Societatea Națiunilor Unite

Uniunea Europeană
Hulea Florin

Societatea Națiunilor sau Liga Națiunilor[1][2][3][4][5] a fost o organizație

interguvernamentală înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris care a pus
capăt Primului Război Mondial și precursoarea Organizației Națiunilor Unite.
Societatea a fost prima organizație internațională de securitate având obiectivul
principal să mențină pacea mondială.[6] În perioada de maximă dezvoltare, între 28
septembrie 1934 și 23 februarie 1935, a avut 58 membri. Stabilite în Pactul Societății
Națiunilor, scopurile principale ale Societății erau prevenirea războiului prin securitate
colectivă, dezarmarea, și rezolvarea disputelor internaționale
prin negociere și arbitraj.[7]Printre altele erau tratate și probleme precum condițiile de
muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor,
comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea
minorităților din Europa.[8]
Filozofia diplomatică a Ligii Națiunilor a reprezentat o schimbare radicală a
gândirii politice față de ultimele sute de ani precedenți. Societatea nu dispunea de forțe
armate proprii, ci depindea de Marile Puteripentru a-și pune în aplicare rezoluțiile,
menținerea sancțiunilor economice pe care Societatea le impunea sau să i se ofere o
armată pe care Societatea să o poată folosi când va fi necesar. Cu toate acestea,
ezitau adesea să o folosească. Sancțiunile puteau, de asemenea, să nemulțumească
membrii Societății, prin urmare nu se puteau conforma cu acestea. Când Societatea i-
a acuzat pe soldații italieni că ținteau corturile medicale ale Crucii Roșii în timpul celui
de-al Doilea Război Italo-Etiopian, Benito Mussolini a răspuns că „Societatea Națiunilor
este extrem de eficientă atunci când ciripesc păsărelele, dar își pierde complet
utilitatea atunci când atacă uliii”.[9]
După o serie de succese și unele eșecuri din anii 1920, Liga s-a dovedit
neputincioasă în fața agresiunii Puterilor Axei din anii 1930. Germania a părăsit
Societatea Națiunilor, urmată apoi de Japonia, Italia, Spania și alții. Declanșarea celui
de-al Doilea Război Mondiala însemnat eșecul scopului principal al Societății, acela de
a împiedica o nouă conflagrație mondială. Organizația Națiunilor Unite a înlocuit-o
după sfârșitul războiului și a moștenit un număr de agenții și organizații fondate de
Societate.
Uniunea Europeană (UE) este o uniune politică și economică a 28 de state
membresituate în principal în Europa.[4][5] Are o suprafață de 4.475.757 km2 și o
populație estimată de aproximativ 513 milioane. UE a dezvoltat o piață unică internă
printr-un sistem standardizat de legi care se aplică în toate statele membre. Politicile
UE vizează asigurarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și
capitalurilor în cadrul pieței interne,[6] adoptarea legislației în domeniul justiției și
afacerilor interne și menținerea unor politici comune privind
comerțul,[7] agricultura[8] pescuitul și dezvoltarea regională.[9] Pentru călătoriile
în spațiul Schengen, controlul pașapoartelor a fost eliminat.[10] O uniune monetară a fost
înființată în 1999, a intrat în vigoare în 2002 și este compusă din 19 state membre ale
UE care utilizează moneda euro.
Cetățenia UE și cea europeană au fost înființate odată cu intrarea în vigoare
a Tratatului de la Maastricht în 1993.[11]Uniunea Europeană își are originea
în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și în Comunitatea Economică
Europeană (CEE), înființate în 1951 prin Tratatul de la Paris, respectiv în 1957 prin
Tratatul de la Roma. Membrii inițiali ai Comunității Europene au fost: Belgia, Franța,
Italia, Luxemburg, Olanda și Germania de Vest. În anii următori Comunitatea s-a lărgit
prin aderarea unor noi state membre și și-a crescut puterea prin adăugarea de domenii
economice, sociale și politice în competența sa. Tratatul de la Maastricht a înființat
Uniunea Europeană sub prezenta denumire în 1993. Cea mai recentă modificare
majoră a bazei constituționale a UE, Tratatul de la Lisabona, a intrat în vigoare la 1
decembrie 2009. Deși nici un stat membru nu a părăsit UE sau organizațiile
precedente, Regatul Unita semnalat intenția de a părăsi Uniunea în urma
unui referendum din iunie 2016 și negociază retragerea sa.
Acoperind 7,3% din populația lumii[12] UE a generat în 2017 un produs intern
brut nominal (PIB) de 19.670 miliarde de dolari SUA, reprezentând aproximativ 24,6%
din PIB nominal global[13] și 16,5% măsurată în termeni de paritate a puterii de
cumpărare.[14]În plus, toate cele 28 de țări ale UE au indicele dezvoltării umane foarte
ridicat conform Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. În 2012, UE a
primit Premiul Nobel pentru Pace.[15] Prin politica externă și de securitate comună, UE
a dezvoltat un rol în relațiile externe și apărare. Uniunea întreține misiuni diplomatice
permanente în întreaga lume și este reprezentată în cadrul Națiunile Unite, Organizația
Mondială a Comerțului, G7 și G20. Datorită influenței sale globale, Uniunea Europeană
a fost descrisă ca o superputere emergentă.
După Al Doilea Război Mondial, integrarea europeană a fost văzută ca un antidot al
naționalismului extremist care a devastat continentul.[17][sursa nu confirmă] Într-un discurs
ținut la 19 septembrie 1946 la Universitatea din Zürich, Elveția, Winston Churchill a
mers mai departe și a promovat apariția Statelor Unite ale Europei.[18] Congresul de
la Haga din 1948 a reprezentat un moment esențial în istoria federală europeană,
deoarece a dus la crearea Mișcării Europene și a Colegiului Europei, unde viitorii lideri
ai Europei vor trăi și vor studia împreună.[19]
De asemenea, a condus direct la înființarea Consiliului Europei în 1949, primul
mare efort de a aduce împreună națiunile Europei, inițial zece dintre ele. Consiliul s-a
concentrat în primul rând pe valori - drepturile omului și democrația - mai degrabă
decât pe probleme economice sau comerciale și a fost întotdeauna considerat un
forum în care guvernele suverane ar putea alege să colaboreze fără autoritate
supranațională. Aceasta a generat mari speranțe de integrare europeană și au existat
dezbateri aprinse în cei doi ani care au urmat în privința modului în care acest lucru ar
putea fi atins.
Dar în 1952, dezamăgit de ceea ce au văzut ca lipsă de progres în cadrul
Consiliului Europei, șase națiuni au decis să meargă mai departe și au
creat Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, care a fost declarată a fi "un prim
pas către o Europă federală".[20]Oameni vizionari precum Alcide De Gasperidin
Italia, Jean Monnet și Robert Schuman din Franța și Paul-Henri Spaak din Belgia au
înțeles că oțelul și cărbunele erau cele două industrii esențiale pentru ducerea unui
război și că prin legarea industriilor naționale, un viitor război între națiunile lor ar fi fost
imposibil.[21] Acești bărbați și alții sunt oficial creditați ca părinți fondatori ai Uniunii
Europene.