Spațiul ca dimensiune a omului

Cultura locuirii
A locui, adică a te integra locului şi a integra locul lumii, este, la fel ca şi alte forme
„elementare” ale vieţii cotidiene în sfera tradiţiei – hrănirea, reproducerea, naşterea, boala,
moartea, cooperarea etc. – o formă de cultură primară. Formele inițiale ale spațiului, percepute
în cadrul experienței directe a omului tradițional, erau cele dispuse concentric, circular, în jurul
centrului constituit de pucntul de observație. Arheologii, antropologii, arhitecții au constatat
identitatea spaţiilor primare, matriceale, a spaţiului sacru primordial: aceeaşi formă a elipsei
sau cercului se regăseşte în cazul templului, mormântului, locuinţei sau vetrei.
Locuințele evoluează, se modifică odată cu schimbarea structurii familiale, dar şi în
raport de evoluţia modurilor de construcţie şi de materialelor folosite. În interiorul aceleiaşi
civilizaţii, materialele de construcţie variază prea puţin. Sunt civilizaţii dominate de lut
(civilizaţia românească veche), lemn (China, civilizaţiile nordice, Rusia, Polonia), cărămidă
(societăţile islamice) sau piatră (Europa centrală, de sud), conform constrângerilor naturale şi
abilităţilor de exploatare. De regulă, cu cât importanţa unui edificiu este mai mare, cu atât
materialul folosit la construcţie este mai rezistent, mai greu de prelucrat şi mai scump. Piatra
are locul privilegiat în ridicarea templelor, a edificiilor publice sau a caselor principilor.
În mod constant, însă, casa păstrează caracterul de unitate primară de rezidenţă. Pentru
familie, locuinţa reprezintă oglinda ierarhiei ce structurează grupul de rudenie; ea este spaţiul
economiei domestice (fie că este vorba de o economie agricolă, meşteşugărească sau de
comerţ); este, de asemenea, domeniul politic de exercitare a autorităţii patriarhale sau
democratice a grupului de rudenie, miza încheierii alianţelor sau disputelor războinice
interfamiliale; este, de asemenea, domeniul sacru, aflat sub protecţia directă a divinităţilor
domestice şi spaţiul de rezidenţă privilegiat pentru morţii familiei; în concluzie, ea este locul
în care ia naştere şi care garantează cea mai puternică formă de coeziune socială.
În funcție de stabilitatea comunității, există forme de locuire imobile/sedentare și
mobile sau nomade. Cea mai simplă locuinţă mobilă este cortul, specific populaţiilor nomade.
Formă flexibilă de locuire, specifică mobilităţii teritoriale şi unei flexibilităţi echivalente a
familiei, ea nu cunoaşte o specializare a spaţiilor similară locuinţelor sedentare, cu excepţia
punctului central, marcat de stâlpul de susţinere1 în jurul căruia se organizează viaţa domestică
a familiei, coincizând, de multe ori, cu vatra, cu focul domestic. Mult mai important, în acest
tip de organizare familială, este, însă spaţiul exterior locuinţei, vatra comună, în jurul căreia se
polarizează existenţa socială a membrilor, a cărei pondere covârşeşte viaţa familială. Cu totul
alt caracter are rulota, care corespunde unui nomadism individual şi nu comunitar sau social.
Ca locuinţă mobilă permanentă, rulota adăposteşte, de cele mai multe ori, indivizi izolaţi şi nu
familii, fiind o formă atrofiată de locuire (la fel cum menajul individual este o formă atrofiată
a familiei). Structura ei corespunde nevoilor tehnice de deplasare, astfel că prezintă o
semnificaţie socială redusă. Zonele de odihnă, de socializare, de activitate sunt suprapuse,
înghesuite sau anulate în virtutea schematismului exploatării eficiente a spaţiilor mici şi a
preeminenţei factorilor de confort asupra celor de socializare sau de activitate. (Această unitate
rezidenţială mobilă reprezintă, de cele mai multe ori, asemenea celor mai primitive locuinţe,
doar loc de adăpostire. Semnificaţia sa socială, susţinută de trăsături culturale şi de structura
familială a locuitorilor, nu se manifestă decât prin acumularea cantitativă a acestui fenomen de
locuire, ce poate căpăta proporţii de masă.)

1
Asimilat, de M. Eliade, reperului ontologic fundamental, acel axis mundi începând de la care se aşează, se
ordonează cosmosul.
 Locuinţa familială capătă importanţă odată cu sedentarizarea populaţiilor; acesta este
modul de coexistenţă socială care furnizează criteriul descendenţei, al originii ca sursă a
prestigiului social şi al rezidenţei ca nucleu al vieţii familiale şi referenţial al vieţii publice.
Locuinţele sedentare au două dimensiuni fundamentale: casa, construcţia în care se adăpostesc
membrii familiei şi o parte a bunurilor familiale şi pământul sau domeniul familial. Foarte
importante sunt, în acest sistem al averii imobiliare, relaţiile de proprietate care pun în legătură
familia şi locul de rezidenţă şi prin care se realizează socializarea (civilizarea) spaţiului locuit.
Dacă spaţiul natural este neutru, omogen din punct de vedere al semnificaţiilor sociale, spaţiul
socializat este structurat în funcţie de aceste semnificaţii, care pot fi economice (spaţiu destinat
activităţilor economice, spaţiu destinat altor tipuri de activităţi), religioase (spaţiu
sacru/profan), politice (spaţiu cucerit, spaţiu dobândit prin alianţe etc.), pur sociale (spaţiu
rezervat femeilor, copiilor, bărbaţilor; spaţiul pentru primirea străinilor sau pentru adunarea
celor ai casei etc.). Locurile privilegiate, încărcate cu o simbolistică aparte, ale acestor locuinţe
sunt, ca şi în cazul teritoriului unei cetăţi, a unui sat sau chiar a unui stat naţional, definite
riguros. Se remarcă, între ele:
 Incinta sau graniţa care o separă de lumea exterioară, potenţial străină, deci duşmănoasă.
Gardurile, zidurile, ferestrele, porţile şi pragurile deosebesc şi, în acelaşi timp, fac legătura
dintre exteriorul străin şi interiorul familiar/familial. Zone de contact şi, totodată, de izolare,
ele sunt puse sub protecţia unor divinităţi specifice. După marile intrări ale vilelor antice, în
perioada medievală şi modernă uşile sunt înguste şi permit doar trecerea unei persoane.
Spaţiul privat, bine delimitat, este apărat cu vigilenţă. Ferestrele, până în secolul XVIII, sunt
doar obloane de lemn. Când vitraliul trece din biserică în locuinţe, el este prea preţios pentru
a fi mobil, fiind, astfel, fixate în batante, protejate pe dinafară cu obloane de lemn, iar pe
dinăuntru cu perdele. Alte soluţii de amenajare a ferestrelor sunt hârtia unsă, pânza îmbibată
cu terebentină, foile subţiri de gips. Abia din secolul XVI apar, în oraşe, geamurile
transparente. Obscuritatea spaţiului domestic accentuează, la oraşe mai cu seamă, caracterul
distinct al spaţiului intim, locuit de cel exterior, supus luminii crude, solare.
 Vatra, nodul care leagă solidaritatea membrilor familiei, punctul central al locuinţei, este
adesea şi altarul divinităţilor familiale. De foarte multe ori, vatra este asimilată casei sau
chiar familiei rezidente, denumită, în multe zone şi multă vreme, cu denominativul rezervat
acestui centru iradiant de energie casnică. În multe civilizaţii, printre care şi cea ţărănească
românească, focul casei se stingea numai odată cu risipirea familiei, cu abandonarea
locuinţei respective. Deşi valoarea cultural-simbolică a vetrei o depăşeşte pe cea practică,
ea a reprezentat, multă vreme, unica sursă de încălzire a locuinţei. În camerele lipsite de
cămine, încălzirea se făcea cu braseros sau chaufferettes, recipiente cu jăratec. Din secolul
XII, căminul se instalează şi în camerele principale ale rezidenţelor nobiliare şi, în
apropierea sa, apar bănci, care consacră spaţiul de discuţii, de socializare din jurul focului.2
 Masa este locul de consacrare a relaţiilor de solidaritate între cei care împart aceeaşi hrană,
dar şi de stabilire a raporturilor de autoritate între membri,
 Patul sau alcovul este nu numai spaţiu de odihnă, ci şi loc cu încărcătură misterioasă,
dominat de femei. Este spaţiul de concepţie, de aducere pe lume sau de petrecere din lume
a membrilor familiei.
Cea mai importantă trăsătură a locuinţei sedentare este relaţia directă pe care o are cu
stabilitatea familială, mai ales în cazul rezidenţei permanente.3

2
Totuşi, căldura căminelor este insuficientă. Oamenii se acoperă cu blănuri. Abia în secolul XVIII coşarii şi
sobarii modifică arhitectura căminelor, îngustându-le şi adâncindu-le, făcându-le lăcaşuri multiple, ce îngăduiau
încălzirea mai multor camere deodată.
3
V. relaţia dintre Penelopa şi Ulisse, raportul între stabilitate şi peregrinare.
 Un alt criteriu împarte locuinţele în spaţii de rezidenţă fragmentate sau nefragmentate
(locuinţa cu o singură încăpere sau locuinţa cu mai mult încăperi). Locuinţe cu o singură
cameră, erau, de pildă, colibele vechilor germani în timpul lui Caesar, cea mai primitive forme
de casă cunoscute în Europa.
Ele erau ovale, largi de 2-3 metri, făcute din pari înfipţi în pământ, cu acoperiş de trestie
sau stuf coborând până în pământ. În mijloc se aprindea focul, iar într-un colţ era cuptorul.
Mobila însemna bănci de lemn înşirate de-a lungul pereţilor, pe care se şedea şi se dormea, o
masă rudimentară şi scaune rezervate, de regulă, oaspeţilor. Construite la distanţă una de alta,
fiecare din aceste case erau înconjurate de pământul care asigura baza de existenţă familială.
Tacitus îşi exprima uimirea în legătură cu această dispunere risipită a satelor germane: “nu
suferă nici casele să fie una lângă alta, ci stau despărţiţi şi risipiţi, după cum le-a plăcut un
izvor, un câmp sau o pădurice. Satele nu le aşează ca noi, să-şi înşire casele şi să le lipească
una de alta: fiecare îşi lasă loc împrejurul casei, ori ca pază împotriva primejdiei de foc, ori
pentru că nu se pricep a clădi”. (Opere, I, XV, 1) Aceasta este prima afirmare a spaţiului privat,
separat destinct de spaţiul public, întotdeauna deficitar la populaţiile germanice, concentrate pe
izolarea, interiorizarea, particularizarea familiei în spaţiul casei.
Locuinţa nefragmentată se regăseşte în majoritatea culturilor rurale, europene sau
asiatice. Ea determină o formă foarte simplă de organizare familială, în care membrii participă
laolaltă la reglementarea vieţii comune. De regulă, se asociază familiilor nucleare, în care copiii
părăsesc locuinţa părintească în momentul căsătoriei (comportament lesne de înţeles dacă ne
gândim la pudoarea oricărui cuplu conjugal). De cele mai multe ori, ea este însă doar o treaptă
spre locuirea în case cu mai multe camere, specializate.
Într-adevăr, forma cea mai răspândită este locuinţa fragmentată, pe care o regăsim
încă din paleolitic şi mezolitic. După cum am văzut, în societăţile preistorice locuinţele
familiale erau împărţite în două zone echivalente ca importanţă: încăperea femeilor şi cea a
bărbaţilor, conform celei dintâi diviziuni sociale, cea a sexelor. Această distribuţie spaţială
atestă forma primară a solidarităţii de sex, iar simetria încăperilor dă seama despre relativa
egalitate a statutelor celor două grupuri. Copiii erau crescuţi, de regulă, în încăperea femeilor,
ceea ce detaşează deja rolul principal al mamei în stabilirea descendenţei şi primul spaţiu
consacrat relaţiilor de maternitate şi acţiunii educative. Informaţiile vagi despre formele de
delimitare ale locuinţei de restul teritoriului social nu permit alte ipoteze despre integrarea
acestei forme primitive a familiei în spaţiul public. Odată depăşită, însă, acestă perioadă
confuză, există patru tipuri principale de locuire, care se suprapun, în mare, peste tipurile
familiale cunoscute: vila antică, edificiu citadin supus autorităţii lui pater familias, locuinţa
domenială a familiei medievale extinse, locuinţa rurală cu mai multe camere4, apartamentul
familiei industriale.
Locuinţa rurală era supusă rânduielilor de construcţie stabilite de obşte sau de
autoritatea seniorială care controla accesul la materia primă (avea proprietatea asupra pădurii,
de pildă, în cele mai multe cazuri). Detaliile cunoscute despre aşezările rurale din jumătatea de
vest a Europei se referă la existenţa unei pieţe a satului, a unui zid care înconjura ansamblul
caselor şi a bisericii care juca, de cele mai multe ori, şi rol de fortăreaţă. Mobilierul caselor
ţărăneşti din Europa occidentală este sumar. Până în secolul XVIII el se compune, în general,
dintr-o masă, o laviţă, un pat, saltele de paie, perne, unelte, o ladă cu încuietoare, diverse
obiecte de uz gospodăresc.
În civilizaţiile ţărăneşti ale Europei de est, identitatea dintre familii şi locuinţă era
maximă, încât vechile documente oficiale denumesc familiile ca vetre, case, porţi, fumuri,
focuri – după locuinţă sau elementele sale centrale (vatra cu auxiliarele sale). Un principiu
4
Locuinţa rurală a fost multă vreme desaconsiderată de cercetători, care o defineau ca adăpost, mai degrabă decât
locuinţă. Ea prezintă, însă, importanţă ca model care prefigurează marile spaţii rezidenţiale urbane, pe de o parte,
şi ca purtătoare a unor structuri familiale, economice, sociale, culturale etc. specifice societăţilor ţărăneşti.
respectat cu rigoare de ţărani era aprinderea unui singur foc (care putea încălzi concomitent,
prin comunicarea cu o sobă oarbă, construită în prelungirea vetrei, două încăperi alăturate).
Cele mai simple construcţii aveau o singură cameră, ce cumula toate funcţiile gospodăreşti (de
activitate, pregătirea şi servirea mâncării, creşterea copiilor, de odihnă, de primit oaspeţi, de
discuţii etc.), mobilată cu pat, laviţe, masă, scaune, obiecte gospodăreşti. În unele cazuri, i se
ataşează un culoar de trecere, o cămară (cu rol de depozit) şi o încăpere de oaspeţi (casa mare,
camera cea bună). Spre secolul XX, bucătăria tinde să se separe, spre extremitatea planului
casei, evadând chiar, pentru sezonul călduros, în afara locuinţei.

Locuinţa urbană, nobiliară sau populară, este marcată de mobilitatea foarte mare a
populaţiei, de situaţia economică instabilă, de sărăcie. În 1619, familia londoneză era alcătuită
din capul familiei, nevastă, copii, servitori şi ucenici. Stăpânul-meşter se ocupa de conducerea
întregii gospodării, care reunea zona de locuit şi cea de muncă. Familia şi angajaţii formau,
aşadar, aceeaşi unitate domestică. Oraşul tinde să se aglomereze pe măsură ce economia
progresează. Lemnul devine o materia de construcţii primejdioasă, datorită incendiilor ce se
extind cu mare repeziciune în aglomerările urbane. De aceea, la Londra, Paris, Amsterdam, în
oraşele din Germania, Polonia, Rusia, se interzic construcţiile din lemn. În Parisul anului 1782,
în fauxbourg-ul Saint-Marcel, “o familie întreagă ocupă adesea o singură cameră […] în care
paturile nu au perdele, în care vasele de bucătărie se rostogolesc printre oalele de noapte.”5
Mutările făcute în grabă au, în descrierile autorilor moderni, nuanţe sinistre: “Un hamal pune
pe targa din spinare toată gospodăria unui om sărac, pat, saltea, scaune, masă, dulap, lucrurile
de bucătărie, îşi coboară toată averea de la al cincilea şi o urcă la al şaselea…”6. Cu cât etajele
se înalţă mai sus, cu atât situaţia socială a locuitorilor este mai dezastruoasă.
În secolul al XVIII-lea, locuinţele tind să se specializeze. Apar camere de odihnă, de
mâncat, cele în care cresc copiii şi stăpâneşte femeia, cele în care se îngrămădesc servitorii şi
camerele masculine, în care se lucrează, prăvălia, adesea alipită locuinţei, biroul stăpânului. Cu
timpul, locul de muncă se separă de locuinţă. De la interioarele închise ale goticului târziu, cu
spaţiul strâns, umbros, în care singurul lux sunt perdelele şi acoperitoarele de pat, se ajunge, în
Franţa, Anglia, Italia şi Ţările de Jos la decorul cu semnificaţie socială, solemn, grandios:
“Încăperea de primire a devenit imensă, cu tavanul foarte înalt, într-o mai mare măsură deschisă
spre exterior, solemnă fără constrângere, supraîncărcată de ornamente, de sculpturi, de mobile
de aparat (vitrine, bufete), care suportă piese de argintărie.”7 Acest tip nou de lux respinge
intimitatea. Camerele sunt dispuse în anfiladă, nediferenţiate; saloane, galerii, dormitoare se
succed una după alta, astfel că oricine este nevoit să le traverseze pe toate pentru a ajunge la
scară. Războiul dintre public şi privat este reluat din acelaşi secol XVIII, când societatea începe
dsă îşi revendice spaţiul familial. Reşedinţele îşi diferenţiază spaţiile: apare spaţiul de primire
(de societate), de paradă şi cel destinat intimităţii familiale. Camerele îşi reduc dimensiunile,
dar sunt mai bine delimitate una de alta, mai comode, “ca nişte cochilii bine împlinite şi
lustruite” (S. Mercier). Lewis Mummford exclama: ”Dragostea, până atunci activitatea
estivală, devine o activitate de zi cu zi!”8

Locuirea fluidă
În construirea unei abordări cât mai complexe a fenomenului urbanizării, Pierre Henri
Chombart de Lauwe accentua, încă din 1965, nevoie de sociologie în planificarea locuirii. În
opinia sa, există două moduri de planificare: 1) cea care, eventual în urma unor anchete, a unor
cercetări „mecanice” (lipsite de capacitatea previziunilor pe termen mai lung, a descifrării

5
F. Braudel, Structurile cotidianului, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1984, p. 19
6
Idem, p. 19.
7
Fernand Braudel, op. cit., p. 57.
8
Deşi intensificarea erotismului nu se va reflecta în registrele de stare civilă!
înţelesurilor de substrat), se constituie ca modalitate de calcul economic, demografic. În acest
tip de planificare, inginerii, arhitecţii, urbaniştii îşi asumă rolul de educatori şi de iniţiatori ai
unui nou tip de locuire. 2) planificarea care caută să continue anumite tendinţe, direcţii de
evoluţie deja existente, detectabile prin studierea socialului pe termen lung, a curentelor de
gândire, credinţelor, reprezentărilor, formelor de cultură.
Cum societatea se proiectează spaţial în oraş, iar locuinţa este proiecția spațială a
familiei, raportul familie/cultură/locuinţă este cel asupra căruia trebuie să se concentreze acest
din urmă tip de planificare. „Fiecare gest zilnic este făcut în relaţie cu obiecte dispuse după un
sistem de gândire de care nu suntem suficient de conştienţi în momentul de faţă, dar care ne
face să trăim în uniune strânsă cu ceilalţi oameni, în acelaşi spaţiu” (de Lauwe, 1965). Acest
lucru, această uniune spațiu-cultură asupra căruia sociologii, arhitecții, urbaniștii par să revină
în ultimele decenii, este o realitate consacrată și confirmată în studiile de antropologie culturală,
de etnografie sau de paleoantropologie. Cultura locuirii are multe trăsături comune cu formele
culturii populare. Ca şi aceasta, nu este instituţionalizată; economia, artele, religia şi morala se
află în continuitate şi chiar în contopire unele cu altele. Relieful se află în continuitate cu spaţiul
locuit; interiorul cu exteriorul; utilul cu frumosul; funcţionalul cu religia; posesiunea
individuală cu cea comună.
Spaţiul, constantă a intuiţiei umane, categorie aproprică a cunoaşterii în filosofia lui
Kant, a fost definit de antropologi şi arhitecţi drept sentiment generator de cultură. Leo
Frobenius (1933, 1982) deosebea două sisteme diferite de percepere paideumatică a spaţiului:
cel răsăritean defineşte spaţiul ca grotă a lumii; cel occidental, dimpotrivă, ca vastitate a lumii.
Sentimentul interiorului sau, dimpotrivă, cel al exteriorului au generat construcţii diferite ca
mod de culturalizare, de socializare a spaţiului: „În Africa, sentimentului grotei îi corespunde
tabăra arabilor, construcţia impluvială atlantică, în Europa, construcţia rotondei etrusce antice,
în Asia, bazilica devenită construcţie centrală, a cărei cupolă nu este, de exemplu, pentru
Spengler altceva decât o replică a grotei cereşti aşezate peste curtea interioară. Construcţia
chiliei berbere, fortăreaţa etiopiană, palatul kotoko, palatele cretane, cetatea de pe Rin şi domul
gotic reprezintă arhitecturi ale sentimentului vastităţii.”9 O anumită conceptualizare a spaţiului
naşte o anumită aşezare culturală, paideumatică a popoarelor: sentimentul grotei duce la
apariţia şi apăsarea sentimentului implacabilului, al destinului de care nu poţi fugi; sentimentul
vastităţii face posibile dezvoltarea pasiunii explorării, a patimii noutăţii şi formarea caracterelor
individuale, care, la limită, pot învinge destinul.
Legătura dintre spaţiu şi cultură sau dintre spaţiu şi societate este esenţială.
Aprofundarea unui spaţiu se poate face în izolare: de aici superioritatea culturală a societăţilor
sedentare faţă de cele nomade care, rătăcind, sunt influenţate de accidentalul drumurilor
parcurse, nu de aşezarea şi cultivarea unui teritoriu, de sedimentarea culturală ce definesc
populaţiile statornice. Frobenius accentuează ideea în teoria sa asupra paideumei popoarelor:
izolarea spaţiului vital geografic, a humusului unei culturi, apare ca o premisă a periodelor de
înflorire paideumatică. Spengler, la rândul său, vorbeşte despre „ultima taină a întregii
umanităţi: legătura dintre suflet şi pământul naşterii sale, din care răsar şi în care se întorc toate
miturile”. Mai precis şi mai plastic în percepţii, Goethe subliniază importanţa spaţiului vital
astfel: „(…) s-a recunoscut o influenţă a lumii vegetale asupra structurii sufleteşti a locuitorilor
ei. Şi - neîndoielnic! - cine ar fi înconjurat toată viaţa lui de stejari înalţi, greoi, ar trebui să
devină alt om decât cel care s-ar mişca zilnic pe sub mesteceni vaporoşi.”10 Această înţelegere
a spaţiului ca mediu vital înseamnă recunoaşterea legăturii esenţiale între tipul de cultură, de
societate sau familie şi tipul teritoriului locuit sau al locuirii. Nici sociologii nu au neglijat
importanţa spaţiului în alcătuirea culturală a societăţii. Sociologia franceză a propus chiar, prin

Leo Frobenius, Paideuma, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 140.

10
???
Frederic Le Play, o tipologie a familiei şi societăţii în funcţie de relieful-cadru în care acestea
s-au precizat. Edmond Demolins a formulat teoria spaţiului fizic, în speţă a drumului ca factor
cu influenţă deteminantă asupra apariţiei unui tip specific de familie şi, deci, de societate.
Suprapunerea între harta spaţiilor şi cea a tipurilor familiale a dus teoreticienii şcolii Le Play
la postularea formulei de articulare a tipurilor sociale majore. Nu rasa, abilităţile biologice, ci
locul sau drumul parcurs şi tipul familial fac specificul unei populaţii.

În nici o civilizaţie spaţiul nu este perceput şi definit omogen. Cu mult înainte de

diferenţierea sa funcţională (care clasifică astăzi mai ales spaţiul urban - în locuri de muncă, de
odihnă, de rezidenţă, de socializare etc.), spaţiul se deosebea după un criteriu fundamental şi
exclusivist: spaţiul sacru se opunea spaţiului profan, iar locuirea se orienta în funcţie de aceste
două dimensiuni. Spaţiul vital este cel care influenţează formarea culturală nu numai prin
condiţionarea profesională, de pildă, dar şi prin impunerea unui univers sacru. Apariţia formei
urbane dinamice (dynapolis, confom denumirii propusă de Constantin Doxiadis, 1968) duce la
destabilizarea şi fluidizarea frontierelor. Oraşul industrial transformă spaţiul din jurul lui,
conform logicii de proliferare a activităţilor productive industriale.
Desacralizarea sau secularizarea spaţiului a însoţit îndeaproape urbanizarea. Formarea
metropolelor, în pofida a ceea ce se crede în mod obişnuit, nu este o măsură a înălţimii culturale
şi civilizaţionale a unui popor ci, dimpotrivă, măsura limitării sale. Leo Frobenius afirmă:
„Metropola înseamnă moartea pentru tot ceea ce e genial şi vrea să se realizeze pe deplin,
pentru libera evoluţie a sentimentului spaţiului. În metropolă ia sfârşit un mare fenomen al
vieţii paideumatice, lucru întru totul firesc, deoarece claustrarea aceasta are drept urmare
pieirea sentimentului vastităţii, în diferite moduri. (…) Între paideuma şi viaţa oamenilor există
o asemenea legătură imanentă încât pierirea sentimentului paideumatic al spaţiului are drept
urmare şi dispariţia omului însuşi (s.a.)” (Frobenius, 1985 [1925], p. 142). Oswald Spengler
[1933], Lewis Mumford [1961], Arnold Toynbee [1939] au aceeaşi viziune a oraşului
suprapopulat, supradinamic, ducând la extrem dimensiunile afirmării sale, cucerirea şi
acumularea, şi devenind, în final, necropolis, oraş al morţii, împiedicând existenţa umană în
cadrele culturale care au consacrat-o. Acest final se suprapune secularizării sau utilizării pur
funcţionale a spaţiului.
Astăzi, oraşele au aceeaşi înfăţişare indiferent de relieful sau cultura în care iau naştere,
căci aceleaşi aeroporturi, gări, hoteluri, şosele şi hipermaket-uri trebuie să creeze iluzia
familiarităţii noilor elite ultramobile ale societăţii contemporane. Unii dintre arhitecţii moderni,
îngrijoraţi de omogenizarea stilistică a metropolelor, accentuează importanţa păstrării
sacralităţii spaţiului. După cum afirmă, nevoia de sacru a omului s-a materializat - de-a lungul
timpului - în spaţii cu dimensiuni şi câmpuri de forţă ce au determinat expresii estetice
specifice, care au constituit imaginea unei civilizaţii, a unei culturi.

Reprezentările pe care le-am deprins, le-am interiorizat şi pe care le reproducem

permanent ne conformează unor modele la care aderarea nu este una voită, controlată,
proiectată. De aici şi diferenţa fundamentală între uniformitatea locuirii în oraşele moderne şi
în satele tradiţionale. Aceeaşi arhitectură, aceleaşi materiale de construcţie sunt folosite şi într-
un caz şi în celălalt. În sat, însă, locuirea are o identitate, o similaritate constituită la nivel
simbolic, al modelelor şi reprezentărilor ce structurează din punct de vedere cultural o
comunitate şi care trasfigurează fiecare familie în conformitatea cu această cultură; de aceea,
locuinţele ţărăneşti sunt asemenea mai ales în ce priveşte structurarea spaţiului interior, în care
densitatea elementelor simbolice este mai mare. În oraş, uniformitatea se manifestă fizic, fără
a reproduce vreo ordine superioară, alta decât cea rezultată din imperativele administrării de
stat. Construirea fiind independentă de mediul fizic (făcându-se, cum spunea Spengler, chiar
împotriva acestuia), uniformitatea exterioară este totală, spaţiul fiind deplin masificat; în
interior, accentele culturilor familiale creează însă o diversitate a amenajărilor, care se
suprapune, dizarmonic, peste eterogenitatea culturală a locuitorilor urbani. Însăşi această operă
este o malformaţie, nu numai în efectul de distrugere pe care îl presupune, ci şi prin analogie
vizuală şi funcţională cu malformaţiile din patologia medicală, cu tumorile canceroase:
„Imaginea histologică a celulelor uniforme şi sărace în structuri ale tumorii prezintă o
similitudine dezolantă cu o fotografie făcută din avion unei suburbii moderne, formată din
clădiri standardizate, pe care le-au proiectat într-o pripită concurenţă arhitecţii dispunând de o
cultură precară, ce n-au stat prea mult pe gânduri înainte de a acţiona.” (Lorenz, 2006 [1973],
p. 28)
Locuința părăsită
În societatea contemporană, locuinţa este părăsită. Pe măsură ce familia îşi pierde din
putere sau din funcţii, locuinţa se împuţinează, la rândul ei. Locurile sale consacrate,
privilegiate, dispar sau sunt supuse criteriilor profanării funcţionale. Odată cu schimbarea
fundamentală a sensului proprietăţii, inclusiv a celei imobiliare, casa nu mai are valoarea
patrimonială (cu tot ceea ce implică acest termen – ataşamant familial, identitate şi legitimitate,
pietate et.), ci numai valoare de utilizare. Moştenirea, care înainte era nu un drept, ci o
investitură, care mai mult apăsa decât elibera (în sensul oferirii de resurse pentru a dispune
liber de ele), era integrarea în lanţul continutăţii antecesori-succesori. Ambele categorii erau
reprezentate în locuinţă, în cimitirul familial şi în substitutele simbolice ale morţilor11. Locuirea
era manifestarea în spaţiu a solidarităţii, modul de a te strânge împreună, viii cu morţii, oamenii
cu zeii, femeile cu bărbaţii, copiii cu adulții, categorii exclusiviste dar alăturate, solidarizate în
matricea înseşi a societăţii.
Astăzi, locuinţa separă măcar în aceeaşi măsură în care alătură; ea este privită ca un
aeroport care trebuie să asigure nu adunarea, ci decolarea, în bune condiţii, a persoanelor.
Mobilitatea persoanelor creşte accelerat odată cu proliferarea muncii globalizate. Casa, ca şi
patria, devin realităţi anacronice, din ce în ce mai greu de detectat. Educaţia şi cariera
profesională presupun deplasări tot mai dese, pe distanţe tot mai mari. Sociologii au identificat,
în Europa, trei categorii de noi nomazi, de străini: 1) ultramobilii sau internaţionalii, categorie
constituită pe baza criteriului disponibilităţii spaţio-temporale şi a stilului de viaţă global,
avangardiştii societăţii contemporane; 2) profesioniştii emigranţi şi 3) navetiştii de weekend,
cei care încă nu şi-au sincronizat locuirea cu munca (Schrenk, 2010 [2007], pp. 96-98)12.
Sociologii citează cazuri de oameni atât de devotaţi muncii în afara casei (astăzi,
aproape singura formă de muncă acceptată), încât îşi abandonează total locuinţa. F. S., din
Germania, este dependent de muncă; deşi este impecabil la job, locuinţa sa este atât de
murdară, încât nu se descalţă nici când doarme (Schrenk, 2010: 150). J. S. este şi el un
anagajat model; lucrează şi de acasă, dar nu prea ştie cum arată, de fapt, locuinţa lui. La şase
luni de la mutare, becurile atârnă din tavan şi cutiile de carton încă nu au fost golite (idem:
26). Oameni ai spaţiului public, virtual, nu au, de fapt, nevoie de acasă; existenţa lor,
deschidere și disponibilitate totală, virtualitate pură, ar fi prea apăsată, îngrădită de
obligațiile locuirii reale.
De altfel, se pare că una din mizele şi angajamentele arhitecturii de azi este a face
locuinţele imobile mobile. Rulota este deja depăşită, viteza ei de deplasare fiind mult inferioară
vitezei cu care se pot deplasa indivizii. Astfel, Achim şi Werner Aisslinger, au creat un loftcube
de 36 de metri pătraţi, în care încap o bucătărie, un pat şi un spaţiu de lucru, care se poate
instala, pe orice suprafaţă plană, în două zile. Martin Ruiz de Azua, anticipând şi mai mult, a
inventat o basic haouse gonflabilă, un cub de platic uşor de purtat în geantă sau chiar în buzunar

11
Măsurile morţilor erau păstrate, în locuinţa ţărănească românească, în dosul grinzii celei mari, acolo unde trebuia
să fie ridicaţi copiii la Sf. Vasile, de către moaşă.
12
De altfel, munca este redefinită în termenii disponibilităţii spaţio-temporale a muncitorilor de către state: în
Germania, şomerii sunt obligaţi să îşi depună candidaturile pe întreg teritoriul ţării.
(Schrenk, 2010). Spaţiul de lucru, mai important decât cel „doar de locuit”, este flexibilizat, la
rândul lui. În metropolele economiei mondiale există chiar centre de afaceri, birouri care se
oferă spre închiriere pe termen scurt celor aflaţi în călătorie sau celor care nu ştiu cât va dura
afacerea alor şi ce amploare va lua.
Locuinţa ca loc de muncă
Biroul modern imită mai multe funcţii ale locuinţei – şi invers. Exedra era, în
antichitate, locul în care pater familias primea omagiile, conversa şi îşi exersa arta scrisului.
Birourile de astăzi sunt cele în care munca este făcută în izolare de ceilalţi. Logica proiectării
spaţiilor de lucru şi a celor de locuit este asemănătoare – sunt gândite ca instrumente care să-i
încurajeze pe oameni să atingă performanţe cât mai înalte (atât în domeniul intelectual, al
activităţii profesionale, cât şi al relaxării, distracţiei sau senzualităţii). În ceea ce priveşte locul
de muncă al viitorului, J. Schrenk arată că, în opinia experţilor în organizarea muncii, biroul
clasic, închis, al funcţionarului cu registre, care nu trebuia deranjat, moştenire al aşa-numitelor
uffici din Florenţa sec. XVI, este depăşit. Idealul este reprezentat de sediul central al Google,
din Mountain View, Silicon Valley, cu foaier mobilat cu canapele de pluş şi lămpi cu lavă,
imagini cu feţe zâmbitoare, frigidere cu sucuri de fructe şi snack-uri bio, piscină cu sistem de
înot contracurent, alte terenuri de sport, frizerie, serviciu pentru plimbatul câinilor angajaţilor,
bucătărie de 5 stele (Schrenk, 2010, p.73).
Dacă birourile tind să copieze locuinţa, aceasta începe să fie spaţiu de lucru.
Producătorul american de calculatoare Sun Microsystems a anunţat în 2006 că majoritatea
birourilor de distribuţie vor fi închise şi că angajaţii din Germania vor lucra de acasă.
Angajatorii de la Siemens susţin că productivitatea muncii creşte cu 20% când locul de muncă
se mută acasă. Astfel, prezenţa fizică la serviciu este înlocuită de disponibilitatea permanentă,
asigurată prin intermediul calculatorului şi al Internetului: „arhitectura digitală o înlocuieşte pe
cea topografică” (Schrenk, 2010: 75). Televizorul, cel care, în modernitate, a înlocuit vatra,
cuptorul sau căminul ca loc de iradiere a sociabilităţii familiale, în jurul căruia familia se
orânduia ierarhic şi cvasiritual (la serialele de sâmbătă sau duminică), s-a metamorfozat într-
un centru media digital, în acelaşi timp cinematograf şi o poartă spre Internet, adică spre lucru.
Revoluţia industrială a separat casa de locul de muncă (Max Weber). Revoluţia digitală
le reaşează alături, aparent în aceeaşi formulă în care au coexistat în comunitatea tradiţională,
premodernă. Diferenţa este însă fundamentală. Cei care, în gospodăria ţărănească sau în
atelierele breslaşilor, munceau şi locuiau în acelaşi spaţiu, se raportau la acesta la modul total:
munca era locuire, efort şi dedicare pentru susţinerea familiei, comunităţii, era parte organică
a culturii locuirii. Se muncea, conform unor ritmuri naturale, cosmice. Autarhia oikos-ului este
antiteza absolută a autismului în care se desfăşoară munca în locuinţa modernă.
Locuința fără pat și fără masă
Consecinţa fluidizării şi disipării spaţiului locuirii este uniformizarea locuirii mobile,
constituită pe noul model al civilizaţiei globale (Bauman, 1998) . Sălile de aşteptare pentru
business class, cu paturi, duşuri, piscine şi chiar grădini, camerele de hotal, sălile de conferinţă,
limuzinele sunt la fel şi asigură elitei călătoare a globalizării confortul familiarităţii. Se
constituie astfel un supraspaţiu al elitei actuale, care este cu totul opus comunităţii, culturii şi
spaţiazării ei sedentare. Hartmut Rosa spune. „Identificarea cu spaţiile, cu partenerii stabili
de comunicare şi cu obiectele începe să aibă caracter limitat şi contingent – subiectul e
silit să se distanţeze sau să se emancipeze de ele într-o asemenea măsură încât schimbarea
(benevolă sau forţată) poate fi acceptată fără sentimentul pierderii de sine. Conform
acestei tendinţe, existenţele nu mai depind de spaţiu, iar spaţiul îşi pierde identitatea şi
istoria” (apud. Schrenk, 2010: 102).
Apar forme de „profesionalizare” sau de civilizare a zonelor celor mai obscure ale
culturii locuirii. Somnul, experienţa care îşi avea spaţiul provilegiat destinat – patul sau alcovul,
acelaşi loc în care vulnerabilitatea era maximă, în care se consumau naşterile, boala, moartea,
este astăzi de gestionat în afara casei. „Comunitatea powernap-ului” (somnul revigorant din
timpul zilei) – este constituită de către cei care trebuie să fie mereu „în priză” şi care au
probleme în a se „deconecta”. Odată cu epoca modernă, somnul a devenit un păcat, o leneveală,
pierderea unui timp care, graţie luminii artificiale (brevetul becului electric a fost obţinut în
1880 de inventatorul Thomas Alva Edison, cel care nu dormea decâ 5 ore), echivalentul ratării
morale sau o stare semipatologică, datorată de deficitul de oxigen sau de diminuarea irigării
scoarţei cerebrale. Locurile unui asemenea tip nou de relaxare nu mai sunt cele obişnuite (pat,
perne, aşternuturi, acasă), ci în cluburi special amenajate (centre de întreţinere), pe paturi
japoneze, sub atenta supraveghere a unor specialişti sau, după deprinderea tehnicii relaxării,
chiar şi la birou. „A trage un pui de somn la locul de muncă va deveni un lucru obişnuit în
întreaga lume”- transformarea somnului într-o activitate publică.
Masa, locul central, de consacrare a solidarităţii – prin restaurarea consubstanţialităţii
între membrii familiei – şi de structuare ierarhică a statusurilor (amintim aici funcţia
nomeclatorului în organizarea ospeţelor în villa antică) – este un spaţiu pe cale de dispariţie.
Locuri pentru gustări sau degustări, mese decorative, mici, modulare la care se mănâncă (nu se
serveşte) pe rând, după preferinţe – sunt astăzi mai puţin importante decât frigiderul, spaţiul
închis, de păstrare sau ascundere a alimentelor ce pot maximiza satisfacţia senzitivă, gustativă
a consumului individual. În cercetările de etnologie urbană, oferă o interpretare: „Trecerea de
la masa mare la măsuţe semnifică trecerea de la un stil de viaţă la altul. Este, într-un fel, dorinţa
de a sparge tiparele tradiţiei patriarhale pentru a asigura o mai mare libertate individuală şi
supleţe, asociată deja stilului fast-food. Astfel, a mânca nu mai reprezintă un ritual familial şi
un mod de a primi oaspeţii: sarmalele sunt înlocuite de băuturi şi ceva de ronţăit” (V.
Mihăilescu, V. Nicolau, M. Gheorghiu, C. Olaru, 1994).
Spațiul gol al locuirii
În cultura locuirii, hotarele înscriau spaţiile interiorităţii concentrice; aceasta se
dispunea, succesiv, continuu şi gradual în jurul focarelor socialităţii comunitare: vatra locuinţei
sau templul cetăţii. În acest continuum, relaţiile de rudenie, de vecinătate sau de concetăţenie
se polarizau după aceeaşi logică, a familialităţii. Zidurile casei, gardurile, pietrele de hotar sau
zidurile (cu spaţiile de contact aferente – praguri, porti, usi, ferestre) erau locuri faste câtă
vreme prezervau interioritatea, ordinea spațiului civilizat. Ele erau însă mereu asediate de
instruziunea exteriorităţii, a stranietăţii.
Astăzi, este cultivată reprezentarea vastităţii (sentimentul vastităţii era asociat de Leo
Frobenius civilizaţiilor de tip occidental): apartamentele spaţioase, de origine americană sau
interioarele epurate, minimaliste, care sunt menite să lărgească iluzoriu spaţiile interioarelor
mai mici sunt tipuri de locuinţe în care hotarele sunt împinse în exterioritate. Într-un spaţiu gol,
sensul limitelor se şterge; goliciunea este esenţa însăşi a exteriorităţii. Cu atât mai mult,
hotarele dintre localităţi sau societăţi tind să fie atenuate. Paradoxal, această goană după
transparenţă a fost plătită cu înstăpânirea nesiguranţei. „Într-un mediu artificial, calculat în aşa
fel încât să asigure caracterul anonim şi specializarea funcţională a spaţiului, orăşenii s-au
confruntat cu o problemă de identitate aproape imposibil de rezolvat. Monotonia cenuşie şi
curăţenia de farmacie a spaţiului fabricat îi priva de prilejul de a face schimb de semnificaţii şi,
prin urmare, de capacitatea de a sesiza problema ...”(Bauman, Globalizarea, p. 48). Spaimele
urbane sunt cele care dublează dispariţia hotarelor, a ceea ce diferenţiază familiarul de străin,
cu proliferarea sistemelor de securitate tot mai sofisticate. Zidurile sunt transparente, dar
alarmele sunt armate. Sistemele de securitate vizează, remarcă Bauman, concetăţenii nepoftiţi,
dar nu şi armatele străine, bandiţii sau alte pericole ale exteriorităţii: „Nu traiul împreună, ci
evitarea reciprocă şi separarea au devenit strategiile de supravieţuire în megalopolisul
contemporan. Nu se mai pune problema să-şi urăşti sau să-ţi iubeşti aproapele. Dacă-l ţii la
respect, rezolvi dilema; scad astfel probabilităţile de apariţie a ocaziilor în care eşti obligat să
alegi între a iubi şi a urî”. (Bauman, Globalizarea, p. 50)
 Biroul modern imită mai multe funcţii ale locuinţei – şi invers. Exedra era, în
antichitate, locul în care pater familias primea omagiile, conversa şi îşi exersa arta scrisului.
Birourile de astăzi sunt cele în care munca este făcută în izolare de ceilalţi. Logica proiectării
spaţiilor de lucru şi a celor de locuit este asemănătoare – sunt gândite ca instrumente care să-i
încurajeze pe oameni să atingă performanţe cât mai înalte (atât în domeniul intelectual, al
activităţii profesionale, al relaxării, distracţiei sau senzualităţii). În locul de muncă al viitorului,
J. Schrenk arată că, în opinia experţilor în organizarea muncii, biroul clasic, închis, al
funcţionarului cu registre, care nu trebuia deranjat, moştenire al aşa-numitelor uffici din
Florenţa sec. XVI. Idealul este reprezentat de sediul central al Google, din Mountain View,
Silicon Valley, cu foaier mobilat cu canapele de pluş şi lămpi cu lavă, imagini cu feţe
zâmbitoare, frigidere cu sucuri de fructe şi snack-uri bio, piscină cu sistem de înot contracurent,
alte terenuri de sport, frizerie, serviciu pentru plimabtul câinilor angajaţilor, bucătărie de 5
stele. Camere de relaxare, care proiectează imagini din natură şi redau muzică diafană sunt
denumite de sociologi „oaze ale retragerii spirituale”, al căror scop este, explicit, acela de a
„controla apoi cu mai mult succes, deci cu mai multă energie, viaţa profesională, sentimentală
şi de zi cu zi”(Schrenk, 2010, p.73).
Dacă birourile tind să copieze locuinţa, aceasta începe să fie spaţiu de lucru.
Producătorul american de calculatoare Sun Microsystems a anunţat în 2006 că majoritatea
birourilor de distribuţie vor fi închise şi că angajaţii din Germania vor lucra de acasă.
Angajatorii de la Siemens susţin că productivitatea muncii creşte cu 20% când locul de muncă
se mută acasă. Astfel, prezenţa fizică la serviciu este înlocuită de disponibilitatea permanentă,
asigurată prin intermediul calculatorului şi al Internetului: „arhitectura digitală o înlocuieşte pe
cea topografică” (idem, p.75). Televizorul, cel care, în modernitate, a înlocuit vatra, cuptorul
sau căminul ca locuri de iradiere a sociabilităţii familiale, în jurul căruia familia se orânduia
ierarhic şi cvasiritual (serialele de sâmbătă sau duminică) s-a metamorfozat într-un centru
media digital, în acelaşi timp cinematograf şi o poartă spre Internet, adică spre lucru.
Locuirea raţionalizată
De la locuinţa tradiţională, corespunzătoare familiei tradiţionale, cu zone specializate
diferitelor şi multiplelor funcţii familiale, tranziţia se face către concepţia ”raţionalităţii”
locuirii. După explozia urbană şi standardizarea locuirii conform cerinţelor economiei şi spaţiu
şi industrializării vieţii, s-a ajuns la etapa constatării deficienţelor de adaptare între locuinţă şi
familie. Încetând a mai fi ”proiecţia spaţială a familiei” (la fel cum Henri Lefebvre definea
oraşul că proiecţie a societăţii în teren), locuinţa îşi pierde dimensiunea culturală, devenind loc
de întâlnire, mai mult sau mai puţin adecvat, pentru membri familiei. Conflictul mocnit între
familie şi formele locuirii moderne s-a făcut, în cele din urmă simţit, declaşând reacţii la nivel
”ştiinţific”. Încă de la începutul secolului al XX-lea s-au făcut cercetări care au urmărit
”adaptarea familiilor la apartamentele tipice” dintr-o anumită zonă urbană. Urmărindu-se
evoluţia actuală a structurilor familiale, se încearcă diminuarea potenţialului conflictual prin
specializarea zonelor locuinţelor. Astfel, dacă se constată posibilitatea unui conflict între copii
şi părinţi, se recomandă o structură de locuire prin care tinerii să-şi poată primi prietenii fără a-
şi inoportuna părinţii. Nevoile familiei sunt şi obiectul strădaniilor arhitecţilor. În America, de
pildă, urmărindu-se activităţile membrilor familiilor şi relaţiile dintre ei, a fost dedus un ”plan
al vieţii familiale”, luându-se în considerare trei necesităţi primordiale: 1) posibilităţile de
conflict (sunt preconizate zone de retragere şi zone de cooperare); 2) circulaţia; 3) intimitatea
”de diferite grade”. În Viena, o orientare ceva mai tradiţională încearcă să aşeze dorinţele şi
atitudinile în cadrul obiceiurilor şi culturii locale pentru a preciza modificările imediat posibile.
În Franţa s-au întreprins anchete complexe, s-au realizat comparaţii statistice, urmărindu-se
stabilirea unei situaţii a familiilor şi locuinţelor. Toate eforturile au dus la concluzia
cvasigenerală a nesatisfacerii nevoilor familiale de către locuinţa urbană mică, mai ales în cazul
mediilor muncitoreşti. Soluţia a fost plasarea locuinţei urbane în cea mai mare proximitate faţă
de instituţiile care suplinesc sau preiau funcţiile familiale: şcoli, locuri de muncă, de
aprovizionare, de agrement etc.
O problemă chiar mai gravă decât inadecvarea dispunerii locuinţei moderne la profilul
familiei tradiţionale (între altele, prin micşorarea spaţiului destinat pregătirii mâncării şi
stabilirii intimităţii familiale reale - bucătăria, prin impersonalizarea spaţiului destinat
socializării - sufrageria, prin raţionalizarea spaţiului destinat aspectelor clarobscure ale
sexualităţii - dormitorul) este modularizarea sau instabilitatea locuirii. Proliferarea locuirii
temporare - cu chirie -, datorită crizei de locuinţa caracteristică societăţilor moderne puternic
urbanizate a dus la conturarea tipului familiei industriale din hoteluri13. Lipsa bunurilor
transmise prin succesiune, dependenţa puternică de sistemul de salarizare şi de asistare socială,
favorizează distrugerea structurilor familiale stabile şi impunerea celibatului sau a uniunilor
conjuncturale ca mod de substituire a acestora. Locatarii hotelurilor sau ai apartamentelor
închiriate pe termen scurt nu se mai înscriu tiparului familiei tradiţionale, ci tipului
individualismului ”radical”. Ei au renunţat mai uşor la ideile referitoare la ”familia veche”:
condiţiile în care trăiau au favorizat schimbarea; de asemenea, modul lor de a înţelege şi de a
trăi noua realitate familială s-a adaptat mai repede imperativelor vieţii industriale şi urbane.

13
Cf. Andrée Michel, ”Familie, industrializare, locuinţă”, în Sociologia franceză contemporană, Ed. Politică,
Bucureşti, 1971.