Ce a însemnat Turtucaia pentru Topîrceanu

Amintirile imediate, amintirile amînate din Marele Război



Poetul și redactorul revistei ieșene Viața românească, George Topîrceanu, a fost mobilizat în august 1916 ca
subofițer de artilerie în Dobrogea și a participat la luptele de la Turtucaia, pe malul drept al Dunării, fiind făcut
prizonier la 6 septembrie 1916. A trecut prin mai multe lagăre și a fost eliberat pe 1 ianuarie 1918, în urma
intervenției pe lîngă comandatura germană din București a jurnalistului Constantin Stere, fondator al Vieții
românești, simpatizant al Puterilor Centrale, apropiat al guvernului Alexandru Marghiloman.

Prăbuşirea frontului, pierderea Dobrogei, căderea

Bucureştiului
Pentru Turtucaia, generalul român Mihai Aslan, comandantul armatei a 3-a, căreia îi revenea sarcina de a apăra
sudul țării la sfîrșitul verii anului 1916 de un posibil atac al trupelor bulgare, lansase trufașa deviză „Turtucaia
c‘est notre Verdun, qui s‘y frotte, s‘y pique!“ [„Turtucaia este Verdunul nostru, cine nu vrea să-nțeleagă, o va
simți“]. Bătălia de la Turtucaia (19 august/1 septembrie 1916 – 24 august/6 septembrie 1916) a fost însă una
dintre cele mai mari înfrîngeri suferite vreodată de Armata română. A avut urmări catastrofale în plan militar și
strategic: Armata română a fost prinsă între două fronturi, iar ofensiva militară din Transilvania a fost periclitată.
Prăbușirea frontului de sud a dus la pierderea Dobrogei și la căderea Bucureștiului sub ocupație după numai
cîteva săptămîni, armata, împreună cu guvernul, familia regală și o parte însemnată a populației refugiindu-se în
grabă în Moldova. Turtucaia nu a rămas în memoria colectivă drept Verdunul românesc, cum spera Aslan. Mai
mult, înfrîngerea a fost dată repede uitării, deși în lunile și anii care au urmat părea că societatea românească e
aptă să se confrunte cu realitatea crudă dezvelită de această usturătoare înfrîngere, că dorea găsirea și
pedepsirea vinovaților.

Amintirea Turtucaiei ar fi fost un prilej privilegiat pentru

a conjura asanarea și reinventarea vieții politice, pentru a face un apel la idealuri morale, apte să reorienteze
societatea românească în ansamblul său. Cum de a devenit amintirea bătăliei de la Turtucaia o amintire
eludabilă, pentru că era o amintire neconvenabilă, de ce a fost ea înlocuită de alți topoi ai memoriei, și ceea ce ar
fi putut totuși însemna Turtucaia ca memento al înfrîngerii pentru societatea românească în perioada dintre cele
Două Războaie Mondiale? Pentru a răspunde la aceste întrebări trebuie consultate și alte surse decît arhivele
militare și cărțile dedicate Marelui Război, începînd chiar din primii ani ai păcii. Este vorba despre sursele
subiective, memorii, jurnale, texte literare, opere de artă care conservă spiritul viu al unui eveniment major și
reverberațiile sale sociale, care dau seama despre însemnătatea personală pe care o capătă Turtucaia în
destinele individuale, despre speranțele și dezamăgirile celor care pentru care Turtucaia a fost un punct de
cotitură în viață, după care nimic nu a mai fost la fel.
Unele dintre aceste documente subiective au fost făcute publice imediat după război, altele însă au trebuit să
aștepte cu anii. Așa se întîmplă cu amintirile de război și din captivitate ale scriitorului român George
Topîrceanu, publicate de autor în trei variante diferite ca amploare și întindere între 1918 și 1936. Ele au fost
reeditate și însoțite de imagini și documente de epocă de către istoricul Daniel Cain în 2014, la Editura Hu-
manitas, pe fondul redescoperirii de către jurnaliștii interesați de Primul Război Mondial a acestor scrieri puțin
cunoscute ale poetului umorist. În baza memoriilor, a jurnalelor, a publicisticii și operelor literare ale principalilor
lideri de opinie din perioada premergătoare și din timpul războiului, Lucian Boia a putut decela și nuanța
opțiunile politice cu care nu România ca stat, în documentele oficiale, ci elitele ei (cu opțiunile lor complexe,
trăite, nu rareori pline de contradicții) au intrat în război, cu accent asupra acelei opțiuni favorabile neutralității
și ostile războiului sau ostile intrării în război, alături de Triple Entente (Boia, „Germanofilii“. Elita intelectuală
românească în anii Primului Război Mondial, Humanitas, 2009).

Turtucaia versus Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz

O astfel de privire atentă și nuanțată este necesară acum și pentru a vedea cum ia naștere în memoria colectivă
românească toposul Turtucaia, în jurul bătăliei de pe frontul de sud care a reprezentat prima confruntare militară
importantă după intrarea României în război și totodată o înfrîngere grea, și care a adus încă de la bun început cu
sine certitudinea că țara se angajase nepregătită într-un război de durată cu slabe șanse de izbîndă. Acest topos
al memoriei străbate mai multe faze. Există o scurtă perioadă de articulare și consolidare pînă în 1924. Însă
potențialul politic al nemulțumirii sociale, eliberat de experiența înfrîngerilor militare pe care le suferă România
în marele război, este epuizat complet, cel tîrziu în 1924.
Anul 1926, care marchează 10 ani de la înfrîngerea de la Turtucaia, a prilejuit cîteva acțiuni comemorative, care
nu mai au însă un mare impact public, fiind acoperite de marcarea, un an mai tîrziu, a unui deceniu de la bătăliile
glorioase care au probat capacitatea de rezistență a Armatei române de la Mărăști, Mărășești și Oituz. La 20 mai
1929, regatul României aniversa cu un mare fast un deceniu de la unirea provinciilor românești. Au fost cele mai
impresionante festivități naționale organizate în perioada României Mari – dificultățile de organizare, dar și o
schimbare guvernamentală explică și întîrzierea cu cîteva luni a evenimentului care ar fi trebuit să aibă loc, de
fapt, pe 1 decembrie 1928.
Urmează o lungă eclipsă a amintirilor despre Turtucaia în anii ce precedă Al Doilea Război Mondial, întreruptă
doar de sporadice apariții, considerate oarecum anacronice, precum cea a memoriilor din război și prizonierat ale
lui George Topîrceanu. În perioada comunistă, capitolul a fost închis ca fiind neconvenabil. Rememorarea bătăliei
de la Turtucaia nu se potrivea cu proiectul comunismului naționalist de reconstruire eroizantă a trecutului
național și nici cu modul de a trata relațiile bilaterale cu Bulgaria prietenă, propriu regimului comunist de la
București. Astăzi însă toposul Turtucaia revine în mod spectaculos în atenția publică în special în articole de
popularizare din ziarele de largă circulație, care confruntă opinia publică cu altă față a evenimentelor, pe care
manualele de istorie nu au avut-o în vedere.
Îmi propun să reconstitui această istorie a uitării și a redescoperirii tîrzii a mnemotopului Turtucaia pornind de la
istoria publicării memoriilor lui George Topîrceanu. Topîrceanu a publicat trei variante, reconstituind și întregind
notițe pe care și le făcuse pe front și în prizonierat și pe care le pierduse înainte de întoarcerea la București. E
vorba despre trei publicații diferite care apar în 1918 (Amintiri din luptele de la Turtucaia, Alcalay&Co.,
București), 1920 (În gheara lor: Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare, Editura Librăriei Socec & Co., București)
și 1936 (Pirin-Planina. Episoduri tragice și comice din captivitate, Editura Naționala – Ciornei, București).
Amintirile din luptele de la Turtucaia au apărut întîi în foileton, în revista Lumina, care ieșea la București sub
ocupație, condusă fiind de Constantin Stere, iar apoi în volum, la Editura Alcalay din București. Nu este simplu de
reconstituit semnificația politică a acestei apariții. Pe de o parte, se poate bănui că Topîrceanu ar fi vrut să-și
arate în acest fel recunoștința față de editor, Constantin Stere, pentru intervenția acestuia, care a condus la
eliberarea mai devreme din prizonierat. Nu se poate trece cu vederea faptul că relatările sale erau
instrumentalizate în sensul politicii redacționale a revistei.
Paginile întunecate cu descrierile luptelor puteau fi privite din perspectiva guvernului refugiat la Iași ca tot atîtea
dovezi de defetism, iar pledoaria umanistă împotriva urii, pentru solidaritate și înțelegere între națiuni, drept
serviciu făcut adversarului. Amintirile lui Topîrceanu, abia întors acasă, erau deja, politic vorbind, inoportune.
Ceea ce se poate vedea și dintr-o scrisoare a criticului literar ieșean Garabet Ibrăileanu, care primise cartea la
Iași, în 1918. O laudă, în fond Topîrceanu îi era prieten, apreciind însă mai ales „discreția“ autorului. Nu este
ușor pentru noi astăzi să înțelegem ce voia să spună atunci Ibrăileanu prin „discreție“: o bine-cuvenită disciplină
a afectelor, o „rezervă“ retorică în sensul profilului moral ideal în prima jumătate a secolului al XX-lea sau tactul
de a trece sub tăcere aspecte inconvenabile? Dacă însă comparăm amintirile publicate în 1918 cu memoriile
publicate aproape 20 de ani mai tîrziu, din Pirin-Planina. Episoduri tragice și comice din captivitate, observăm că
într-adevăr în 1918 Topîrceanu s-a supus autocenzurii, nepublicînd paginile cele mai dure, fără însă a deforma
relatarea altfel decît selectiv: eludînd amintirile cele mai dureroase, paginile cutremurătoare. Tonul este în primul
volum de memorii mai cu seamă obiectiv, asumat de autor în postfață. Memoriile sale confirmă în acest punct atît
în intenție, cît și în detaliu memoriile lui Argetoianu. Există însă și o diferență semnificativă: Topîrceanu
consemnează în același spirit obiectiv și grozăviile făptuite de Armatele române împotriva populației civile,
precum incendierea unui sat în apropierea fortificațiilor de la Turtucaia, fără a se lua măcar măsura evacuării
satului înainte de punerea focului. Memorialistul conferă o voce soldaților români, ei înșiși țărani, la vederea
satului arzînd:
„Satul, unde atîția din cei cari pleacă și-au petrecut copilăria, au crescut și-au iubit, satul cu ideile lui, cu casa
părintească, cu amintirile, cu datinile și trecutul lui, rămîne în urmă arzînd. Prăpădit poate pentru vecie.
Nemișcați stăm și privim“.
Un locotenent dă drumul unei exclamații de indignare: „Mare ticăloșie e războiul!“. Izbucnirea luptelor ia pe
nepregătite trupele românești. Și nu numai din punctul de vedere strict al cronologiei evenimentelor și al
planurilor de bătaie. Mare a fost surpriza ofițerului român la vederea cîmpului pustiu de bătaie, deoarece, în
ciuda participării la campania din Bulgaria din 1913, nu avea cunoștințe de tactică militară modernă:
„Și, lucru straniu: lupta e în toi, dar cît vezi cu ochii împrejur și în față, nici un singur om nu se zărește. Dacă n-ar
fi urletul acesta în mijlocul unor imașuri pustii, luminate puternic de soare… Dar oamenii sînt ascunși ca rîmele
în pămînt. De acolo se pîndesc unii pe alții, de acolo își trimit prin văzduh focul ucigător. Războiul modern! Stai în
tranșee cu brațele încrucișate și cu spatele încovoiat, cît timp durează «pregătirea», și aștepți, fără nici o
putere, să plesnească deasupra ta o mașină, azvîrlită de altă mașină! Oamenii se bat cu mașinile – e o
concurență de răbdare. Pînda vicleană, «nervii tari» și calculul rece înlocuiesc avîntul de odinioară și stropul de
poezie al luptelor deschise, în care era cel puțin o superbă dezlănțuire de energie tinerească, o măsurare
cavalerească de putere fizică și de curaj. Dar războiul modern trebuia să fie așa – prozaic, senil și mohorît, ca și
cea mai mare parte a scopurilor materialiste pentru care se urmează în depărtatul Apus: comerț, debușeuri,
parale…“.
Dincolo de reacțiile imediate ale lui Topîrceanu se recunosc aici și șabloanele literar-jurnalistice, care se
încetățeniseră deja în presa europeană după doi ani de război. Topîrceanu nu este aici original ca stil, dar
judecata sa e importantă pentru dezbaterea publică a consecințelor pe care le-a avut intrarea în război a
României la sfîrșitul verii lui 1916. În anii ce au urmat, vocea lui Topîrceanu a fost acoperită de mitizarea medială
și de glorificarea „Marelui Război“ ca război legitim „pentru unirea națiunii“ (a Vechiului Regat cu Transilvania,
Bucovina și Basarabia). Topîrceanu însuși a ezitat între trecerea sub tăcere a celor trăite, din „decență“
și „tact“, și datoria pe care singur și-o impune, de a depune mărturie. S-a decis pentru o publicare rapidă, în
Bucureștiul sub ocupație, în condiții inoportune, care vor deveni și mai inoportune la sfîrșitul aceluiași an, odată
cu neașteptata victorie a României. Le-a publicat în răspăr față de curentul general, cu mențiunea că el nu scrie
pentru „copiii de școală“, știind că istoria convențională nu-l va reține.

Ieşirea din neutralitate

Care era contextul în care își publica Topîrceanu prima parte a memoriilor? Înfrîngerea de la Turtucaia a
confruntat societatea românească încă de la început cu iluziile ei privind avantajele ce s-ar putea obține de pe
urma intrării țării în război de partea Triplei Înțelegeri. Societatea era divizată între adepții neutralității, pe de o
parte, și adepții intrării în război, pe de altă parte, aceștia din urmă împărțindu-se între „antantiști“ și
„germanofili“ (pentru a rămîne în termenii lui Lucian Boia). După bătălia de la Turtucaia, ieșirea din neutralitate
a României, indiferent de ce parte, pentru ce opțiune, a fost privită foarte critic. România a apărut în ochii opiniei
publice ca fiind nepregătită pentru război. Constantin Argetoianu reținea în memoriile sale:
„Am putut să-mi dau seama încă o dată – după ce trăisem zilele din august 1914 în Karlsbad și Viena – cît de
vesele sînt începuturile de război. O bucurie contagioasă și colectivă, căreia nu i se poate rezista și care îmbracă
haina celui mai copilăresc și generos entuziasm, ce nu ține seama de nici o realitate și dă mîna cu absurdul. […]
formula der lustige Krieg („războiul vesel“, în germ. în orig. – n.m.) care dedese atîtea dezamăgiri germanilor
părea o lozincă nimerită pentru războiul nostru“.
Încă în timpul războiului s-a ridicat întrebarea privind vinovăția pentru pierderile suferite la Turtucaia. Înfrîngerea
umilitoare a fost pusă încă de contemporani pe seama incompetenței, a incapacității de decizie și comandă și nu
în ultimul rînd pe seama lașității comandanților. Cum reține Argetoianu în Memorii, deziluzia din septembrie
1916 în ceea ce privește șansele de reușită ale României a reprezentat un punct de cotitură în evoluția politică a
țării. Neîncrederea în sistemul politic al rotativei dintre partidele liberal și conservator a crescut, ducînd la
punerea sub semnul îndoielii a întregii moșteniri a respectatului monarh Carol I. Reacția vehementă a opiniei
publice largi față de evoluții sociale periculoase, precum corupția, lipsa de competență și nepotismul, cîștiga o
nouă calitate, surprinzătoare chiar și pentru contemporani:
„Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluția politică a țării noastre. […] Cu Turtucaia a început la noi ura
împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora țara le încredințase soarta ei,
aproape fără nici un control. Cu Turtucaia a luat naștere la noi o mentalitate nouă și se poate zice că, odată cu
dezastrul de la Turtucaia, s-a trezit și opinia noastră publică la conștiința datoriilor ei“.
Dar indignarea publică nu a condus la un „4 septembrie“ românesc. Cînd Argetoianu spune „4 septembrie“, el are
în vedere capitularea trupelor franceze la 2 septembrie 1870, ca urmare a înfrîngerii de la Sedan, care a condus
la proclamarea celei de-a treia republici franceze. Trimiterea subtilă la 4 septembrie francez dezvăluie
așteptările politice ale lui Averescu la acea dată. Dar la noi, în mijlocul războiului, s-a putut vorbi cel mult despre
o revoluție in futurum.
În cele numai două luni de pînă la căderea Bucureștiului, astfel de luări de poziție se vor fi putut auzi numai sotto
voce, presa fiind supusă cenzurii militare. De starea de spirit a populației civile a Bucureștiului și a Armatei după
prăbușirea Turtucaiei și de ruperea frontului de sud dă seamă în mod credibil romanul Întunecare de Cezar
Petrescu (apărut în două volume, în 1927, 1928, la București). Tînărul avocat voluntar Radu Comșa speră că
războiul, care a demascat deopotrivă pe profitorii ordinari și pe politicienii iresponsabili, va schimba societatea
românească din temelii: „Cum putem crede că din război ne vom întoarce tot cum am fost?“
Asta e și așteptarea utopică a lui Topîrceanu, că se va schimba ceva imediat. Turtucaia fusese încă de la început
un semn de rău augur, și ar fi trebuit să rămînă perpetuu în conștiința națională ca un avertisment pentru
aventurierii politici sau pentru naivi, așa gîndeau Argetoianu sau Topîrceanu la aproape doi ani de la intrarea
României în război. Războiul pe teritoriul românesc s-a sfîrșit printr-o catastrofă militară, cu ocuparea celei mai
mari părți a țării și în colaps economic, și financiar. În acel moment, părea cel mai mare dezastru pe care românii
îl suferiseră în toată istoria lor. Adevăratele sau numai imaginatele cauze ale catastrofei, căutate cu înfrigurare,
vor apăsa asupra imaginarului românesc vreme de decenii.

Răsturnare de situaţie, statutul de ţară învingătoare

Cum aliații ruși ies din război la sfîrșitul anului 1917, România se vede silită să încheie un armistițiu cu Puterile
Centrale. Însă Tratatul de Pace de la București (mai 1918) nu a fost și ratificat de rege pînă la sfîrșitul
războiului. În noiembrie 1918, România a intrat din nou în război, dar de partea Antantei, ceea ce i-a asigurat
statutul unui aliat la conferința de Pace de la Paris un an mai tîrziu.
Neașteptata răsturnare de situație a fost luată drept „act de dreptate dumnezeiască, o îndurare a proniei cerești
față de jertfele săvîrșite de acest neam“ (cum spune Mircea Vulcănescu, de pildă), avansînd la statutul de
„victorie morală“. Momentul de anamneză colectivă și de meditație amară de după război, care numai in
extremis și la masa tratativelor s-a sfîrșit cu o victorie datorată evoluțiilor militare globale și nu propriilor succese
strategice, a fost de foarte scurtă durată. La zece ani după război, într-un manifest fără mare impact (e vorba
despre Manifestul crinului alb, publicat în revista Gîndirea, în 1928), cîțiva tineri (Petru Marcu-Balș [Pandrea],
Sorin Pavel, Ion Nistor) reproșează generației războiului și opiniei publice mitomania generală care se instalase
imediat după 1918: „Austeritatea victoriei a fost transformată într-un chef uriaş“.
Amintirea căderii frontului de sud, a Turtucaiei, a căderii Bucureștiului a început să pălească, în vreme ce
rezistența îndîrjită și disperată de pe frontul Mărăști-Mărășești-Oituz a fost consacrată drept momentul eroic,
care a schimbat soarta războiului (nu a schimbat-o în absolut, dar a împiedicat cel mai mare dezastru imaginabil,
ceea ce nu e totuși puțin lucru), dobîndind caracter mitic și avansînd drept mnemotop al identificării pentru
generațiile de mai tîrziu. Neașteptata „victorie“ la masa tratativelor a antrenat un catharsis general, servind la
legitimarea monarhiei și a României mari. Rememorarea înfrîngerilor, chestionarea profundă a cauzelor, într-un
cuvînt debutul unei culturi a memoriei ar fi fost mai de folos societății românești.
Ultimul care mai insistă în acest sens este generalul Alexandru Averescu (1859-1938), autorul celui mai
important act de acuzare împotriva sistemului politic de dinainte de război: Răspunderile (București, 1918).
Averescu renunță însă la declarații publice în 1924, încheind ciclul de conferințe publice de la Arenele Romane,
promițîndu-i-se, după uzanțele vechiului sistem politic și în pofida introducerii dreptului universal la vot
direct (1919, pentru bărbați), revenirea la putere. În plus, discursul critic la adresa societății românești
antebelice amenința deja să fie acaparat de extrema dreaptă.
Pe acest val averescian a încercat și Topîrceanu să-și republice, în 1920, amintirile de război, sub un titlu nou: În
gheara lor: Amintiri din Bulgaria și schițe ușoare (Editura Librăriei Socec & Co., București). Dar din nou prea
tîrziu, din nou riscant, mereu inoportun. Căci discursul critic la adresa societății românești antebelice slujea deja
și urma să fie acaparat de extrema dreaptă, la fel ca în Italia. A.C. Cuza înființase în 1923 Liga Apărării Național
Creștine (de extremă dreaptă), iar Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul mișcării fascistoide „Legiunea
Arhanghelului Mihail“ (fondată în 1927), își face un slogan din înnoirea României, care însă nu ar putea lua
naștere „din culisele partidelor“ vechi, compromise, și nici din „calculele politicienilor“, ci direct din sîngele
celor căzuți sau răniți pe cîmpul de luptă. Zelea Codreanu îi cheamă alături pe foștii combatanți, expoatînd
rămășițele de violență din imaginarul colectiv: „Înalță-te! Istoria te cheamă din nou! Așa cum ești. Cu mîna
ruptă. Cu piciorul frînt. Cu pieptul ciuruit. Lăsați-i pe neputincioși și pe imbecili să tremure. Voi dați lupta cu
bărbăție“. (Pentru legionari, 1936). Apelul e patetic („istoria te cheamă din nou“), lingușitor („așa cum ești“),
cu o alunecare în umorul involuntar („cu pieptul ciuruit“). El folosește prezentul etern: „Voi dați lupta…“, în locul
trecutului („voi ați dat lupta“) și al viitorului („voi veți da lupta“), în scopul escamotării diferențelor între cele
două angajamente: unul militar, în apărarea patriei, în război, celălalt pe frontul interior, pentru consolidarea
puterii politice a unei formațiuni de extremă, care nu se dă în lături a lua în calcul crima politică și războiul civil.
Cel tîrziu din 1924 memento-ul Turtucaia e un reflex învechit sau periculos, care apare tot mai rar, și începuturile
războiului sînt date uitării. Toposul Turtucaia nu mai are potențial politic și nu numai pentru că ceea se urmărește
acum este pacea socială, și pentru că, la zece ani de la izbucnirea războiului în România, exista o atmosferă
generală de relativă încredere și speranță, ci și pentru că România nu avea o „generație 1914” (termenul îi
aparține lui Robert Wohl), respectiv o generație 1916, care, pînă tîrziu, în anii de după război, și anume și după
1933, să fi avut autoritatea de a avertiza asupra pericolului ideologiilor extremiste care nu au ezitat să îi
ademenească în special pe oamenii tineri cu promisiuni sociale de neîmplinit și cu perspective politice perfide.
Ștergerea din memoria colectivă a înfrîngerii de la Turtucaia, obținută prin mitizarea bătăliilor din 1917 și
datorată încrederii nețărmurite în destinul favorabil al României Mari, a avut o importantă urmare negativă:
glorificarea războiului, cu consecința unei noi fatale erori de apreciere a capacității strategice și militare a
regatului României. Tinerele elite românești apărute după război au căzut astfel ușor pradă mișcării legionare și
fascismului, ajungînd să accepte demagogia, violența, crima, războiul. Vocile care mai amintesc de război, altfel
decît patetic și nu doar cu prilejuri comemorative, ci, în mod responsabil, pentru a lansa un avertisment pentru
viitor, sînt puține.
Printre ele, vocea lui Topîrceanu care revine încă o dată cu amintirile sale din prizonierat, Pirin-Planina. Episoduri
tragice și comice din captivitate, 1936, pe lîngă care memoriile din 1918 par o adevărată variantă ad usum
delphini. Topîrceanu renunțase atunci nu numai la descrierea fără lacune a luptelor la care participase, dar și la
povestirea celor trăite în cele 18 luni de prizonierat.

Scene cutremurătoare
Există deja în amintirile publicate în 1918 scene impresionante care narează moartea unui camarad sau zbaterile
neomenești pentru supraviețuire în apele Dunării, cînd oamenii se împing disperați unii pe alții de frica de a nu fi
înghițiti de ape, în vreme ce Armata bulgară îi vînează din urmă și îi împușcă pe înotători. Dar abia în 1936
sensibilitatea adînc rănită a lui Topîrceanu își găsește expresie. Însemnările nu mai sînt cîtuși de puțin
„discrete“, ci brutal de sincere, cutremurătoare. Nu știu să existe în literatura factuală sau de ficțiune o scenă
precum aceea în care un mare mutilat lasă să-i curgă sîngele peste o grămadă de zahăr furat:
„Cîţiva soldaţi au desfundat o lădiţă cu zahăr cubic şi-au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Pînă să facă
împărţeala, un artilerist, cu mîna ruptă de la cot, nebun, vine cîntînd între ei în gura mare bisericeşte. Şi
cădelniţînd din ciotul de braţ care-i mai atîrnă de umăr, stropeşte grămada albă de zahăr cu şiroaie lungi de sînge
proaspăt.
– Luaţi, mîncaţi, acesta este sîngele meu carele pentru voi se va-a-arsă…
Apoi se prăbuşeşte, galben, lîngă zahărul părăsit de ceilalţi cu scîrbă, şi ochii încep să i se împăinjenească.“
Ca și în postfața la amintirile din 1918, și în Cuvîntul înainte la Pirin-Planina (1936), autorul își pune întrebarea
dacă o mărturie de data asta așa de tîrzie mai are sens sau nu. Două sînt motivele care îl împing pe Topîrceanu să
mai iasă încă o dată public pe tema războiului. Primul dintre ele este că îi vede pe contemporani înclinați să
creadă, ca și înainte de 1914, că războiul este provocat și purtat de forțele răului, de oameni răi, de demonii
istoriei. Lui Topîrceanu i se pare un clișeu periculos. Demonizarea deculpabilizează, în fond: cei care sînt
răspunzători pentru război, ca și criminalii de război sînt
bonshommes, care în alte împrejurări nici nu ar fi ieșit în evidență: „S-ar părea că cei mari, cari pun la cale
războaiele, trebuie să fie niște oameni răi, împietriți la suflet… Nu cred. Am văzut la Sofia pe kaizerul Germaniei,
socotit drept principal autor al războiului mondial. Nu părea deloc un om rău“.
Considerațiile lui Topîrceanus despre crimă și vină trimit către observațiile de mai tîrziu ale lui Hannah Arendt. Nu
numai spiritele politice beligerante și nu numai criminalii de război sînt vinovați de grozăviile războiului, ci şi toți
ceilalalți, care nu au făcut nimic pentru a-l împiedica. Dar dacă nu există numai vinovății individuale, ci și o
vinovăție, o orbire colectivă, atunci s-ar putea conchide, spune Topîrceanu, că „războiul este o fatalitate: se
provoacă singur“. Acesta este al doilea motiv pentru care Topîrceanu revine cu memoriile sale în variantă
necenzurată, deși pacifismul său ar fi putut trece drept lipsă de patriotism. El remarcă cu amărăciune că, deși
aproape toți condamnă războiul ca pe o „rușine pentru civilizația noastră“, cei mai mulți nu ar înțelege cum se
ajunge la război și, în consecință nu se pot apăra.
Cînd scria toate acestea, în 1936, multe se schimbaseră, iar războiul părea departe. Turtucaia însăși nu mai
amintea de bătălia cu urmări catastrofale din marele război, ci devenise un loc căutat de pictori pentru pitorescul
său oriental, precum Balcicul la Marea Neagră. Nu este de aceea întîmplător că tonul paratextelor la prima
publicare, aceea din 1918, era serios, în vreme ce, în 1936, Topîrceanu alege să dea o întorsătură à la
légère introducerii la amintirile sale.
În locul unei prefețe, Topîrceanu publică acum o scrisoare plină de ironie și de umor către editorul Ciornei.
Topîrceanu nu voia să treacă drept un panicard, chiar dacă era pe deplin conștient de pericolul unei noi
conflagrații. Sigur că, pe de altă parte, își făcuse un renume ca autor de parodii și satire și ținea să nu-și
contrazică strategia de autopromovare. Memoriile sale de război sînt considerate chiar și pînă acum un aspect
marginal pentru opera sa. Din declarațiile autorului, sceptic în privința receptării, ele erau destinate mai degrabă
cîtorva prieteni. Pirin-Planina avea să aibă și valoare „testamentară“, fiind și ultima publicație a scriitorului
înainte de moarte. Ele sînt un fel de „Flaschenpost“, un fel de mesaj închis într-o sticlă aruncată în mare, care nu
se știe cînd și la ce mal sau dacă va ajunge vreodată la cunoștința cuiva.

Dată uitării de către partea română, muzeificată de către

partea bulgară
Otilia Cazimir plănuia să traducă memoriile lui Topîrceanu în franceză, fiind convinsă că autorul lor ar fi putut
ajunge la fel de cunoscut precum Panait Istrati. Nu și-a dus însă planul pînă la capăt. S-au tradus însă în bulgară
de către Corneliu Ionel Ciubotaru, în primăvara lui 2017 (Memoari na edin voennoplennik, Editura Daniela
Ubenova, Sofia). Este de așteptat ca publicarea în limba bulgară a amintirilor din război ale lui Topîrceanu să
faciliteze comparația între ceea ce se întîmplă cu toposul Turtucaia în cultura memoriei din cele două țări. Spre
deosebire de uitarea la care a fost condamnată, decenii de-a rîndul, în România, înfrîngerea de la Turtucaia,
luarea Turtucaiei de către trupele bulgare și germane în 1916 a avansat pe malul drept al Dunării la rangul unui
eveniment major pentru felul în care Bulgaria își reamintește campania românească. Despre campania din 1916
se vorbește în termeni epici, iar bătălia de la Turtucaia este, la Muzeul de istorie din localitate, „epopeea de la
Turtucaia“. În aceste circumstanțe, comemorarea de către cele două părți, bulgară și română, a Primului Război
Mondial, punerea împreună a narativelor naționale, găsirea perspectivei comune nu sînt pînă astăzi ușoare. Cu
excepția cîtorva asociații românești de cinstire a memoriei victimelor războiului, la comemorarea a 100 de ani de
la bătălia de la Turtucaia/Tutrakan la 4 septembrie 2016 nu au luat parte reprezentați ai Statului român. Cu
acest prilej, la Tutrakan bătălia istorică a fost reconstituită la dimensiuni reduse, cu ceva recuzită istorică, ceea
ce mai întîi că nu demonstrează o preocupare pentru menajarea sensibilităților românești, în al doilea rînd
prezentînd riscul glorificării și teatralizării războiului, obliterînd suferința și oroarea.
Dată uitării de către partea română sau muzeificată de către partea bulgară, bătălia de la Tutrakan pare să nu se
fi încheiat încă. În dubla ei realitate, ca victorie și înfrîngere, bătălia de la Tutrakan/Turtucaia luptă împotriva
miturilor naționale românești sau bulgare care vor fie să o treacă sub tăcere, fie să o instituționalizeze și să o
 instrumentalizeze, ceea ce echivalează și într-un caz, și în altul cu uitarea a ceea ce s-a întîmplat în urmă cu un
secol pe cîmpul de luptă.
_______________________
Imaginile au fost puse la dispoziţie de istoricul Daniel Cain, editorul memoriilor lui Topîrceanu la Editura
Humanitas, şi de autoarea articolului, Romaniţa Constantinescu
O variantă a acestui text a fost prezentată ca prelegere la Muzeul Național al Literaturii Române, în cadrul
conferinței internaționale Primul Război Mondial în Europa: realitatea literaturii, literatura realității, 4-5
octombrie 2018, varianta integrală fiind în curs de publicare în volumul conferinței, coordonat de Raluca Dună.
Taguri: Ce a însemnat Turtucaia pentru Topîrceanu
 Agenda culturală
 29/03
One World Romania #13, între 20 și 29 [...]
29/02
Teza mea de doctorat în 180 de secunde
22/02
Festivalul „Despre lumea în care trăim”- conferință Mircea [...]
08/02
Lansarea cărții „Copilăria. Reconstituiri literare după1989” de Ștefania [...]
07/02
Seară dedicată lui Ezra Pound la Sibiu
 07/02
Rezultatele apelului de proiecte artistice La Cave 2020 [...]
06/02
„Acasă, My Home”, documentarul de debut al lui [...]
06/02
Alexandru Anastasiu - un regal al instrumentelor de [...]
05/02
Lansare Ismail Kadare – „Călărețul cu șoim“
05/02
Muzeul Național al Țăranului Român – 30 de [...]
Vezi toate evenimentele
 Media

Podcastul Narativ cu Cezar Gheorghe
 Mircea Cărtărescu: „Am o mare stimă pentru oamenii care își fac datoria civică“


VIDEO:Tamás Gáspár Miklos în dialog cu Simion Buia
Idei în Agora. Vintilă Mihăilescu în dialog cu Sorin Antohi

Vezi media
 Cumpara de aici cele mai ieftine carti.
Aici gasesti aspiratoare ieftine in rate.

Comentarii utilizatori

 120698

sohaciu stefandecembrie 6, 2018 la 4:57 pm

Am citit de vreo doua ori amintitile lui George Toparceanu, petrecute ca prizonier la bulgari si am aflat cat
de greu i-a fost sa si le publice. Totusi, ca fost prizonier in Ungaria si Germania, a crezut ca, fiind vorba
despre lagarele din Ungaria si Germania, in timpul celui de-Al Doilea Razboi Modial, dupa 1989, voi avea
mai multa intelegere si am apelat la Asociatia veteranilor de razboi, dar am fost refuzat. Am publicat totusi
vreo suta de carti, dar prea putini au fost interesati sa le citeasca. Nici cu monementele ridicate in cinstea
celor care citisera Mama lui Stefan cel Mare: ,,Du-te la ostire pentru tara mori/ Si-ti va fi mormantul
incununat cu flori” nu s-au bucurat de o soarta mai buna. Ca lucurile sa fie si mai tiste pentru cei care au
ramas sa-i aminteasa la ,,Ziua eroilor,”nu se mai ingaduiau slujbe religioase ( 1945-1989), iar a canta:,,
Eroi au fost, eroi sunt inca/ Si-or fi cat neamul romanesc…) era caz de puscarie. Abia prin 1959, s-a cantat
Hora Unirii, da cum, dupa 1965, 24 inuarie era apropape de 26 inuaie ziua de vastere a ,, tovarasului nostru
drag” s-a renuntat in favoarea celui din urma.. Aparusera alti eroi, ( ai clasei muncitoare) iar unirea era
formulata astfel : ,,Proletari din toate tarile, uniti-va!”

Adaugă comentariu