Sunteți pe pagina 1din 1

Nu ştiu de câte zile eram deja ascunşi acolo când, într-o dimineaţă, proprietăreasa casei

veni într-o fugă către noi.


- Soldaţii germani caută evrei în pădure. Mi-e teamă. Ce o se întâmple cu mine dacă vă găsesc
pe proprietatea mea?
- Nu vă faceţi griji, zise tata. Ne vom ascunde bine în groapă.
- Nu e suficient de bine, ţipă femeia. Fetiţa se va speria şi va ţipa, soldaţii vă vor descoperi şi ăsta
îmi va fi sfârşitul. Ştiţi doar care e pedeapsa pentru cei care ascund evrei.
O clipă fu linişte. Cu toţii tăceam, chiar şi porcii. Până şi crengile copacilor amuţiseră, de
parcă ar fi înţeles pericolul.
- Înţeleg, zise femeia. O să punem fetiţa într-un sac de cartofi. Fiul meu Saşa va căra sacul pe
stradă, ca şi cum ar fi într-adevăr plin cu cartofi. Voi acoperi groapa cu o grămadă de fân şi de
gunoi. Sper că mirosul urât îi va ţine departe pe germani.
Eram încă îmbrăcată în rochia mea cea nouă, care deja nu mai arăta atât de nouă, când
am urcat în sacul de cartofi. Era un sac mare, făcut din pânză groasă, maronie. Mirosul din sacul
de cartofi îmi aminti de mirosul cartofilor putreziţi din cocina de porci. M-am înghesuit înăuntrul
sacului şi mi-am spus «Sunt un cartof! sunt un cartof! Nu am voie să mă mişc. Cartofii nu se
mişcă. Dacă vin nemţii, nu pot să ţip. Cartofii sunt muţi.» . Fiul proprietăresei mă cără pe spate
până când mama lui îi spuse că germanii plecaseră din pădure şi nu mai era nici un pericol.
Nemţii nu ne-au găsit. M-am întors la părinţii mei în cocină. Tot ce îmi doream era să zbor ca un
fluture.
Am vrut sa zbor ca un fluture, p.19