şi modificările ulterioare) privind standardele de capital a prevăzut
următoarele elemente:
 definirea capitalului:
- capital de bază: capital social, rezerve obligatorii;
- capital suplimentar (max. 100% din capitalul de bază): rezerve din reevaluări, alte rezerve,
provizioane generale, împrumuturi pe termen lung.
 stabilirea ponderilor de risc: 0% - risc nul (rezerve, titluri de stat); 20% - risc minim (depozite
interbancare, obligaţiuni guvernamentale); 50% - risc mediu (obligaţiuni municipale, credite ipotecare);
100% - risc mare (titluri de valoare, credite).
 indicatorul de adecvare a capitalului: raportul minim care trebuie să fie menţinut între capitalul băncii
şi suma activelor ponderate în baza gradului de risc:
- capital de bază + capital suplimentar raportate la active ponderate cu gradul de risc să fie cel
puţin 8%;
- capital de bază raportat la active ponderate cu gradul de risc să fie cel puţin 4%.
Ca urmare a Convenţiei de la Basel, băncile din majoritatea ţărilor lumii respectă reglementările
privind capitalul adecvat - standard minim, fapt care elimină, în parte, un tip de concurenţă, întrucât
respectând această cerinţă se restrânge posibilitatea băncilor de a atrage clienţi noi prin simpla mărire a
volumului creditelor acordate.
Băncile trebuie astfel să găsească alte soluţii în lupta de concurenţă. O bancă ale cărei împrumuturi
sunt limitate de mărimea capitalului său de bază trebuie să găsească alte metode de creştere a acestui capital,
pentru a putea acorda mai multe credite. Aceste metode pot include sporirea profitabilităţii activităţii băncii
sau a rezervelor sale, convingând acţionarii să investească fonduri mai mari şi să vândă investitorilor mai
multe acţiuni.
Acordul de la Basel II (iunie 2004) se bazează pe trei piloni:
 cerinţe minime de fonduri proprii: rata de adecvare a capitalului minim 8%; active ponderate în
funcţie de:
- riscul de credit;
- riscul de piaţă;
- riscul operaţional.
 control individualizat: accentuarea rolului autorităţii de supraveghere; implementarea unor
mecanisme de intervenţie timpurie a băncii centrale;
 disciplină de piaţă: cerinţe de raportare mai detaliate către banca centrală şi către public (structura
acţionariatului, expunerile la risc, adecvarea capitalului la profilul de risc).

Acordul de la Basel III (decembrie 2010) introduce cerinţe de capital cantitative şi calitative
extinse, noi cerinţe de lichiditate, o revizuire a riscului de credit al contrapărţii şi un indicator de îndatorare
pentru băncile din ţările membre ale Comitetului de la Basel.
Banca Naţională a României a stabilit că instituţiile de credit sunt obligate să asigure, în permanenţă,
un nivel de solvabilitate de minim 8%, determinat ca raport între fondurile proprii şi totalitatea activelor şi
elementelor în afara bilanţului, ponderate în funcţie de gradul de risc de credit.
Dacă indicatorul de adecvare a capitalului, pentru o bancă, scade sub nivelul cerut, el trebuie
corectat, fie crescând capitalul băncii (prin emisiune de acţiuni), fie reducându-i activele cu grad mare de
risc, prin substituire cu active cu grad de risc redus.
Riscul de credit al unei bănci se poate reduce prin “vânzarea” creditelor sale unei alte bănci sau prin
conversia împrumutului în titluri de valoare. Această situaţie apare atunci când creditele (care fac parte din
activele băncii) sunt convertite în alte instrumente financiare, care nu sunt considerate ca active în bilanţ şi,
deci, nu sunt luate în calcul în cazul indicatorului de adecvare a capitalului. În anumite condiţii, totuşi, unele

7
active convertite în hârtii de valoare trebuie să fie evidenţiate în bilanţ.

 indicatorul de lichiditate;
Banca centrală poate stabili nivelul minim de lichiditate (indicatorul de lichiditate), respectiv
procentul depozitelor bancare şi al altor pasive ce trebuie să fie păstrate în numerar sau în alte active care se
pot transforma, repede şi uşor, în numerar. În acest mod, banca centrală se asigură că băncile vor putea
satisface cerinţele clienţilor atunci când aceştia doresc să-şi retragă fondurile şi, astfel, nu se va pierde
încrederea publicului, fenomen care apare atunci când banca nu poate oferi fondurile solicitate.
Băncile care nu au suficiente active lichide trebuie să asigure indicatorul de lichiditate, fie
împrumutând de la alte bănci, fie apelând la banca centrală, în calitatea sa de împrumutător de ultimă
instanţă.
Potrivit Regulamentului BNR nr. 24/2009 privind lichiditatea instituţiilor de credit, modificat prin
Regulamentul BNR nr. 4/2010, riscul mare de lichiditate este riscul de lichiditate faţă de o persoană sau faţă
de un grup de clienţi aflaţi în legătură, a cărei valoare reprezintă cel puţin 10% din valoarea datoriilor, altele
decât împrumuturile, şi a angajamentelor de finanţare date de instituţia de credit evidenţiate în afara
bilanţului.
 rata rezervelor minime obligatorii;
 expunerea maximă faţă de un client sau faţă de un grup de clienţi aflaţi în legătură;
Necesitatea raportării creditelor de valori mari, acordate unui singur client, are ca scop evitarea
situaţiei în care incapacitatea clientului de a-şi rambursa datoriile poate să ducă la falimentul băncii care,
astfel, nu va mai fi capabilă să-şi plătească deponenţii. Se mai pot impune şi alte reglementari referitoare la
creditele mari: în Anglia, de exemplu, băncile trebuie să prezinte un raport special Băncii Angliei, dacă
acordă, unui singur client, un credit care depăşeşte 10% din capitalul băncii; Banca Angliei va trebui să
acorde un aviz special, dacă linia de credit acordată unui client depăşeşte 25% din capitalul băncii respective.
La acordarea creditelor, băncile urmăresc ca solicitanţii să prezinte credibilitate pentru rambursarea
acestora la scadenţă, motiv pentru care cer garantarea creditelor în condiţiile stabilite prin normele de
creditare ale fiecărei bănci.
În România, conform Regulamentului BNR şi CNVM nr. 16/21/2006 privind expunerile mari ale
instituţiilor de credit şi ale firmelor de investiţii, expunerea unei instituţii de credit faţă de un client sau faţă
de un grup de clienţi aflaţi în legătură este considerată ca fiind expunere mare dacă valoarea sa este egală sau
depăşeşte 10% din fondurile proprii ale instituţiei de credit. O instituţie de credit nu poate înregistra faţă de
un client sau faţă de un grup de clienţi aflaţi în legătură expuneri a căror valoare totală depăşeşte 25% din
fondurile sale proprii iar valoarea cumulată a expunerilor mari ale unei instituţii de credit nu poate depăşi
800% din fondurile sale proprii.
 clasificarea creditelor acordate şi a dobânzilor neîncasate aferente acestora şi constituirea
provizioanelor specifice de risc;
În România, clasificarea şi provizionarea creditelor şi plasamentelor se fac pe baza Regulamentului
BNR nr. 16/2012 privind clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi determinarea şi utilizarea
ajustărilor prudenţiale de valoare.

 controlul schimburilor valutare;

 administrarea resurselor şi plasamentelor băncii;
 raportarea datelor cerute pentru supraveghere şi control.
În scopul protejării intereselor deponenţilor şi al asigurării stabilităţii şi viabilităţii întregului sistem
bancar, BNR asigură supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit persoane juridice române, inclusiv a
sucursalelor acestora înfiinţate în alte state membre ori în state terţe, prin stabilirea unor norme şi indicatori
de prudenţă bancară şi urmărirea respectării acestora şi a altor cerinţe prevăzute de lege şi de reglementările
aplicabile, atât la nivel individual, cât şi la nivel consolidat sau sub-consolidat, după caz, în vederea
prevenirii şi limitării riscurilor specifice activităţii bancare.
Instituţiile de credit, persoane juridice române, sunt obligate să raporteze BNR datele şi informaţiile
necesare pentru evaluarea respectării legii, la termenele şi în forma stabilite de aceasta.
Pe baza verificării şi evaluării efectuate, Banca Naţională a României determină în ce măsură cadrul
de administrare, strategiile, procesele şi mecanismele implementate de instituţia de credit, persoană juridică
română, şi fondurile proprii deţinute de aceasta asigură o administrare prudentă şi o acoperire adecvată a
riscurilor în raport cu profilul de risc ai instituţiei de credit.
Banca Naţională a României stabileşte frecvenţa şi gradul de detaliere a verificărilor şi evaluărilor,
cu luarea în considerare a principiului proporţionalităţii, respectiv având în vedere mărimea, importanţa

8
sistemică, natura, extinderea şi complexitatea activităţilor desfăşurate de fiecare instituţie de credit, persoană
juridică română. Verificările şi evaluările se realizează cel puţin o dată pe an.
Instituţiile de credit din alte state membre care au deschis o sucursală pe teritoriul României trebuie
să raporteze periodic BNR, pentru scopuri statistice, date şi informaţii privind activităţile desfăşurate în
România, potrivit reglementărilor emise de aceasta.
Banca centrală supraveghează activitatea instituţiilor de credit autorizate să funcţioneze, pe baza
raportărilor de prudenţă bancară, precum şi prin verificări la faţa locului desfăşurate la sediul instituţiilor de
credit şi al sucursalelor acestora din ţară şi din străinătate. Ea solicită instituţiilor de credit, în mod regulat,
anumite rapoarte, care privesc: principalii indicatori financiari; creditele de valori mari; contul de profit şi
pierdere; bilanţul contabil. Analizând aceste rapoarte, autorităţile de supraveghere pot determina dacă o
bancă acţionează cu prudenţă şi operează de aşa manieră încât să-şi poată plăti depunătorii oricând.
Pentru supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din România, care desfăşoară activitate în
alte state membre, în special printr-o sucursală, BNR colaborează cu autorităţile competente din statele
membre gazdă.
Pentru supravegherea activităţii sucursalelor înfiinţate în state terţe de instituţiile de credit, persoane
juridice române, BNR cooperează cu autorităţile competente din aceste state, în condiţiile prevăzute prin
acorduri de cooperare încheiate cu acestea.
Băncile care au probleme financiare intră în supravegherea şi apoi în administrarea specială a băncii
centrale. Dacă împrejurările o cer, ea va asigura un “portofoliu de salvare”, pentru ca publicul să nu-şi piardă
încrederea în sistemul bancar.

7. Funcţia de bancă a băncilor

Un prim aspect legat de această funcţie este faptul că banca centrală este cea care autorizează
funcţionarea instituţiilor de credit în cadrul sistemului bancar şi apoi supraveghează activitatea acestora.
În al doilea rând, banca centrală deschide şi operează conturi curente pentru fiecare instituţie de
credit autorizată să funcţioneze.
În România, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, cu modificările şi completările ulterioare, fiecare instituţie de credit are obligaţia de a
deschide cont curent la BNR, înainte de începerea activităţii. Banca Naţională a României deschide şi
operează conturi ale instituţiilor de credit, ale Trezoreriei statului, ale caselor de compensare şi ale altor
entităţi, rezidente şi nerezidente, stabilite prin reglementări proprii, efectuând decontarea finală, irevocabilă
şi necondiţionată, a transferurilor de fonduri în conturile titularilor.
Pentru toate operaţiunile efectuate în conturile deschise în evidenţele sale, cu excepţia conturilor
având ca titulari Comisia Europeană şi organisme financiare internaţionale, banca centrală stabileşte şi
încasează comisioane. Regulamentul BNR nr. 5/2005 stabileşte comisioanele practicate de BNR pentru
efectuarea operaţiunilor de depunere şi retragere de numerar ale instituţiilor de credit şi ale Trezoreriei
statului.
În al treilea rând, băncile centrale solicită celorlalte instituţii de credit să-şi păstreze la banca centrală
o parte a depozitelor, sub formă de rezerve minime obligatorii, ca depozite nepurtătoare de dobândă (sau cu
o dobândă mică). Acesta este un aspect al procesului general de control monetar: ridicând sau coborând
nivelul cerut al rezervelor, banca centrală poate micşora sau mări capacitatea băncilor de a acorda credite.
Un ultim aspect este legat de faptul că bancă centrală acţionează ca bancher al instituţiilor de credit
naţionale.

8. Funcţia de împrumutător de ultimă instanţă

Acţionând în calitate de împrumutător de ultimă instanţă, banca centrală acordă împrumuturi
băncilor, pentru a sprijini acele bănci care, temporar, nu au suficiente fonduri lichide pentru a plăti sumele
cerute de deponenţi. Băncile cu probleme de lichiditate temporară pot apela la împrumuturi de la banca
centrală numai după ce au epuizat posibilităţile de a împrumuta fonduri de la alte bănci sau instituţii
financiare sau de pe pieţele financiare.
Rata dobânzii la care banca centrală acordă aceste împrumuturi de ultimă instanţă are un nivel
ridicat, tocmai pentru a determina băncile cu probleme să apeleze mai întâi la alte surse de împrumut. Banca
în dificultate, înainte de a apela la această soluţie, trebuie să fi încercat să obţină credit pe toate căile
prevăzute de lege iar acţiunea împrumutătorului de ultimă instanţă trebuie să prevină, pe lângă apariţia
riscului de sistem şi pierderea încrederii publice în sistemul bancar.
Conform Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Banca Naţională a României poate acorda
băncilor credite pe termene ce nu pot depăşi 90 de zile, în anumite condiţii de creditare, stabilind nivelul

9
minim al ratei dobânzii şi criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci, credite care sunt garantate cu - dar fără a
se limita la - titluri de stat provenite din emisiuni publice, prin remiterea lor în portofoliul BNR, depozite
constituite la BNR sau la alte persoane juridice agreate de BNR. Pentru toate operaţiunile efectuate, BNR
stabileşte şi încasează dobânzi, comisioane şi alte forme de acoperire a riscurilor şi costurilor de funcţionare.

9. Funcţia de bancă a statului

Această funcţie decurge, în primul rând, din natura formei de proprietate a capitalului, în
majoritatea cazurilor fiind vorba despre proprietatea statului.
În al doilea rând, în multe ţări, banca centrală gestionează contul Trezoreriei statului.
Potrivit Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, Banca Naţională a României ţine în evidenţele sale
contul curent general al Trezoreriei statului, deschis pe numele Ministerului Finanţelor Publice. In acest cont
se reflectă încasările şi plăţile efectuate în numele Trezoreriei statului. BNR percepe comisioane la
decontarea operaţiunilor prin contul curent al Trezoreriei deschis în evidenţele sale şi plăteşte dobânzi la
disponibilităţile din acest cont. Banca centrală poate acţiona ca agent al statului în stabilirea instituţiilor de
credit eligibile pentru a primi depozite ale Trezoreriei statului, în condiţii stabilite împreună cu Ministerul
Finanţelor Publice.
În al treilea rând, atunci când guvernul împrumută bani din economie, banca centrală acţionează ca
agent şi consultant al acestuia. Guvernul împrumută de pe piaţa naţională, oferind spre vânzare titluri de
valoare (obligaţiuni, bonuri de tezaur). Banca centrală, ca agent al statului, poate acţiona direct sau prin
intermediul altor bănci, în procesul de emisiune a acestor înscrisuri, în vânzarea şi răscumpărarea lor şi plata
dobânzilor şi comisioanelor aferente. De asemenea, ea acordă consultanţă privind cel mai potrivit titlu de
valoare care să fie oferit spre vânzare, nivelul dobânzii, condiţiile creditului şi momentul când trebuie făcută
oferta de vânzare pe piaţă.
Banca centrală gestionează datoria publică, rambursând valoarea titlurilor ajunse la scadenţă şi
înlocuindu-le cu noi emisiuni (dacă este cazul). Reducerea generală a nivelului datoriei publice se realizează,
de către banca centrală, prin cumpărarea de titluri de stat de la deţinătorii acestora (dar din sumele puse la
dispoziţie de guvern).
În baza convenţiilor încheiate în prealabil cu Ministerul Finanţelor Publice şi în conformitate cu
reglementările proprii, BNR poate acţiona, cu perceperea unui comision, ca agent pe contul statului, în ceea
ce priveşte: plasarea către terţi a emisiunilor de titluri de stat şi alte instrumente negociabile de îndatorare ale
statului român; exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor de stat; plata
capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi a spezelor; executarea decontărilor în contul curent general al
Trezoreriei statului. Pe de altă parte, Banca Naţională a României nu poate achiziţiona titluri de stat de pe
piaţa primară.
În al patrulea rând, banca centrală joacă un rol important în cooperarea economică şi financiară
internaţională, ea gestionând şi ţinând evidenţa operaţiunilor financiare ale ţării cu organismele
internaţionale. În general, banca centrală participă, în numele statului, la tratative şi negocieri externe pe
probleme financiare, monetare, valutare, de credit şi de plăţi.
Concluzia care se desprinde din analiza acestor elemente este aceea că băncile centrale nu exercită
funcţiile unei bănci şi deci nu concurează celelalte instituţii de credit ale sistemului.

Cuvinte cheie: sistem bancar, bancă centrală, politică monetară, politică de curs de schimb, denominare,
rezerve valutare, supraveghere prudenţială

Întrebări recapitulative:
1. Care sunt argumentele în favoarea necesităţii existenţei unei bănci centrale?
2. Cum reglementează banca centrală sistemul bancar?
3. În ce constă autorizarea de către banca centrală a instituţiilor de credit?
4. Explicaţi funcţia de bancă a băncilor a unei bănci centrale.
5. La ce se referă funcţia băncii centrale de împrumutător de ultimă instanţă?

10