Conceptele si obiectivele ist. Psih.
comunicarea obiectelor prin
Orice sistem de cunostinte (empirice
sau stiintifice) isi are propia istorie.
Evolutia edificarii identitatii stintiintei
psih. merita studiata din mai multe
ratiuni specifice:
- Cunoscand logica interna a
dez. principalelor concepte,
legalitati si interpretari
psihologice, ne orientam mai
bine in multimea intelesurilor
diferitilor termini folositi si in
limbajul comun.
- “tesaturile de fapte si idei”
(St. Odobleja) care au generat
paradigmele stiintei psih.
reprezinta ptr. o scoala de
gandire productiva.
- - Cunoasterea momentelor
critice in reformularea
obiectului psih. a metodelor
si conceptelor-cheie, ofera un
tablou dinamic al instituirii
identitatii psih. ca stiinta ce
se “autocunoaste”
- Istoria psih. ofera informatie,
cultura si educatie, contribuie
la formarea spiritului
professional-comunitar.
- Realitatea gandita este foarte
acesibila ganditorului, in
psihologie.
Cele mai vechi izvoade de gandire
psih. au fost identificate cu mii de
ani i.e.n. in India, Japonia,China,
Egipt, cu mult inaintea de gandirea
greaca. Ideologia lor era axata pe
mitul nemuririi si transmigratiei
sufletului. Chinezii si indienii
explicau manifestarile psihologice
(trasaturile temperamentale) prin
predominarea unor elemente
componente ale organismului:
- Dominatia limfei =
incetineala, tip cu mobilitate
redusa
- Dominatia elementelor Tzi =
persoana neechilibrata, foarte
mobile, trecand foarte usor si
frecvent de la ras la plans
- Dominatia sangelui (ale bilei)
= darzenie, curaj,
comportament de tigru.
Activitatea mentalaare ca obiect
produsele contactelor si actiunilo
organelor de simt cu lucrurile reale
din mediul de viata, ca o expresie a
unitatii subiect-obiect:
contemplarea senzoriala
(cunoasterea generalului),
asocierea (comunicarea cu obiectul
prin imaginea lui actualizata in
memorie), perceptia Yoghina (
idea ca “nu exista decat ceeea ce
rationament aprofundat).
Conceptii ale ganditorilor din
Grecia antica
Ideile despre suflet erau intelese ca
materie subtila (Democrit), ca idee
sau forma (Platon), sufletul fiind
considerat esenta si principiul
vietii.
Istoria imparte gandirea antica
greaca in 3 perioade: - primitiva, -
clasica, - elenistica.
Scoala din milet marcheaza
trecerea de la ideatia cosmogonica,
antropomorfica si mistica la
reprezentarile naturalist-logice
despre cauzalitate si cunoastere.
Thales(624-547), Anaximandru
(610-545) si Anaximene (585-525)
au formulat o conceptiea unitatii
naturii derivate din elementele apa,
infinit, aer. Aristotel reproduce
definirea sufletului data de Thales:
Similar fortei magnetice, sufletul
este de natura materiala,
incorporabil si inzestrat cu miscare,
fiind principiul unei miscari
spontane si eterne ce are atributul
imortalitatii. Anaximandru
definea sufletul ca o materie
aerofila, iar fiintele vii ca o unitate
intima suflet-materie. Anaximene
considera sufletul drept principiu
de unitate, existent si functionare a
vietii si naturii in general,
definindu-l ca aer infinit si in
continua miscare.
Democrit din Abdera (460-370) –
determinismul materialist in
raportul suflet-corp si cognitive. In
perioada lui s-a renuntat la factorii
calitativi (cald, rece) si la cause
mortice exterioare (iubire,
discordie, ratiune) pentru
instituirea fizicului controlabil
(intinderea, impenetrabilitatea).
Secolul V i.e. n., “veacul de aur” a
lui Pericle este cea mai luminoasa
epoca a meditatiei filosofoco-
psihologice, in care omul si
gandirea capata prestanta, in care
omul este considerat “masura
tuturor lucrurilor” (Protagoras).
Anii 50 e. n. au racorduri
semnificativ-productive cu
imaginea omului din “Veacul lui
Pericle”. Sofistii erau dovada unei
noi profesii ce dezbatea, promova,
selecta si argumenta ideile.
Protagoras (primul care si-a
atribuit aceasta titulatura) a
identificat sufletul cu senzatiile pe
care le califica ca exacte si ajungea
este simtit”.
Socrate si Platon
Socrate(469-399) a marcat o reorinentare
a gandirii psih., de la explicarea
elementelor aer, foc, miscare a atomilor,
la calitati interne ale omului ca
intelectul, conceptul, aspiratia, simtul,
reprezentarea fericirii. Noua viziiune
fiind sintetic exprimata si larg elaborate
in problematica eticii rationale prin
propozitia “Cunoaste-te pe tine insuti!”.
Socrate a detronat atotputernicia zeilor,
urcand pe tronul credintei in fericire
omul, zicand: “Virtutea se invata”. El a
proiectat asupra omului o lumina a
credintei positive (“Nimeni nu greseste
cu vointa, ci din ignoranta…. Scopul
vietii este a cunoaste si anume a
cunoaste virtutea”).
De la Socrate pana astazi, forta specific
umana este “conceptul”. Galileo Galilei
descopera legile cauzale, o a doua forta
umana si baza stiintelor moderne.
Platon (428 i.e.n, Atena sau 427 i. e. n.
Egina) reprezinta un model pentru
psihologul timpurilor noaste care rspecta
un cod deontologic si un discipolului
onest care isi cinsteste mentorul
(Socrate).
Conceptia lui Platon despre suflet se face
interesanta sub mai multe aspect:
- Realizarile propuse de el au un
character conservator, utopic si
psihologizant.
- Postuleaza o identitate intre cunostere
si existent, tartand ideile ca un real
primordial.
- Concepe un model functionalist al
sufletului pe care il transfera la
macrosistemul social: 1) apetitul sau
motivatiile organice, 2) ratiunea sau
functia intelegerii inteligente si a
stabilirii adevarului, 3) energia sau
vointa rezultate din sinteza primelor 2
functii.
Platon isi prezinta in termini metafizici
gandirea psihologica despre raportul
suflet-corp. In Fedon el afirma
intaietatea sufletului, in Timen si
Republica sunt definite 3 suflete cu
functii diferite la nivelul capului,
pieptului si abdomenului. In Fileb si
Banchetul pune in evidenta dimensiunea
divina si cea organica, iar in Republica
(IV, V, VII) abordeaza cognitia.
In “Mitul Pesterii”, Platon releva
valoarea de adevar a datelor despre
lumea exterioara. Obiectele ce se perinda
prin fata pesterii sunt sesizate de noi, cei
dinauntru, ca niste umbre gigante pe
peretele opus intrarii: intelegem ceva din
natura lucrurilor originale prin raportarea
senzatiilor la notiuni primitive sau
pattern-uri ideative existente aprioric in
spiritul nostru.
Platon arata ca ideile, nu lucrurile, au o
existent reala si primordiala,
reprezentant cum spunea Aristotel,
“cauza exemplara a cee ace este constant
in natura”.
Filozofia lui Platon este considerata o
psihologie cognitive, problema centrala
a filozofiei lui fiind cum intra oamenii in
posesia conceptelor, opiniilor si
credintelor.
Teza centrala a idealismului obiectiv:
Ideile sunt cunoscute in mod virtual
spiritului nostrum din existente
anterioare. Platon scria in Fileb ca
sufletul este o carete in care memoria
consemneaza ceea ce dicteaza simturile
si ilustreaza continuturile cu imagini. El
raporteaza la memoria empirica asociatia
ideilor pe care o numeste reminiscenta si
o explica prin contiguitate si asemanare.
Imaginatia este tratata de Platon ca o
transformare a ideilor in reprezentari
sensibile: stari de vis, halucinatie, delir,
entuziasm, betie, erotism, iubire,
inspiratie poetica. Sediul imaginatiei
fiind stabilita de Platon in ficat.
Viata si opera lui Aristotel
Aristotel s-a nascut in 384 i. e. n. in
Stagiara din sudul Traciei, intr-o familie
cu preocupari pentru cercetarea
empirica: tatal lui fusese medic la curtea
regelui Amintas al 2-lea al Macedoniei.
Opera scrisa de Aristotel contine 2
genuri de lucrari: exoterice (destinate
publicului) si esoterice ( pentru uzul
intern din Lyceu scoala propie).
Opera aristotelica marcheaza o departare
majora de traditiile etico-religioase,
incepand cu formularea obiectului
psihologiei: statusul ontologic al
individului uman ca entitate psihofizica
vie, active si cugetatoare.
Plasand psihicul omenesc in cadrul larg
al naturii si cercetandu-I principiile si
cauzele (scopul suprem al cunoasterii),
Aristotel este vazut astazi ca pionierul
paradigmei functionaliste. Valoarea
istorica data sufletului de Aristotel
rezultand din afirmarea: “sufletul este
acea forma (insusire) a substantei
(corpului) care indeplineste trei functii
necesare vietii: nutritiva, senzitiva si
rationala.
Sufletul si corpul, spune Aristotel, sunt
intr-o relatie functionala de tipul ochi-
vedere. El defineste principal functie a
psihicului (discernamantul) prin simtire
si gandire. Peste secole empirismul
englez sustine ca “nimic nu exista in
intellect care sa nu fi fost mai inainte in
simturi”.
Aristotel criticand enunturile
pitagoricilor, afirma in Despre cer, 293):
“Sa construim teorii si cause in scopul
de a reda semnificatia faptelor
observate”, fara a “pretinde faptelor sa
se conformeze teoriilor si opiniilor
noastre”.
De anima
De la repunerea, lui Aristotel, in circuitul
civilizatiei lumii si pana in epoca
moderna, cursul de psihologie se numea
De Anima.
Lucrarea De amina, a lui Aristotel, are
trei module numite “carti”.
Cartea I – Aristotel isi incepe “cartea”
cu o “atmosfera de confuzii” relative la
importanta unei stiinte despre suflet,
obiectul si metodologia sa.Raportandu-
se la aportul predecesorilor sai, incearca
sa defneasca principalele problem, fapte,
idei si acceptari pe care le trateaza in
cartile 2 si 3.Ca cercetator al naturii,
Aristotel, intelege ca fiecare domeniu de
cercetare isi are propiile principia si
formuleaza o serie de ipoteze alternative
asupra naturii, diversitatii
componentelor, afectiunilor si
interpretarilor posibile ale sufletului,
delimitand modele psihologic, ontologic,
filozofic si fiziologic.
Cartea a II-a – Aristotel revine la
definirea sufletului. Dintre multiplele
analogii invocate pentru definirea
sufletului doar 2 ne clarifica distinctia
dintre substanta si forma:
-cum o unealta este un corp natural cu
calitatea (forma) de a taia, asa corpul
care e alcatuit din organe are suflet.
- daca ochiul; ar fi o vietate, vazul ar fi
sufletul lui.
Deci Aristotel face un fel de psihologie
comparata si diferentiata pet rei niveluri:
planta, vietate, om.
Cartea a III-a – Aristotel nu admite un al
6-lea simt. Simtul comun este in fapt o
operatie de sinteza care, producandu-se
simultan cu actiunea obiectelor asupra
organelor de simt, actualizeaza omul ca
Subiect.
Intelectul nu se confunda su corpul, ci
reprezinta un potential al sufletului de a
gandi si concepe. Datorita
corporabilitatii, simtirea are praguri.
II. PSIHOLOGIA ÎN GÂNDIREA
MEDICALĂ ANTICĂ
Medicina a fost una dintre ştiinţele
naturii dezvoltate pe solul liberei
cugetări elene, ce a profitat atât de
apogeul dezvoltării democraţiei
sclavagiste, cât şi de decăderea societăţii
sclavagiste şi a obedienţei religioase.
„Vindecătorul” a fost la mare respect în
Grecia antică şi profesia medicală,
despărţită treptat de cea filosofică, a fost
aureolată de principii etice („Jurământul
lui Hipocrate” este o dovadă certă a
diferenţei faţă de medicina saturată de
practici magice şi religioase ce se
practicau în acel timp pe alte tărâmuri
ale antichităţii, cum erau Persia şi
Chaldeea). Pivotul medicinii „naturiste”
era concepţia despre boală: în tradiţia
mistică, aceasta era opera demonilor
atraşi de vrăjile umane. În consecinţă,
remediul era în formule magice,
proceduri simbolice, chiar dacă se
foloseau extrase vegetale şi animale.
Unul din principiile tratamentelor era
analogia: lucrurile ce se aseamănă se şi
atrag. În acest spirit, pentru tratarea unor
organe se foloseau plante asemănătoare.
Altul era contrarietatea: arsurile, de
exemplu, se tratau cu rece.
Conotaţii psihologice ale operei lui
Hipocrate
Istoria psihologiei este tributară lui
Hipocrate înainte de toate pentru faptul
că el este primul care operează distincţia
dintre trata-mentul medical (şi
fiziologie) şi conceptualizarea filosofică,
apelând la raţionament şi observaţie.
Hipocrate din Cos, născut în 460 î.e.n.,
unde era un sanatoriu celebru, pe coasta
occidentală a Asiei Mici, a fost
contemporan cu Democrit, Socrate,
Platon şi Aristotel; ei l-au venerat ca
„mare medic”, „părintele medicinii”. În
legătură cu biografia lui au apărut
confuzii datorită faptului că mulţi medici
şi-au dat numele lui.
Marele număr de scrieri ale lui
Hipocrate sunt cuprinse în Corpus
hippocraticus. În intervalul 1839-1853,
la Paris, au fost publicate 10 volume ale
lui Hipocrate. Însoţită de comentariile lui
Galen, con-cepţia medicală a lui
Hipocrate a constituit baza
învăţământului medi-cal până în epoca
modernă.
Noţiunea de mediu: anotimpurile,
temperatura, apele şi dispu-nerea
localităţilor sunt cauze ale maladiilor.
Hipocrate are o lucrare specială pe
această temă: Despre aer, ape şi locuri.
Poziţia geografică predispune la maladii
specifice; de exemplu, localităţile expuse
spre Nord, cu aer uscat şi rece,
favorizează o viaţă lungă, apetituri
dezvol-tate, pubertate târzie, rezistenţă la
boli, vigurozitate, dar predispun la
pneumonii.
Climatul şi solul condiţionează
temperamentele şi caracterele oamenilor:
ţările muntoase, cu păduri şi umiditate
determină un temperament diferit de cel
al ţinuturilor uscate şi uşoare.
Climatul uniform generează indolenţa.
Umoralismul – cauză a
comportamentului. Erau cunoscute patru
umori: sângele, limfa, bila galbena şi
bila neagră. Ele pot fi în echilibru
(proporţional), ceea ce corespunde stării
de sănătate, sau de dezechilibru, ceea ce
înseamnă boală, îndepărtare de la legile
naturale. De exemplu, amestecul
sângelui cu limfa produce frigurile,
excesul de bilă este cauza febrei. La
rândul lor, dezechilibrele sunt produse şi
restabilite de natură, fie ea internă,
proprie organismului, fie externă.
Nu există boli divine, sau cauzate de
zei. Simptomatologia clinică a devenit o
ştiinţă şi Hipocrate i-a dedicat un tratat,
în care promovează cunoscutul principiu
„nu există boli, ci bolnavi”.Această
formulă a avut o mai mare rezonanţă
prin trimitere la temperamente care, în
mod natural, sunt expresia
comportamentală a predominării uneia
dintre cele patru umori: o anumită
medicamentaţie poate fi eficientă pentru
un temperament şi nu pentru altul.
Concepţia temperamentelor cu bază
umorală a fost preluată de continuatorii
lui Hipocrate, chiar când centre ale
ştiinţei şi practicii medicale au devenit
Alexandria şi Roma.
Idei psihologice în opera lui Galen
După Hipocrate, cel mai celebru medic
al antichităţii este Galen (născut în 131
e.n. la Pergam, Asia Mică). De remarcat
este faptul că deşi a căpătat în familie o
elevată instruire filosofică, în admiraţie
pentru Platon şi Epicur, spre medicină s-
a orientat sub influenţa operei lui
Aristotel. Excelând în medicină,
chirurgie şi farmacie, a scris aproape 500
de tratate.
În definirea temperamentelor a rămas
tributar interpretării vechi-lor filosofi din
Milet, ce identificau în corpuri elemente
primare şi raporturi antagoniste. Şi
corpul omenesc, după Galen, este
compus din patru elemente: foc, apă,
pământ şi aer. Raporturile antagoniste se
instituie între calităţile acestora, dintre
care una fiind principală, respectiv
căldura, umezeala, uscăciunea şi răceala.
Sângele reprezintă umoarea cea mai
nobilă şi poate datorită faptului că are
toate cele patru elemente în proporţii
egale; în celelalte este o dominantă:
focul în bila galbenă, pământul în bila
neagră şi apa în limfă.
Temperamentul, latura personalităţii
cea mai pregnant manifestă în planul
comportamental extern, a fost explicat
prin referire la balanţa calităţilor şi
umorilor, inerentă organismului fiecărui
om. A stabilit patru temperamente
simple, patru mixte, unul perfect normal
şi mai multe atipice, cu predispoziţie la
anumite tulburări de sănătate. Cele mixte
au fost mai apreciate în timp, în veacul
al XX-lea căpătând şi o fundamentare
neurocerebrală: sangvinic (cu dominaţia
sângelui şi a calităţilor cald şi umed);
coleric (bila galbenă, cald şi uscat);
melancolic (bila neagră, rece şi uscat);
flegmatic (limfa, rece şi umed).
Preluând de la Aristotel distincţia
suflet-spirit, precum şi cele trei facultăţi
ale vieţii sufleteşti, cu experienţa sa de
chirurg şi farmacist, Galen abandonează
cordiocentrismul, argumentând că
senzaţiile, limbajul şi comanda volitivă
îşi au sediul în creier. Întrucât admitea
totuşi că inima este sediul pasiunilor şi al
mişcărilor involuntare, a definit un nivel
inferior al sufletului, legat de viscere, de
aceeaşi natură la om şi animale. Ca
gânditor al cauzalităţii, dar şi logician şi
filosof, Galen îşi pune probleme asupra
fiziologiei vârstelor şi a mecanismului
prin care, în timpul somnului, atât
sensibilitatea, cât şi conştiinţa dispar.
Circulaţia sângelui va fi descoperită abia
în 1628 (de către Harvey), iar celula
nervoasă şi procesele nervoase
superioare, la începutul secolului al XX-
lea.
Galen a stabilit patru temperamente
simple, patru mixte, unul perfect normal
şi mai multe atipice, cu predispoziţie la
anumite tulburări de sănătate. Cele mixte
au fost mai apreciate în timp, în veacul
al XX-lea căpătând şi o fundamentare
neurocerebrală: sangvinic (cu dominaţia
sângelui şi a calităţilor cald şi umed);
coleric (bila galbenă, cald şi uscat).