Facultatea de Matematică

Anul II Master, Geometrie Algebrică

Puncte singulare pe curbe algebrice. Spaţiul tangent

1 Puncte singulare şi puncte regulate pe curbe

algebrice
Fie C ⊂ A2 o curbă algebrică plană, C = V (F ), unde F ∈ K [X, Y ] este
un polinom fără factori multipli.

Definiţia 1.1. Spaţiul tangent ı̂ntr-un punct P (xP , yP ) ∈ C la curba C este

submulţimea TP C ∈ A2 de ecuaţie
∂F ∂F
(xP , yP )(x − xP ) + (xP , yP )(y − yP ) = 0.
∂x ∂y

Definiţia 1.2. Punctul P (xP , yP ) ∈ C se numaşte punct singular al curbei

C dacă
∂F ∂F
(xP , yP ) = (xP , yP ) = 0.
∂x ∂y
În caz contrar, punctul P (xP , yP ) ∈ C se numeşte punct regulat (sau nesin-
gular).
Curba C se numeşte netedă (sau nesingulară) dacă orice punct al său este
regulat.

Fie aşadar F ∈ K [X, Y ] şi P = (a, b) ∈ A2 . Făcând o eventuală

translaţie, putem presupune P = (0, 0). Fie

F = F0 + F1 + . . . + Fd

scrierea lui F ca sumă de polinoame omogene, unde Fi este omogen de grad

i.

1
Definiţia 1.3. Numim multiplicitate a lui F ı̂n punctul P = (0, 0), cel
mai mic număr ı̂ntreg i astfel ı̂ncât Fi 6= 0. Notăm acest număr µP (F ).
Dacă F nu are factori multipli şi C = V (F ), numărul ı̂ntreg µP (F ) se
numeşte multiplicitatea curbei C ı̂n P şi se notează µP (C).

Observaţia 1.1. (i) µP (F ) = 0 dacă şi numai dacă P ∈

/ V (F ).
(ii) µP (F ) = 1 dacă şi numai dacă P este punct regulat al curbei V (F ).
(iii) Dacă OP este inelul local al lui P ı̂n A2 , iar m este idealul său
maximal, atunci

µP (F ) = max {r / F ∈ mr } =
= min {r / ∃ derivate parţiale ale lui F nenule ı̂n P } .

Avem acum două posibilităţi de a defini multiplicitatea unui polinom

F ∈ K [X, Y ] ı̂ntr-un punct oarecare P = (a, b): fie ca fiind multiplicitatea
polinomului F (X − a, Y − b) ı̂n punctul (0, 0), fie folosind formula de mai
sus.

Teorema 1.1. Fie P = (0, 0) ∈ A2 originea planului afin şi OP inelul său
local (ca punct al planului afin), cu idealul maximal m.
Fie F ∈ K [X, Y ] şi fie r = µP (F ). Notăm tot cu F germenul polinomului
F ı̂n P . Notăm A inelul cât OP /hF i şi m unicul ideal maximal al lui A.
Atunci, pentru n ∈ N, n ≥ r,

r(r − 1)
dimK A/mn = rn + .
2

Demonstraţie. Fie ψ ∈ OP . Pe o vecinătate suficient de mică a punctului

P = (0, 0), ψ se poate scrie sub forma

G
ψ= , G, H ∈ K[X, Y ] , H(0, 0) 6= 0 .
H
Atunci, pentru orice n ∈ N, ψ ∈ mn dacă şi numai dacă µP (G) ≥ n.
Pentru orice n ∈ N, fie (F, mn ) idealul inelului OP generat de germenul
F şi de elementele idealului mn . Atunci există un izomorfism natural

A/mn ' OP /(F, mn ) .

2
Pentru n > r, considerăm şirul
·F p
0 −→ OP /mn−r −→ OP /mn −→ OP /(F, mn ) −→ 0 . (1)

Să arătăm că aplicaţia “·F ” este injectivă.

Deoarece µP (F ) = r, rezultă că F ∈ mr . Atunci ı̂nmulţirea cu F induce
un morfism de inele
F : OP −→ OP
cu proprietatea că
ϕ ∈ mn−r 7−→ F ϕ ∈ mn .
Prin urmare aplicaţia “·F ” din şirul 1 este bine definită. Fie ψ ∈ OP astfel
ı̂ncât ψ · F ∈ mn , altfel spus clasa lui ψ · F ı̂n OP /mn este clasa zero. Pentru
a arăta injectivitatea aplicaţiei ” · F ” este suficient să arătăm că ψ ∈ mn−r ,
altfel spus clasa lui ψ ı̂n OP /mn−r este clasa zero.
Putem scrie
G
ψ= ,
H
unde G, H ∈ K [X, Y ], H(P ) 6= 0. Notăm l = µP (G).
Dacă ψ · F ∈ mn , atunci µP (G · F ) ≥ n, prin urmare l > n − r. Rezultă
că ψ ∈ mn−r , deci aplicaţia “·F ” este injectivă.
Este uşor de arătat că Im (·F ) = ker p şi că proiecţia p este surjectivă.
Aşadar şirul (1) este exact.
Prin urmare

dimK A/mn = dimK OP /mn − dimK OP /mn−r .

Pe de altă parte, dacă x, y sunt imaginile nedeterminatelor X, Y ı̂n inelul

local OP , atunci

{1, x, y, x2 , xy, y 2 , . . . , xn−1 , xn−2 y, . . . , y n−1 }

formează o bază pentru K-spaţiul vectorial OP /mn . Rezultă că

dimK OP /mn = n(n + 1)/2 .

Atunci
n(n + 1) (n − r)(n − r + 1) r(r − 1)
dimK A/mn = − = rn − .
2 2 2

3
Observaţia 1.2. (i) Dacă C este o curbă, C = V (F ) (F ∈ K[X, Y ] fără
factori multipli), inelul A este inelul local al lui C ı̂n punctul P . Rezultă din
teorema anterioară că multiplicitatea curbei ı̂n P depinde doar de acest inel
local.
(ii) Fie A un inel local noetherian cu idealul maximal m şi corpul de
fracţii K = A/m. Atunci se poate demonstra că, pentru n suficient de mare,
dimK A/mn este o funcţie polinomială ı̂n n, al cărei grad este d = dim A
(Teorema Hilbert-Samuel1 ).

1.1 Tangente la o curbă plană ı̂ntr-un punct al său

Fie F ∈ K[X, Y ] un polinom de grad d, fără factori multipli şi C = V (F )
curba plană definită de F . Presupunem că

F = F0 + F1 + . . . + Fd ,

unde Fi sunt polinoame omogene de grad i, i ∈ {0, . . . , d}.

Fie P = (0, 0) şi să presupunem că F (P ) = 0. Altfel spus, µP (F ) > 0.
Dacă µP (F ) = 1, atunci ecuaţia spaţiului tangent la C ı̂n P este F1 = 0.
În acest caz, spaţiul tangent este o dreaptă prin P .
Dacă µP (F ) = r > 2, atunci spaţiul tangent la C ı̂n P este ı̂ntreg planul
2
K .
Pe de altă parte, am presupus corpul K algebric ı̂nchis. Atunci polinomul
omogen Fr poate fi descompus ı̂n factori de gradul 1,
s
Y X
Fr = (αi X + βi Y )ri , ri = r .
i=1

Dreptele Di de ecuaţie αi X + βi Y = 0 se numesc drepte tangente la curba

C ı̂n punctul P , cu multiplicităţile ri (i ∈ {0, . . . , s}).
Dacă s = r (ceea ce este echivalent cu faptul că ri = 1 pentru 1 6
i 6 r), spunem că punctul P este punct multiplu ordinar sau nod. Un
punct singular al curbei C care admite tangente multiple se numeşte punct
cuspidal.

Observaţia 1.3. Cazul tangentelor ı̂ntr-un punct oarecare la o curbă C se

reduce la cazul P = (0, 0) făcând o schimbare de coordonate.
1
Pierre Samuel (n. 1927): matematician francez.

4
Observaţia 1.4. Fie C ⊂ P2 o curbă proiectivă, determinată de ecuaţia
polinomială F = 0, unde F ∈ K(X, Y, Z] este un polinom omogen de grad
d > 0. Fie P un punct al său. Făcând eventual o schimbare de coordonate,
putem presupune că P = (0 : 0 : 1). Atunci tangentele la C ı̂n punctul P
se determină reducând problema la cazul afin, cu ajutorul dezomogenizării
[ (studiată ı̂n Capitolul 2). Ecuaţiile proiective ale tangentelor se obţin ı̂n
final omogenizând cu ajutorul aplicaţiei \.

Exemplul 1.1. (i) Punctul P = (0, 0) ∈ V (Y 2 −X 3 ) este punct dublu (adică

având multiplicitatea 2) cuspidal, cu tangenta dublă de ecuaţie Y = 0.
(ii) Punctul P = (0, 0) ∈ V (Y 2 − X 2 (X − 1) este punct dublu ordinar,
dreptele tangente având ecuaţiile Y = ±iX.
(iii) Punctul P = (0, 0) ∈ V ((X 2 + Y 2 )2 + X 2 Y − Y 3 ) este punct triplu
ordinar, cu tangentele Y = 0, Y = ±X.

Bibliografie
[1] Hartshorne, R. : Algebraic Geometry, GTM 52, Springer, 1977

[2] Liţcanu, R. : Introducere ı̂n geometria algebrică, Ed. Demiurg, 2004

[3] Perrin, D. : Géométrie algébrique, une introduction, InterEditions &

CNRS Editions, Paris, 1995