MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA RELAŢII INTERNAŢIONALE, ŞTIINŢE POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

DEPARTAMENTUL RELAŢII INTERNAŢIONALE

REFERAT
TEMA: Religia creștină în relațiile internaționale
Factorul ideologic și religios în relațiile internaționale

Autori: Bogdea Sorin

Budurin Cătălina

Croitoru Vitalia

Gonța Camelia

Mîndru Anatolie

Plevan Dorin

Scripnic Ana

Sîli Maxim

Solomon Irina

Zlatovcena Maria,

Grupa 301

Conducător ştiinţific: _________(semnătura)

Nicolaescu Irina

CHIŞINĂU, 2019
 Cuprins:

Introducere………………………………………………………...………………..3
Izvoarele și particularitățile religiei creștine.............................................................4
Cauzele și etapele principale ale răspîndirii creștenismului …………………….....8
Direcțiile principale în creștinism………………………………………………...10
Rolul creștenismului la etapa actuală……………………………………………..15
Bisericile creștine în relațiile internaționale actuale…………………………..…,17
Diplomația Vaticanului...........................................................................................20
Problemele creștenismului la etapa actuală…………………………………….....21
Concluzii…………………………………………………………………………..22
Bibliografie……………………………………………………………..……...….23

2
 Introducere
Actualitatea și importanța problemei abordate. Lucrarea de față reprezintă o scurtă analiză a
religiei creștine în cadrul relațiilor internaționale contemporane. De asemenea sunt prezentate
cauzele conflictelor dintre actorii internaționali, al căror cauzele sunt de tip religios. Actualitatea
temei abordate se rezumă la faptul apariției divergențelor de interese religioase dintre actori și
desigur creșterea rolului creștinismului la etapa actuală.Relațiile Internaționale actuale se
confruntă cu diverse probleme, însă una actual fiind totuși religia. Deaceea pentru rezolvarea
problemei abordate statele încearcă să înțeleagă esența religiei creștine în cadrul relațiilor
internaționale și să rezolve problemele creștenismului apărute la etapa cotemporană.
Scopul și obiectivele. Scopul referatului rezidă în efectuarea unei cercetări ample și detaliate a
religiei creștenismului la etapa actuală.
În realizarea scopului autorul a propus următoarele obiective:

 cercetarea izvoarelor și particularităților religiei creștine;

 identificarea principalilor cauze, probleme și etape ale răspîndirii creștinismului;
 prezentarea direcțiilor principale în creștinism;
 analiza rolului creștenismului la etapa actuală;
 studierea bisericilor creștine în relațiile internaționale;
 aprecierea diplomației Vaticanului.

Metodele de cercetare utilizate în scopul realizării acestui referat sunt:

 Metoda inductiv-deductivă: În baza unor idei generale s-a dedus care sunt motivele, ce au
dus la apariția problemelor creștenismului.
 Metoda analizei și sintezei: În baza baza surselor bibliografice s-a analizat anumite
probleme politice, cauzate de religia creștină.

Cuvinte – cheie: politică, religie, probleme, Vatican, diplomația, relații internaționale,

creștinism, etapa contemporana.

Creștinismul (. Din greacă Χριστός - „uns”, „mesia”) este religia monoteistă a lumii avraamice,
bazată pe viața și învățăturile lui Isus Hristos așa cum le atestă Noul Testament. Creștinismul în
lume are aproximativ 2,1 miliarde de oameni și în fiecare țară din lume există cel puțin o
comunitate creștină.
Religia creștină a susținut că suferința în viața pământească va aduce omului mântuire și
binecuvântare cerească în viața de apoi, iar în rezistența la rău a văzut o cale spre desăvârșirea

3
morală. Ea a promis că cei drepți vor fi răsplătiți și că viitorul aparține claselor inferioare.
Creștinismul a dobândit caracterul unei religii universale.
Istoria creștinismului are mai mult de două mii de ani. Alături de budism și islam, este una
dintre cele trei religii mondiale. Aproximativ o treime dintre locuitorii planetei mărturisesc
creștinismul în toate soiurile sale.
Creștinismul a apărut în secolul I. BC în Imperiul Roman. Printre cercetători nu există un
consens cu privire la locul exact de origine al creștinismului. Unii cred că acest lucru s-a
întâmplat în Palestina, care în acea perioadă făcea parte din Imperiul Roman; alții sugerează că
acest lucru s-a întâmplat în diaspora evreiască din Grecia.
Evenimentele politice au văzut un sens religios. S-a răspândit idea retribuirii divine pentru
încălcarea legămintelor părinților, obiceiurile religioase și interdicțiile. Aceasta a dus la
consolidarea poziției grupurilor naționaliste religioase evreiești:

1. Hassidei - evreicredincioși;
2. Saducheii, care reprezentau o stare de spirit conciliatorie, proveneau din straturile
superioare ale societății evreiești;
3. Farisei – luptători pentru puritatea iudaismului, împotriva contactelor cu străinii.

Izvoarele și particularitățile religiei creștine

Surse ale creștinismului:

Apariția creștinismului a fost pregătită nu numai de condițiile istorice predominante, ci avea o
bază ideologică bună. Principala sursă ideologică a creștinismului este iudaismul. Noua religie a
regândit ideile iudaismului despre monoteism, mesianism, eshatologie, chiliasm - credința în a
doua venire a lui Iisus Hristos și a împărăției sale milenare pe pământ. Tradiția Vechiului
Testament nu și-a pierdut semnificația, dar a primit o nouă interpretare.
O influență semnificativă asupra formării viziunii creștine asupra lumii a avut o veche tradiție
filosofică. În sistemele filozofice ale stoicilor, neo-pitagoreilor, platonilor și neoplatoniștilor, au
fost dezvoltate construcții mentale, concepte și chiar termeni care au fost reinterpretați în textele
și lucrările teologilor din Noul Testament. Neoplatonismul lui Philo din Alexandria (25 î.Hr. - c.
50 î.e.n.) și învățătură morală a senecei stoice romane (c. 4 î.Hr. - 65) au avut o influență
deosebit de mare asupra temeliilor dogmei creștine. AD). Philo a formulat conceptul Logosului
ca o lege sacră care permite să contemple doctrina păcătoșii înnăscute a tuturor oamenilor, a
pocăinței, a lui Iehova ca început al lumii, a extazului ca mijloc de apropiere de Dumnezeu, de
logos, printre care Fiul lui Dumnezeu este cel mai înalt Logos, și alte logos. - îngeri.
Seneca a considerat principalul lucru pentru fiecare persoană pentru a realiza libertatea
spiritului prin realizarea necesității divine. Dacă libertatea nu decurge din necesitatea divină, ea
4
va fi sclavie. Doar ascultarea de soartă dă naștere la echanimitate și pace sufletească, conștiință,
standarde morale, valori universale. Seneca a recunoscut regula de aur a moralei ca un imperativ
moral, care are următorul cuprins: „Tratează-i pe cei care sunt mai jos ca și cum ai dori pe cei
care sunt deasupra să te trateze”. Putem găsi o formulare similară în Evanghelii.
O anumită influență asupra creștinismului a fost exercitată de învățăturile lui Seneca cu privire
la tranziția și înșelăciunea plăcerilor senzuale, grijă de alți oameni, auto-reținere în utilizarea
bogăției materiale, prevenirea pasiunilor nestrămutate, nevoia de modestie și moderație în viața
de zi cu zi, îmbunătățirea de sine, obținerea de milă divină.
O altă sursă de creștinism au fost cultele orientale care au înflorit în acea perioadă în diferite
părți ale Imperiului Roman.
Cea mai controversată problemă din studiul creștinismului este problema istoricității lui Isus
Hristos. În rezolvarea acesteia, se pot distinge două direcții: mitologice și istorice. Tendința
mitologică susține că știința nu are date fiabile despre Isus Hristos ca persoană istorică. Poveștile
evangheliei sunt scrise la mulți ani de la evenimentele descrise, nu au o bază istorică reală.
Tendința istorică susține că Iisus Hristos a fost o persoană reală, un predicator al unei religii noi,
după cum demonstrează o serie de surse. În 1971, textul „Antichitatea” de Josephus Flavius a
fost găsit în Egipt, ceea ce dă motive să credem că descrie unul dintre adevărații predicatori
numiți Iisus, deși miracolele făcute de el au fost descrise ca una dintre numeroasele povești
despre acest subiect, și anume Iosif însuși nu i-a observat.
Etapele apariției creștinismului ca religie de stat
Istoria apariției creștinismului acoperă perioada de la mijlocul secolului I. BC până în secolul V
inclusiv. În această perioadă, creștinismul a cunoscut o serie de etape ale dezvoltării sale, care
pot fi reduse la următoarele trei:
1 - stadiul de eshatologie propriu-zisă (a doua jumătate a secolului I);
2 - etapa de adaptare (sec. II);
3 - stadiul luptei pentru supremație în imperiu (sec. III-V).
De-a lungul fiecăreia dintre aceste etape, componența credincioșilor s-a schimbat, au apărut
diverse neoplasme și s-au destrămat în cadrul creștinismului în ansamblu, ciocniri interne care
exprimau lupta pentru punerea în aplicare a intereselor publice vitale au făcut furori.
Etapa de fixare:
În a doua etapă, în secolul II, situația se schimbă. Doomsday nu are loc; dimpotrivă, există o
oarecare stabilizare a societății romane. Tensiunea de așteptare în dispozițiile creștinilor este
înlocuită de o atitudine mai vitală a existenței în lumea reală și adaptare la ordinele ei. Locul
eshatologiei comune în această lume este ocupat de eshatologia individuală în cealaltă lume,
doctrina nemuririi sufletului se dezvoltă activ.
5
 Compoziția socială și națională a comunităților se schimbă. Reprezentanții unor straturi bogate
și educate ale populației diferitelor națiuni care locuiesc în Imperiul Roman încep să se
convertească la creștinism. În consecință, crezul creștinismului se schimbă, devine din ce în ce
mai tolerant la bogăție. Atitudinea autorităților față de noua religie depindea de situația politică.
Un împărat a executat persecuții, celălalt arăta umanitate, dacă situația politică internă o permite.
Dezvoltarea creștinismului în secolul II. a dus la o separare completă de iudaism. Evreii dintre
creștini în comparație cu alte naționalități au devenit din ce în ce mai puțini. A fost necesară
rezolvarea problemelor cu o semnificație practic cultă: interdicții alimentare, sărbători de
sâmbătă, circumcizie. Drept urmare, circumcizia a fost înlocuită cu botezul în apă, sărbătoarea
săptămânală a Sabatului a fost amânată duminică, Paștele a fost convertită la creștinism sub
același nume, dar a fost umplută cu un conținut mitologic diferit, cum ar fi Rusalii.
Influența altor națiuni asupra formării unui cult în creștinism s-a manifestat prin faptul că au
avut loc împrumuturi de ritualuri sau elemente ale acestora: botezul, comuniunea ca simbol al
sacrificiului, rugăciunea și unele altele.
În timpul secolului III. a existat formarea unor mari centre creștine în Roma, Antiohia, Ierusalim,
Alexandria, într-o serie de orașe din Asia Mică și alte zone. Cu toate acestea, biserica însăși nu a
fost unificată pe plan intern: printre profesorii și predicatorii creștini, existau discrepanțe cu
privire la înțelegerea corectă a adevărurilor creștine. Creștinismul din interior a fost sfâșiat de
dispute teologice complexe. Au apărut multe direcții care au interpretat dispozițiile noii religii în
moduri diferite.

1. Nazarenele (din ebraică - „refuzați, abțineți-vă”) sunt predicatori ascetici ai Iudeii antice.
Un semn extern al apartenenței la Nazaren a fost refuzul de a tăia părul și de a bea vin.
Ulterior, nazarenții au fuzionat cu esenienii.
2. Montanismul a apărut în secolul al II-lea. Fondatorul Montanei, în ajunul sfârșitului
lumii, a predicat ascetismul, interzicerea căsătoriilor repetate, martiriul în numele
credinței. El considera comunitățile creștine obișnuite ca fiind nebunești, îi considera
numai pe urmașii săi ca spirituali.
3. Gnosticismul (din greacă. - „având cunoștințe”) a legat eclectic ideile filozofiei antice,
împrumutate mai ales din platonism și stoicism, cu reprezentări ale religiilor estice.
Gnosticii au recunoscut existența unei zeități perfecte, între care există legături
intermediare - zone - cu lumea materială păcătoasă. L-au inclus pe Iisus Hristos.
Gnosticii erau pesimiști în ceea ce privește lumea senzuală, subliniau alegerea lor de
Dumnezeu, avantajul cunoștințelor intuitive față de rațional, nu acceptau Vechiul

6
 Testament, misiunea ispășitoare a lui Iisus Hristos (dar recunoșteau mântuirea),
întruchiparea sa trupească.
4. Doketizm (din greacă. - „aparent”) - o direcție care s-a separat de gnosticism. Fizicitatea
era considerată un început malefic, inferior și pe această bază au respins doctrina creștină
a întrupării trupești a lui Iisus Hristos. Ei credeau că Isus părea îmbrăcat doar în carne,
dar, în realitate, nașterea lui, existența pământească și moartea erau fenomene fantomate.
5. Marcionismul (cu numele fondatorului său, Marcion) a susținut o ruptură completă cu
iudaismul, nu a recunoscut natura umană a lui Iisus Hristos și a fost apropiat de gnostici
în ideile sale de bază.
6. Novatienii (numiți după fondatori - Roman Novatian și Kart. Novat) au luat o poziție
dură în ceea ce privește autoritățile și acei creștini care nu au putut rezista presiunii
autorităților și au făcut un compromis cu acestea.

Etapa luptei pentru supremație în imperiu

În a treia etapă are loc adoptarea finală a creștinismului ca religie de stat. În 305, persecuția
creștinilor din Imperiul Roman s-a intensificat. Această perioadă din istoria bisericii este
cunoscută sub numele de „era martirilor”. Lăcașurile de cult au fost închise, proprietățile bisericii
au fost confiscate, cărțile și ustensilele sacre au fost confiscate și distruse, plebeii recunoscuți ca
creștinii au fost înrobiți, arestați și executați de înalți membri ai clerului, precum și de cei care nu
au ascultat ordinul renunțării, onorând zeii romani. Cei care au cedat repede s-au eliberat. Pentru
prima dată, locurile de înmormântare aparținând comunităților au devenit temporar un refugiu
pentru persecutați, unde și-au trimis cultul.
Cu toate acestea, măsurile luate de autorități nu au avut niciun efect. Creștinismul s-a întărit
deja suficient pentru a oferi o rezistență demnă. Deja în 311, împăratul Galeriei, iar în 313,
împăratul Constantin, a adoptat decrete de toleranță religioasă în raport cu creștinismul. O
importanță deosebită este activitatea împăratului Constantin I.
În timpul unei lupte aprige pentru putere înainte de bătălia decisivă cu Mackenzius, Constantin a
văzut în vis un semn al lui Hristos - o cruce cu o poruncă de a vorbi cu acest simbol împotriva
inamicului. Făcând acest lucru, el a obținut o victorie decisivă în bătălia din 312. Împăratul a dat
acestei viziuni un sens cu totul special - ca semn al alegerii sale ca Hristos pentru legătura dintre
Dumnezeu și lume prin slujirea sa imperială. Astfel, rolul său a fost perceput de creștinii din
vremea sa, ceea ce a permis împăratului nebotezat să participe activ la rezolvarea problemelor
dogmatice intra-bisericești.
În 313, Constantin a emis un edict al Milanului, potrivit căruia creștinii devin sub protecția
statului și primesc drepturi egale cu păgânii. Biserica creștină nu a mai fost supusă persecuției,

7
 chiar în timpul domniei împăratului Iulian (361-363), poreclit Apostatul pentru restrângerea
drepturilor bisericii și declararea toleranței pentru erezii și păgânism. Sub împăratul Teodosie în
391, creștinismul a fost definitiv consolidat ca religie de stat, iar păgânismul a fost interzis.
Dezvoltarea și consolidarea în continuare a creștinismului este asociată cu organizarea de
catedrale, la care a fost elaborată și aprobată dogma bisericii.
Până la sfârșitul secolului al IV-lea Creștinismul a fost instituit în aproape toate provinciile
Imperiului Roman. În anii 340 prin eforturile episcopului Wulfila, pătrunde în goți. Gotii au
adoptat creștinismul sub forma arianismului, care a predominat apoi în estul imperiului. Pe
măsură ce vizigoții se deplasau spre vest, arianismul s-a răspândit și el. În secolul al V-lea. în
Spania, a fost acceptată de triburile Vandalilor și Suevilor. la Galin, burgundienii și apoi
lombardii. Creștinismul ortodox a fost adoptat de regele franc Clovis. Motivele politice au
condus la faptul că până la sfârșitul secolului VII. în cele mai multe părți ale Europei, religia
Nicene a fost înființată. În secolul al V-lea. Irlandezul a cunoscut creștinismul. Activitatea
legendarului Apostol din Irlanda St. Patrick.
Creștinizarea popoarelor barbare s-a desfășurat mai ales de sus. Ideile și imaginile păgâne au
continuat să trăiască în conștiința maselor oamenilor. Biserica a asimilat aceste imagini, le-a
adaptat creștinismului. Riturile și sărbătorile păgâne erau pline de conținut nou creștin.
De la sfârșitul V până la începutul secolului VII. autoritatea papei se limita numai la provincia
bisericii romane din Italia Centrală și de Sud. Cu toate acestea, în 597, a avut loc un eveniment
care a marcat începutul consolidării bisericii romane în întregul regat. Papa Grigorie I cel Mare a
trimis predicatori ai creștinismului condus de călugărul Augustin către păgânii anglo-saxoni.
Cauzele și etapele principale ale răspîndirii creștenismului
Creștinismul a apărut în secolul I. BC în Palestina. Primii creștini prin naționalitate au fost
evreii, prin viziunea lor religioasă din trecut - evrei. Răspândindu-se printre evreii Palestinei și
Mediteranei, creștinismul în primele decenii ale existenței sale a cucerit adepți și printre alte
popoare, în a doua jumătate a secolului I, creștinismul a devenit o religie internațională. Legătura
noii religii cu iudaismul s-a manifestat în special în faptul că Sfânta Scriptură a creștinilor - Biblia a
inclus atât lucrări creștine propriu-zise, care au format Noul Testament, cât și cărțile sfinte ale
adepților iudaismului - Vechiul Testament. Această relație inițială cu iudaismul este extrem de
importantă pentru înțelegerea rădăcinilor religiei creștine. Și iată de ce! Pentru a înțelege de ce s-a
născut un astfel de crez în urmă cu 2000 de mii de ani, trebuie să ne adâncim în istoria străveche a
omenirii, unde sunt premisele inițiale pentru acest lucru. Cea mai veche formă a fost comunitățile
iudeo-creștine, după prima predică a apostolilor din Ierusalim. Primele comunități de creștini au
apărut în Iudeea și în Orient. În a doua jumătate a secolului I, au apărut la Roma și în Italia.
Membrii comunităților s-au chemat între ei frați și surori. Creștinii s-au adunat pentru o rugăciune
8
comună și o masă care avea un sens sacru. Formele de închinare creștină și comportamentul zilnic
al creștinilor, care urmau cu strictețe legământurile Evangheliei, tocmai au apărut. Creștinii au
format mai întâi societăți mici, prietenoase.
Membrii acestor societăți s-au întâlnit pentru rugăciune și conversație generală, de obicei seara,
în amintirea Cina cea de Taină a lui Hristos. A avut loc o masă frățească, în timpul căreia
comuniunea. Apoi au început să transfere comuniunea a doua zi dimineață după masă. Masele erau
făcute pentru contribuții generale, multe adăugau cadouri săracilor în favoarea săracilor, cu pomană
și caritate doreau să-și purifice sufletele. Săracii erau numiți „comorile prețioase ale bisericii”.
Eliberarea sclavului a fost considerată un lucru sfânt în rândul creștinilor. „A răscumpăra un sclav
înseamnă a salva sufletul.” Episcopul creștin Ciprian a învățat: „La frații captivi trebuie să-L vezi pe
Hristos și să-l răscumpărească pe Cel care ne-a mântuit de moarte, trebuie să te îndepărtezi de
mâinile barbarilor pe Cel care ne-a îndepărtat de diavol.”
Comunitățile creștine timpurii nu cunoșteau dogma și cultul creștinismului de mai târziu.
Comunitățile nu aveau lăcașuri speciale de cult, nu cunoșteau sacramentele, icoanele. Singurul lucru
comun tuturor comunităților și grupurilor a fost credința într-o jertfă ispășitoare voluntară făcută o
dată pentru totdeauna pentru păcatele tuturor oamenilor ca mediator între Dumnezeu și om. Treptat,
comunitățile creștine au crescut.
Cei mai înalți preoți creștini erau episcopii. Bătrânii comunităților creștine erau bătrâni. Asistenții
lor erau diaconi. Apostolul Pavel a făcut mult pentru răspândirea creștinismului. În timpul vieții lui
Hristos, el nu a fost ucenicul său. Iude Saul, care era numele viitorului apostol înainte de botez, i-a
persecutat pe creștini. Odată în drum spre Damasc, unde urma să-i aresteze pe creștini, Hristos i-a
apărut lui Pavel. Acesta a fost un moment de cotitură în viața lui Pavel. A devenit un predicator
neobosit al creștinismului, a organizat comunități creștine. Pavel a fost arestat, dus la Roma, unde a
fost executat. Ca cetățean roman nu l-au putut răstigni și i-au tăiat capul. Răspândirea creștinismului
a fost continuată de discipolii cei mai apropiați și de urmașii apostolilor, care chiar și în timpul
învățătorilor lor i-au însoțit în călătoriile misionare. În ciuda persecuției, creștinismul s-a răspândit
rapid. La urma urmei, Imperiul Roman, un persecutor crud al creștinilor, a unit multe națiuni într-o
singură comunitate, ceea ce a facilitat mult predicarea Evangheliei în lumea greco-romană.
Mediterana a favorizat și răspândirea creștinismului. Deja în secolul al II-lea. aceasta a fost adusă în
Galia de către discipolii din Polycarp din Smyrna
Până în anul 300, comunitățile creștine se răspândiseră în toate zonele Imperiului Roman.
Episcopii au căutat să stabilească în toate comunitățile ordinele, o singură doctrină, unele rituri.
Când a apărut o dezbatere între comunități despre cum să înțeleagă doctrina, episcopii s-au adunat
împreună cu bătrânii pentru întâlniri; la aceste sinoduri a încercat să stabilească un acord. Oricine s-
a îndepărtat în vreun fel de ordinul sau doctrina aprobată era considerat un eretic, adică. O
9
„schismatică”, „tăiată” el însuși de biserica comună. Ereticii au fost excomunicati, adica. declarat
lipsit de mântuire. Religia creștină a intrat în Europa la scurt timp după înființare. Cu toate acestea,
la început influența acestei religii a fost mică, iar distribuția ei s-a limitat la zonele din Mediterana.
Creștinismul a fost introdus în țările Europei Centrale puțin mai târziu, iar în nordul și estul Europei
doar în secolele VII-XII.
Dezvoltarea ereziilor a dus la convocarea Sinodurilor ecumenice pentru rezolvarea problemelor
dogmatice și publicarea regulilor protopopiatului bisericii. În strânsă legătură cu activitatea
Sinodurilor ecumenice au fost creații ale părinților și ale învățătorilor bisericii: Atanasie cel Mare,
Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Ioan Gură de Aur și alții. Odată cu împărțirea creștinismului în
secolul al XI-lea. ramurile vestice și estice ale țării din sud-vestul, vestul, centrul și nordul Europei
au urmat Roma, estul și sud-estul au urmat Constantinopolul. Mișcarea de reformă care s-a
desfășurat în Europa în prima jumătate a secolului al XVI-lea a complicat și mai mult imaginea
religioasă din această parte a lumii: împreună cu catolici și creștini ortodocși, au apărut și
protestanții. Protestantismul s-a stabilit într-o serie de regiuni din Europa Centrală și de Vest,
precum și în tot nordul.
Direcțiile principale în creștinism

Creștinismul reprezintă una dintre cele mai mari religii din lume, cuprinzând tot odată și o mare
varietate de direcții sau orientări ale celor credincioși. De remarcat este faptul că aceste direcții cu
toate că au la bază aceeași religie, cuprind o serie de elemente care le diferențiază și altele care le
putem descrie ca puncte comune. Printre principalele orientări ale creștinismului se numără:
catolicismul, ortodoxismul și protestantismul.
Catolicismul
Biserica Catolică este totalitatea credincioșilor uniți prin crezul apostolic și sfintele taine sub
autoritatea papei și a episcopilor aflați în comuniune cu el. Catolicii constituie cel mai numeros grup
religios din lume, cu numeroase ordine călugărești. Biserica Catolică este formată dintr-un număr
de biserici particulare, definite pe criterii teritoriale și rituale. În sfera de influență occidentală
bisericile particulare sunt numite dioceze, iar în sfera de influență orientală, eparhii. Toate aceste
organizații au în fruntea lor un episcop, considerat de credincioși ca fiind succesor direct al
apostolilor. În fruntea colegiului episcopilor se află episcopul Romei, cunoscut sub numele de papă,
care este văzut de credincioșii catolici drept succesor direct al Sfântului Petru.
Biserica Catolică numără peste 1,27 miliarde de credincioși. Biserica Catolică desfășoară
serviciile religioase după mai multe rituri, între care cel mai răspândit este ritul latin, practicat de
Biserica Romano-Catolică. Un loc important îl are ritul bizantin, practicat, între altele, de Biserica
Română.
10
 Catolicismul este un sistem doctrinar exprimat în teologia latină și tradiția Bisericii romano-
catolice. Catolicismul se deosebește atât de ortodoxie cât și de protestantism prin: primatul papal,
filioque, azima, purgatoriu etc. Catolicismul folosește metoda scolastică tomistă introducând
concepte filozofice în formularea dogmelor, care sunt decizii ale unei autorități infailibile în materie
de credință (papa) și nu de mărturisire de credință.
Catolicismul este una dintre cele trei ramuri ale creștinismului, împreună cu ortodoxismul și
protestantismul, o confesiune creștină care recunoaște primatul papei din Vatican. Alte caracteristici
ale acestei religii sunt infailibilitatea lui în materie de dogmă și de morală, purcederea „Sfântului
Spirit” de la Dumnezeu-Tatăl și de la Dumnezeu-Fiul și existența purgatoriului. 1

Ortodoxismul
Ortodoxismul este caracteristic omului trecut pe la oraş, prin facultăţi, dar care şi-a ratat
civilizarea şi, compensatoriu, vrea să ridice satul la altceva, să facă din el un competitor
civilizaţional al oraşului. Miza proiectelor mari lumeşti se mută în rural, acolo unde ele nu pot
exista prin însăşi natura lucrurilor, pentru că aceste lumi vieţuiesc la măsura lor, la scara lor. Visele
politice naţionale irealizabil în oraşe formează pseudo-cetăţi cu idealuri urbane în lumea
tradiţională.
Pentru omul de acest fel bunul simţ nu mai există, oricine nu e ca el e un trădător, iar dacă nu i-o
spune de la început e numai pentru că speră să îl apropie cauzei. Nu poate fi din naţia lui cine învaţă
în ţări străine, cine lucrează în ţări străine, cine prin natura ocupaţiei umblă mult prin ţări străine.
Ceea ce ţăranul creştin acceptă, mai mult sau mai puţin mulţumit ori nemulţumit, ştiind că şi dintre
ai lui sunt acolo, ştiind că voia Domnului lucrează în lume, anume circulaţia oamenilor din cauze
economice.
Ortodoxismul e un voluntarism, un demonism, omul care şi-l asumă vrea voia lui prin instrumentul
naţiei şi credinţei, ştie cum se vor salva popoarele şi ce trebuie să facă toţi oamenii. Ca demonism
trece uşor în ateism naţionalist, de felul ceauşismului, dar şi în orice formă de salvaţionism, de refuz
al realităţii. Important este ca nu prezentul şi rezonabilul să fie în centrul atenţiei, ci un viitor care să
facă uitat caracterul insuportabil al prezentului. Spre deosebire, ţăranul creştin trăieşte bucuria şi
durerea prezentului bine măsurat de ritmurile vieţii, ancorat în Hristos pe care îl mănâncă la
împărtăşanie. Ţăranul aşteaptă trecerea la viaţa cea adevărată, veşnică, şi nădăjduieşte să fie în
dragostea lui Hristos acolo, ortodoxistul e dominat de graba lumească, nerăbdător.
Ortodoxistul refuză crucea care i s-a dat şi vrea una mult mai mare, mai grea, cea pe care a evitat-o
în lumea civilizată din care s-a retras. Dacă omul cu studii superioare creştin trăitor la sat prin
profesia sa ştie măsura, ridică satul, formează oameni care îl susţin în timp sau se duc la oraş
contribuind la cultura unei ţări. Dacă nu o ştie devine ortodoxist şi tensionează, suferă, se angajează
1
„Catolicism” la DEX online. https://dexonline.ro/definitie/catolicism.
11
în proiecte peste puterile sale, apoi se simte folosit şi trece uşor la răzbunare. Crimele legionare nu
au fost contingente, ci ţin de însuşi felul de a fi al acestei soluţii existenţiale.
Ortodoxismul este haina ratării aşezată peste dogme şi tradiţii. De la distanţă poate părea un
tradiţionalism.
Acest fel de a fi e rezultatul modernizării accelerate a României, al disfuncţionalităţilor
instituţiilor statului, al nedreptăţilor urbane exagerate, al puterii discreţionare a unui centru naţional
care nu ajută cu nimic provincia, ci doar o instrumentalizează. Filiera legionarism – ceuşism –
ortodoxism actual e limpede. Orice guvernare înţeleaptă va aborda problema prin politici de
dezvoltare echilibrate, folosind tradiţiile locale în contextul oportunităţilor contemporane, fără
antagonizarea oamenilor credincioşi. Proiectelor ortodoxiste li se pot pot contrapune simbolic
proiecte similare susţinute de instituţii funcţionale.
Dumnezeu ştie care e calea personală pentru aceşti oameni, poate că e la fel ca a oricui, lucrul la
propria mântuire, iar pe plan social integrarea treptată într-o societate civilă creştină.
Biserica Ortodoxă e o comunitate de credință creștină. Astăzi creștinii ortodocși sunt organizați în
biserici ortodoxe autocefale (greacă, rusă, română, sârbă, bulgară, albaneză, poloneză etc.), aflate în
comuniune liturgică (euharistică) unele cu altele. Între bisericile ortodoxe autocefale, primatul
onorific este deținut de Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. După numărul de credincioși,
ortodocșii formează în lume a doua comunitate creștină, după Biserica Catolică.
Numele de Ortodoxie vine din limba greacă, de la ορθο (ortho - drept, corect) și δοξα (doxa -
slăvire sau, într-un înțeles mai general, opinie), traducându-se, deci, literal „dreapta-slăvire”, cu
înțelesul de „credință, opinie corectă”, sau „dreapta-credință”. Este de menționat că și unele din
celelalte biserici creștine își consideră propriile învățături ca fiind drepte, sau chiar singurele drepte.
Bisericile Ortodoxe Răsăritene reunesc astăzi o parte importantă a credincioșilor creștini
Fundamentele teologiei creștine ortodoxe au fost stabilite la primele șapte sinoade ecumenice, ținute
între secolele al IV-lea și al VIII-lea. Din motive religioase, dar și politice, geografice și culturale,
între biserica apuseană (romano-catolică) și cea răsăriteană (ortodoxă) s-a produs, gradual, o
separare oficializată în 1054 , cunoscută sub numele de Marea Schismă. În urma acestui eveniment,
atât Biserica Ortodoxă, cât și cea Catolică se consideră a fi singura biserică universală și apostolică,
ca și deținătoarea dreptei credințe. Spre deosebire de biserica Romei, ce pune accentul pe
universalitate (catolicitate), cea ortodoxă pune accentul pe puritatea credinței, de unde diferența de
nume.
Biserica Ortodoxă (în integralitatea bisericilor locale ce o compun) consideră că are la bază
succesiunea apostolică neîntreruptă, începută de la apostoli.
Prezența Bisericii Ortodoxe este dominantă în zone ce s-au aflat în spațiul cultural al imperiilor
bizantin și rus: Europa de Est și de Sud-est, Asia, părți ale Orientului Mijlociu și ale Africii. În
12
prezent, numărul de credincioși ortodocși este majoritar în Belarus, Bulgaria, Georgia, Grecia,
Macedonia, Republica Moldova, România, Rusia, Serbia, Muntenegru și Ucraina. Mari comunități
de creștini ortodocși trăiesc și în Albania (aprox. 30%), Bosnia (31,4 %), precum și în unele state
care au aparținut Rusiei țariste, respectiv Uniunii Sovietice (Țările baltice și Asia Centrală).
Prezențe ortodoxe semnificative se găsesc în multe alte țări din America de Nord, Europa de Vest
etc., datorate în special comunităților formate prin emigrarea est-europenilor.
Protestantism
Protestantismul este a doua cea mai mare formă de creștinism cu o colecție între 800 de milioane
și peste 900 de milioane de aderați la nivel mondial sau aproape 40% din toți creștinii. Ea a luat
naștere cu Reforma secolului al XVI-lea, o mișcare împotriva a ceea ce urmașii săi au considerat că
sunt erori în romano-catolic Biserică. Protestanții resping doctrina romano-catolică a supremației
papale și a sacramentelor, dar nu sunt de acord între ei în ceea ce privește prezența reală a lui
Hristos în Euharistie. Ei subliniază preoția tuturor credincioșilor, justificarea doar prin credință (sola
fide), mai degrabă decât prin fapte bune și pe cea mai înaltă autoritate a Bibliei (mai degrabă decât
cu tradiția sacră) în credință și morală (sola scriptura).
„Cele cinci solae” rezumă diferențele teologice de bază în opoziție cu Biserica Romano-Catolică.
În mod popular, se consideră că protestantismul a început în Germania în 1517, când Martin Luther
a publicat cele nouăzeci și cinci de teze ale sale ca o reacție împotriva abuzurilor în vânzarea de
indulgențe de către Biserica Romano-Catolică, care presupunea să ofere iertarea pedepsei temporale
a păcatelor lor cumpărători. Cu toate acestea, termenul derivă din scrisoarea de protest de la
principii luterani germani din 1529 împotriva unui edict al Dietei de Speyer care condamna
învățăturile lui Martin Luther ca eretice. Deși au existat pauze anterioare și încercări de reformă a
Bisericii Romano-Catolice - în special de Peter Waldo, John Wycliffe și Jan Hus - doar Luther a
reușit să stârnească o mișcare mai largă, de durată și modernă. În secolul al XVI-lea, luteranismul s-
a răspândit din Germania în Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Letonia, Estonia și Islanda.
Denumirile reformate (sau calviniste) s-au răspândit în Germania, Ungaria, Olanda, Scoția, Elveția
și Franța de către reformatori precum John Calvin, Huldrych Zwingli și John Knox. Separarea
politică a Bisericii Angliei de Papa sub regele Henric al VIII-lea a început anglicanismul, aducând
Anglia și Țara Galilor în această largă mișcare de reformare.
Protestanții și-au dezvoltat propria cultură, cu contribuții majore în educație, științe umaniste și
științe, ordinea politică și socială, economia și artele și multe alte domenii. 2

Protestantismul este divers, fiind mai împărțit teologic și ecleziastic decât Biserica Romano-
Catolică, Biserica Ortodoxă de Est sau Ortodoxia orientală. Fără unitate structurală sau autoritate
umană centrală, protestanții au dezvoltat conceptul de biserică invizibilă, în contrast cu viziunea
2
McGrath, Alister E. (2007). Christianity's Dangerous Idea.
13
romano-catolică a Bisericii Catolice ca fiind una adevărată Biserică vizibilă întemeiată de Isus
Hristos. Unele denumiri au o anvergură la nivel mondial și o distribuție a apartenenței, în timp ce
altele sunt limitate la o singură țară. Majoritatea protestanților sunt membri ai unei mii de familii
confesionale protestante: adventiști, anabaptiști, anglicani, baptiști, reformați, luterani, metodiști și
penticostali. Bisericile nedenominative, evanghelice, carismatice, independente și alte sunt în
creștere și constituie o parte semnificativă a protestantismului. Proponenții teoriei ramurilor
consideră protestantismul una dintre cele patru diviziuni majore ale creștinismului, împreună cu
Biserica Romano-Catolică, Biserica Ortodoxă de Est și Bisericile Ortodoxe Orientale.3

Marea Schismă din 1054 este unul dintre cele mai importante evenimente ale religiei creştine,
acesta fiind momentul în care Europa se împarte în cele două mari confesiuni create: ortodoxism şi
catolicism. Vă prezentăm în acest articol o serie de diferenţe dintre cele două religii.
Una dintre principalele diferente între catolicism şi ortodoxism se referă la posibilitatea fiinţei
umane de a-l cunoaşte şi chiar „vedea” pe Dumnezeu. În timp ce ortodoxismul consideră că omul
nu are capacitatea necesară de a-l vedea pe Dumnezeu, din cauza naturii sale păcătoase, cel puţin
până la mântuire, catolicismul se arată ceva mai îngăduitor în această privinţă. Mai exact, Biserica
Catolică le transmite credincioşilor săi că datorită Sfântului Spirit, precum şi datorită intelectului,
oamenii îl vor putea vedea odată pe Dumnezeu.
Una dintre principalele diferente între catolicism şi ortodoxism se referă la posibilitatea fiinţei
umane de a-l cunoaşte şi chiar „vedea” pe Dumnezeu. În timp ce ortodoxismul consideră că omul
nu are capacitatea necesară de a-l vedea pe Dumnezeu, din cauza naturii sale păcătoase, cel puţin
până la mântuire, catolicismul se arată ceva mai îngăduitor în această privinţă. Mai exact, Biserica
Catolică le transmite credincioşilor săi că datorită Sfântului Spirit, precum şi datorită intelectului,
oamenii îl vor putea vedea odată pe Dumnezeu.
În credinţa ortodoxă, Dumnezeu este principala sursă din care provin Fiul şi Sfântul Spirit, această
doctrină fiind în concordanţă cu tradiţia apostolică. În schimb, catolicismul consideră că Spiritul
Sfânt provine de la Dumnezeu Tatăl şi de la Fiul.
Păcatul originar este subiectul uneia dintre principalele diferenţe între catolicism şi ortodoxism. Mai
exact, ortodoxismul susţine că Iisus a fost răstignit pentru a răscumpăra păcatul lui Adam şi Eva,
care a fost transmis oamenilor. Astfel, Fiul, prin răstignire, împlinea o datorie de onoare a omului
faţă de Dumnezeu. Pe de altă parte, catolicismul consideră că Dumnezeu l-a pedepsit o singură dată
pe om pentru păcatul strămoşesc, făcându-l muritor şi izgonindu-l din Rai.
Conducerea este şi ea supusă unor marcante diferenţe între catolicism şi ortodoxism. De exemplu,

3
Cook, Martin L. (1991). The Open Circle: Confessional Method in Theology. Minneapolis, MN: FortressPress. xiv,
130 p.
14
în religia catolică, Papa este considerat capul bisericii, având cea mai mare funcţie şi putere în
această confesiune. Lucrurile stau puţin diferit dacă privim către ortodoxism, deoarece aici
majoritatea episcopilor, indiferent de rang, sunt consideraţi egali.
O alta dintre cele mai relevante diferente între catolicism şi ortodoxism apare şi în cazul
purgatoriului, acea stare în care sufletul omului aşteaptă Judecata de apoi. Din acest punct de
vedere, catolicismul consideră că purgatoriul este o etapă esenţială, care se aplică mai degrabă celor
care urmează să ajungă în Rai. Astfel, în purgatoriu oamenii sunt iertaţi de păcatele săvârşite pe
pământ. De cealaltă parte, ortodoxismul consideră că purgatoriul este mai degrabă o stare de
aşteptare, pe care omul este nevoit să o parcurgă pâna la următoarea venire a lui Iisus.
Potrivit religiei catolice, preoţii nu au voie să se căsătorească. De cealaltă parte, Biserica Ortodoxă
acceptă căsătoria preoţilor şi a diaconilor, însă numai dacă are loc înainte de hirotonia acestora.
Reieșind din cele menționate mai sus, de menționat este faptul că toate direcțiile creștinismului,
drept al unei dintre cele mai importante religii din lume, cuprind o varietate mare de asemănări și
diferențe, care reies din aspectul istoric, spațial etc.

Rolul creștenismului la etapa actuală

Una dintre cele mai importante funcții ale religiei este viziunea asupra lumii, scopul religiei este
transformarea mentală a lumii, organizarea sa în minte ce este produs ca urmare a unei viziuni
asupra lumii, aumite valori, idealuir, norme, care , în general țin de un set de convingeri și atitudini
care definesc relația omului cu lumea și acționează ca repere.
Religia înseamnă legătura omului cu Dumnezeu. Odată cu omul a apărut şi religia, care ţine de
fiinţa umană. Sentimentul religios se manifestă întotdeauna şi în afara omului. Arta, civilizaţia,
tehnica, literatura etc. poartă amprenta religioasă a oamenilor. Religia joacă un mare rol în formarea
şi reformarea Uniunii Europene pe nişte principii care să reziste în timp. S-a dovedit, în istorie, că
tot ce se lucrează împotriva acestei relaţii fiinţiale dintre om şi Dumnezeu se năruieşte, mai devreme
sau mai târziu. Deciziile politice şi orientările sociale şi economice ar putea fi de multe ori
determinate şi de simţămintele religioase ale politicienilor. De asemenea, Biserica joacă un mare rol
în dezbaterile politice cu privire la oportunitatea unor legi europene.
Religia Creştină este un proces de comportament ce prezintă un anumit scop. De exemplu,
participarea la practicile religioase permite unei persoane să găsească "darurile harului", care
consolidează forţele sale împotriva uneltirilor diavolului, cu cel mai apropiat lui Dumnezeu. Scopul
final al tuturor acestor activităţi şi comportament pentru un creştin este o "mântuire" a sufletului,
unirea deplină cu Dumnezeu, achiziţionarea de "împărăţia lui Dumnezeu." "Împărăţia lui
Dumnezeu" - este ideal pentru realizarea, a concentrat eforturile individuale a creştinilor.

15
 Pe de alta parte, nu putem ignora rolul religiei in cultura si moralitate. Aproape toata pictura
vechilor maestri ca si marile lucrari muzicale au subiecte biblice. Ele continua sa inspire si astazi pe
unii creatori contemporani. Credinciosi sau atei, noi toti suntem astazi educati in spiritul moralei
crestine. In prezent, mai mult chiar decat in trecut, din ce in ce mai multe persoane se intorc la
vechea credinta, proband astfel ca oamenii au nevoie de un sens pentru viata lor. Un argument in
plus este si faptul ca biserica nu mai este astazi implicata in politica, asa cum a fost in trecut.
Unicitatea
Spre deosebire de religiile orientale, unde Universul este stabil dar viașa este un accident care mai
devreme sau mai tîrziu se va anula prin întoarcerea în Universul veșnic, în Creștinism viața oricarei
fiinte este unică. Ea are un inceput si, in consecinta, un sfarsit. Idea unicitatii are o valoare
exceptionala, cu cele mai importante implicatii in morala. Toti oamenii vor merge in fata lui
Dumnezeu pentru Judecata de Apoi. El va cantari faptele bune si rele ale fiecaruia, in functie de
care va decide soarta lui viitoare, in Rai sau in Iad. Viata lor capata un sens. Sunt dispusi sa
suportele mizeriile vietii prezente si pe cei care le genereaza, pentru o soarta mai buna in viata de
apoi. Important e doar sa nu greseasca. Faptele bune sunt binevenite si-i vor usura accesul in Rai.
Dintr-o persoana pasiva, apatica omul devine activ si chiar pragmatic. Aceasta noua atitudine fata
de viata poate sa explice intr-o oarecare masura dezvoltarea mai rapida a Europei in ultimul
mileniu. Ea nu explica insa de ce aceasta schimbare nu s-a intamplat in timpul Evului Mediu si,
deasemeni, daca explica faptele noastre bune, nu le justifica pe cele rele, care par a fi chiar mai
multe. Este deci morala crestina mai buna?
Totuși, In prezent, teologia crestina isi pune intrebari privitor la compatibilitatea dintre realitatile
moderne si o viata evlavioasa. Teologia este preocupata si de istoria moderna si de adaptarea
limbajului. Bisericile crestine din democratiile occidentale respecta libertatea constiintei,
implicându-se totodata in solutionarea problemelor etice, sociale, dar si politice. In unele parti ale
lumii, crestinii sunt dezavantajati, reprimati si persecutati din cauza credintei lor.
În ultima vreme, crestinismul abordeaza aspecte ale vietii moderne, precum consecintele
economice si sociale ale globalizarii, operarea si monitorizarea mijloacelor de comunicare in masa,
pledand si pentru dialogul dintre teologie si stiintele naturii.
În America de Nord si in Europa a aparut teologia feminista, care doreste sa obtina egalitatea
intre sexe in religie. Importanta crescanda a crestinismului in tari cu trecut colonial este asociata cu
teologia eliberarii. Adeptii considera ca lisus ii salveaza nu numai de condamnarea spirituala, ci si
de nedreptatea sociala pamanteasca si de inegalitatea economica. Avand o influenta foarte mare in
America Latina, aceasta miscare are un caracter socialist si lupta pentru progres respingand ajutorul
tarilor dezvoltate.

16
 Bisericile creștine în relațiile internaționale actuale

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și
islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de
„creștini”, religia acestora este, actualmente, cea mai importantă din punct de vedere numeric, cu
un număr de 2,4 miliarde de adepți.
Cele mai importante și influente Biserici creștine sunt

1. Patriarhia Moscovei
2. Patriarhia de la Constantinopol
3. Patriarhia de la București
4. Patriarhia Sârbă
5. Patriarhia Greciei
6. Patriarhia Greco-romană(Biserica Uniată)- ortodoxism care a recunoscut
autoritatea Papei de la Roma
7. BisericaRomânăUnită cu Roma, Greco-Catolică- de ritbizantin
8. Biserica Romano- Catolică- de rit latină
9. Biserica Protestantă

Biserica Ortodoxă Greacă. O biserică foarte politic.. Constituția Greacă precizează că

statul sudic este ortodox, steagul având la lance o cruce. Referințele la biserica ortodoxă sunt
numeroase, de la preambul, la faptul că Muntele Athos are statul instituțional, alături de alte
câteva mănăstiri. Având o poziție privilegiată în societate, averea bisericii ortodoxe elene este
uriașă, iar abuzurile care decurg de aici sunt constante. Aici, Patriarhia Greciei se implică foarte
mult în politica statului. Influența Bisericii Grecești în exterior a condus la nerecunoașterea
caracterului autocefal al Bisericii Ortodoxe a Macedoniei, dezvoltând războiul pentru numele
oficial al statului de la Vardar. Tot Biserica Ortodoxă Greacă presează în sudul Albaniei, acolo
ducându-se o politică mai largă sub aspect temporal și geopolitic, privind vechiul
Epir.Macedonia are însă, pe teritoriul său, o localitate, numită Ohrid. Pentru că în Evul Mediu
orașul a fost capitală, în mod succesiv, atât a Imperiului Bulgar, cât și a Imperiului Sârb, ambele
biserici ortodoxe contemporane caută să obțină titulatură oficială acest oraș, care, însă, nu
aparține niciunuia dintre state.
Toate Bisericile Ortodoxe și statele cărora aparțin au revendicări unele față de altele.
Biserica Greacă nu vede cu ochi buni formarea Macedoniei, dar nici întărirea influenței Turciei
în sud-estul european, iar Biserica Sârbă, se află, datorită crizei din Iugoslavia, în dispută cu

17
Biserca Macedonieană, pe de o parte, și cu statul albanez, pe de alta, din cauza crizei din
Kosovo- Metohija.
Biserica Ortodoxă Rusă, cunoscută şi sub numele de Patriarhia Moscovei, este o biserică
ortodoxă autocefală, a cincea în ordinea dipticelor după Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi
Ierusalim şi aflată în comuniune cu acestea. Îşi exercită jurisdicţia asupra creştinilor ortodocşi
din Rusia şi din unele ţările slave înconjurătoare, precum şi asupra mai multor exarhate şi
reprezentanţe patriarhale din întreaga lume. De asemenea, îşi exercită jurisdicţia şi asupra
Bisericii Japoniei şi asupra creştinilor ortodocşi din China. Actualul întâistătător al Bisericii Ruse
este Sanctitatea Sa Chiril I, Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii. În concordanţă cu statutul
Bisericii Ortodoxe a Rusiei, jurisdicţia sa include persoanele de confesiune ortodoxă care trăiesc
pe teritoriul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse, anume în Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova,
Azerbaidjan, Kazahstan, Kîrgîzstan, Letonia, Lituania, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan,
Estonia şi asupra altor creştini ortodocşi care trăiesc în alte ţări şi care au aderat voluntar la
această jurisdicţie.
Biserica Ortodoxă Rusă îşi revendică succesiunea apostolică de la Patriarhia de
Constantinopol. După 1453, Moscova s-a autoproclamat cea de-a treia Romă, capitală a
Ortodoxiei, încercând să influențeze la nivel confesional, populația din statele menționate, în
virtutea autorității sale exclusive. Acest fapt provoacă, nemijlocit, conflicte cu caracter religios,
și este un instrument de politică blândă în vederea realizării intereselor politice ale Federației
Ruse.
Exemplu în acest sens este chiar Republica Moldova, aici Biserica Rusă, căreia i se supune
canonic, Mitropolia Moldovei, se găsește în dispută cu Biserica Ortodoxă Română, din cauza
Mitropoliei Basarabiei.
Un alt exemplu elocvent este Ucraina, unde Biserica a oferit o reacție de răspuns la acțiunile
anexioniste ale Federației Ruse (anexarea peninsulei Crimeea)și, în ianuarie 2018, după peste
330 de ani de control rusesc, și-a recăpătat autocefalia, recunoscută recent (11 octombrie 2018)
de către Patriarhia de la Constantinopol în frunte cu Bartolomeu I. Ortodoxia din Ucraina este în
prezent împărțită în trei facțiuni:Biserica Ortodoxă a Ucrainei (Patriarhia Moscovei),Biserica
Ortodoxă a Ucrainei (Patriarhia Kievului), Biserica Ortodoxă Ucraineană Autocefală-
autoproclamată după 1992.Cea a Patriarhatului de Kiev a fostcreatăabiaacum 25 de ani,
imediatdupăindependență, șicondusă din 1995 de patriarhul
Filaret.Aceștiasîntconsiderațischismatici, folosescdoarucraineana la slujbăși se
considerăurmașiimitropolituluiPetruMoghilă, sauMovilă, sfântulcărturarmoldovean, a
căruifamilie a dat o serie de domnitoriîn Moldova șiValahia.

18
 Dintrecele 14 bisericiortodoxeautocefale, cea a Rusiei, cu 150 milioanecredincioși,
esteceamai mare din lume, iarRusialui Putin și a Patriarhului Kirill, fostcoleg al lui Daniel al
României, a acceptatîntotdeaunadoar cu mare greutatesă se considereegalăcelorlalte,
sausubordonatăînvreunfelPatriarhuluiEcumenic de la Istanbul.Cele 12.500 de
parohiiucraineneformaupânăacum o treime din totalitateaposesiunilorbisericii
ruse.PierzândUcraina, BisericaOrtodoxăRusădevineastfeldoar o bisericănormalăși nu
maiesterivalacelei de la Constantinopol. Deci, practice,
datorităintervențieimilitareînregiuneaDombas, Rusia a pierdutUcraina nu doar din punct de
vedere politic șiideologic, darși spiritual. Aceasta a obținutautocefaliamult-râvnită, promisă de
Petro Poroșencoîn Campania saelectorală, iarsfera de influență a Federației Ruse, respective, a
scăzutconsiderabil.
Biserica Catolică este formată dintr-un număr de biserici particulare, definite pe criterii
teritoriale și rituale. În sfera de influență occidentală bisericile particulare sunt numite dioceze,
iar în sfera de influență orientală, eparhii. Toate aceste organizații au în fruntea lor un episcop,
considerat de credincioși ca fiind succesor direct al apostolilor. În fruntea colegiului episcopilor
se află episcopul Romei, cunoscut sub numele de papă, care este văzut de credincioșii catolici
drept succesor direct al Sfântului Petru, Întâistătătorul colegiului apostolilor lui Isus Cristos.
În anul 2015, o știre a înconjurat planeta SUA și Cuba s-au înțeles să reia relațiile
diplomatice. Faptul că la acest acord s-a ajuns prin mediererea Vaticanului a readus în discuție
rolul religiei și a clerului în relațiile internaționale.
Conflictul secular dintre bisericile Protestantă și Catolică din Irlanda.
Impactulconflictuluieste materializat, în Irlanda, prin adâncirea prăpastiei dintre republicani și
promotorii unionismului, primii fiind de sorginte protestantă, ceilalți, respectiv, catolici.Textul
Acordurilor care, cel puţin teoretic, urma să ducă la calmarea spiritelor, a fost convenit de părţile
beligerante la 10 aprilie 1998, în Irlanda de Nord, pentru a se pune capăt unei perioade numite „a
tulburărilor". Încercările de a se ajunge (oficial) la pace, după secole de lupte între britanici şi
irlandezi, au fost încoronate cu un relativ succes în 1921, când guvernul de la Londra le-a propus
republicanilor irlandezi să împartă ţara în două regiuni distincte. Astfel, Sudul a revenit
irlandezilor şi a devenit o republică autonomă, eliberată de sub tutela britanică. Cea de-a doua
regiune, Nordul, revine britanicilor, fapt care a provocat un val de indignare în toată Irlanda. În
1969, tensiunile s-au acutizat în Irlanda de Nord, iar catolicii devin victime ale discriminărilor
sociale. Ei îşi diversifică mijloacele de rezistenţă, de la simple manifestaţii paşnice, la acţiuni
teroriste comandate de IRA (Armata Republicană Irlandeză). La rândul său, Guvernul britanic
lansează o vastă campanie de arestări sumare, fără proces, ale irlandezilor bănuiţi că acţionează
în contul IRA. Pe de o altă parte, putem sa ne referim lagruparea numită „Forţele Voluntarilor
19
din Ulster" (cea mai veche structură armată a protestanţilor unionişti).Din 1969 şi până în 1998,
bilanţul confruntărilor ajunge la cifre teribile: peste 3.500 de morţi şi 47.000 de răniţi, în ambele
tabere. Așadar, în Irlanda, apartenența fie la biserica Protestantă, fie la cea Catolică, reprezintă
un criteriu de segregare a populației, un generator de conflicte sociale și chiar armate.
Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică este o biserică catolică, sui iuris, de rit
bizantin. Biserica Română Unită cu Roma a jucat un rol esențial în dezvoltarea culturii și
educației române moderne, iar tradițional este considerată una din cele două biserici naționale
românești. Întâistătătorul ei din 1994 și până în prezent este arhiepiscopul major Lucian Mureșan
(cardinal din 2012).
Diplomația Vaticanului

În timp ce diplomația joacă relațiile forțelor economice sau militare, cea a Vaticanului se poate
baza doar pe ea însăși. Prea multe mituri înconjoară diplomația Vaticanului, astfel încât nu
încercăm să clarificăm liniile principale. O mare parte din confuzie se datorează dublului său rol:
acreditată șefilor de stat, nuncii sunt, de asemenea, în strânsă legătură cu episcopiile naționale.
Esențial religioasă, uneori marcată cu intenții umanitare, una dintre misiunile diplomației
Vaticanului privește în primul rând viața Bisericii și funcționarea ei internă.
Ar trebui să se facă acest lucru prin delegarea nunciilor care se ocupă de ambasadori, fără a-și
asuma toate funcțiile? În acest sens, Papa se prezintă ca șef al statului, iar Vaticanul, printr-o
anumită ficțiunejuridică, se află pe același plan cu statele care au interese politice, comerciale,
militare etc. Dacă istoria explică această situație anacronică, cu greu o poate justifica. Mai ales
când această supraviețuire a unei perioade trecute duce la încheierea unor concordate, care
constituie atât de multe tratate în forma corespunzătoare. Tot aici există o mare ficțiune, deoarec
eaceste tratate sunt încheiate în numele statului Vatican, în timp ce acestea privesc de fapt
viațaBisericii.
Natura regimului politic al anumitor țări cu care sunt semnate astfel de concordate se adaugă
neapărat la vivacitatea dezbaterii privind oportunitatea menținerii utilizării sale. Dar controversa
merge mai departe. Distincția stabilită între nunci, internatori, delegați apostolici nu poate
elimina o dificultate semnificativă: nu toate statele nu primesc aceiași reprezentanți ai
Vaticanului, acesta din urmă (și prin el Biserica) apare mai puțin universală decât și-ar dori. Nu
are relații diplomatice formale, nici cu Washingtonul, nici cu Moscova, situație care nu
împiedică contactele utile. Pe de altă parte, nu există nicio legătură de niciun fel cu unele țări.
Prin înființarea unui adevărat corp diplomatic, poziția Bisericii suferă de o situație politică pe
care nu a contribuit neapărat la crearea acesteia. De aici ideea, care își face drum, să pună la
îndoială existența acestui corp diplomatic. În timp ce, în strânsă legătură cu Vaticanul,
conferințele episcopale joacă un rol din ce în ce mai important în Biserică, este esențial să
20
menținem „ambasadori” acreditați șefilor de stat? Nu evoluția care a început să sugereze că ar
trebui să fie înlocuiți de simpli reprezentanți ai episcopilor naționali.
Dar existența corpului său diplomatic nu este singura care a angajat Sfântul Scaun pe teren
politic. Deși din ce în ce mai rar, Vaticanul a luat uneori inițiative care, în sine, erau direct
politice. Este mai puțin o problemă aici despre gesturi precum vizita lui Paul VI la Națiunile
Unite decât acte mult mai concrete, cum ar fi, cu câțiva ani în urmă, propunerile de mediere a
țărilor neutre în conflictele din Vietnam și Orientul Mijlociu . Motivațiile umanitare nu au
schimbat natura politică atât a conflictului în sine, cât și a soluției propuse. Eșecul acestor
încercări pare să fi descurajat Vaticanul să persiste în acest fel. Mai subtil, poate fi detectată o

altă modificare. Enciclicele Pacem din Terris și Populorum Progresso au pus în mod clar
probleme de justiție în lumea modernă, în special în relațiile dintre țările bogate și cele sărace.
Fără a pleda pentru a le rezolva o formulă practică care ar intra în domeniul politic, aceste
enciclice au urmărit o cale generală, o atitudine de principiu. Aceste texte rămân și stabilesc o
doctrină. Putem fi siguri că această doctrină, chiar în inima Bisericii, nu a fost umbrită, în
preocupări, de alte dezbateri - despre contracepție, avort, celibatul preoților? Acesta este un
exemplu simplu al modului în care accentul pus pe învățătura Bisericii asupra acestui sau acel
punct nu îi poate da decât o anumită culoare, sugerează o ierarhizare a valorilor sau a urgențelor.
În sens larg, această lumină oferă, de asemenea, un sens politic acțiunii Vaticanului.
Vaticanul, trebuie amintit, este un stat, recunoscut ca atare în întreaga lume. Un stat care are una
dintre cele mai mari rețele diplomatice, la fel de importante sau mai mari decât rețeaua
americană. Este, de exemplu, una dintre puținele țări care a ținut un ambasador - Nunțiul
Apostolic - în Damasc până astăzi. Este o diplomație foarte activă, mai ales de la sosirea lui
François în martie 2013. A jucat un rol decisiv în apropierea istorică dintre Cuba și Statele Unite
în 2015. El intensifică mișcările, gesturile simbolice și întreținerea relațiilor diplomatice. El a
fost încă foarte recent, în noiembrie, în Birmania pentru a face apel la respectarea demnității
umane în favoarea rohingyilor care se confruntă cu exodul și persecuția.

Problemele creștenismului la etapa actuală

La fiecare etapă a dezvoltării societății creștinismul s-a ciocnit cu probleme și dificultăți de

caracter diferit. Mileniul III pentru lumea creștină reprezintă o nouă confruntare cu aparițoa
problemelor tip social, ecnomic și politic.
În secolul XXI Creștinismul se confruntă cu următoarele probleme :
În primul rândproblemele anexe ale urbanizării și apariția societății de masă, precum și ale
introducerii noilor tehnologii de comunicare social și de informare, ceea ce influențiază în masă
21
viziunile asupra religiei. Excesul de informație (deseori incorectă), influențiază interpretarea
religiei caatare.
Relațiile diferitelor biserici locale cu statele declarate „laice” au devenit din ce în ce mai
delicate și mai dificile. Dificil a fost (și mai este) și procesul de adaptare la democrațiile
moderne.
Mai gravă apare provocare apusă de proliferarea și răspândirea sectelor de cele mai variate
forme, bazate, uneori, chiar pe o reelaborare a elementelor creștine pe lângă și împreună cu cele
din religiile orientale.
Nu poate fi trecută cu vederea nici însemnătatea pe care a luat-o fundamentalismul religios,
începând cu cel islamic, dar present și în creștinism (mai ales încel protestant nord-american).
Luând în considerație faptul că numărul oamenilor care impărtășesc religia islamică crește în
fiecare an, efect al migrației in masă.
Concluzii
Creștinismul este cea mai mare religie mondială în ceea ce privește numărul aderentilor, care
sunt aproximativ 2,1 miliarde, iar în ceea ce privește distribuția geografică - în aproape fiecare
țară din lume există cel puțin o comunitate creștină.
Creștinismul a apărut în secolul în Palestina, care la acea vreme se afla sub stăpânirea
Imperiului Roman, inițial printre evrei, dar în primele decenii ale existenței sale s-a răspândit în
alte provincii și printre alte grupuri etnice.
Religia creștină a susținut că suferința în viața pământească va aduce omului mântuire și
binecuvântare cerească în viața de apoi, iar în rezistența la rău a văzut o cale spre desăvârșirea
morală. Ea a promis că cei drepți vor fi răsplătiți și că viitorul aparține claselor inferioare.
Creștinismul a dobândit caracterul unei religii universale, universale. Principalele direcții ale
creștinismului sunt ortodoxia, catolicismul, protestantismul.
Curiozitatea cu privire la trecut l- caracterizat pe om mereu, începînd din timpul lui Nabonid,
care a trăit în Babilon în secolul VI-lea î.H, pînă la arheologul şi istoricul zilelelor noastre.
Creştinii au un interes special pentru istorie, deoarece în ea sunt înrădăcinate bazele credinței pe
care o declară ei. Dumnezeu a devenit om şi a trăit în timp şi spațiu în persoana lui Hristos.
Creştinismul a devenit o religie 22pirit şi 22piritual, spre deosebire de toate celelalte religii care
au apărut în trecut în Orientul Apropiat şi Îndepărtat. Pe lîngă aceasta, influența ei în istoria rase
umane a devenit tot mai mare. Astfel, istoria creştenismului este o 22piritu de interes profund
pentru creştinul care doreşte să fie lămurit cu descendența lui 22piritual, să urmeze exemplele
bune din trecut şi să evite erorile pe care Biserica le-a făcut adesea.

22
 Bibliografie

1. Arnold Joseph Toynbee, Studiu asupra istoriei (Editura Humanitas: Bucureşti, 1997).
2. Carl Gustav Jung, Arhetipurile inconştientului colectiv (Editura Trei: Bucureşti, 2003).
3. Christophe Midan, Carol al II-lea şi teroarea istoriei (Editura Militară: Bucureşti, 2008).
4. Codrescu Nicolae C. Paulescu, Răzvan, Insticte sociale: patimi şi conflicte; remedii
morale (Editura Anastasia: Bucureşti 1995).
5. Constantin Noica, Tratatul despre ontologie: devenirea întru fiinţă (Editura Humanitas:
Bucureşti 1998).
6. Edward Grant, A history of natural philosophy (New York, 2007).
7. Martin Buber, Povestiri hasidice (Editura univers: Bucureşti, 1998).
8. Kathleen Crowther, Adam and Eve in protestant reformation, (New York, 2010).
9. Nicolae Dascălu, Comunicare pentru comuniune: o perspectivă ortodoxă pentru mas
media (Editura Trinitas: Bucureşti 2000).
10. Ştefan Pascu, Ştefan Ştefănescu, Jocul periculos al falsificării istoriei (Editura ştiinţifică
şi enciclopedică: Bucureşti, 1986).
11. Nicolae Dascălu, Comunicare pentru comuniune: o perspectivă ortodoxă pentru mas
media (Editura Trinitas: Bucureşti 2000).

23