Drept Constitutional PDF

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV
FACULTATEA DE DREPT
Program de studiu: DREPT – FRECVENŢĂ REDUSĂ
DREPT CONSTITUŢIONAL
- note de curs –
Oana Şaramet
Braşov
Unitatea de învăţare nr.3 (NOTE – CURS 1)
NORMELE ŞI RAPORTURILE DE DREPT CONSTITUŢIONAL
3.1 OBIECTIVE
- să familiarizeze cursanţii cu noţiunile de normă de drept constituţional,
respectiv raport de drept constituţional
- să prezinte trăsăturile şi particularităţile normelor, respectiv raporturilor de
drept constituţional;
- să dezvolte capacitatea cursanţilor de a identifica norme şi raporturi de
drept constituţional
3.2 Raporturile de drept constituţional

Obiectului dreptului constituţional este format din norme juridice care
reglementează relaţiile sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii.
Această teorie este cuprinzătoare întrucât se referă şi elementele care se
perfecţionează în procesul menţinerii şi exercitării puterii.
O dificultate în stabilirea obiectului dreptului constituţional este ridicată de
întrebarea dacă toate normele din Constituţie sunt norme de drept constituţional
sau nu.
Unele păreri sunt că în Constituţie se regăsesc şi norme de drept civil,
administrativ, judiciar, etc.
Majoritatea autorilor consideră însă că toate normele cuprinse în legea
fundamentală sunt de drept constituţional.
Privind raporturile juridice în dinamica şi interacţiunea lor nu se poate să
nu constatăm că de fapt, în Constituţie există norme specifice şi norme cu dublă
natură juridică.
Pornind de la ideea că dreptul constituţional este ramura principală a
dreptului, putem fundamenta ştiinţific teza potrivit căreia Constituţia este izvorul
principal pentru alte ramuri de drept iar toate celelalte ramuri de drept îşi au
sursa în Constituţie.
Împărtăşind acest punct de vedere ajungem la concluzia că în obiectul
dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii de relaţii, reglementate prin
norme juridice şi anume:
- relaţii cu o dublă natură juridică (reglementate şi de alte ramuri de
drept)
- relaţii specifice dreptului constituţional care formează obiect de
reglementare numai pentru normele de drept constituţional – comun
acestora, fiindcă se nasc în procesul complex de instaurare,
menţinere şi exercitare a puterii.
Definiţie:
Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile sociale care se
nasc în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii de stat şi care privesc
bazele puterii şi bazele organizării puterii.
a. Bazele puterii – elemente exterioare statului care generează şi

determină puterea de stat în conţinutul său : factorii economici şi
sociali.
b. Bazele organizării puterii – sunt elemente care condiţionează
organizarea puterii: teritoriul şi populaţia.
Relaţiile sociale care se nasc în legătură cu bazele puterii şi bazele
organizării puterii privesc conţinutul şi organizarea puterii statale. Astfel putem
enumera: organizarea administrativ-teritorială, statutul juridic al cetăţeanului,
drepturi şi obligaţii care să asigure atingerea scopului.
Exercitarea puterii – activitatea de conducere la nivel superior

desfăşurată de organele reprezentative, deasupra tuturor activităţilor de
conducere desfăşurate de alte organe ale statului (art.2 din Constituţie).
SUBIECTELE RAPORTURILOR DE DREPT CONSTITUŢIONAL
Subiectele dreptului constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi

pe colective, unul dintre ele fiind totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un
organ reprezentativ (legiuitor).
a. POPORUL
- unii contestă calitatea poporului de a fi subiect de drept;
- unii admit că poporul este subiect de drept în relaţiile internaţionale;
- alţii admit că poporul poate fi subiect de al raporturilor juridice de drept
constituţional, deci şi în plan intern.
Această ultimă opinie o împărtăşim în ideea că suveranitatea naţională
aparţine poporului care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot. De
asemenea poporul îşi exprimă voinţa cu ocazia referendumului.
b. Poporul este de fapt deţinătorul puterii politice pe care o exercită prin

intermediul statului conform voinţei sale. STATUL
Apare ca subiect fie direct – în raporturile juridice privitoare la cetăţenie şi
în raporturile privind federaţiile de state – fie reprezentat prin organele sale.
c. ORGANELE STATULUI (autorităţile publice):

- organele legiuitoare sunt subiecte ale dreptului constituţional cu
condiţia ca raportul juridic la care participă să fie de drept constituţional;
- organele interne ale organelor legiuitoare – comisiile parlamentare,
birourile permanente, grupurile parlamentare, cu aceeaşi condiţie;
- celelalte autorităţi ale statului (executive şi judecătoreşti)- numai
dacă celălalt subiect al raportului juridic este statul sau organele legiuitoare şi
numai dacă raportul se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii.
d. PARTIDELE POLITICE, FORMAŢIUNLE POLITICE, ALTE

ORGANIZAŢII
- sunt subiecte ale raporturilor de dr. constituţional ca forme
organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare.
e. UNITĂŢILE ADMINISTRATIV-TERITORIALE
- sunt subiecte ale dreptului constituţional numai dacă sunt înţelese
ca grupuri de populaţie organizate pe teritoriu şi nu ca părţi din teritoriu.
f. CETĂŢENII
Pot apărea ca subiecte ale unora dintre raporturile de dr. constituţional în
trei ipostaze:
- pentru realizarea drepturilor fundamentale
- subiecte ale dreptului de reprezentare
- cu ocazia alegerilor
g. STRĂINII ŞI APARTIZII
Pot fi subiecte în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei,
a azilului politic, etc.
3.3 Normele de drept constituţional

Normele de drept constituţional sunt acele norme juridice care
reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale
ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Norma juridică este regula socială de conduită generală şi obligatorie,

instituită şi sancţionată de stat, menită să asigure consolidarea şi dezvoltarea
relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi voinţa guvernanţilor, determinată
de condiţiile materiale din societate şi a cărei respectare este impusă, la nevoie,
prin forţa coercitivă a statului.
Normele constituţionale au şi prevederi care formulează principii,
consfinţesc bazele puterii şi definesc instituţii.
Există teorii potrivit cărora normele de drept constituţional nu ar fi norme
de drept autentice întrucât nerespectarea lor nu atrage sancţiuni, nefiind
alcătuite în general după schema: ipoteză – dispoziţie – sancţiune.
Ceea ce distinge o normă juridică de o normă morală, politică sau de altă
natură este că, în ultimă instanţă respectarea ei este asigurată de forţa de
constrângere statală.
Chiar dacă în dreptul constituţional sancţiunea nu este la fel de evidentă
ca în alte ramuri ale dreptului ea totuşi există, având trăsături specifice:
- pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune
- sunt sancţiuni specifice: revocarea mandatului parlamentar,
declararea neconstituţionalităţii unui act normativ, etc.
- în cazul raporturilor cu dublă natură juridică unele dintre sancţiuni se
regăsesc în alte ramuri de drept.
Normele de drept constituţional pot fi clasificate în:
- norme cu aplicaţie mijlocită sunt acele norme care dau
reglementări de principiu, ex.: statul ocroteşte căsătoria şi familia (ale căror
reglementări concrete le regăsim în codul familiei);
- norme cu aplicare nemijlocită sunt cele care reglementează direct,

nemijlocit relaţiile sociale şi nu mai au nevoie de precizări prin legi organice, ex.:
egalitatea în drepturi a cetăţenilor.
3.4 TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Identificarea normelor de drept constituţional cu aplicaţie mijlocită din Constituţia
României.
2. Identificarea subiectelor de drept constituţional astfel precum sunt prevăzute de

Constituţia României
3.5 LUCRARE DE VERIFICARE

Identificaţi raporturi juridice cu dublă natură juridică din Constituţia României
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- dacă este posibil, tehnoredactat, Arial 12, 1,5 rânduri, max. 5 pagini,
- se foloseşte în primul rând cursul dar pentru un punctaj ridicat este
necesară parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,
- identificarea elementelor de conţinut solicitate,
- utilizarea bibliografiei precizate.
3.6 RASPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

1. a se vedea pag. de mai sus şi 2. a se vedea pag. de mai sus şi Constituţia
Constituţia României României
3.7 BIBLIOGRAFIE
Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I şi II – Ioan Muraru şi Simina Elena
Tănăsescu – Editura C.H. Beck – Bucureşti – 2008, 2009
Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii – M. Constantinescu, A.
Iorgovan, I. Muraru, S.E. Tănăsescu, Editura All Beck – Bucureşti - 2004
Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I şi II –Tudor Drăganu – Editura Lumina –
Bucureşti - 1998
Instituţii şi proceduri constituţionale – în dreptul comparat şi în dreptul român – Ion
Deleanu – Editura Servo-Sat – Arad - 2003
Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, vol.I – D.C. Dănişor –
Editura C. H. Beck – Bucureşti - 2007
IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI CONSTITUŢIONAL
4.1 OBIECTIVE
- să familiarizeze cursanţii cu noţiunea de izvoare formale ale dreptului
- să prezinte pe larg izvoarele formale ale dreptului constituţional;
- să dezvolte capacitatea cursanţilor de a identifica şi delimita izvoarele
formale ale dreptului constituţional în România
4.2 Răspunderea Preşedintelui României

Noţiunea de izvor de drept exprimă la modul general, forma de exprimare
a dreptului.
Este necesar a se face distincţie între izvoarele materiale si izvoarele
formale ale dreptului.
Izvoarele materiale, denumite si reale, sunt reprezentate de realitatea
exterioara, care determina acţiunea legiuitorului.
In consecinţă, prin izvor de drept, in sens material, înţelegem viata
sociala, economica si culturala in complexitatea ei, progresul social care
determina naşterea unor reguli de drept si instituţii.
În sens formal, izvorul dreptului îl reprezintă regula de conduita prescrisa
si exteriorizata, cuprinsa intr-o anumita haina juridica.
Din punct de vedere juridic, ne interesează in special izvoarele formale sau

formele de exprimare a normelor de drept.
Izvoarele de drept în general sunt forme de exprimare ale normelor

juridice care sunt determinate de modul de sancţionare de către stat.
Nu toate izvoarele juridice sunt izvoare şi pentru dreptul constituţional.
Pentru a identifica izvoarele juridice ale dreptului constituţional folosim

criterii de identificare şi anume:
- autoritatea publică emitentă – sunt izvoare ale dr. constituţional

numai actele juridice adoptate de autorităţile publice reprezentative;
- conţinutul actului normativ – pentru a fi izvoare ale dreptului

constituţional actele emise de autorităţile reprezentative trebuie să conţină
norme juridice care să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional sunt:
1. Principalul izvor al dreptului constituţional este Constituţia şi legile de

modificare a Constituţiei:
2. Legea ca act juridic al Parlamentului: - este izvor al dr. constituţional cu

condiţia să reglementeze relaţiile sociale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterii ex.: legea electorală, legea cetăţeniei, etc.
3. Regulamentele Parlamentului: sunt izvoare ale dr. constituţional
întrucât reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul instaurării, menţinerii
şi exercitării puterii.
4. Tratatele internaţionale.
Pentru a deveni izvor de drept constituţional trebuie să fie:
- de aplicaţie directă, nemijlocită
- să fie ratificate
- să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice ale dreptului
constituţional
- să fie licite
Reguli în privinţa tratatelor internaţionale (la care România este parte):
- obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bună credinţă

- tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern
- interpretarea dispoziţiilor constituţionale se face în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu celelalte pacte şi
tratate precum şi cu prevederile tratatului de aderarea a României la
Uniunea Europeană
- în cazul unor neconcordanţe cu dreptul intern prioritatea se acordă
reglementărilor internaţionale
Prin prisma criteriilor de identificare enumerate mai sus, se mai pot

analiza care dintre izvoarele de drept în general şi în ce măsură, pot fi izvoare
ale dreptului constituţional, astfel:
a. Obiceiul (cutuma)- este unul dintre principalele izvoare ale

dreptului în general.
În evoluţia constituţională a României obiceiul a fost recunoscut ca izvor

de drept sub regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938, iar în cele din 1948,
1952 şi 1965 era acceptat numai în mod excepţional şi numai pentru anumite
ramuri de drept atunci când legea o prevedea în mod expres.
Actuala constituţie repune obiceiul în rândul izvoarelor de drept
valorificând rolul şi importanţa sa în reglementarea relaţiilor sociale.
Art.44 din Constituţie al.7 “ dreptul de proprietate…respectarea celorlalte
sarcini care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului”.
În domeniul dreptului public din punct de vedere teoretic, obiceiul este
mai greu de admis ca izvor de drept. Este de preferat ca dacă în procesul
perfecţionării statale sunt scoase în evidenţă din practică unele carenţe ale
dreptului, reglementarea acestora să se facă prin haina normelor juridice.
b. Actele cu putere de lege dacă reglementează relaţii constituţionale:
- ordonanţele guvernului, după modificarea Constituţiei, nu mai pot fi

izvoare ale dreptului constituţional:
Conform art.115 al.6 din Constituţie stipulează: “Ordonanţele de urgenţă
nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor
bunuri în proprietate publică”.
- deciziile interpretative ale Curţii Constituţionale sunt izvoare ale
dreptului constituţional;
- acte juridice inferioare legilor dacă intervin în domeniul constituţional;
- convenţiile colective pot fi izvoare ale dreptului constituţional conform
art. 41 al.5 din Constituţie.
c. Hotărârile Guvernului
Guvernul este organul central al administraţiei de stat care are menirea

de a organiza executare legilor deci nu se poate accepta ca actele normative
emise de acesta să fie izvoare ale dreptului constituţional întrucât ar însemna
să-şi depăşească atribuţiile prevăzute expres prin Constituţie.
4.3. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Enumeraţi izvoarele formale ale dreptului constituţional.
2. Care sunt condiţiile în care un tratat internaţional poate fi considerat izvor de drept
constituţional?
4.4. LUCRARE DE VERIFICARE

Identificaţi normele constituţionale din Constituţia României care fac referire la
izvoarele formale ale dreptului constituţional
4.5. RASPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

1. a se vedea cursul de mai sus şi 2. a se vedea cursul de mai sus şi
Constituţia României Constituţia României
4.6. BIBLIOGRAFIE
Bucureşti - 1998
NOŢIUNEA DE CONSTITUTIE
5.1 OBIECTIVE
- să familiarizeze cursanţii cu noţiunea de Constituţie, cu modul de
adoptare, modificare şi abrogare a acesteia
- să prezinte pe larg procedura adoptare a Constituţiei;
- să dezvolte capacitatea cursanţilor de identifica normele constituţionale
care privesc procedura de adoptare, modificare, abrogare a Constituţiei noastre
5.2 Evoluţia instituţiei. Rolul şi structura

Constituţia este legea fundamentală a oricărui stat, stă la baza acestuia,
impunându-se începând cu secolul XVIII –lea şi fiind concepută, într-o viziune
mai largă ce excede juridicului, ca o realitate politică şi statală care se identifică
cu însăşi societatea, creată în urma revoluţiilor victorioase.
Hegel – filozoful german – “fiecare popor îşi are constituţia care i se
potriveşte şi care i se cuvine”.
Prima Constituţie apărută în lume este Constituţia Angliei (Magna Charta
Libertatum 1215).
Prima constituţie scrisă din lume este Constituţia americană din anul
1787.
Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din anul 1789
(urmare Revoluţiei Franceze), prima constituţie scrisă din Europa, stabilea că
“Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia
puterilor stabilită, nu are constituţie”.
Constituţia este o categorie istorică apărută pe o anumită treaptă a
dezvoltării societăţii, mult mai târziu decât legile, reprezentând evoluţia
sistemului legislativ şi exprimând o ideologie politică şi juridică.
Etimologic:
Termenul provine din limba latină “constitutio” care înseamnă – “aşezare
cu temei”, “starea unui lucru”.
Iniţial constituţia a fost concepută ca un ansamblu de norme juridice care

au ca scop limitarea puterii guvernanţilor şi garantarea drepturilor fundamentale
ale omului şi cetăţeanului, ulterior concepţia fiind completată în sensul că
normele constituţionale trebuie să fie cuprinse într-o lege sistematică şi să se
bucure de o eficienţă juridică superioară tuturor celorlalte legi.
Categorii de constituţii:
a. Constituţii cutumiare (Anglia, Israel, Noua Zeelandă) – sunt

rezultatul experienţei, tradiţiilor, precedentelor, principiile fundamentale fiind
cristalizate în decursul timpului în activitatea statală. (Constituţia engleză
cuprinde o parte scrisă şi o parte nescrisă – dreptul cutumiar).
b. Constituţiile scrise – oferă precizie, certitudine, claritate, s-au

impus începând din secolul XVIII, întemeindu-se pe trei teorii de referinţă:
- Teoria contractelor scrise (pacte)

- Teoria domniei legilor (necesitatea de a fi respectate)
- Teoria contractului social – exprimată de J.J. Rousseau : statul
este rezultatul realizării unei înţelegeri între membrii societăţii.
În literatura juridică modernă noţiunii de constituţie i s-au dat mai multe

definiţii, elementele comune ale acestora fiind elementul “stat” sau “putere de
stat” precum şi elemente de formă cum ar fi faptul că este un text scris, adoptat
în forme solemne.
În stabilirea conceptului de constituţie s-au conturat în timp o serie de

elemente definitorii, de conţinut şi formă care trebuie să apară implicit şi explicit
într-o definiţie:
- caracterul de lege – conţinând deci norme juridice

- lege fundamentală
- forţă juridică supremă
- este baza juridică a legislaţiei
- conţinut complex – cuprinde principiile fundamentale pentru toate domeniile
vieţii(organele politice ale statului, separarea puterilor statului, garantarea
drepturilor fundamentale)
- este temelia organizării statale
- prezintă caracter de stabilitate
- prevederile acesteia privesc cu precădere puterea de stat
- reglementează relaţiile sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea
şi exercitarea statală a puterii
- se adoptă în formă scrisă, solemnă, sistematică.
Definiţia: Constituţia este legea fundamentală a unui stat, constituită din

norme juridice, investite cu forţa juridică supremă, care reglementează acele
relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea
şi exercitarea puterii politice a poporului.
5.3 Conţinutul normativ al Constituţiei
Din moment ce constituţia este o lege dar se deosebeşte totuşi de alte

legi se pune problema să identificăm ce anume norme juridice trebuie să
conţină.
Identificarea conţinutului normativ prezintă un real interes pentru
activitatea de redactare a constituţiei şi legilor şi trebuie să exprime în concret
importanţa ca act politic şi juridic a constituţiei precum şi poziţia în sistemul
normativ.
Stabilirea conţinutului normativ al Constituţiei se face în funcţie de
conţinutul şi valoarea relaţiilor sociale reglementate, prin considerarea practicii şi
tradiţiilor statelor în domeniu, prin sintetizarea în toate domeniile a celor mai
înalte cerinţe politice, statale, juridice şi social-economice.
În determinarea conţinutului normativ se are în vedere definirea
Constituţiei în sens material şi în sens formal.
În sens material sunt înţelese dispoziţiile cu caracter constituţional, indiferent
în ce act normativ sunt cuprinse.
În sens formal sunt înţelese dispoziţiile cuprinse în corpul Constituţiei.
Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice elementul de bază atât al
Constituţiei cât şi al legilor îl constituie articolul.
Exemple: Constituţia S.U.A. conţine 7 articole şi 26 amendamente

Constituţia Chinei conţine 138 articole
Constituţia Portugaliei conţine 298 articole
Constituţia României conţine 152 articole
SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI
Supremaţia constituţiei este o calitate care o situează în vârful instituţiilor

politico-juridice într-un stat, o noţiune complexă în conţinutul căreia se cuprind
elemente politice şi juridice care exprimă poziţia primordială a acesteia în
întregul sistem social-politic al unei ţări.
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei înseamnă
identificarea cauzelor care determină conţinutul şi forma sa precum şi poziţia
supraordonată din sistemul de conducere socială.
CONSECINŢELE SUPREMAŢIEI CONSTITUŢIEI
a.) Consecinţele privind adoptarea Constituţiei
Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei din totdeauna s-a pus problema

unor proceduri speciale de adoptare care să pună în valoare supremaţia ei şi
deosebirile faţă de restul dreptului.
Consecinţele supremaţiei se evidenţiază în procesul complex al adoptării
care cuprinde iniţiativa adoptării organul competent şi modalităţile de adoptare.
b.) Consecinţele privind modificarea, suspendarea şi abrogarea
Constituţiei
Procedurile de modificare trebuie să pună în evidenţă caracterul de mai mare
stabilitate al constituţiei în raport cu celelalte legi şi să reflecte poziţia
supremă a acesteia în sistemul de drept.
În acelaşi timp însă constituţia trebuie să ţină pasul cu dinamica economică şi
socială pentru a nu deveni o frână în calea dezvoltării iar abrogarea şi
suspendarea trebuie să pună de asemenea în valoarea supremaţia
constituţiei.
c.) Consecinţele privind deosebirile dintre Constituţie şi legi
Prin conţinutul şi poziţia în sistem, Constituţia comandă întregul drept, toate
celelalte ramuri găsindu-şi punctul de plecare la nivelul principiilor celor mai
înalte, numai în prevederile constituţionale.
Orice abatere de la această concordanţă este considerată o încălcare a
constituţiei şi este sancţionată cu nulitatea dispoziţiilor legale prin intermediul
controlului de constituţionalitate.
O altă consecinţă este aceea că, în situaţia în care o dispoziţie constituţională
este modificată, în mod obligatoriu trebuie modificate şi normele din ramurile
de drept corespondente.
Dacă însă modificările sunt obligatorii ele nu sunt însă şi automate ci pentru
ca ele să opereze trebuie să se emită alte acte normative.
GARANŢIILE JURIDICE ALE SUPREMAŢIEI CONSTITUŢIEI
a.) Controlul general al aplicării Constituţiei
Acest control este rezultatul faptului că întreaga activitate statală este

organizată prin Constituţie care statorniceşte categoriile organelor statului şi
competenţa acestora precum şi împrejurarea că activitatea lor trebuie să se
înscrie în spiritul şi litera legii fundamentale.
Pentru ca aceste cerinţe să nu rămână simple deziderate, orice
constituţie organizează un sistem complex şi eficient de control al aplicării sale
care este prima garanţie juridică a supremaţiei legii fundamentale şi se
realizează prin forme şi căi specifice.
b.) Controlul constituţionalităţii legilor
Fiind o garanţie a supremaţiei Constituţiei, controlul constituţionalităţii

legilor este o activitate organizată de verificare a conformităţii legilor cu
Constituţia.
Privită ca o instituţie de drept constituţional controlul constituţionalităţii
legilor reglementează organele competente a efectua verificarea, competenţa
lor, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei
proceduri.
c.) Îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia
Fiind de asemenea o garanţie a supremaţiei constituţiei această îndatorire

asigură ca prevederile să fie aplicate şi respectate de către cetăţeni.
CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR
Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a

conformităţii legii cu Constituţia şi este un exemplu grăitor privitor la existenţa
unor sancţiuni specifice pentru nerespectarea normelor constituţionale.
Ca instituţie de drept constituţional controlul constituţionalităţii legilor cuprinde
regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare,
procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea procedurii.
a.) Actele supuse controlului
De principiu controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act

juridic al parlamentului sau actele normative cu o forţă egală cu a legii care pot
modifica, suspenda sau abroga o lege şi ele sunt: decrete-legi, decrete cu
putere de lege, ordonanţe, etc.
Unele constituţii pot prevedea ca acest control să se aplice şi unor acte
normative cu forţă juridică inferioară legilor (de ex art.53 din Constituţia
României din 1965 – Hotărârile Consiliului de Miniştri).
Proiectele de legi sunt supuse conform unor constituţii acestui control dar,
în fapt nu este un veritabil control întrucât procedura de elaborare a legilor
cuprinde implicit obligaţia de a verifica constituţionalitatea acestora.
Actele administrative nu sunt obiect al controlul constituţionalităţii legilor,
cum nu fac parte din această categorie nici actele puterii judecătoreşti care sunt
date în aplicarea legilor şi nu au caracter normativ.
b.) Cauzele care determină încălcarea Constituţiei
La prima vedere apariţia unor neconcordanţe între legi şi constituţie pare

imposibilă iar înlăturarea unor dispoziţii constituţionale prin legi este contrară
principiilor de bază ale dreptului constituţional.
În practică au apărut însă numeroase situaţii de acest gen iar existenţa
instituţiei controlul constituţionalităţii legilor este dovada incontestabilă în acest
sens.
Cauzele apariţiei unor neconcordanţe între legea fundamentală şi legile
ordinare îşi găsesc fundamentarea în contradicţiile sociale, în raporturile dintre
forţele sociale şi dinamica evoluţiei acestora iar dintre cauze putem enumera
spre exemplificare:
- atunci când forţele politice aflate la un moment dat la putere au
interese contrare celor aflate la putere la momentul adoptării
constituţiei;
- datorită rigidităţii unor constituţii;
- în situaţia statelor federative prin încercarea permanentă de
armonizare a intereselor generale ale federaţiei cu cele ale statelor
componente.
c.) Organele de stat competente în controlul constituţionalităţii

legilor şi clasificarea controlului pe acest criteriu
În literatura de specialitate există mai multe opinii ale formelor de control:
- o opinie: opinia publică, controlul politic şi controlul jurisdicţional;

- o altă opinie: controlul parlamentar, controlul politic şi controlul
jurisdicţional;
- o altă opinie: controlul politic şi controlul judecătoresc.
Noi vom reţine următoarea clasificare :
1. În funcţie de autoritatea competentă: controlul realizat printr-un

organ politic şi controlul realizat printr-un organ jurisdicţional.:
a. Controlul realizat printr-un organ politic se exercită atât de organele

legiuitoare cât şi de alte organe de stat cărora li s-a încredinţat această
sarcină sau au fost special înfiinţate în acest scop.
În literatura de specialitate în ceea ce priveşte dreptul Parlamentului de a
verifica constituţionalitatea legilor unii l-au considerat un control autentic, alte
opinii s-au exprimat în sensul că acesta este un autocontrol întrucât tot
parlamentul votează şi Constituţia, alţii apreciind că acest tip de control nu
prezintă nici o garanţie.
În practică, în lume se realizează din ce în ce mai rar controlul
constituţionalităţii legilor printr-un organ politic şi cu atât mai puţin prin
intermediul parlamentului.
b. Controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional se face prin alte organe
decât cele judecătoreşti dar care folosesc o procedură asemănătoare celei
judecătoreşti sau de către organele judecătoreşti propriu-zise.
În practică dreptul judecătorilor de a decide asupra constituţionalităţii
legilor a fost fie contestat fie admis.
Dreptul judecătorilor de a exercita controlul constituţionalităţii legilor s-a
justificat prin menirea acestora de a interpreta şi aplica legile precum şi de a
aplica sancţiuni în cazurile de încălcări ale normelor juridice.
Acest drept s-a mai justificat şi prin teoria separaţiei puterilor în stat
considerându-se că cele trei puteri: legislativă, judecătorească şi executivă se
echilibrează şi se controlează reciproc. Puterea judecătorească, fiind un bun
regulator al separaţiei puterilor, poate să controleze puterea legislativă şi
executivă iar puterea executivă poate controla celelalte puteri.
În cazul controlului jurisdicţional al constituţionalităţii legilor se folosesc de
regulă două procedee:
- controlul pe calea acţiunii – considerat un procedeu ofensiv – care
permite atacarea unei legi în faţa unui tribuna căruia i se cere să examineze
validitatea unei legi şi să pronunţe anularea,
- controlul pe cale de excepţie – considerat un procedeu defensiv –
pentru ataca o lege trebuie să aştepţi ca acea lege să ţi se aplice.
2. În funcţie de modul cum este înscris în Constituţie: controlul explicit

şi controlul implicit.
a. Controlul explicit – Constituţia îl prevede în mod expres putând

indica şi organul competent şi procedura de urmat.
b. Controlul implicit – Constituţia nu îl prevede în mod expres dar el

există implicit ca urmare a principiului legalităţii.
3. În funcţie de timpul în care se efectuează: controlul anterior

adoptării legilor şi controlul posterior adoptării legilor.
a. Controlul anterior adoptării legilor denumit şi control prealabil,

preventiv sau apriori se exercită în faza de proiect legislativ şi nu este un
veritabil control întrucât până nu a fost adoptat proiectul poate suferi modificări.
Acest control poate fi mai mult o garanţie de legalitate decât de
constituţionalitate.
b. Controlul posterior adoptării legilor denumit şi sancţionator, a

posteriori se exercită asupra legilor deja adoptate fiind veritabilul control al
constituţionalităţii legilor.
d.) Constituţionalizarea dreptului
Principalul efect al supremaţiei Constituţiei şi al existenţei constituţionalităţii

legilor realizat posterior adoptării acestora de către o autoritate jurisdicţională
îl constituie constituţionalizarea dreptului.
Acesta este un fenomen juridic complex ce afectează un sistem juridic în
ansamblul său prin interacţiunea care se stabileşte între normele juridice ale
constituţiei şi celelalte norme juridice manifestându-se prin două fenomene:
- unul ascendent – de sporirea numărului normelor constituţionale
de ex. Constituţia României a ridicat la rang constituţional principiul
neretroactivităţii legilor, prezumţia de nevinovăţie, etc.
- altul descendent – de aprofundare a normelor constituţionale – în
sensul impregnării ramurilor de drept cu norme constituţionale direct aplicabile.
CONSTITUŢIILE ROMÂNIEI – scurtă prezentare
În România Constituţia a apărut mai târziu decât în ţările vest-europene
fiind elaborată sub influenţa constituţiilor statelor vest-europene.
1. STATUTUL DEZVOLTĂTOR AL CONVENŢIEI DE LA PARIS –

adoptat prin plebiscit sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi împreună cu legea
electorală este considerat prima Constituţie a României.
2. CONSTITUŢIA DIN 29 IUNIE 1866

- conţine 133 articole şi 8 titluri
- reglementează drepturile fundamentale ale cetăţenilor
- proprietatea este declarată sacră şi neviolabilă
- puterea legiuitoare se exercită colectiv de către Rege şi reprezentanţa
naţională, formată din două camere: Senatul şi Adunarea Deputaţilor
- puterea executivă aparţinea domnitorului
- stabilea regula monarhiei străine
3. CONSTITUŢIA DIN 21 MARTIE 1923

- proiectul Partidului Liberal
- structurată în 8 titluri
- controlul constituţionalităţii legilor era rezervat Curţii de Casaţie în
Secţiuni Unite
- se interzicea suspendarea Constituţiei
4. CONSTITUŢIA DIN 28 FEBRUARIE 1938

- a fost o constituţie statut
- a fost în totalitate suspendată în anul 1940
5. CONSTITUŢIA DIN 13 APRILIE 1948

- stabileşte că întreaga putere emană de la popor
- enumeră bunurile care pot forma numai proprietatea statului
- prin art. 6 şi art.11 creează cadrul juridic al viitoarelor naţionalizări
6. CONSTITUŢIA DIN 21 AUGUST 1965

- conţine 9 titluri şi 121 articole
- menţine principiul partidului unic ca partid de guvernământ (introdus
prin Constituţia din 24 septembrie 1952)
7.CONSTITUŢIA DIN 8 DECEMBRIE 1991

- conţine 152 de articole şi 7 titluri
- supusă referendumului la 8 decembrie 1991
- caracterizează statul român ca stat de drept, democratic şi social
Titlurile Constituţiei:
1. Principii generale
2. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
3. Autorităţile Publice
4. Economia şi finanţele
5. Curtea Constituţională
6. Revizuirea Constituţiei
7. Dispoziţii finale şi tranzitorii

1. Care sunt Constituţiile române?
2. Care sunt garanţiile, dar consecinţele supremaţiei Constituţiei?

Controlul de constituţionalitate în România – scurtă analiză a normelor
constituţionale în vigoare

1. a se vedea pag. de mai sus şi în 2. a se vedea pag. de mai sus şi în
Constituţie Constituţie
5.7 BIBLIOGRAFIE
Bucureşti - 1998
ADOPTAREA, MODIFICAREA, SUSPENDAREA ŞI ABROGAREA CONSTITUŢIEI
6.1 OBIECTIVE
- să familiarizeze cursanţii cu noţiuni, precum de adoptare, modificare sau
abrogare a uni act normativ, precum şi a Constituţiei
- să prezinte, sintetic, modul de adoptare, respectiv de abrogare a
Constituţiei ;
- să dezvolte capacitatea cursanţilor de a stabili corect situaţiile în care poate
fi suspendată sau modificată Constituţia
6.2 Adoptarea şi modificarea Constituţiei

ADOPTAREA CONSTITUŢIEI
În considerarea conţinutului şi scopurilor constituţiei din totdeauna s-a

pus problema unor forme speciale de adoptare care să pună în valoare,
supremaţia acesteia şi deosebirile faţă de legile ordinare.
Adoptarea constituţiei reprezintă un proces complex în care identificăm 3
elemente esenţiale: iniţiativa adoptării, autoritatea competentă, moduri de
adoptare.
a. Iniţiativa adoptării constituţiei – aparţine acelui organism statal,
politic sau social care, ocupând în sistemul politic al societăţii locul cel mai înalt,
este cel mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii. De asemenea un rol
aparte îl poate avea iniţiativa populară.
Actuala Constituţie a României nu prevede expres cine are iniţiativa
adoptării existând două soluţii: iniţiativa aparţine puterii constituante, iniţiativa
aparţine celor care au posibilitatea revizuirii.
La întrebarea cine are dreptul de a adopta o constituţie s-a răspuns
adesea prin teoria puterii constituante care este organul care beneficiază de o
autoritate politică specială.
Aceasta se prezintă sub două forme:
- puterea constituantă originară – care intervine când nu există sau nu
mai există Constituţiei în vigoare;
- puterea constituantă instituită – este prevăzută de Constituţia în
vigoare şi este în măsură de a modifica sau adopta o Constituţie.
b. Moduri de adoptare
Adoptarea constituţiilor a cunoscut şi cunoaşte moduri diferite de la ţară

la ţară, determinate de stadiul de dezvoltare, de ideologia dominantă şi de
raporturile sociale existente la un moment dat.
Adoptarea Constituţiilor a cunoscut în general următoarele moduri:
1. Constituţia acordată – adoptată de monarh ca stăpân absolut –
considerată cea mai rudimentară.
2. Statutul (Constituţia Plebiscitară)– variantă mai dezvoltată a
Constituţiei acordate. Aceasta este iniţiată de şeful statului dar este
ratificată prin plebicist – corpul electoral poate spune “da” sau “nu”
dar nu poate propune amendamente. (Constituţia regală a României
din 1938).
3. Pactul – considerat a fi un contract între rege şi popor (Constituţia
României de la 1866). S-a folosit atunci când s-au putut impune
şefului statului anumite condiţii, putând fi urmarea unor mişcări
revendicative sau folosit ca un mod de acces al unui principe străin
la tronul unui stat.
4. Constituţia convenţie – opera unei adunări denumite convenţie
special aleasă pentru a adopta Constituţia, considerată deasupra
Parlamentului. A fost considerată un mijloc potrivit pentru
manifestarea suveranităţii naţionale.
5. Constituţia parlamentară – (adoptarea Constituţiilor după al II-lea
război mondial) s-a realizat de regulă de către Parlament în
următoarea procedură:
c. iniţiativa
d. elaborarea proiectului
e. discutarea publică a proiectului
f. adoptarea proiectului de către Parlament cu majoritate calificată (cel
puţin 2/3 din numărul total al membrilor acestuia)
g. Extinderea referendumului ca participare directă a cetăţenilor la
guvernare a făcut ca acest mod de adoptare să fie considerat cel
mai democratic.
MODIFICAREA CONSTITUŢIEI
Faţă de importanţa politică şi juridică a Constituţiei precum şi a locului

pe care îl ocupă în sistemul juridic, este de majoră importanţă problema de a şti
cine are iniţiativa revizuirii sale, cine are dreptul de a o revizui şi care este
procedura de urmat.
În acest sens sunt de reţinut trei principii:
h. dreptul de revizuire trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a
adoptat-o,
i. autoritatea competentă diferă după felul constituţiei,
j. procedura de modificare este în principiu asemănătoare celei de
adoptare în baza principiului juridic fundamental al simetriei actelor
juridice.
Ca o clasificare a modurilor de modificare ale constituţiei se pot identifica
două categorii: constituţii suple sau flexibile – care se pot modifica după
procedura de modificare a legilor organice şi constituţii rigide care se modifică
după alte reguli decât cele obişnuite.
În ceea ce priveşte constituţiile rigide, s-au folosit mai multe metode:
a. imposibilitatea revizuirii Constituţiei după ce a fost adoptată.
Valoarea unor astfel de prevederi este nulă, puterea constituantă de azi nu are
puterea de a limita atributele puterii constituante de mâine.
Art. 152 din Constituţia României enumera domeniile care nu pot forma
obiectul revizuirii.
b. stabilirea unei perioade de timp în care Constituţia nu poate fi
modificată, ex. Constituţia americană din 1787 prevedea o perioadă de 21 ani.
c. stabilirea unei proceduri greoaie de modificare, ex. Constituţia
Română de la 1866 şi 1923.
d. Alte reguli cu privire la revizuirea constituţiei, ex. Constituţiile
franceze din 1946 şi 1958 – nici o procedură de revizuire nu poate fi folosită în
caz de ocupaţie de către forţe străine.
Competenţa iniţiativei revizuirii constituţiei o regăsim înscrisă în unele legi
fundamentale, în sensul de cine poate propune.
6.3. Suspendarea şi abrogarea Constituţiei

SUSPENDAREA CONSTITUŢIEI
Suspendarea constituţiei reprezintă scoaterea din vigoare, în total sau în

parte, pe o perioadă de timp determinată a dispoziţiilor constituţionale.
Unele constituţii interzic posibilitate suspendării în timp ce altele nu
prevăd nici o reglementare în acest sens.
În practică legile fundamentale au fost suspendate în perioadele de criză
politică, prin lovituri de stat, prin proclamarea stării de asediu sau de urgenţă.
Suspendarea totală a constituţiei este de principiu o înlăturare a idei de
constituţionale şi de legalitate.
ABROGAREA CONSTITUŢIEI
Abrogarea constituţiei se produce de regulă atunci când se adoptă o

nouă constituţie.
În Constituţia României în art. 153 se arată că este şi rămâne în
întregime abrogată Constituţia din 21 august 1965.

1. Care sunt condiţiile procedurale în care poate fi revizuită Constituţia noastră?
2. Enumeraţi modurile de adoptare ale Constituţiei.

Identificaţi şi analizaţi, pe scurt, prevederile din Constituţia României, în vigoare, cu
privire la adoptarea, modificarea, suspendare şi abrogarea constituţiei.

1. a se vedea pag. de mai sus şi 2. a se vedea pag. de mai sus şi Constituţia
6.7 BIBLIOGRAFIE
Bucureşti - 1998

CETĂŢENIA ROMÂNĂ
7.1 OBIECTIVE
- să familiarizeze cursanţii cu principiile privind acordarea cetăţeniei române
- să prezinte pe larg procedura de acordare a cetăţeniei române la cerere;
- să dezvolte capacitatea cursanţilor de a identifica modurile de dobândire şi
de pierdere a cetăţeniei române
7.2 Noţiuni generale. Principiile organizării

Noţiunea de cetăţenie interesează atât dreptul constituţional cât şi dreptul
internaţional, dreptul familiei şi alte ramuri de drept.
Noţiunea de cetăţenie este folosită atât în sens juridic, cât şi în sens
politic atunci când este privită ca apartenenţa unui individ la o colectivitate
umană organizată într-un stat.
În dreptul constituţional noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a
desemna o instituţie juridică – adică o grupare de norme juridice – dar şi o
condiţie juridică ce se creează celor persoane care au calitatea de cetăţean.
În literatura juridică cetăţenia a fost definită ca:
- legătură dintre stat şi individ,
- legătură politică şi juridică,
- apartenenţă juridică,
- calitate a persoanei.
Cetăţenia este legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană
fizică şi un anumit stat.
Din punct de vedere al naturii juridice cetăţenia este un element al
capacităţii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional.
Normele care reglementează cetăţenia sunt norme ale dreptului
constituţional formând o instituţie a acestei ramuri de drept.
DEFINIŢIA: cetăţenia română este acea calitate a persoanei fizice ce

exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre
persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind
persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor
prevăzute de Constituţia şi legile României.
Normele privitoare la cetăţenia română se regăsesc în Constituţie, în

legea cetăţeniei române precum şi în Legea nr. 396/2002 privind ratificarea
Convenţiei europene asupra cetăţeniei adoptată la Strasbourg la 06.11.1997.
Analiza normelor juridice care formează instituţia cetăţeniei permite

formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române:
1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de

Constituţie şi de legi.
Dintre drepturile de care nu se bucură străinii şi apatrizii enumerăm:
dreptul de a alege şi a fi ales în organele reprezentative; dreptul de a fi
proprietar de terenuri în România; dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din
România; dreptul de a fi protejat diplomatic când se află pe teritoriul altui stat,
etc.
2. Numai cetăţenii români sunt ţinuţi să îndeplinească toate obligaţiile
stabilite prin Constituţie şi legile române.
Dintre obligaţiile pe care nu le au străinii şi apatrizii enumerăm: obligaţie
de fidelitate faţă de România; îndatorirea de apărare a patriei, etc.
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire
de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă
politică, avere sau origine socială, indiferent de modul cum au dobândit
cetăţenia.
4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat – constituie un
atribut exclusiv al statului.
5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor.
6. Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect
asupra cetăţeniei române al celuilalt soţ.
DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA
CETĂŢENIEI ROMÂNE
A. DOBÂNDIREA CETĂŢENIEI ROMÂNE
Dobândirea cetateniei în general cunoaste doua sisteme si anume:

- sistemul care are la baza principiul jus sangvinis conform caruia copilul devine
cetateanul unui stat daca ambii sau unul dintre parinti au cetatenia statului
respectiv.
- Sistemul care are la baza principiul jus loci conform caruia copilul devine
cetateanul unui stat daca se naste pe teritoriul acelui stat.
România a adoptat sistemul jus sangvinis.
Legislatia româna prevede patru moduri de dobândire a cetateniei române:
a. Prin nastere – este cetatean român copilul care are un parinte cetatean
român.
b. Prin repatriere – persoane care au avut cetatenia româna, au pierdut-o si
doresc sa si-o recapete.
c. Prin adoptie.
d. La cerere.
Acest ultim mod de dobândire a cetateniei impune îndeplinirea unor conditii:
- s-a nascut si domiciliaza, la data cererii, pe teritoriul României sau, desi nu sa
nascut pe acest teritoriu, domiciliaza în conditiile legii pe teritoriul statului român
de cel putin 8 ani sau, în cazul în care este casatorit si convietuieste cu un
cetatean român, de cel putin 5 ani de la data casatoriei. Este necesar ca în
fiecare dintre acesti ani sa domicilieze pe teritoriul statului român cel putin 6 luni;
- dovedeste prin comportament, actiuni si atitudini loialitate fata de statul român,
nu întreprinde sau sprijina actiuni împotriva ordinii de drept sau a securitatii
nationale si declara ca nici în trecut nu a întreprins asemenea actiuni;
- a împlinit 18 ani;
- are asigurate în România mijloacele legale pentru o existenta decenta;
- nu a fost condamnat în tara sau strainatate pentru infractiuni care îl fac
nedemn sa fie cetatean român;
- cunoaste limba româna si poseda cunostinte elementare de cultura si civilizatie
româneasca;
- cunoaste prevederile Constitutiei si imnul national.
Copilul care nu a împlini vârsta de 18 ani nascut din parinti straini sau apatrizi
dobândeste cetatenia româna odata cu parintii sai. Daca însa numai unul dintre
parinti dobândeste cetatenia româna cetatenia copilului minor se va hotarî
consensual de catre parinti iar în caz de dezacord de instanta de judecata.
Consimtamântul copilului care a împlinit 14 ani este necesar.
Cetatenia româna se poate acorda si persoanelor care au pierdut aceasta
cetatenie, precum si descendentilor acestora pâna la gradul II inclusiv si care
cer redobândirea ei, cu pastrarea cetateniei straine si stabilirea domiciliului în
tara sau cu mentinerea acestuia în strainatate, daca îndeplinesc în mod
corespunzator conditiile mai sus prevazute, mai putin cele legate de domicilierea
pe teritoriul statului român, de cunoasterii limbii române si a unor elemente de
civilizatie româneasca, respectiv a prevederilor Constitutiei si a imnului national.
Aceste prevederi se aplica si apatrizilor fosti cetateni români si descendentilor
acestora pâna la gradul II inclusiv. Redobândirea cetateniei de catre unul dintre
soti nu are nicio consecinta asupra cetateniei celuilalt sot. Sotul cetatean strain
sau fara cetatenie al persoanei care redobândeste cetatenia româna poate cere
acordarea cetateniei române în conditiile mai sus mentionate.
Persoanele care au dobândit cetatenia româna prin nastere sau prin adoptie si
care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau aceasta cetatenie Ie-a fost
ridicata fara voia lor, precum si descendentii acestora pâna la gradul III, la
cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetatenia româna, cu posibilitatea
pastrarii cetateniei straine si stabilirea domiciliului în tara sau cu mentinerea
acestuia în strainatate, daca îndeplinesc conditiile privitoare la:
- dovedirea prin comportament, actiuni si atitudini a loialitatii fata de statul
român,
- a faptului ca nu întreprinde sau sprijina actiuni împotriva ordinii de drept sau a
securitatii nationale si declara ca nici în trecut nu a întreprins asemenea actiuni,
- a împlinirii a 18 ani si a celei privind necondamnarea în tara sau strainatate
pentru infractiuni care îl fac nedemn sa fie cetatean român.
În cazul dobândirii cetateniei române la cerere sau prin repatriere, legea
prevede obligativitatea depunerii unui juramânt de credinta fata de România. În
aceste situatii cetatenia româna se dobândeste la data depunerii juramântului.
O situatie aparte este aceea a copilului gasit pe teritoriul României ai carui
parinti sunt necunoscuti si care este cetatean român pâna la proba contrarie.
Procedura de acordare la cerere a cetateniei române

Aprobarea cererilor de acordare ori de redobândire a cetateniei române se face
prin ordin al presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, pe baza
propunerilor Comisiei pentru cetatenie, organism fara personalitate juridica din
cadrul autoritatii mentionate.
Aceasta cerere de acordare sau, dupa caz, de redobândire a cetateniei române
se formuleaza în limba româna, se adreseaza Comisiei pentru cetatenie si se
depune personal sau, în cazuri temeinic justificate, prin mandatar cu procura
speciala si autentica la sediul Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, fiind însotita
de acte care dovedesc îndeplinirea conditiilor mentionate mai sus.
Cererile de redobândire sau de acordare a cetateniei române ale celor care au
avut cetatenia româna si care, practic doresc a o redobândi, pot fi depuse si la
misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale României. În cazul în care
cererile au fost depuse la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare ale
României, acestea vor fi trimise de îndata Comisiei pentru cetatenie din cadrul
Autoritatii Nationale pentru Cetatenie.
Comisia pentru cetatenie verifica îndeplinirea conditiilor prevazute de lege
pentru acordarea, redobândirea, retragerea sau renuntarea la cetatenia româna.
Aceasta comisie are activitate permanenta, este formata dintr-un presedinte si
din 20 de membri, personal din cadrul Autoritatii Nationale pentru Cetatenie.
Lucrarile Comisiei nu sunt publice, acestea se desfasoara în prezenta a cel putin
3 membri si sunt prezidate de presedinte, iar în lipsa acestuia, de catre un
membru desemnat de acesta.
Îndeplinirea sau, dupa caz, neîndeplinirea conditiilor prevazute de lege pentru
acordarea ori redobândirea cetateniei române se constata printr-un raport
motivat, care se adopta de Comisie cu votul majoritatii celor prezenti. În caz de
paritate, votul presedintelui Comisiei sau al înlocuitorului acestuia este decisiv.
Cererea de acordare sau de redobândire a cetateniei este înregistrata la
secretariatul tehnic al Comisiei. În cazul în care constata lipsa unor documente
necesare solutionarii cererii, presedintele Comisiei solicita, prin rezolutie,
completarea dosarului. În cazul în care, în termen de cel mult 6 luni de la
primirea solicitarii, nu sunt transmise actele necesare, cererea se va respinge ca
nesustinuta.
Presedintele Comisiei, prin rezolutie, stabileste termenul la care se va dezbate
cererea de acordare sau redobândire a cetateniei, dispunând totodata
solicitarea de relatii de la orice autoritati cu privire la îndeplinirea conditiilor
prevazute de lege si mentionate mai sus.
În cazul în care sunt întrunite conditiile pentru acordarea cetateniei române,
Comisia stabileste, într-un termen ce nu va depasi 6 luni, programarea
persoanei la interviul organizat pentru verificarea conditiilor privind cunoasterea
limbii române si a notiunilor elementare de cultura si civilizatie româneasca,
respectiv cunoasterea prevederilor Constitutiei României si a imnului national.
În cazul în care nu sunt îndeplinite conditiile cerute de lege pentru acordarea ori
redobândirea cetateniei, precum si în cazul nepromovarii interviului ori al
neprezentarii, în mod nejustificat, la sustinerea acestuia, Comisia, printr-un
raport motivat, propune presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie
respingerea cererii. O noua cerere de acordare sau de redobândire a cetateniei
române se poate depune dupa 6 luni de la respingerea cererii anterioare.
Daca solicitantul este declarat admis la interviu, Comisia va întocmi un raport în
care va mentiona întrunirea conditiilor legale pentru acordarea sau, dupa caz,
redobândirea cetateniei.
Raportul, însotit de cererea de acordare ori de redobândire a cetateniei, va fi
înaintat presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie.
Presedintele Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, constatând îndeplinite
conditiile prevazute de lege, emite ordinul de acordare sau de redobândire a
cetateniei române, dupa caz. Ordinul de acordare sau de redobândire a
cetateniei române se comunica solicitantului, prin scrisoare recomandata cu
confirmare de primire, de îndata, de la data emiterii ordinului.
În cazul în care constata neîndeplinirea conditiilor prevazute de lege,
presedintele Autoritatii Nationale pentru Cetatenie respinge, prin ordin, cererea
de acordare sau de redobândire a cetateniei.
Ordinul presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de acordare sau de
redobândire a cetateniei române, respectiv ordinul de respingere a cererii de
acordare sau de redobândire a cetateniei române se comunica, de îndata,
solicitantului, prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire.
Ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetateniei române
poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicarii, la Curtea de Apel
Bucuresti, Sectia contencios administrativ. Hotarârea Curtii de apel este
definitiva si poate fi supusa recursului la Sectia de contencios administrativ a
Înaltei Curti de Casatie si Justitie.
Însa, cetatenia româna se acorda sau se redobândeste la data depunerii
juramântului de credinta. Astfel, în termen de 3 luni de la data comunicarii
ordinului presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de acordare sau
redobândire a cetateniei române, persoanele carora li s-a acordat sau care au
redobândit cetatenia româna vor depune juramântul de credinta fata de
România. Juramântul de credinta se depune în sedinta solemna în fata
ministrului justitiei si a presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie sau a
unuia dintre cei 2 vicepresedinti ai autoritatii delegati în acest sens.
Dupa depunerea juramântului, Comisia elibereaza certificatul de cetatenie
româna, care va fi întocmit în doua exemplare, semnate de presedintele
Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, dintre care un exemplar va fi înmânat
titularului. Ambele exemplare ale certificatului contin elemente de siguranta si au
aplicate fotografii ale titularului.
În situatia în care copiii minori dobândesc cetatenia româna odata cu parintii sau
cu unul dintre ei, acestia vor fi înscrisi în certificatul de cetatenie al parintilor si
nu depun juramântul.
Persoana care a obtinut cetatenia româna pastrându-si domiciliul în strainatate,
în conditiile prevazute mai sus, va depune juramântul de credinta în fata sefului
misiunii diplomatice sau al oficiului consular al României din tara în care
domiciliaza. În acest caz, certificatul de cetatenie româna va fi eliberat de seful
misiunii diplomatice sau al oficiului consular respectiv.
În cazul în care copilul devine major în timpul procesului de solutionare a cererii
si pâna la data dobândirii de catre parinti a cetateniei române, acesta va depune
juramântul si i se va elibera certificat de cetatenie distinct.
Nedepunerea, din motive imputabile persoanei care a obtinut cetatenia româna,
a juramântului de credinta, în termenul prevazut, atrage încetarea efectelor
ordinului de acordare sau de redobândire a cetateniei române fata de persoana
în cauza.
Constatarea încetarii efectelor ordinului de acordare sau de redobândire a
cetateniei române fata de persoanele care nu au depus juramântul în conditiile
legii se face de catre presedintele Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, la
sesizarea directiei de specialitate din cadrul autoritatii, sau, dupa caz, de seful
misiunii diplomatice ori al oficiului consular.
Persoana care decedeaza înaintea depunerii juramântului de credinta fata de
România este recunoscuta ca fiind cetatean român, la cererea succesorilor sai
legali, de la data emiterii ordinului presedintelui Autoritatii Nationale pentru
Cetatenie de acordare sau de redobândire a cetateniei române, urmând a fi
eliberat certificatul de cetatenie de catre Comisie. Cererea poate fi depusa în
termen de un an de la data decesului titularului cererii de acordare sau de
redobândire a cetateniei române.
Persoana care nu poate depune juramântul de credinta fata de România din
cauza unui handicap permanent sau a unei boli cronice obtine cetatenia româna
de la data emiterii ordinului presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie
de acordare sau, dupa caz, de redobândire a cetateniei române, pe baza cererii
si a înscrisurilor medicale, transmise în acest sens, personal sau prin
reprezentantul legal ori conventional cu mandat special, pâna la data finalizarii
procedurii de acordare sau, dupa caz, de redobândire a cetateniei.
Cererea adresata Comisiei privind eliberarea certificatului de cetatenie poate fi
formulata în termen de un an de la data luarii la cunostinta a termenului de
depunere a juramântului de credinta. Nedepunerea cererii în termenul de un an
atrage încetarea efectelor ordinului presedintelui Autoritatii Nationale pentru
Cetatenie de acordare sau de redobândire a cetateniei române.
B. PIERDEREA CETĂŢENIEI ROMÂNE
Pierderea cetateniei române se poate produce prin:

1. Retragere
2. Renuntare
3. Alte cazuri.
1. Retragerea cetateniei române apare ca o sanctiune care nu poate fi aplicata

celui care a dobândit-o prin nastere.
De asemenea nu se poate aplica decât persoanei vinovate, nu si membrilor
familiei sale si numai daca acesta se afla în afara teritoriului României, cu
exceptia situatiei în care a obtinut-o fraudulos.
Cetatenia româna se pierde la data publicarii în Monitorul Oficial a hotarârii de
guvern de retragere.
Motive de retragere:
- savârseste în strainatate fapte grave prin care vatama interesele statului român
sau prestigiul tarii;
- se înroleaza, aflându-se în strainatate, în fortele armate ale unui stat cu care
România a rupt relatiile diplomatice sau se afla în stare de razboi;
- a obtinut cetatenia în mod fraudulos;
- este cunoscut ca având legaturi sau a sprijinit sub orice forma grupari teroriste
ori a savârsit alte fapte care pun în pericol siguranta nationala.
Orice autoritate sau persoana care are cunostinta de existenta unui motiv pentru
retragerea cetateniei române poate sesiza, în scris, Comisia pentru cetatenie din
cadrul Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, având obligatia sa prezinte
dovezile de care dispune. Presedintele Comisiei stabileste, prin rezolutie,
termenul la care se va dezbate sesizarea de retragere, dispunând totodata:
a)solicitarea punctului de vedere al autoritatilor competente cu privire la
îndeplinirea conditiilor legale privind retragerea cetateniei;
b)invitarea persoanei care a formulat sesizarea, precum si a oricarei persoane
care ar putea da informatii utile solutionarii cererii;
c)citarea persoanei în cauza la domiciliul cunoscut sau, daca acesta nu se
cunoaste, prin publicarea citatiei în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a.
Citarea persoanei are loc cu cel putin 6 luni înainte de termenul fixat pentru
dezbaterea sesizarii.
La termenul stabilit pentru dezbaterea sesizarii, Comisia verifica îndeplinirea
conditiilor necesare retragerii cetateniei române. Aceasta audiaza persoanele
citate, precum si persoana în cauza. Lipsa persoanei legal citate nu împiedica
desfasurarea procedurilor de retragere a cetateniei române.
În cazul în care constata îndeplinirea sau, dupa caz, neîndeplinirea conditiilor
legale de retragere a cetateniei române, Comisia va propune presedintelui
Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, printr-un raport motivat, aprobarea
retragerii cetateniei române sau, dupa caz, respingerea sesizarii.
Presedintele Autoritatii Nationale pentru Cetatenie, constatând îndeplinite
conditiile de mai sus, emite ordinul de retragere a cetateniei române, respectiv
de respingere a sesizarii de retragere a cetateniei, în cazul în care constata
neîndeplinirea acelorasi conditii.
Ordinul presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de admitere sau de
respingere a sesizarii de retragere a cetateniei se comunica persoanei în cauza,
precum si persoanei care a facut sesizarea, prin scrisoare recomandata cu
confirmare de primire.
Ordinul poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicarii, la sectia de
contencios administrativ a curtii de apel de la domiciliul sau, dupa caz, resedinta
solicitantului. Daca solicitantul nu are domiciliul sau resedinta în România,
ordinul poate fi atacat, în acelasi termen, la Sectia de contencios administrativ a
Curtii de Apel Bucuresti. Hotarârea curtii de apel este definitiva si irevocabila.
Pierderea cetateniei române prin retragere are loc la data emiterii ordinului
presedintelui Autoritatii Nationale pentru Cetatenie de aprobare a retragerii
cetateniei române.
2. Renuntarea la cetatenia româna – mod amiabil de rezolvare a unor probleme

ce tin de statutul juridic al persoanei.
Conditiile necesare aprobarii cererii de renuntare:
- numai cetateanul care a împlinit 18 ani
- nu este învinuit sau inculpat într-o cauza penala si nu are de executat o
pedeapsa penala;
- nu este urmarit pentru debite, ori le achita, ori prezinta garantii
corespunzatoare pentru executarea lor;
- a dobândit ori are asigurari ca va obtine o alta cetatenie.
Presedintele Autoritatii Nationale pentru Cetatenie dispune, prin ordin,
aprobarea sau, dupa caz, respingerea cererii de renuntare la cetatenia româna,
pe baza raportului Comisiei pentru cetatenie – organism fara personalitate
juridica din cadrul acestei Autoritati, prin care aceasta constata îndeplinirea sau
neîndeplinirea conditiilor. Ordinul presedintelui Autoritatii Nationale pentru
Cetatenie de aprobare sau, dupa caz, de respingere a cererii de renuntare la
cetatenia româna se comunica solicitantului, prin scrisoare recomandata cu
confirmare de primire. Ordinul de respingere a cererii de renuntare la cetatenia
româna poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicarii, la Curtea de
Apel Bucuresti. Hotarârea Curtii de apel este definitiva si este supusa recursului
la Sectia de contencios administrativ a Înaltei Curti de Casatie si Justitie.
Pierderea cetateniei române prin renuntare are loc la data eliberarii adeverintei
de renuntare la cetatenia româna.
Dovada renuntarii la cetatenia româna se face cu adeverinta eliberata de
secretariatul Comisiei, pentru persoanele cu domiciliul în România, ori de
misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României, pentru persoanele cu
domiciliul sau resedinta în strainatate, în baza ordinului presedintelui Autoritatii
Nationale pentru Cetatenie.
3. Alte cazuri de pierdere a cetateniei române:

- adoptia unui copil minor de catre cetatenii straini;
- stabilirea filiatiei copilului gasit pe teritoriul României (daca parintii sunt apatrizi
sau cetateni straini);
- anularea, declararea nulitatii sau desfacerea adoptiei unui minor de catre
cetateni români.
DOVADA CETATENIEI ROMÂNE. CETATENIA DE ONOARE.

DUBLA CETATENIE
Dovada cetateniei se face în tara prin buletinul sau cartea de identitate, cu

certificatul de nastere pentru minorii pâna la 14 ani si cartea de identitate a unui
parinte, cu certificatul constatator, cu certificatul de nastere al minorului pâna la
14 ani gasit pe teritoriul României
În strainatate dovada cetateniei se face cu pasaportul sau cartea de identitate,
dupa caz.
Cetatenia de onoare se poate acorda unor straini care au adus servicii
deosebite tarii si natiunii române de catre Parlamentul României la propunerea
Guvernului, fara nicio alta formalitate. Beneficiarul cetateniei de onoare se
bucura de toate drepturile civile si politice ale cetatenilor români cu exceptia
drepturilor electorale si de a ocupa o functie publica.
Dubla cetatenie este îngaduita potrivit legii române.

1. Enumeraţi principiile constituţionale privind cetăţenia română.
2. Care sunt cele două moduri originare de dobândire a cetăţeniei române?

Prezentaţi, pe larg, situaţiile în care se poate pierde cetăţenia în România.

1. a se vedea pag. de mai sus 2. a se vedea pag. de mai sus
7.6 BIBLIOGRAFIE
Bucureşti - 1998

STATUL
8.1 OBIECTIVE
- să familiarizeze cursanţii cu apariţia şi evoluţia statului
- să prezinte pe larg aspecte privind funcţiile şi elementele statului;
8.2 Statul
În general statul este considerat ca o formă de organizare socială care apără
membrii săi de pericolele din exterior şi interior şi asigură siguranţa cetăţenilor
săi.
Termenul de stat provine din cuvântul latinesc “status” care iniţial
desemna starea unui lucru, iar în sens juridic - situaţia unei persoane de a face
parte dintr-o anumită comunitate cu drepturi şi obligaţii proprii.
Actualul sens al termenului de stat se pare că a fost utilizat pentru prima
dată de Nicolo Machiavelli în secolul XIV care prin acesta descria o stare a unei
colectivităţi guvernată de o putere publică.
Din punct de vedere juridic conceptul de stat reprezintă o noţiune
multidisciplinară care interesează atât dreptul public intern cât şi dreptul public
internaţional şi include cele trei elemente constitutive: teritoriul, populaţia şi
suveranitatea, aceasta din urmă privită ca şi putere publică. În sens restrâns
tehnico-juridic conceptul de stat desemnează forma organizată a puterii.
Dreptul constituţional analizează statul ca o entitate juridică distinctă,
stabilă şi permanentă, diferită de persoanele fizice care exercită puterea în
limitele competenţelor prestabilite.
Ca şi putere politică organizată statul este considerat ca o persoană
morală publică, în sensul de centru organizat de interese legitime şi juridic
protejate.
Ca persoană juridică statul este titular de drepturi şi obligaţii, diferenţele
dintre concepţiile enunţate în decursul istoriei fiind definite de Jellinek :”în
antichitate omul exista prin voinţa statului, în epoca modernă statul există
datorită oamenilor”.
Definiţie: Din perspectiva dreptului constituţional statul se defineşte drept
o modalitate de organizare a puterii politice, o ordine juridică, structurată şi
eficientă.
APARIŢIA STATULUI MODERN
Dacă privim statul ca pe o formă de exprimare a puterii în cadrul unei

colectivităţi umane ai cărei indivizi au sentimentul apartenenţei la comunitate, au
scopuri şi interese comune şi urmăresc atingerea unei stări de bine general,
polis-urile greceşti corespund în mare măsură acestei definiţii.
Ulterior, datorită invaziei popoarelor migratoare, această formă de
organizare şi-a diminuat semnificativ importanţa, despre apariţia statului în
sensul modern pe care îl atribuim astăzi putându-se vorbi doar spre sfârşitul
Evului Mediu.
Statul feudal s-a caracterizat prin concentrarea puterii la nivel central, în
mâna monarhului, această etapă a evoluţiei fiind caracterizată prin faptul că
suveranul impune şi chiar edictează normele juridice aplicabile în societate dar
el însuşi nu se supune acestora.
Către sfârşitul acestei perioade şi începutul capitalismului se plasează în
timp apariţia statului modern.
Capitalismul timpuriu cunoaşte o tot mai accentuată diviziune a muncii
care determină apariţia unor forme tot mai organizate ale puterii condiţii în care
statul devine tot mai puternic teritorializat, treptat se produce sedentarizarea
populaţiei, legile şi constituţiile devin expresia formală a statului dar în
continuare deţinătorii puterii scapă normelor juridice.
Statul de drept şi naţional se formează în contextul stabilirii frontierelor, a
conturării identităţii culturale şi apariţia naţiunilor. În acest context puterea
politică se democratizează iar masele largi obţine tot mai multe drepturi şi
libertăţi.
Dezvoltarea capitalismului industrial a avut ca şi consecinţă asumarea de
către stat a tot mai multe sarcini în domeniul economic şi social, integrarea tot
mai accentuată a cetăţenilor în luarea deciziilor şi punerea lor în aplicare,
apariţia unei noi categorii de drepturi şi anume drepturile sociale garantate de
stat. Toate acestea sunt caracteristici ale statului de drept şi social.
FUNCŢIILE STATULUI
Funcţiile statului sunt extrem de diverse şi variază în funcţie de activităţile

umane desfăşurate, de scopurile stabilite drept finalităţi social-statale iar
expansiunea democraţiei multiplică în permanenţă aceste funcţii.
În plan juridic funcţiile statului se concretizează în actele juridice emise.
Din punctul de vedere al unei clasificări care nu este însă limitativă putem
enumera:
a. Funcţii interne:
- funcţia de pacificare internă a indivizilor pentru a exista armonie între
aceştia,
- apărarea justiţiei sociale şi a dreptăţii,
- gestionarea economiei sociale, etc.
b. Funcţii externe:
- de protecţie a fiinţei statului faţă de ameninţări externe,
- de protecţie a propriilor cetăţeni, etc.
c. Alte funcţii:
- economic, culturale, sociale,
- represive,
- legislative – stabilesc regulile de conduită,
- executive – asigură punerea în practică a normelor juridice stabilite,
- jurisdicţionale – soluţionează conflictele şi litigiile apărute între
cetăţeni, etc.
-
ELEMENTELE STATULUI
În sens larg statul este analizat ca sumă a celor trei elemente: teritoriul,
populaţia şi suveranitatea – înţeleasă ca putere publică.
Din punctul de vedere al dreptului constituţional interesează puterea care
se exercită în forma juridică a statului, măsura în care cele trei elemente
condiţionează puterea instituţionalizată sub formă statală.
1. POPULAŢIA
În literatura de specialitate s-a încercat explicarea diferenţei dintre

populaţie şi popor. Conform teoriilor normativiste poporul reprezintă totalitatea
indivizilor care coexistă la un moment pe un anumit teritoriu iar populaţia
desemnează comunitatea de indivizi care există dinaintea apariţiei statului iar
între aceştia există legături de origine comună, cultură, limbă sau înţelegere
acceptată de convieţuire comună.
În altă concepţie populaţie nu este un element preexistent statului ci este
determinat de ordinea juridică care se constituie în acel stat, motiv pentru care
între popor şi populaţie nu există nici o diferenţă, din populaţie făcând parte
inclusiv străinii şi apatrizii care se supun aceloraşi norme juridice .
În ceea ce priveşte naţiunea, ea este o entitate distinctă de indivizi şi din
punct de vedere juridic ea constituie o persoană juridică aparte, fiind rezultatul
destinului comun bazat pe elemente de comunitate de trecut, limbă, obiceiuri,
cultură, etc, această noţiune fiind la baza statelor multinaţionale (Marea
Britanie).
Din punct de vedere al dreptului constituţional populaţia grupează toţi
cetăţenii unui stat care au o legătură juridică cu statul, în virtutea căreia
beneficiază de un regim juridic special, diferit de cel al străinilor sau apatrizilor.
Prin urmare, populaţia este analizată sub forma categoriilor de cetăţeni, străini şi
apartizi.
2. TERITORIUL
Teritoriul reprezintă cadrul geografic în interiorul căruia se exercită

puterea instituţionalizată statal. El determină întinderea georgafică a puterii de
stat şi chiar, sub anumite aspecte, conţinutul acesteia.
Din punct de vedere juridic teritoriul reprezintă delimitarea acelei porţiuni
de pământ asupra căreia o anumită putere de stat îşi poate exercita atributele cu
excluderea oricăror altor forme de putere statală.
Delimitarea se realizează tehnic juridic prin reglementarea frontierelor
statului iar în noţiunea de teritoriu sunt cuprinse solul, subsolul şi coloana de aer
corespunzătoare solului, până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
3. SUVERANITATEA
Legătura dintre teritoriu şi populaţie se realizează prin intermediul puterii

de stat.
Pentru explicarea suveranităţii este necesară analizarea a cel puţin trei
probleme şi anume: evoluţia istorică a conceptului, explicarea noţiunilor de
suveranitate populară, suveranitate naţională şi suveranitate de stat şi stabilirea
titularului suveranităţii.
a. Evoluţia istorică
Suveranitatea ca atribut al statului a apărut o dată cu acesta dar ideile

despre aceasta au apărut spre sfârşitul Evului Mediu legate în primul rând de
concepţia de independenţă.
La început s-a considerat că monarhul se supune divinităţii dar nu se
supune legilor, suveranitatea sa fiind una absolută şi deplină.
În momentul în care între monarh, în calitatea se de detentor al puterii
statale, şi popor s-a încheiat contractul social a apărut ideea că puterea decurge
de la popor.
J.J. Rousseau a postulat ideea că suveranitatea populară este
fundamentată pe ideea de cetăţean şi că fiecare cetăţean cedează partea lui de
suveranitate pentru a întregi suma deplină şi inalienabilă, iar guvernanţilor li se
încredinţează numai exerciţiul acesteia, ei putând fi revocaţi oricând.
b. Suveranitatea poporului şi suveranitatea de stat
Suveranitatea poporului reprezintă dreptul poporului de a decide asupra

sorţii sale, de a stabili linia politică a statului şi alcătuirea organelor sale precum
şi de a controla activitatea acestora.
Suveranitatea naţională se fundamentează pe noţiunea de naţiunea ca
persoană juridică ce dispune de o voinţă proprie, distinctă de a
persoanelor care o compun care o exercită prin reprezentanţi aleşi într-o
manieră anterior convenită. De esenţa suveranităţii naţionale este că ea
aparţine naţiunii care însă trebuie să îi delege exerciţiul unor reprezentanţi.
Când naţinea s-a constituit într-un stat, suveranitatea naţională se
identifică cu suveranitatea de stat.
Suveranitatea de stat este o caracteristică generală a puterii de stat şi
sub acest aspect este obiectul dreptului constituţional.
c. Titularul suveranităţii
Precizând că suveranitatea este o trăsătură generală a puterii de stat

vom observa că dacă vorbim despre titularul ei trebuie să punem semnul
egalităţii între putere de stat şi suveranitate. În acest sens deţinătorul puterii
statale, suverană, este poporul.
Definiţia suveranităţii de stat
Suveranitatea este supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi

realizarea voinţei guvernanţilor ca voinţă obligatorie pentru întreaga societate,
altfel spus, dreptul statului de a decide liber în treburile sale interne şi externe.

1. Care sunt elementele statului?
2. Cum poate fi definită suveranitatea?

Apariţia statului modern

8.6 BIBLIOGRAFIE
Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I şi II –Tudor Drăganu – Editura Lumina
– Bucureşti - 1998

FORMA STATULUI
9.1 OBIECTIVE
- să familiarizeze cursanţii cu aspectele juridice privind consiliului judeţean
şi prefectul;
- să prezinte pe larg cele două instituţii juridice – consiliul judeţean şi
prefectul;
9.2 Forma statului
I. FORMA DE GUVERNĂMÂNT
În dreptul constituţional, prin formă de guvernământ se înţelege modul în

care sunt constituite şi funcţionează organele supreme, trăsăturile definitorii ale
raportului dintre şeful statului şi puterea legiuitoare.
Cele mai utilizate forme de guvernământ au fost şi sunt monarhia şi
republica.
1. Monarhia
Monarhia, ca formă de guvernământ, se caracterizează prin aceea că

şeful statului este un monarh (rege, domn, împărat, prinţ, emir, etc.) absolut sau
nu instaurat ereditar sau desemnat după alte proceduri conform tradiţiilor
regimului constituţional.
În evoluţia monarhiei se pot identifica: monarhia absolută, limitată,
parlamentară, dualistă şi parlamentară contemporană.
a. Monarhia absolută este cea mai veche formă şi se caracterizează

prin puterea discreţionară a monarhului. De menţionat că a rezistat până la
începutul secolului XX când mai existau două imperii absolute şi anume Imperiul
rus şi Imperiul otoman.
b. Monarhia limitată sau constituţională se caracterizează prin

limitarea puterilor monarhului prin intermediul constituţiei. Cu toate acestea
atribuţiile parlamentului sunt reduse în raport ce ale monarhului.
c. Monarhia parlamentar dualistă este o formă a monarhiei

constituţionale în care monarhul şi parlamentul stau, din punct de vedere legal,
pe o poziţie egală.
d. Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în Anglia,

Olanda şi ţările scandinave este o expresie a tradiţiei şi are mai mult caracter
simbolic în care monarhul mai păstrează doar unele prerogative cum ar fi:
dreptul de a dizolva, în condiţii constituţionale, parlamentul, dreptul de a refuza
semnarea unor legi, etc.
2. Republica
Este forma de guvernământ în care, cetăţenii se guvernează,

desemnându-şi sau alegând un şef de stat denumit de regulă preşedinte.
a. Republica parlamentară se caracterizează prin aceea că şeful

statului este ales de către parlament şi datorită acestei proceduri are o poziţie
inferioară parlamentului, exemple în acest sens fiind: Italia, Austria, Germania.
b. Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului

statului de către cetăţeni, fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber
exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale – cum ar fi SUA.
Acest mod de alegere îl situează pe preşedinte, din punct de vedere
legal, pe o poziţie egală cu parlamentul.
În forma de guvernământ republicană funcţia de şef al statului poate fi
îndeplinită şi de către un organ colegial – situaţie întâlnită în ţările Europei de
Est în perioada comunistă.
3. Forma de guvernământ a României
Evoluţia istorică a formei de guvernământ a cunoscut în România mai

multe etape, de la faza de “domnie” care caracteriza instituţia de şef de stat, la
faza de monarhie ereditară cum a fost cea instituită prin Constituţia din 1866
până la republică, formă consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952 şi 1965.
După revoluţia din decembrie 1989 s-a reafirmat forma de guvernământ
republicană şi s-a instituit funcţia d Preşedinte al României care este ales prin
vot universal şi nu este subordonat parlamentului.
II. STRUCTURA DE STAT
Structura de stat este organizarea de ansamblu a puterii în raport cu

teritoriul, indicându-ne dacă un stat este alcătuit din unul sau mai multe state
membre.
În formele structurii de stat cuprindem aşadar statul unitar denumit şi stat
simplu, statul federativ denumit şi compus sau complex şi asociaţiile de state.
1. Statul unitar sau simplu
Se caracterizează prin existenţa unei formaţiuni statale unice şi prin

existenţa unui singur rând de organe centrale de stat (un singur organ legislativ,
un singur guvern, un singur organ judecătoresc suprem). Cetăţenii statului au o
singură cetăţenie, organele administrativ teritoriale se subordonează uniform
organelor de stat centrale iar dreptul este, în principiul, aplicat uniform pe întreg
teritoriul. State unitare sunt: România, Bulgaria, Suedia, Italia.
2. Statul federativ, compus sau unional
Este format din două sau mai multe state membre din unirea cărora
apare un stat nou – federaţia – ca subiect unitar de drept.
Se caracterizează prin două rânduri de organe centrale de stat şi anume
cele ale federaţiei şi cele ale statelor membre. Fiecare stat membru are un
parlament, guvern şi organ judecătoresc suprem propriu cu o anumită
independenţă de organele federative.
Caracteristic acestui tip de stat este obligativitatea existenţei unui
parlament bicameral, în a doua Cameră fiind reprezentate statele membre.
Exemple în acest sens sunt SUA şi respectiv Senatul, Elveţia – Consiliul
statelor.
Raporturile dintre statele membre sunt raporturi de drept intern iar
cetăţeni au două cetăţenii, pe de o parte a statului membru şi pe de altă parte a
statului federativ.
Subiectele federaţiei păstrează o anumită independenţă, având în
principiu dreptul de a se desprinde din federaţie.
În afara subiectelor federaţie se mai întâlnescu unele forme de
autonomie, determinate de necesitatea rezolvării unor probleme naţionale locale
cum ar fi: republicile autonome, regiunile autonome, districtele naţionale şi
provinciile autonome.
3. Asociaţiile de state
Asociaţiile de state nu constituie forme ale structurii de stat, ele nedând

naştere la state noi şi deci nici la subiecte de drept noi. Ele sunt forme ale vieţii
internaţionale, constituite şi funcţionând pe baza tratatelor internaţionale în care
statele îşi păstrează independenţa. Între ele statele intră în raporturi de drept
internaţional şi nu de drept constituţional.
Cele mai importante asociaţii de state sunt: uniunea persoanlă, uniunea
reală şi confederaţia de state.
a. Uniunea personală – asociaţie de două sau mai multe state care

au comun doar şeful statului. A fost consecinţa legilor de succesiunii la tron sau
alegerii unui şef de stat comun. Uniuni personale cunoscute în istorie: Anglia şi
Regatul Hanovrei 1714-1837, Olanda şi marele ducat de Luxemburg 1890-1915.
b. Uniunea reală – este o sociaţie în care, pe lângă şeful statului

există şi alte organe de stat comune de obieci în domeniul afacerilor externe,
armatei, etc. În unele cazuri uniunea reală a fost o etapă în formarea statului
unitar cum a fost cazul Principatelor Unite între 24 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie
1862. Alte exemple: Austria şi Ungaria 1867-1918, Norvegia şi Suedia 1815-
1905.
c. Confederaţia de state – este o asociaţie de state independente

determinată de considerente economice şi politice atât de ordin intern cât şi
extern. Statele urmăresc scopuri comune iar pentru discutarea acestora îşi aleg
un organism comun denumit dietă sau congres şi unde se iau decizii numai cu
unanimitate de voturi. Hotărârile luate obligă statele numai dacă sunt ulterior
ratificate de fiecare stat. La baza confederaţiei stă tratatul internaţional.
Confederaţiile în istorie au reprezentat o etapă spre realizarea statelor federale.
Exemple: Confederaţia statelor americane între 1778-1787, Confederaţia
elveţiană între 1815-1848.
4. România, stat naţional, unitar şi indivizibil
Sub aspectul structurii de stat România se prezintă ca un stat unitar, pe

teritoriul căruia este organizată o singură formaţiune statală şi un singur rând de
autorităţi publice centrale, un singur parlament, un singur for judecătoresc
suprem iar cetăţenii au o singură cetăţenie. Întreaga organizare statală este
statuată prin Constituţie.
III. CARACTERELE STATULUI ROMÂN
Trăsăturile statului român rezultă din dispoziţiile constituţiei care, în art. 1

statuează că România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi
indivizibil, stat de drept, democratic şi social.
Independenţa exprimă ideea că statul nu depinde de nici o autoritate
superioară care l-ar putea limita sau priva de puterea sa specifică iar
supremaţia, constă în aceea că statul suveran este cea mai puternică dintre
colectivităţile publice pe care le include şi dintre toate subiectele de drept din
interiorul său.
Suveranitatea puterii de stat se fundamentează pe conceptul de
suveranitate naţională care aparţine poporului.
Accepţiunea România este un stat de drept include un conţinut complex
care cuprinde: domnia legii (statul poate fi el însuşi parte într-un proces),
valorificarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, realizarea echilibrului,
colaborării şi controlului reciproc al puterilor în stat, realizarea accesului liber la
justiţie.
Caracterul de stat democratic al statului înseamnă că autorităţile publice
se întemeiază pe voinţa poporului, exprimată prin alegeri libere şi corecte, că
libertăţile publice sunt proclamate şi garantate. Totodată democraţia implică un
sistem pluralist, responsabilitatea guvernanţilor, exercitarea imparţială a justiţiei.
Caracterul democratic al statului şi statul de drept se presupun şi implică
reciproc pentru că, în fond, democraţia poate fi definită şi ca domnia dreptului.
Statul modern trebuie să fie şi un stat social, caracter care rezultă mai
ales din funcţiile sale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri, un
simplu observator. El trebuie să intervină activ şi să ia măsuri care să asigure
binele comun, trebuie să-i protejeze pe cei slabi şi dezavantajaţi, să sprijine
sectoarele economice aflate în criză, să asigure funcţionarea serviciilor publice
de protecţie şi intervenţiei socială. Acesta este sensul prevederilor
constituţionale privind: garantarea dreptului la învăţătură, protecţia socială,
protecţia copiilor şi tinerilor, etc.
IV. ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ A TERITORIULUI
Teritoriul unui stat interesează dreptul constituţional sub două aspecte şi

anume structura de stat şi organizarea administrativă a teritoriului.
În ceea ce priveşte organizarea administrativ-teritorială este considerată

de unii autori ca fiind o delimitare a teritoriului şi populaţiei în unităţi
administrative iar alţii o consideră ca delimitarea teritoriului în unităţi
administrative.
În opinia noastră a două teorie este corectă întrucât, teritoriul fiind una din
bazele organizării puterii de stat, definiţia trebuie să exprime relaţia dintre
teritoriu şi organizarea puterii de stat. Populaţia nu constituie în totalitatea ei o
bază a puterii de stat deoarece nu toată populaţia participă la conducerea
statului ci numai cetăţenii iar cetăţenia nu poate fi reţinută ca o calitate raportată
la conducerea unei unităţi administrativ teritorială ci este specifică exercitării
puterii de stat pe tot teritoriul.
De altfel această relaţia dintre teritoriu şi unităţile administrativ-teritoriale
este statuată în textul art. 3 al.3 din Constituţie.
Argumentele prezentate nu pot însă să diminueze rolul populaţiei, acesta
fiind un criteriu, alături de alte criterii (economice, de infrastructură, sociale, etc.)
în stabilirea unităţilor administrativ teritoriale.
Definiţie: Organizarea administrativă a teritoriului este delimitarea

teritoriului unui stat în unităţi teritoriale, delimitare făcută în scopul realizării
unitare a puterii.
ORGANIZAREA ADMINISTRATIVĂ
A TERITORIULUI ROMÂNIEI
Prima lege pentru organizarea administrativă a teritoriului a ţării noastre a

fost elaborată de Alexandru Ioan Cuza în 1864 iar conform acesteia teritoriul era
organizat în judeţe, plăşi, şi comune, comunele fiind urbane şi rurale.
Organizarea teritoriului a suferit de-a lungul istoriei mai multe modificări,
prin Legea nr.2/1968 privind organizarea administrativă, teritoriul a fost
organizat în judeţe, oraşe şi comune.
Constituţia, în art. 3 al.3 stabileşte că teritoriul este organizat sub aspect
administrativ în comun, oraşe şi judeţe iar în condiţiile legii unele oraşe sunt
declarate municipii.
Judeţul este unitatea administrativ-teritorială ce joacă rolul de verigă
intermediară, în cadrul organizării administrative a teritoriului.
Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexă din punct de
vedere economic şi social-cultural, unitate de coordonare şi control din punct de
vedere politico-administrativ. Organele de stat din judeţe au legături nemijlocite
cu organele centrale de stat. Judeţul cuprinde oraşe şi comune.
În stabilirea numărului şi întinderii judeţelor s-a urmărit ca acestea să fie
echilibrate ca suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial economic. În ţara noastră
există 41 de judeţe fiecare având în medie peste 450.000 locuitori.
Oraşul este o unitate administrativ teritorială de bază în cadrul organizării
administrative a teritoriului. Oraşele cu un număr mai mare de locuitori, cu
însemnătate deosebită în viaţa economico-socială şi cultural-ştiinţifică sunt
declarate municipii.
Oraşele în care îşi au sediul autorităţile publice judeţene sunt oraşe
reşedinţă, stabilirea impunându-se prin importanţa lor economico-socială şi
culturală în cadrul judeţului.
Municipiul Bucureşti este, datorită importanţei sale economice, politice şi
cultural-ştiinţifice, capitala ţării. El este organizat în şase sectoare având organe
de stat proprii care se subordonează organelor de stat ale municipiului iar
acestea organelor centrale de stat. Sub acest aspect Municipiul Bucureşti are un
regim juridic şi politic asemănător cu al judeţului.
Comuna este unitatea administrativ-teritorială de bază care cuprinde
populaţia rurală unită prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau
mai multe sate sau cătune. Satele în care îşi au sediul autorităţile publice
comunale sunt sate reşedinţă.
Staţiunile balneo-climaterice nu constituie unităţi administrativ-teritoriale
distincte. Ele prezintă importanţă din punct de vedere al înzestrării lor în vederea
asigurării condiţiilor optime pentru ocrotirea sănătăţii şi asigurarea odihnei
cetăţenilor.

1. Precizaţi structura de stat a României
2. Care este organizarea administrativ-teritorială actuală a României

Forma de guvernământ

9.7 BIBLIOGRAFIE
Bucureşti - 1998
DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE
CETĂŢENILOR
10.1 OBIECTIVE
- să familiarizeze cursanţii cu drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale
ale cetăţenilor români astfel precum sunt consacrate prin Constituţia României
în vigoare, cu natura juridică a acestora;
- să prezinte aceste drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale;
10.2 Noţiune şi natură juridică. Corelaţia dintre reglementările
internaţionale şi cele interne privind drepturile fundamentale ale omului
I. Noţiunile de drepturi şi îndatoririle fundamentale ale

cetăţenilor
Drepturile fundamentale nu sunt doar o realitate, ci şi o finalitate a întregii

activităţi umane. Drepturile fundamentale sunt o limbă comună tuturor
oamenilor.
Caracteristicile fundamentale ale acestor drepturi pot fi considerate a fi
următoarele:
• Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, adică facultăţi ale
subiectelor de drept de a cere o atitudine corespunzătoare celorlalte
subiecte de drept, de a acţiona într-un anumit fel, de a beneficia de
protecţia şi sprijinul statului.
• Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale, trăsătură ce le
deosebeşte de celelalte drepturi. J.J. Rousseau, în lucrarea „Discurs
asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni”, considera că
drepturile fundamentale sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni
nu se poate atinge în nici un fel. Aceste drepturi sunt esenţiale pentru
viaţa, libertatea şi personalitatea lor, acest caracter de „esenţiale” este
dobândit în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi.
Acest caracter poate diferi de la o perioadă istorică la alta în cadrul
aceleaşi societăţi.
• Drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite, precum declaraţii
de drepturi ( A se vedea în acest sens „Declaraţia omului şi cetăţeanului”
din Franţa din 1789) sau Constituţii.
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale
pentru viaţa, libertatea şi personalitatea (demnitatea) acestora,
indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi
stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţiei şi legi.
Precizări terminologice:
1. Din punct de vedere juridic nu există nici o deosebire între termenul de
„drept” şi cel de „libertate”. Nuanţarea acestor termeni poate avea ca
explicaţii pe de o parte faptul că, iniţial, din punct de vedere istoric,
primele au apărut libertăţile, iar, pe de altă parte, în anumite exprimări,
trebuie să ţinem cont de expresivitatea şi frumuseţea limbajului juridic.
2. Expresia „libertăţi publice” denotă faptul că acestea cuprind toate
drepturile şi libertăţile individului, dar şi faptul că acestea aparţin dreptului
public.
3. Nu trebuie confundate, considerându-se că au un conţinut identic şi
aceleaşi garanţii, drepturile omului şi drepturile cetăţeanului. Va trebui să
ţinem cont de diferenţele existente între cetăţeni, pe de o parte, şi
cetăţeni străini şi apatriză, pe de altă parte.
4. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale sunt şi o instituţie
juridică, caz în care este desemnat, de fapt, grupul de norme juridice,
norme unite prin obiectul comun de reglementare.
Îndatoririle fundamentale sunt şi acestea înscrise în documente de o

importanţă juridică deosebită. Acestea sunt obligaţii ale cetăţenilor, au o valoare
mai mare decât alte îndatoriri, iar realizarea lor poate fi asigurată, în caz de
nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Îndatoririle fundamentale sunt obligaţii ale cetăţenilor considerate
esenţiale de către popor pentru realizarea intereselor generale, înscrise în
Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau, la nevoie,
prin forţa de constrângere a statului.
II. Natura juridică a drepturilor fundamentale
Drepturile fundamentale nu se disting de celelalte drepturi subiective nici

prin natura lor, nici prin obiectul lor, ci prin importanţa economică, politică şi
socială pe care acestea o au.
Interesul teoretic şi practic al discutării naturii juridice a drepturilor fundamentale
explică şi fundamentarea, în acest sens, a mai multor teorii. Astfel putem
menţiona:
• Teoria drepturilor naturale
Principalii susţinători ai acesteia sunt: Locke, Wolff, Blackstone, Rousseau.
Această teorie pune accentul pe faptul că drepturile fundamentale sunt
diferite de celelalte drepturi pentru că cetăţeanul le dobândeşte în calitatea
sa de om, sunt opozabile statului şi nu sunt stabilite prin legi, contracte.
Blackstone califica aceste drepturi ca fiind absolute pentru că oamenii le
dobândesc ca urmare a legiilor naturii.
• Teoria individualistă
Principalii susţinători sunt: Bastiat, Esmein, Chenan, Laski. Esmein
considera că originea oricărui drept se află în individ pentru că acesta singur
este o fiinţă reală, liberă şi responsabilă.
• Teoria drepturilor reflexe
Principalul susţinător este considerat Jellinek care considera că nu există
nici o deosebire între drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective,
ambele fiind o creaţie a dreptului obiectiv. Acesta face o diferenţiere între
drepturi pornind de la distincţia dintre puterea juridică şi posibilităţile juridice.
Astfel, acest autor consideră că drepturile obişnuite conţin atât putere
juridică, cât şi posibilitate juridică, pe când drepturile publice presupun doar
puteri de voinţă create exclusiv de lege ce nu presupun şi o activitate
garantată de lege.
• J. Renauld aprecia că drepturile fundamentale sunt trăsături esenţiale ale
statutului juridic al omului
• P. Braud considera, însă, că aceste drepturi fundamentale sunt obligaţii
în sarcina statului
În concluzie se poate afirma că nu există nici o diferenţiere calitativă între
drepturile fundamentale şi celelalte drepturi pentru că toate sunt drepturi
subiective. Unii doctrinari consideră aceste drepturi ca fiind elemente definitorii
ale capacităţii de folosinţă, fapt pe care îl considerăm de neacceptat pentru că în
dreptul constituţional nu operăm cu clasificarea capacităţii juridice în capacitate
de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. Alţii consideră că aceste drepturi
reprezintă conţinutul unui raport juridic (cetăţenia), dar aceasta nu este un raport
juridic. Considerăm, aşadar, drepturile fundamentale ca fiind acele drepturi
subiective care, alături de obligaţiile corelative, formează statutul juridic al
cetăţeanului.
III. Corelaţia dintre reglementările interne şi internaţionale

privind drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului
Drepturile fundamentale ale omului şi, ulterior, ale cetăţeanului, au fost

consacrate, de-a lungul timpului, în documente cu o forţă juridică mai mică
sau mai mare. Cel de-al doilea război mondial a determinat omenirea şi, în
primul rând pe liderii acesteia, să adopte declaraţii de drepturi, dar şi alte acte
normative internaţionale prin care să reglementeze şi să ofere, astfel, o
garanţie la nivel internaţional a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, ale oricărui om fără nici o discriminare. Astfel, au apărut pe plan
mondial :
• Declaraţia Universală a drepturilor omului – 10.12.1948
• Pactul internaţional cu privire la drepturile economice,
sociale şi culturale – 16.12.1967, ratificat de România
în anul 1974 şi intrat în vigoare la data de 3.01.1976
• Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice – 16.12.1967, ratificat de România în anul
1974 şi intrat în vigoare la data de 23.03.1976
• Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare
în Europa – Helsinki, 1975
• Documentul final al Reuniunii de la Viena a
reprezentaţilor statelor participante la Conferinţa pentru
securitate şi cooperare în Europa, 1989
• Carta de la Paris – 1990
Există şi o serie de documente internaţionale specializate pe diferite categorii de
drepturi.
Aceste documente au fost adoptate şi la nivel regional, putându-se vorbi, astfel,
despre:
1. Convenţia europeană a drepturilor omului – 1950
2. Convenţia interamericană – 1969
3. Convenţia africană – 1981
Aceste convenţii au promovat proceduri şi mecanisme ce asigură
promovarea şi protecţia drepturilor omului, cu precădere a celei de natură
juridică.
Există, în consecinţă, două categorii de reglementări – cele interne şi cele
internaţionale.
În ceea ce priveşte corelaţia dintre documentele interne şi cele
internaţionale se poate vorbi despre acestea ţinându-se cont de cerinţele
cooperării internaţionale, precum şi de respectarea principiului suveranităţii
statelor.
Toate documentele internaţionale trebuie să reprezinte, de fapt, o garanţie
internaţională suplimentară privind executarea acestor drepturi şi libertăţi –
mecanismul internaţional nu intervine decât în cazul eşecului garanţiei naţionale.
Individul nu are calitatea de subiect internaţional de drept, el nu poate revendica
drepturile sale în mod direct la organizaţiile internaţionale. Aceste proceduri au
rol limitat şi derogator, putându-se apela la ele doar în cazuri expres prevăzute
de normele internaţionale.
Referitor la raportul dintre criteriile naţionale de protecţie a drepturilor
fundamentale şi cele ale Uniunii Europene se pune problema care este protecţia
optimă. Reglementările interne se pot impune prin forţa lor morală, acestea fiind
prioritare în ceea ce priveşte proclamarea şi garantarea drepturilor
fundamentale. Reglementarea drepturilor şi de actele normative ale Uniunii
Europene se face cu reflectarea principiului suveranităţii statelor, consacrându-
se calitatea de membri egali ai comunităţii internaţionale a acestora, oferindu-se
o garanţie suplimentară – „de rezervă” – faţă de cea naţională, care poate fi
activată doar atunci când cea din urmă nu face faţă sau nu operează deloc sau
necorespunzător.
Aceasta motivează şi prevederile Constituţiei României care reglementează
corelaţia dintre aceste reglementări într-o viziune nouă, modernă şi eficientă – a
se vedea în acest sens art. 20 din Constituţie.
10.3 Sfera drepturilor omului şi clasificarea acestora
IV. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului
Nu toate drepturile fundamentale au fost proclamate în acelaşi timp.

Putem afirma chiar că evoluţia societăţii moderne a dus şi va mai duce la
identificarea şi solicitarea de către a oameni a celor mai diferite drepturi.
Astfel, vom putea vorbi despre drepturile de primă generaţie – drepturile civile şi
politice – proclamate de oameni în cadrul luptei împotriva tiraniei, a
despotismului. Aceştia şi-au revendicat poziţia egală, din punct de vedere juridic,
în faţă legii.
Drepturile de-a doua generaţie, precum cele sociale, economice şi culturale, mai
ales dreptul la muncă, dreptul la învăţătură, dreptul la protecţie socială, au apărut
mai târziu. Acestea presupun acţiuni din partea statului, drepturile neputând fi
realizate de om doar prin forţe proprii, acesta având nevoie „de o mână de ajutor
din partea statului”. Aceste drepturi s-au impus mai ales după adoptarea
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Drepturile din a treia generaţie sau drepturile de solidaritate, cum mai sunt
denumite, sunt drepturi ce pot realizate doar prin colaborarea dintre state. Astfel
de drepturi sunt: dreptul la un mediu înconjurător sănătos, dreptul la pace,
dreptul la dezvoltare.
Au apărut şi alte drepturi care încearcă să pună accentul pe personalitatea
umană, pe raporturile dintre individ şi stat, precum: dreptul la dezvoltare privit
atât individual, cât şi ca drept al naţiunilor, dreptul de a beneficia de patrimoniul
comun al umanităţii, dreptul la asistenţă umanitară, dreptul la un nivel de trai
decent, dreptul la intimitate. Au fost enunţate şi drepturi pe care le putem
considera chair hilare, precum: dreptul de a fi lăsat în pace, dreptul de a te
indigna, dreptul la nostalgie.
Referitor la dreptul al autodeterminare trebuie să ţinem cont de 2 realităţi:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a încercat să cuprindă mai
toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului
2. Fiecare stat îşi va adapta drepturile la posibilităţile pe care le are cu
respectarea anumitor limite.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu consacră acest drept, însă
majoritatea celorlate documente internaţionale, cu precădere Actul final al
Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa din 1975, consacră acest
drept consfinţind astfel legătura dintre stat şi individ. Unii consideră că acest
drept este „cel mai fundamental dintre toate drepturile omului”, unii îl consideră
un principiu fundamental al dreptului internaţional, iar alţii îl consideră o condiţie
esenţială pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor omului.
Dreptul la autodeterminare poate fi consacrat de documentele
internaţionale ţinându-se cont de principiile omului, printre care, în special, de:
autodeterminare, egalitate în drepturi, nediscriminare.
Totuşi nu trebuie să uităm, şi apreciem că aceasta a fost şi motivarea pentru
care legiuitorul constituant român nu a inclus printre drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţeanului dreptul la autodeterminare, faptul că acesta este
un drept colectiv, şi nu un drept individual ca cele consacrate de documentele
internaţionale menţionate mai sus şi de constituţii. Dreptul la autodeterminare
este consacrat de Proclamaţia de la Teheran.
V. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Necesitatea clasificării drepturilor şi libertăţilor fundamentale a apărut o

dată ce aceste drepturi au consacrate în constituţii şi-n convenţii internaţionale.
Cea mai autorizată clasificare îi aparţine lui Pellegrino Rossi care menţionează
că drepturile pot fi private, publice şi politice.
Paul Negulescu le clasifica în libertăţi primordiale şi libertăţi secundare,
menţionând faptul că în perioada interbelică drepturile social-economico-politice
şi majoritatea drepturilor politice nu erau consacrate de acte normative.
O altă clasificare este cea în drepturi individuale şi drepturi colective ( dreptul
popoarelor la autodeterminare, dreptul la eliberarea de sub jugul colonial, dreptul
de asociere în sindicate). Th. C. Van Boven aprecia că Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului a consacrat individul şi personalitatea sa, plasându-se
deasupra naţionalului şi internaţionalului, drepturile colective au apărut ulterior,
acestea fiind mai ales o expresie a drepturilor minorităţilor.
Putem aprecia că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamă drepturile
individului, iar Proclamaţia de la Teheran consacră colectivitatea şi drepturile
sale.
Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt individuale prin destinatarul lor, dar
având în vedere că acestea sunt consacrate de state pot fi considerate şi
drepturi colective.
Clasificarea drepturilor şi libertăţilor nu reprezintă o ierarhizare a acestora,
trebuind să ţinem cont de indivizibilitatea acestora, toate drepturile formând un
tot unitar.
Această clasificare este:
• Inviolabilităţile
1. dreptul la viaţă
2. dreptul la integritate fizică
3. dreptul la integritate psihică
4. libertatea individuală
5. dreptul la apărare
6. dreptul la liberă circulaţie
7. dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
8. inviolabilitatea domiciliului
• Drepturile social-economice şi culturale
1. dreptul la învăţătură
2. dreptul la ocrotirea sănătăţii
3. dreptul la muncă şi protecţie socială
4. dreptul la grevă
5. dreptul la proprietate privată
6. dreptul la moştenire
7. dreptul la un nivel de trai decent
8. dreptul la căsătorie
9. dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
10. dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială
11. accesul la cultură
12. dreptul la un mediu sănătos
13. libertatea economică
• Drepturile exclusiv politice
1. dreptul la vot
2. dreptul de a fi ales
• Drepturile social-politice
1. libertatea conştiinţei
2. libertatea de exprimare
3. dreptul la informaţie
4. libertatea întrunirilor
5. dreptul la asociere
6. secretul corespondenţei
• Drepturile garanţii
1. dreptul la petiţionare
2. dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
• Dreptul la azil
Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt:
1. îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile
2. îndatorirea de fidelitate faţă de ţară
3. îndatorirea de apărare a patriei
4. îndatorirea de a satisface serviciul militar
5. îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice
6. îndatorirea de a exercita cu bună credinţă drepturile şi libertăţile şi de a
respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi
VI. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor

şi îndatoririlor
VI.1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

- drepturile şi libertăţile sunt universale şi indivizibile
- este prevăzut de art. 15 alin. 1 din C.R.. Acesta se referă la:
- sfera drepturilor – toate drepturile şi libertăţile aparţin cetăţenilor
- sfera titularilor – toţi cetăţenii au toate drepturile şi libertăţile din
Constituţie
- aceasta este o posibilitate juridică pentru că exercitarea efectivă a acestora
este la latitudinea fiecărui cetăţean
- Constituţia consacră principiile înscrise de cele 2 Pacte internaţionale
privind drepturile, pacte semnate în anul 1967
- universalitatea drepturilor implică universalitatea îndatoririlor
- se poate afirma că îndatoririle fundamentale devin garanţii ale drepturilor
fundamentale
VI.2. Neretroactivitatea legii

- este consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituţie
- presupune faptul că legea odată adoptată produce şi trebuie să producă
efecte juridice doar pentru viitor
- este prevăzut şi de art. 1 din Codul Civil şi de art. 11 din Codul Penal
- Constituţia consacră expres o singură excepţie: legea penală sau
contravenţională mai favorabilă
- mai există şi alte excepţii, precum: legile interpretative – aceasta nu este
prevăzută de Constituţie, se recurge la metodele de interpretare, se va lua
în considerare sensul „ab initio” al normei; ultraactivitatea legii – atunci
când aceasta îşi produce efectele ulterior ieşirii din vigoare
- este obligatoriu pentru toate ramurile de drept, chiar dacă nu toate actele
normative esenţiale pentru acestea îl prevăd
- este o garanţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
VI. 3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor

- este prevăzută de art. 4 alin. 2 şi de art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţie
- art. 4 alin.1 introduce un principiu nou specific statelor din Uniunea
Europeană şi, în general, statelor democratice – principiul solidarităţii
cetăţenilor unui stat, solidaritate bazată pe valori comune. Acest principiu
este de esenţa vieţii în comun a oamenilor.
- În literatura juridică, reflectându-se starea constituţională, egalitatea în
drepturi a cetăţenilor a fost considerată ca fiind: fie un principiu
fundamental, fie o categorie de drepturi, fie un drept politic. Noi am
apreciat că egalitatea în drepturi este un principiu fundamental pentru
întreg domeniul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
- există 3 aspecte: egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii – art. 16 alin.
3 consacră expres egalitatea de şansă între bărbaţi şi femei pentru
ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice -; egalitatea în drepturi fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, avere sau origine
socială; egalitatea în drepturi fără deosebire de religie, opinie sau
apartenenţă politică
- egalitatea priveşte toate drepturile indiferent dacă sunt înscrise în
Constituţie sau şi-n alte acte normative
- egalitatea se manifestă în toate domeniile de activitate
- nici o măsură luată împotriva pericolului public nu poate duce la
discriminare bazată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine socială
- egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii se referă, în special, la
condiţiile de muncă, dar şi la ocrotirea femeii-mamă, la asistenţa acordată
familiei
- cel de-al doilea aspect al egalităţii evidenţiază faptul că sunt apărate şi
garantate drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
VI. 4. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoane care au

cetăţenia română şi domiciliul în România
- este prevăzut de art. 16 alin. 3 şi 4 din Constituţie
- demnitarii, din punct de vedere constituţional, nu sunt nişte simplii
funcţionari publici
- funcţionarii publici sunt acele funcţii care presupun exerciţiul autorităţii
statale, un statut aparte şi, pentru ocuparea lor, este necesară depunerea
jurământului de credinţă faţă de ţară
- alături de cele două condiţii impuse de Constituţie – persoana să aibă
cetăţenie română şi domiciliul în România – cei ce doresc să depună
această funcţie sau demnităţi publice trebuie să îndeplinească toate
celelalte condiţii impuse de Statutul funcţionarului public (legea nr.
188/1999)
- aceste funcţii, în speţă cele de la nivelul administraţiei publice locale, vor
putea, odată cu integrarea României în Uniunea Europeană, să fie
deţinute, în condiţiile legii organice, şi de cetăţeni ai acesteia. Deşi nu se
prevede expres ca aceşti cetăţeni să aibă dublă cetăţenie, este evident că
una dintre acestea trebuie să fie cea română
VI. 5. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor

- este prevăzut de art. 17 din Constituţie
- exprimă faptul că cetăţenia română este legătura politică şi juridică dintre
stat şi cetăţean, definind astfel statutul juridic al cetăţeanului, alături de
drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale acestuia
- în temeiul acesteia cetăţenii români au dreptul de a cere protecţia statului
- cetăţenii români aflaţi în afara teritoriului României trebuie să-şi
îndeplinească obligaţiile faţă de ţară
VI. 6. Cetăţenii străini şi apatrizi se bucură în România de protecţie juridică

- se specifică astfel că: străinii şi apatrizii se bucură de protecţia generală a
persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi legi, dar şi că dreptul la
azil se acordă sau se retrage în condiţiile legii cu respectarea prevederilor
internaţionale
- se va ţine cont de faptul că străinii şi apatrizii au drepturi naturale,
inalienabile şi imprescriptibile; că, din punct de vedere juridic, anumite
drepturi nu pot aparţine decât cetăţenilor români ( precum: drepturile
exclusiv politice, dreptul de proprietate asupra terenurilor, dreptul de a
deţine funcţii publice); că, alături de drepturile naturale, există şi alte
drepturi ce pot fi dobândite şi exercitate necondiţionate de calitatea de
cetăţean al statului român
- aşadar cetăţenii români se pot bucura de acele drepturi pentru care legea
nu impune calitatea de cetăţean român
VI. 7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România

- este prevăzut de art. 19 din Constituţie care stabileşte că:
o cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România,
aceasta fiind o regulă tradiţională, o cutumă. Însă, revizuirea
Constituţiei din anul 2003 prevede faptul că cetăţenii români pot fi
extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este
parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. Acest alineat a
fost introdus ca o măsură de prevenire şi de combatere a
infracţionalităţii internaţionale, în special, a terorismului, a traficului
de femei şi copii, a traficului de droguri.
o străinii şi apatrizii pot fi extrădaţi doar pe baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate
o expulzarea sau extrădarea se hotărăsc doar de către justiţie
- aceste două măsuri privesc libertatea individuală şi dreptul la liberă
circulaţie – două drepturi fundamentale ale cetăţenilor români
- până în prezent doar între Marea Britanie şi SUA se practica expulzarea
propriilor cetăţeni
- extrădarea este o instituţie juridică ce permite unui stat de a cere altui stat
pe teritoriul căruia se află refugiat unul dintre cetăţenii săi să i-l predea,
este un act de asistenţă juridică interstatală în materie penală. Trebuie
ţinut cont de următoarele reguli: nu se admite extrădarea pentru raţiuni
politice, nu se admite extrădarea atunci când persoana respectivă va fi
condamnată la moarte, supusă torturii sau tratamentelor inumane, crude
sau degradante; se practică în cazul săvârşirii următoarelor fapte:
piraterie, trafic de copii şi femei, trafic de arme, trafic de stupefiante,
terorism, genocid
- expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un
stat să oblige o persoană ( străin sau apatrid) să părăsească ţara,
punând capăt astfel, în mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său.
Este o măsură de siguranţă. Este o măsură luată pentru apărarea ordinii
de drept. Regulile ce trebuie respectate sunt următoarele: nu trebuie să fie
o măsură inutilă, brutală, rapidă sau vexatorie; expulzatul trebuie să aibă
dreptul să aleagă statul, expulzarea trebuie făcută cu respectarea
persoanei
- extrădarea se acordă doar în baza reglementărilor internaţionale sau în
baza unor convenţii de reciprocitate
- aceste două măsuri pot fi luate doar de către justiţie pentru că ambele
aduc atingere unor libertăţi fundamentale, iar justiţia este unul dintre
garanţii acestor libertăţi
VI. 8. Prioritatea reglementărilor internaţionale

- exprimă corelaţia dreptului intern cu cel internaţional
- reglementările internaţionale au prioritate cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Prin această
nouă reglementare se consfinţeşte că omul beneficiază, în ceea ce
priveşte drepturile sale, de reglementările cele mai favorabile indiferent că
acestea sunt internaţionale sau interne
- acest principiu impune necesitatea de a se ţine cont de două reguli:
o dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile se interpretează şi se
aplică în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la care
România este parte
o în cazul apariţiei unor neconcordanţe între reglementările naţionale
şi cele internaţionale, au prioritate cele mai favorabile, dar doar în
materia drepturilor omului
- aplicând aceste reguli, apar şi următoarele consecinţe:
o legiuitorul va avea întotdeauna şi-n mod obligatoriu datoria de a
verifica dacă proiectele de legi pe care le adoptă se corelează cu
tratatele internaţionale
o autorităţile publice ce negociază, încheie şi ratifică tratate
internaţionale trebuie să urmărească existenţa corelaţiei dintre
textele internaţionale şi cele naţionale
- în cazul în care reglementările internaţionale contravin Constituţiei
României, spre deosebire de alte Constituţii care precizează că autorizaţia
de ratificare nu poate interveni decât după revizuirea Constituţiei – a se
vedea Constituţia Franţei sau cea a Spaniei -, Constituţia României tace.
Însă, supremaţia acesteia face imposibilă ratificarea unui tratat în aceste
condiţii, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională se poate pronunţa
asupra constituţionalităţii unui tratat internaţional. Apreciem că, în aceste
condiţii, ratificarea se poate face fie cu rezerve, fie doar după revizuirea
Constituţiei.
VI. 9. Accesul liber la justiţie

- justiţia este garanţia efectivă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, se
înfăptuieşte doar în numele legii de judecători independenţi şi care se
supun doar legii
- funcţiile justiţiei sunt: interpretarea şi aplicarea legii la cazurile concrete;
judecarea şi aplicarea sancţiunilor, încercarea de a face dreptate
- aceste funcţii sunt realizate cu condiţia respectării principiilor procedurale:
publicitate, oralitate, contradictorialitatea dezbaterilor, posibilitatea
exercitării căilor de atac
- oricine are acces liber la justiţie pentru a-şi apăra un drept sau un interes
legitim
- este prevăzut de art. 21 din Constituţia României care face o distincţie
între accesul liber la justiţie şi obligaţia constituţională de ocrotire a
drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale – instanţa este obligată
să se pronunţe asupra sesizărilor venite din partea cetăţenilor, caracterul
legitim sau nelegitim al acestora va fi hotărât doar de instanţă
- expresia „interese legitime” nu impune instanţei admisibilitatea acţiunii în
justiţie, ci doar o obligă pe aceasta să ocrotească doar interesele legitime
- sesizarea justiţiei se poate face fie pe cale acţiunii directe, fie pe orice altă
cale, precum ar fi cea a excepţiei – vezi excepţia de neconstituţionalitate
- nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie
- părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un
termen rezonabil. În acest mod dreptul la un proces echitabil este o
garanţie a principiului egalităţii în drepturi. Soluţionarea într-un termen
rezonabil a proceselor este o garanţie a faptului că justiţia, ca serviciu
public, asigură apărarea drepturilor şi libertăţilor cu eliminarea oricăror
mijloace şicanatorii şi tergiversări
- acest articol mai prevede faptul că jurisdicţiile administrative sunt
facultative şi gratuite, crearea acestora este justificată de necesitatea
decongestionării instanţelor de judecată, dar, mai ales, de faptul că litigiul
poate incontestabil să fie soluţionat pe această cale. Gratuitatea este, în
această situaţie, un mijloc de încurajare pentru a recurge la asemenea
proceduri.
VI.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al

unor libertăţi
- documentele internaţionale în materia drepturilor omului admit existenţa
unor limitări, ale unor restrângeri
- pentru ca aceste limitări, restrângeri să nu fie neconstituţionale şi să nu
aducă atingere dreptului sau libertăţii ca atare, trebuie respectate nişte
reguli. Astfel:
o restrângerile trebuie să fie expres prevăzute de lege
o restrângerea poate fi dispusă doar dacă este necesară într-o
societate democratică, aprecierea acestei condiţii o face legiuitorul,
dar o poate face şi judecătorul constituant
o măsura de restrângere trebuie să fie proporţională cu cauza care a
determinat-o
o măsura de restrângere trebuie să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu
o măsura de restrângere nu trebuie să aducă atingere existenţei
dreptului sau a libertăţii
o această măsura de restrângere este o excepţie, aşadar trebuie
aplicat principiul „excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare”
o aceste condiţii trebuie să fie întrunite în mod cumulativ
- Constituţia prevede şi situaţiile, o altă condiţie care trebuie să fie
respectată, în care se poate aplica acest principiu al drepturilor şi
libertăţilor, şi anume:
o Apărarea securităţii naţionale
o Apărarea ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice
o Apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor
o Desfăşurarea instrucţiei penale
o Prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru
ori ale unui sinistru deosebit de grav
- adoptarea unei astfel de măsuri trebuie să fie exclusiv în vederea
favorizării binelui general
- pot fi impuse restricţii legale pentru forţele armate şi cele ale Ministerului
Administraţiei şi Internelor.
VII. Inviolabilităţile
VII.1. Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică

- sunt prevăzute de art. 22 din Constituţie
- nu trebuie confundate între ele din punct de vedere juridic
dreptul la viaţă
- este cel mai natural drept al omului
- este unul dintre cele mai vechi drepturi consacrate juridic
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO) – prevede în art. 3
faptul că „orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea
persoanei”
- Art. 22 din Constituţie ia în considerare viaţa persoanei în sensul fizic al
acesteia, aspect punctat şi de alin. 3 din art. 22 care prevede interzicerea
pedepsei cu moartea. Aceasta este o interdicţie absolută.
dreptul la integritate fizică
- Orice atingere adusă integrităţii fizice, ce se impune din considerente de
ordin social, poate fi luată doar în baza unor reglementări legale cu
condiţia respectării dreptul constituţional prevăzut de art.53 din Constituţie
(caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi)
dreptul la integritate psihică
- Sub aspect juridic este ocrotit şi elementul psihic, nu doar cel fizic
- Apărarea acestor 3 drepturi implică interzicerea torturii, a pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante
- Astfel de prevederi există şi în art. 5 al DUDO
- Prevederile art. 22 din Constituţie sun valabile pentru toate subiectele de
drept, indiferent că acestea sunt autorităţi publice, societăţi comerciale
sau cetăţeni, spre exemplu
- Din prevederile acestui articol rezultă şi obligaţia generală şi corelativă a
tuturor cetăţenilor de a respecta aceste drepturi
VII.2. Libertatea individuală

- Este prevăzută de art. 23 din Constituţie
- De fapt acest articol foloseşte 2 noţiuni: libertatea individuală şi siguranţa
persoanei, noţiuni care nu trebuie să fie confundate
- Acest drept exprimă faptul că libertăţile nu trebuie reglementate doar în
totalitatea lor, ci şi fiecare în parte
Libertatea individuală are-n vedere: libertatea fizică a persoanei, dreptul unei
persoane de se comporta şi mişca liber, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie,
deţinut decât în cazurile prevăzute expres de Constituţiei şi de legi.
- este expresia stării naturale a omului
- exercitarea acestei libertăţi nu trebuie să contravină ordinii de drept
- nici acţiunile autorităţilor publice, în cazul încălcării ordinii de drept, nu
trebuie să îngrădească excesiv această libertate – aici apare noţiunea de
siguranţă a persoanei (= ansamblul garanţiilor care asigură ca măsurile
luate de stat în cazul încălcării ordinii de drept, să nu fie ilegale)
- aceste garanţii permit realizarea faptelor anti-sociale, asigurarea ocrotirii
juridice a individului, dar şi a drepturilor şi a libertăţilor acestuia
- art. 23 prevede, în alin. 2, că percheziţionarea, reţinerea sau arestarea
unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute
de lege, adică doar în acele situaţii în care autorităţile publice sunt
competente conform legilor în vigoare
percheziţia – este un mijloc de probă
- noţiunea, condiţiile în care se efectuează, procedura care trebuie urmată,
etc sunt detaliate de art. 100 – art. 111 din Codul de Procedură Penală
- este de două feluri: percheziţie corporală care, potrivit art. 100 alin. 5 din
Codul de Procedură Penală, poate fi dispusă, după caz, de organul de
cercetare penală, de procuror sau de judecător, şi percheziţie domiciliară
care, potrivit art. 100 alin. 3, spre deosebire de cea anterior amintită,
poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul
urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii
reţinerea – este o măsură procesual-penală preventivă, conform art. 136
alin.1 lit.a din Codul de Procedură Penală
- este permisă doar în cazurile şi cu procedura stabilită de lege, respectiv
de art. 143 şi 144 din Codul de Procedură Penală
- conform art. 23 alin.3 din Constituţie această măsură nu poate depăşi 24
de ore
- trebuie adusă la cunoştinţa imediată a persoanei respective, la fel ca şi
motivele care au stat la baza luării acestei măsuri, în limba pe care
persoana respectivă o cunoaşte
- în momentul în care situaţia pentru care a fost dispusă această măsură a
încetat, eliberarea persoanei este obligatorie şi imediată
arestarea – conform art. 136 alin. 1 lit. d din Codul de Procedură Penală, şi
aceasta este tot o măsură procesual-preventivă, iar dispoziţiile care dezvoltă
această normă, cât şi normele constituţionale sunt art. 146-160 indice b din
Codul de Procedură Penală
- conform art. 23 alin. 4 din Constituţie aceasta se poate dispune doar de
către judecător şi numai în cursul procesului penal
- durata acestei măsuri este de cel mult 30 de zile, iar dacă aceasta a fost
dispusă în timpul urmăririi penale, ea se poate prelungi cu cel mult 30 de
zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai
mult de 180 de zile. Pe de altă parte, în faza de judecată, conform art. 23
alin. 6 din Constituţie, instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice
periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării
preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului,
dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau
dacă instanţa de judecată constată că nu există temeiuri noi care să
justifice menţinerea privării de libertate. Încheierile prin care instanţa
dispune măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute
de lege.
- Judecătorul trebuie să motiveze hotărârea prin care dispune luarea
acestei măsuri
- Aşadar o astfel de măsură poate fi luată doar atunci când există motive
legale
- Alte reguli privind măsura arestării preventive:
o Celui arestat, precum şi celui reţinut, i se aduc de îndată la
cunoştinţă motivele arestării, respectiv ale reţinerii,
o Acestea se comunică în cel mai scurt timp cu putinţă, iar în cazul
reţinerii se aduc la cunoştinţă de îndată
o Aceste motive se comunică în limba pe care învinuitul sau
inculpatul o înţelege
o Este obligatorie prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu, în
momentul comunicării tuturor celor expuse mai sus
o Aceste reguli sunt imperative
- persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate
provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune, acestea sunt garanţii ale
prezumţiei de nevinovăţie, dar şi forme ale liberării provizorii
- nu trebuie ignorat un principiu constituţional esenţial pentru tot ceea ce
presupune un proces penal, şi anume prezumţia de nevinovăţie de care
orice persoană beneficiază până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare. Trebuie reţinut, însă, că aceasta este o
prezumţie relativă, şi nu absolută.
- Pedeapsa nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul
legii, iar, în urma revizuirii Constituţiei, sancţiunile privative de libertate nu
pot să fie decât de natură penală, în cazul faptelor care nu au un astfel de
caracter penal există sancţiuni de natură pecuniară, munca în folosul
comunităţii, etc.
Trebuie să reţinem că art. 23 stabileşte 3 reguli fundamentale: prezumţia de
nevinovăţie, legalitatea pedepsei şi dispunerea arestării preventive doar de
către instanţa de judecată.
VII.3. Dreptul apărare

- se află în strânsă legătură cu libertatea individuală şi cu siguranţa,
securitatea persoanei
- are 2 accepţiuni:
o una largă – reprezentând totalitatea drepturilor şi regulilor
procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra
împotriva acuzaţiilor ce i se aduc, să constate învinuirile, să scoată
la iveală nevinovăţia sa
o una restrânsă – cuprinzând doar posibilitatea folosirii unui avocat
- este stabilită regula constituţională conform căreia părţile au dreptul la
asistenţă din partea unui avocat, ales sau numit din oficiu
- există şi procese în care asistenţa avocatului este obligatorie, aceste
situaţii fiind expres prevăzute de lege. Art. 171 din Codul de Procedură
Penală prevede situaţiile în care asistenţa juridică este obligatorie, astfel
sunt menţionate, spre exemplu: situaţia în care organul de urmărire
penală sau instanţa apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea
face singur apărarea sau situaţia în care este vorba despre cauze în care
legea prevede infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Asistenţa juridică este
obligatorie atunci când persoana este minoră.
- Constituţia prevede obligatorie asistenţa juridică din partea unui avocat
atunci când persoanei se comunică învinuirea
VII.4. Dreptul la liberă circulaţie

- prin intermediul acestuia este asigurată libertatea de mişcare a persoanei
- Constituţia are în vedere libera circulaţie pe teritoriul României, dar şi
libera circulaţie în afara teritoriului ţării
- Această libertate nu poate fi absolută, restricţiile trebuind să fie expres
prevăzute de lege
- Acest articol prevede că fiecare cetăţean are dreptul de a circula
nestânjenit pe teritoriul statului român şi de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate
- Prin acest text constituţional s-a garantat posibilitatea oricărui cetăţean
român de a emigra şi de a reveni în ţară, fără a fi pasibil de o eventuală
sancţiune
- Documentele juridice internaţionale prevăd că nici unui cetăţean nu-i
poate fi interzis, în mod arbitrar, dreptul de a intra în propria ţară, aşa cum
nici un cetăţean nu poate fi expulzat în mod arbitrar
- Reglementările privind actele de stare civilă a persoanei nu pot fi
considerate restricţii la libera circulaţie a persoanei
VII.5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

- reflectă respectarea personalităţii omului, aspect menţionat chiar de art. 1
alin. 3 din Constituţie
- cele 3 noţiuni – viaţă intimă, viaţă familială, viaţă privată – sunt într-o
corelaţie indisolubilă
- nimeni nu se poate amesteca în acestea decât cu acordul explicit şi liber
exprimat al persoanei
- deşi este unul dintre cele „mai naturale, mai imprescriptibile şi mai
inalienabile” drepturi, acest drept este înscris în documente, în Constituţii
destul de târziu
- este cunoscut şi sub denumirea de libertate corporală sau dreptul
persoanei de a dispune de corpul său
- dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde 2 aspecte:
o numai persoana poate dispune de ea însăşi
o prin exercitarea acestui drept, persoana nu trebuie să aducă
atingere celorlalţi
VII.6. Inviolabilitatea domiciliului

- este prevăzută de art. 27 din Constituţie
- presupune două aspecte:
o inviolabilitatea domiciliului
o libertatea de alegere a domiciliului
- inviolabilitatea domiciliului presupune interdicţia pătrunderii unei persoane
străine în domiciliu
- acest drept are în vedere atât domiciliul, cât şi reşedinţa pentru că în sens
constituţional domiciliul le cuprinde pe amândouă
- nu va trebui să confundăm, însă, noţiunea de domiciliu cu cea de
proprietate (aşadar chiar şi în cazul în care un bun imobil deţinut în
proprietate de o persoană este închiriat, pătrunderea în mod nelegal în
acest imobil locuit de chiriaş este o atingere adusă acestui drept
constituţional)
- o persoană poate pătrunde într-un domiciliu care nu este al său în două
situaţii:
o Atunci când persoana domiciliată în acel spaţiu îi permite acest
lucru
o Atunci când, deşi nu are permisiunea persoanei care locuieşte în
acel imobil, poate pătrunde, dar doar în situaţiile expres prevăzute
de lege, în primul rând de Constituţie. Astfel de situaţii sunt
următoarele: executarea unui mandat de arestare sau a unei
hotărâri judecătoreşti; înlăturarea unei primejdii privind viaţa,
integritatea fizică sau bunurile unei persoane; apărarea securităţii
naţionale sau a ordinii publice; prevenirea răspândirii unei epidemii
- acest articol completează menţiunile făcute la art. 23 din Constituţie cu
privire la percheziţia domiciliară – aceasta fiind una dintre situaţiile când,
în mod legal, poate fi adusă atingere acestui drept -. Astfel, se
menţionează, la alin. 3 şi 4 ale art. 27, că percheziţia nu poate fi dispusă
decât de judecător, aceasta se efectuează doar în condiţiile şi în formele
prevăzute de lege, nu poate fi efectuată pe timpul nopţii, decât în cazul
infracţiunilor flagrante.
VIII. Drepturile şi libertăţile social – economice şi culturale
VIII.1. Dreptul la învăţătură

- este în acelaşi timp şi o îndatorire prin existenţa obligativităţii anumitor
forme de învăţământ
- învăţământul trebuie să fie astfel organizat încât să asigure şanse egale
tuturor cetăţenilor folosind doar criteriul competenţei profesionale şi
neajungându-se la discriminări
- acest articol stabileşte formele de organizare ale învăţământului:
învăţământ general obligatoriu, învăţământ liceal, învăţământ profesional,
învăţământ superior, putând exista şi alte astfel de forme, cu condiţia ca
acestea să fie prevăzute de lege şi să nu fie neconstituţionale
- există 3 categorii de instituţii de învăţământ: private (particulare), publice
şi confesionale, acestea trebuind să fie organizate conform legii
- instituţiilor superioare de învăţământ – universităţilor – le este garantată
autonomia universitară, indiferent dacă acestea sunt private sau publice
- învăţământul de stat este gratuit conform legii, statul oferindu-le copiilor şi
tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi,
posibilitatea de a beneficia, conform legii, de burse sociale de studii
- învăţământul religios poate fi:
o organizat de culte – caz în care se asigură libertatea conştiinţei
o organizat în şcolile de stat – este facultativ, este conform propriilor
convingeri, se desfăşoară în limba oficială a statului
- limba română este cea în care se desfăşoară toate formele de
învăţământ, minorităţile naţionale având dreptul de a-şi folosi propria
limbă, limba maternă, în anumite condiţii stabilite de lege
VIII.2. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

- acest drept implică şi eforturile statului şi, implicit, obligaţiile acestuia:
o scăderea mortalităţii, în special a celei infantile
o profilaxia şi tratamentele diverselor maladii
o asigurarea serviciilor medicale
- legea este cea care stabileşte controlul exercitării profesiilor medicale şi a
activităţilor paramedicale
VIII.3. Dreptul la muncă şi la protecţia socială

- este prevăzut de art. 41 şi de art. 42 din Constituţie
- este un drept inerent fiinţei umane, este natural şi imprescriptibil
- acest drept include: libertatea alegerii profesiei, meseriei, ocupaţiei;
libertatea alegerii locului de muncă; protecţia socială a muncii, dreptul la
negocieri colective
- statul are obligaţia de a asigura toate măsurile ca acest drept să poată fi
exercitat
- salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială care privesc:
o securitatea şi sănătatea salariaţilor
o regimul de muncă al femeilor şi tinerilor
o instituirea unui salariu minim brut pe ţară
o repausul săptămânal
o concediul de odihnă plătit
o prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale
o formarea profesională
o alte situaţii specifice prevăzute de lege
- durata normală a zile de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore., iar, în
cazul în care într-un anumit loc de muncă nu se poate lucra atâtea ore, în
medie pe zi, trebuie ca într-o săptămână să fie lucrate 40 de ore.
Angajatorul trebuie să asigure o limitare rezonabilă a duratei de muncă.
Tot acesta trebuie să asigure condiţii de muncă juste şi favorabile.
- Sunt excluse sclavia, munca forţată sau obligatorie. Conform art. 42 alin.
2 din Constituţie nu constituie muncă forţată:
o Activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele
desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase
sau de conştiinţă
o Munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în
perioada de detenţie sau de libertate condiţionată
o Prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol,
precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite
de lege
- conform principiul egalităţii în drepturi, de fapt ca o aplicaţie a acestuia,
femeile şi bărbaţii trebuie să beneficieze la muncă egală de acelaşi salariu
- alin. 5 al art. 41 garantează caracterul obligatoriu al convenţiilor colective ,
convenţii formulate în urma exercitării dreptului la negocieri colective în
materie de muncă. În aceste condiţii putem afirma, fără putinţă de tăgadă,
faptul că aceste contracte colective de muncă sunt izvor formal de drept în
dreptul nostru.
VIII.4. Dreptul la grevă

- greva presupune încetarea colectivă şi voluntară a muncii de către
salariaţi, încetare prin care se urmăreşte obţinerea, prin constrângere, a
modificării condiţiilor de muncă şi de viaţă
- greva intervine atunci când celelalte mijloace de negociere au eşuat
- grevele pot fi declarate doar de salariaţi pentru a-şi apăra interesele
economice, profesionale şi sociale, în condiţiile şi limitele stabilite de
legea conflictelor de muncă
- grevele nu pot fi considerate licite dacă au ca scop apărarea unor interese
politice
- legea conflictelor de muncă trebuie să prevadă, fapt pe care îl şi face,
garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate
VIII.5. Dreptul de proprietate privată

- acest drept cuprinde: dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate,
dreptul de a o folosi, dreptul de a dispune de aceasta, dreptul de a
transmite dreptul de proprietate
- dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului sunt garantate,
conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite prin lege.
- proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal, indiferent de
titular; cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate
privată asupra terenurilor doar: în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care
România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de
legea organică în materie, dar şi prin moştenire legală.
- Interdicţia dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către
străini şi apatrizi este de veche tradiţie constituţională în România şi s-a
fondat pe ideea de protecţie a teritoriului ca parte constitutivă a statului,
acesta fiind ca şi celelalte componente ale statului, inalienabil şi indivizibil.
O dată cu aderarea României la Uniunea Europeană aceste reguli nu
dispar, ci, din contră, ele vor atinge un nivel instituţional mai înalt. Mai mult
decât atât există şi o garanţie a păstrării acestor principii: aderarea la
Uniunea Europeană, tratatele internaţionale, reciprocitatea, legea
organică, moştenirea legală. În orice alte situaţii dobândirea terenurilor
către străini şi apatrizi este interzisă.
- Exproprierea poate avea loc doar dacă sunt respectate nişte condiţii:
o Să fie lucrări de interes general, pentru care autoritatea publică
poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, altfel spus să
existe o cauză de utilitate publică definită prin lege
o Proprietarul să fie despăgubit pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune
imputabile autorităţii, această despăgubire trebuie să fie prealabilă
şi justă
- acest drept obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
- Garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate privată sunt:
o Interzicerea confiscării averii dobândite în mod licit, caracterul licit
al acesteia se prezumă. Este vorba despre o prezumţie relativă. Pe
de altă parte, în mod evident, însă numai în condiţiile legii, bunurile
destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau din contravenţii
pot fi confiscate
o Interzicerea naţionalizării sau a oricăror altor măsuri de trecere
silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei
sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie
a titularilor dreptului de proprietate.
VIII.6. Dreptul la moştenire
- este prevăzut de art. 46 din Constituţie care specifică doar faptul că
acesta este garantat
- normele dreptului civil vor dezvolta aceste prevederi
VIII.7. Dreptul la un nivel de trai decent

- statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie
socială care să asigure cetăţenilor un astfel de nivel de trai
- acest nivel de trai se realizează prin munca cetăţeanului, dar statul trebuie
să contribuie la îmbunătăţirea acestor condiţii prin măsurile enunţate mai
sus
- cooperarea internaţională joacă un rol important în realizarea acestui
drept
- acest drept ar trebui să cuprindă: dreptul la condiţii rezonabile de
existenţă şi la ameliorarea lor continuă şi dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi
locuinţă satisfăcătoare
- Constituţia noastră precizează că cetăţenii români au: dreptul la pensie, la
concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare
de stat, dreptul la ajutor de şomaj, dreptul la măsuri de asistenţă socială
- astfel s-a introdus un element inovator – instituţionalizarea asistenţei
sociale – ca dimensiune modernă a măsurilor necesare pentru asigurarea
unui trai decent
VIII.8. Dreptul la căsătorie

- art. 48 din Constituţie garantează libertatea căsătoriei liber consimţite
- familia trebuie să se bazeze pe egalitatea femeii şi a bărbatului
- părinţilor le revine obligaţia constituţională de creştere, educare şi instruire
a copiilor indiferent dacă sunt din sau din afara căsătoriei
- căsătoria religioasă este facultativă, dar trebuie să fie precedată de cea
civilă
VIII.9. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

- există obligaţia corelativă a statului de a asigura condiţiile necesare pentru
realizarea acestui drept, astfel autorităţile publice au obligaţia să
contribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la
viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.
- este interzisă exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar
dăună sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori
dezvoltarea normală. Minorii pot fi angajaţi doar dacă au vârsta de peste
15 ani.
- Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului
bolnav ori cu handicap, putând fi stabilite şi alte forme de protecţie socială
a copiilor şi tinerilor prin lege.
VIII.10. Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială

- Acest articol, prin revizuirea Constituţiei, a redefinit la alin. 2 politica
statului în acest domeniu astfel: statul asigură realizarea unei politici
sociale naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi de tratament ale
handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în
viaţa comunităţii, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi
tutorilor.
- Reglementarea este actualizată corespunzător concepţiei normative din
statele Uniunii Europene şi se dă astfel un conţinut foarte clar egalităţii
sub aspectul discriminării pozitive, permiţând persoanelor cu handicap să
participe la viaţa comunităţii.
VIII.11. Accesul la cultură

- este garantat în condiţiile legii, fiind prevăzut de art. 33 din Constituţie
- este garantat astfel un drept nou – ce presupune libertatea individului de
a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi
universale
- statul, pentru ca individul să-şi poată realiza acest drept, trebuie:
o să asigure păstrarea identităţii spirituale
o să sprijine cultura naţională
o să stimuleze artele
o să protejeze şi să conserve moştenirea culturală
o să sprijine dezvoltarea creativităţii contemporane
o să promoveze valorile culturale şi artistice ale României în lume
VIII.12. Dreptul la un mediu sănătos

- este recunoscut de către stat fiecărei persoane dreptul la un mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic
- statul va asigura cadrul legislativ necesar pentru exercitarea acestui drept
- persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora
mediul înconjurător, practic, în acest mod a apărut o nouă îndatorire
- este un drept de a treia generaţie
- nu este suficientă doar contribuţia statului român pentru realizarea acestui
drept, fiind necesară cooperarea internaţională pentru a putea avea un
mediu înconjurător sănătos
VIII.13. Libertatea economică
- existenţa unei economii de piaţă, bazată pe liberă iniţiativă, unde dreptul
de proprietate privată este garantat şi ocrotit, iar proprietatea privată este
inviolabilă, libertatea economică trebuie să fie un drept fundamental
- Constituţia Elveţiei prevede că o astfel de libertate presupune: libertatea
alegerii profesiei, liberul acces la o activitate economică lucrativă privată,
liberul exerciţiu al acestei activităţi
- Aşadar orice persoană are accesul liber la o activitate economică, libera
iniţiativă, iar exercitarea acestora în condiţiile legii este garantată
IX. Drepturile exclusiv politice

Aici sunt incluse drepturile cetăţenilor români care au ca obiect participarea
cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. Acestea sunt drepturile
electorale care vor fi studiate în detaliu la capitolul intitulat „Sistemul electoral”.
Aceste drepturi sunt: dreptul de vot, prevăzut de art. 36 din Constituţie, şi
dreptul de a fi ales, prevăzut de art.37 din acelaşi act normativ.
X. Drepturile şi libertăţile social – politice
X.1. Libertatea conştiinţei

- aceasta presupune posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a exprima
public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare
- libertatea conştiinţei cuprinde, pe lângă alte libertăţi, precum cea a gândirii
sau cea a opiniilor sau cea a cuvântului, sau cea de asociere, şi libertatea
religioasă
- aceste libertăţi pot fi exprimate, din punct de vedere juridic, într-o singură
libertate care presupune şi o continuitate spirituală în sânul familiei, părinţii
având dreptul de a asigura, potrivit propriilor condiţii, concepţii, convingeri
educaţia copiilor, fără a încălca normele juridice
- libertatea conştiinţei trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de
respect reciproc, nimeni neputând fi constrâns să adopte o opinie sau să
adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale
- organizarea cultelor pe baza propriilor statute este liberă, în condiţiile legii
- în România cultele religioase sunt autonome, statul fiind obligat să sprijine
aceste culte
X.2. Libertatea de exprimare

• este prevăzută de art. 30 din Constituţie
• se referă la posibilitatea de exprimare prin cele mai diverse posibilităţi a
opiniilor, a gândurilor sau a credinţelor sau a creaţiilor de orice fel
• este o libertate de tradiţie care poate fi regăsită şi sub denumirea de
libertate a cuvântului sau libertate a presei
• există 3 mari reguli:
1. libertatea de exprimare – alin. 1 al art. 30 precizează că aceasta
este inviolabilă
2. interzicerea cenzurii – alin.2 din art. 30 precizează că cenzura de
orice fel este interzisă
3. responsabilitatea – alin.8 din art. 30 precizează existenţa unei
răspunderi juridice în cazul în care sunt încălcate limitele impuse
de Constituţie privind exercitarea acestei libertăţi. Astfel, se
prevede existenţa unei răspunderi civile şi a unei răspunderi
penale, ambele revenind editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de
multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, însă, doar în
condiţiile legii. Din păcate, nici la ora actuală nu există o lege a
presei care să reglementeze cu specificul caracteristic aceste
forme de răspundere. De altfel această lege ar trebui să
stabilească care sunt faptele ce pot fi considerate delicte de presă
şi regimul juridic al acestora.
• Chiar dacă prin Constituţie este interzisă cenzura, precum şi suprimarea
publicaţiilor, aceasta nu interzice şi suspendarea acestora la care se
poate apela în condiţiile legii
• Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţiile, însă,
aceasta nu este o libertate absolută, ea putând fi limitată expres prin
norme legale
• Libertatea de exprimare nu este ea însăşi una absolută, astfel alin.6 din
art. 30 precizează că aceasta nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,
viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. De
asemenea este interzis, în mod expres, ca prin exercitarea acestei
libertăţi să aibă loc: defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de
agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la
discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi
manifestări obscene, contrare bunelor moravuri. Prin menţionarea
expresă a acestor interdicţii se încearcă asigurarea respectării drepturilor
şi a reputaţiei indivizilor, dar şi salvgardarea siguranţei naţionale, a ordinii
publice, a sănătăţii şi a moralităţii publice.
X.3. Dreptul la informaţie

- astfel este garantat dreptul persoanei la orice informaţie de interes public
- conţinutul acestui drept cuprinde: dreptul persoanei de a fi informat prompt,
corect şi clar cu privire la măsurile luate de autorităţi; accesul liber la sursele de
informaţie publică, ştiinţifică, tehnică, etc; posibilitatea de a fi recepţionate direct
şi în mod normal a emisiunilor radio-TV, dar şi o obligaţie corelativă a autorităţilor
guvernamentale de a crea condiţiile materiale şi juridice pentru difuzarea liberă şi
amplă a informaţiilor de orice natură
- acest articol clasifică informaţiile astfel: informaţii de interes general; informaţii
despre evenimente sau hotărâri luate de autorităţile publice; informaţii cu
caracter personal
- obligaţiile autorităţilor publice privind exercitarea acestui drept sunt
următoarele: informarea corectă; asigurarea prin serviciile publice a dreptului la
antenă; asigurarea protecţiei tinerilor şi a siguranţei naţionale
- serviciile publice de radio şi televiziune sunt organizate prin lege organică,
activitatea lor fiind supusă controlului parlamentar. Aceste servicii trebuie să
garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă.
- alin. 3 al art. 31 din Constituţie interzice, în mod expres, ca prin exercitarea
acestui drept să se prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea
naţională
- în România există la ora actuală atât o lege (legea nr. 544/2001) prin care se
stabilesc condiţiile în care orice cetăţean are acces la informaţiile de interes
public, care sunt aceste astfel de informaţii, cum pot fi obţinute, cât şi o lege prin
care se asigură protecţia datelor cu caracter personal (legea nr. 677/2003). Este
creată în baza acestei ultime legi şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Datelor cu caracter personal al cărei scop este evident din chiar denumirea sa.
X.4. Libertatea întrunirilor

- această libertate presupune posibilitatea cetăţenilor de a se întruni în reuniuni
private sau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile şi credinţele
- Se poate exercita prin mai multe forme, dintre care Constituţia precizează, în
mod expres, mitingurile, demonstraţiile şi procesiunile
- orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter
temporar destinată schimbului de idei, concepţii, opinii
- Nu trebuie confundată libertatea întrunirilor cu dreptul de asociere. Astfel,
putem identifica următoarele deosebiri între aceste două drepturi fundamentale:
• Întrunirile presupun participanţi care nu au calitatea de membru
permanent sau acceptat conform unei proceduri prestabilite; asociaţiile
presupun un grup de persoane unite prin calitatea de membru între care
există legături permanente
• Întrunirile urmăresc realizarea unui scop concret, declarat în momentul
desfăşurării lor, asociaţia presupune existenţa unui scop permanent,
precis determinat în momentul înfiinţării ei şi declarat prin actul de
înfiinţare sau de organizare
• Întrunirile se desfăşoară pe baza unor reguli stabilite spontan, asociaţia
funcţionează pe baza unor reguli statutare
• Întrunirile se desfăşoară pe căile şi în pieţele publice sau în localuri
publice, asociaţiile îşi ţin reuniunile la sediile lor
- întrunirile pot fi publice sau private
- Constituţia stabileşte 3 reguli cu privire la întruniri:
o Libertatea acestora
o Caracterul paşnic al întrunirilor
o Interzicerea la întruniri a oricărui tip de arme
X.5. Dreptul la asociere

- cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide
politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere (ligi, uniuni) cu
scopul de a participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală, de a-şi realiza
o serie de interese legitime comune
- aceste asociaţii sunt de drept public, temeiul lor fiind libertatea de asociere şi
nu contractul care este temeiul asociaţiilor şi societăţilor de drept privat –
societăţi civile, societăţi comerciale, asociaţii şi fundaţii
- aceste asociaţii nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea unor beneficii,
trebuind să aibă scopuri politice, religioase, culturale, scopuri care să exprime
libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor
- Constituţia stabileşte, aşadar, în mod expres, doar trei forme de asociere:
partide politice; patronate şi sindicate
- sunt stabilite nişte limite constituţionale privitoare la aceste forme de asociere,
limite care privesc 3 aspecte:
- Scopurile şi activitatea – sunt considerate neconstituţionale partidele
politice sau organizaţiile ce militează împotriva pluralismului politic, a
principiilor statului de drept, a suveranităţii de stat. Constatarea şi
declararea ca neconstituţională a unei asociaţii în aceste condiţii revine
Curţii Constituţionale
- Membrii – nu pot face parte din partide politice, doar din acestea:
judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii (judecătorii
şi procurorii), membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică – chiar funcţionarii publici.
Această interdicţie este o expresie a principiului neutralităţii serviciilor
publice care implică o detaşare a funcţionarilor publici de problemele
politice
- Caracterul asociaţiei – sunt interzise expres acele asociaţii care au un
caracter secret
X.6. Secretul corespondenţei

- acest drept urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei fizice de a-şi
comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace gândurile şi opiniile sale fără a-
i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice
- prin corespondenţă se înţelege – scrisori, telegrame, trimiteri poştale de orice
fel, convorbiri telefonice şi alte mijloace legale de comunicare
- reguli:
- Sunt obligaţi să respecte secretul corespondenţei atât persoanele fizice,
cât şi autorităţile publice
- Nimeni nu poate reţine, deschide, citi, distruge, da publicităţii o
corespondenţă ce nu-i este adresată, având obligaţia de a o restitui
destinatarului
- Nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonică sau de a
divulga conţinutul unei astfel de convorbiri de care a luat cunoştinţă în
mod întâmplător
- Obligaţii aparte, stabilite în detaliu prin lege, au funcţionarii din serviciile
poştale şi de comunicaţii
- exerciţiul acestui drept comportă o restrângere necesară în interesul justiţiei -
acest drept aparţine magistraţilor şi trebuie să fie expres prevăzut de lege şi
realizat după o procedură strictă şi numai pe baza unor ordonanţe scrise şi cu
respectarea celorlalte drepturi ale persoanei, în special a dreptului la viaţă intimă,
familială şi privată
XI. Drepturile garanţii
XI.1. Dreptul de petiţionare
- este o garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi
- acest drept poate fi exercitat fie individual de către cetăţean, fie de către
un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite
- orice petiţie trebuie să fie semnată, trebuind să conţină datele de
identificare ale petiţionarului, autorităţile publice nu vor răspunde la
petiţiile anonime
- este prevăzută şi obligaţia corelativă a autorităţilor publice de a examina şi
de a răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de lege.
Aceste condiţii sunt stabilite în prezent de Ordonanţa de Guvern nr.
27/2002 privind modul de soluţionare a petiţiilor. Termenul legal în care
autorităţile sunt obligate să răspundă la o petiţie, dacă nu se prevede altfel
prin norme speciale, este de 30 de zile.
- Exercitarea acestui drept este scutită de taxă
XI.2. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

- este temeiul constituţional, alături şi de alte norme constituţionale, precum
art.126, al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse
cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor şi libertăţilor
acestora.
- Această răspundere intervine:
o Când autorităţile publice emit un act administrativ prin care vatămă
o persoană într-un drept al său sau într-un interes legitim
o Când autorităţile publice nu soluţionează în termenul legal o cerere
a unei persoane
o Când prin erori judiciare săvârşite în cadrul proceselor se produc
prejudicii. În acest ultim caz răspunderea statului urmează să fie
stabilită în condiţiile legii, iar magistraţii care şi-au exercitat funcţia
cu rea-credinţă sau cu gravă neglijenţă vor răspunde conform legii.
Există astfel posibilitatea unei acţiuni în regres a statului obligat să
răspundă patrimonial, ceea ce este de natură a întări garanţia
constituţională a acestei răspunderi, judecătorul (dar şi procurorul)
fiind direct implicat în consecinţele actului de justiţie eronat.
- actele la care se referă acest articol sunt acte de natură administrativă
emise de autorităţile publice fără deosebire de natura lor juridică
- pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul în cazul în care i s-a
vătămat un drept sau un interes legitim printr-un astfel de act sunt:
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului
în cauză şi repararea pagubei.
XII. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor
XII.1. Îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile

- este prevăzută de art. 1 alin. 5 din Constituţie
- este o îndatorire „naturală” având în vedere că prin Constituţie şi prin legi
se urmăreşte realizarea intereselor generale, dar şi a acelor individuale
- această îndatorire revine tuturor cetăţenilor români
- prin respectarea acestei îndatoriri este consacrată supremaţia Constituţie,
de fapt această îndatorire este o garanţei a acestei supremaţii
XII.2. Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară

- este o consecinţă firească a faptului că deţinem cetăţenia română
- presupune obligaţia acelora cărora le sunt încredinţate funcţii publice,
precum şi a militarilor, de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a
depune jurământul de credinţă cerut de lege
XII.3. Îndatorirea de apărare a patriei

- presupune faptul că cetăţenii români trebuie să fie întotdeauna pregătiţi
pentru a riposta în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni
îndreptate împotriva ţării
- condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare vor fi stabilite prin lege
organică.
- Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor
- Această îndatorire o cuprinde şi pe cea referitoare la satisfacerea
serviciului militar de către bărbaţi, doar de către aceştia, în condiţiile legii
organice. Cetăţenii pot fi încorporaţi între 20 şi 35 de ani, cu excepţia
voluntarilor, aceasta fiind singura condiţie privitoare la încorporare la care
face referire Constituţia, restul urmând să fie detaliate de legea organică
în materie. Această prevedere este în concordanţă cu cerinţele
profesionalizării armatei.
XII.4. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice

- incumbă tuturor cetăţenilor
- această contribuţie se realizează prin plata taxelor şi a impozitelor
- Constituţia impune obligaţia ca sistemul legal de impunere să fie asigure
aşezarea justă a sarcinilor fiscale
- Doar în mod excepţional pot fi impuse prin lege alte prestaţii financiare din
partea cetăţenilor români, în orice alte cazuri astfel de prestaţii sunt
interzise
XII.5. Îndatorirea de a exercita cu bună credinţă drepturile şi libertăţile şi de a

respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi
- prin această reglementare buna credinţă este ridicată la rang de regulă
constituţională
- această îndatorire incumbă tuturor locuitorilor României, indiferent că sunt
cetăţeni români, cetăţeni străini sau apatrizi
1. Care este natura juridică a drepturilor fundamentale ale cetăţenilor?
2. Care sunt distincţiile între libertatea de exprimare şi libertatea conştiinţei?

Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului

1. a se vedea pag. anterioare şi 2. a se vedea pag. anterioare şi Constituţia
10.7 BIBLIOGRAFIE
Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I şi II –Tudor Drăganu – Editura Lumina
Lex – Bucureşti - 1998

Drept Constitutional PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Constitutional PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

3.2 Raporturile de drept constituţional

a. Bazele puterii – elemente exterioare statului care generează şi

Exercitarea puterii – activitatea de conducere la nivel superior

SUBIECTELE RAPORTURILOR DE DREPT CONSTITUŢIONAL

Subiectele dreptului constituţional sunt oamenii luaţi individual sau grupaţi

b. Poporul este de fapt deţinătorul puterii politice pe care o exercită prin

c. ORGANELE STATULUI (autorităţile publice):

d. PARTIDELE POLITICE, FORMAŢIUNLE POLITICE, ALTE

3.3 Normele de drept constituţional

Norma juridică este regula socială de conduită generală şi obligatorie,

- norme cu aplicare nemijlocită sunt cele care reglementează direct,

3.4 TESTE DE AUTOEVALUARE

2. Identificarea subiectelor de drept constituţional astfel precum sunt prevăzute de

3.5 LUCRARE DE VERIFICARE

3.6 RASPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

4.2 Răspunderea Preşedintelui României

Din punct de vedere juridic, ne interesează in special izvoarele formale sau

Izvoarele de drept în general sunt forme de exprimare ale normelor

Nu toate izvoarele juridice sunt izvoare şi pentru dreptul constituţional.

Pentru a identifica izvoarele juridice ale dreptului constituţional folosim

- autoritatea publică emitentă – sunt izvoare ale dr. constituţional

- conţinutul actului normativ – pentru a fi izvoare ale dreptului

Cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional sunt:

1. Principalul izvor al dreptului constituţional este Constituţia şi legile de

2. Legea ca act juridic al Parlamentului: - este izvor al dr. constituţional cu

Reguli în privinţa tratatelor internaţionale (la care România este parte):

- obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bună credinţă

Prin prisma criteriilor de identificare enumerate mai sus, se mai pot

a. Obiceiul (cutuma)- este unul dintre principalele izvoare ale

În evoluţia constituţională a României obiceiul a fost recunoscut ca izvor

b. Actele cu putere de lege dacă reglementează relaţii constituţionale:

- ordonanţele guvernului, după modificarea Constituţiei, nu mai pot fi

Guvernul este organul central al administraţiei de stat care are menirea

4.3. TESTE DE AUTOEVALUARE

4.4. LUCRARE DE VERIFICARE

4.5. RASPUNS LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

5.2 Evoluţia instituţiei. Rolul şi structura

Iniţial constituţia a fost concepută ca un ansamblu de norme juridice care

a. Constituţii cutumiare (Anglia, Israel, Noua Zeelandă) – sunt

b. Constituţiile scrise – oferă precizie, certitudine, claritate, s-au

- Teoria contractelor scrise (pacte)

În literatura juridică modernă noţiunii de constituţie i s-au dat mai multe

În stabilirea conceptului de constituţie s-au conturat în timp o serie de

- caracterul de lege – conţinând deci norme juridice

Definiţia: Constituţia este legea fundamentală a unui stat, constituită din

5.3 Conţinutul normativ al Constituţiei

Din moment ce constituţia este o lege dar se deosebeşte totuşi de alte

Exemple: Constituţia S.U.A. conţine 7 articole şi 26 amendamente

Supremaţia constituţiei este o calitate care o situează în vârful instituţiilor

CONSECINŢELE SUPREMAŢIEI CONSTITUŢIEI

a.) Consecinţele privind adoptarea Constituţiei

Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei din totdeauna s-a pus problema

a.) Controlul general al aplicării Constituţiei

Acest control este rezultatul faptului că întreaga activitate statală este

b.) Controlul constituţionalităţii legilor

Fiind o garanţie a supremaţiei Constituţiei, controlul constituţionalităţii

c.) Îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia

Fiind de asemenea o garanţie a supremaţiei constituţiei această îndatorire

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

Controlul constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a

a.) Actele supuse controlului

De principiu controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea ca act