DIMENSIONARE DISPOZITIVELOR

ELASTOMERICE CU AMORTIZARE
ÎNALTĂ (HDRB)
ENCIPEDIA > CERCETARE > IZOLAREA BAZEIPUBLICAT LA 13.11.2012SCRIS DE VASILE OPRISOREANU

Dimensionarea reazemelor elastomerice se face pe baza modelului propus

de profesorul Kelly și profesorului Naeim în cartea lor “Design of seismic
isolated structures : from theory to practice ”  publicată în anul 1999. În
esență modelul analitic presupune aproximarea unui izolator elastomeric cu
o grindă a cărei secțiuni respectă ipoteza lui Bernoulli (secțiunile rămân
plane și după deformare) dar după deformare nu rămân în mod obligatoriu
perpendiculare pe axul elementului. Modelul de calcul a fost introdus pentru
prima dată de profesorul Haringx în 1947 în studierea resorturilor de oțel și a
fost extinsă la reazeme elastomerice de profesorul Gent.
Pornind de la rezultatele prezentate în cartea sus amintită s-a trecut la
sistematizarea unui algoritm ce trebuie parcurs, în vederea dimensionării
izolatorilor elastomerice cu amortizare înaltă. Dimensionarea izolatorilor
elastomerici cu amortizare înaltă se poate face utilizând două abordări
diferite, după cum parametri definitorii sunt tensiuni sau deformații.
În final ambele abordări vor conduce la rezultate similare. În figura de mai
jos se prezintă schematic algoritmul de dimensionare considerând ambele
proceduri.
La rîndul său procedura în tensiuni poate să fie parcursă în două moduri
diferite: în primul caz se impune un efortul vertical de compresiune și se
determină un modul de elasticitate transversal necesar, iar în cazul al doilea
se impune un modul de elasticitate și se determină efortul vertical de
compresiune maxim ce poate fi preluat de izolator. În figură sunt introduși
următorii parametri: M – masa suprastructurii situate deasupra izolatorilor, W
– încărcarea verticală de pe un singur izolator, obținută prin împărțirea
greutății totale la numărul de izolatori; Th(Tv) – perioada orizontală (verticală)
a sistemului izolat; Kh(Kv) – rigiditatea orizontală (verticală) a sistemului
izolat; γad.s – deformația de forfecare maximă (admisă) în izolator; σad –
tensiunea maximă admisibilă de compresiune permisă în izolator; Sd (Th, ξ) –
deplasarea maximă impusă în timpul seismului la nivelul izolatorului; tr –
grosimea totală a straturilor de cauciuc; G(γad.s) – modulul de elasticitate
transversal asociat deformației transversale maxime; σ – tensiunea de
compresiune din izolator; Ф – diametrul izolatorului; t – grosimea unui singur
strat de cauciuc; S – factorul de formă primar al izolatorului.
În procedura în deformații, determinarea grosimii totale de cauciuc și a
grosimii unui singur strat se face similar cu abordarea în tensiuni. Se
consideră cunoscută valoarea modulului elastic transversal iar diametrul
izolatorului rezultă din aria necesară A. Parametrul εc,m reprezintă deformația
specifică admisibilă la compresiune, rezultată din impunerea criteriului de
limitare a deformației transversale dintr-un strat de cauciuc; γtd – reprezintă
deformația de forfecare de proiectare totală, γc,e – reprezintă deformația de
forfecare rezultată din efortul de compresiune; γq,E – reprezintă deformația de
forfecare rezultată din acțiunea seismică și γα,d – reprezintă deformația de
forfecare rezultată din rotire la partea superioară a izolatorului (codurile
impun o valoare minimă pentru unghiul de rotație α = 0.003rad). Ecuația (n)
din schema bloc se referă la izolatorii pătratici.
Ținând cont de faptul că pentru izolatorii cu factori de formă moderați
modulul de elasticitate la compresiune este Ec = 6S2G(γ), că deformația
transversală medie produsă de compresiune este γave.c = 61/2S εc  precum și
de faptul că atât γave.c și γad.s sunt mult mai mari de 20% ,  ipoteza făcută la
punctul (s)  este adevărată. (Naeim & Kelly, 1999)
După determinarea geometriei generale a izolatorilor este necesar să se
verifice dacă aceștia satisfac condițiile impuse de testele de stabilitate atât
la flambaj cât și la răsturnare. În cazul în care aceste teste nu sunt
satisfăcute este necesară o redimensionare a dispozitivelor, algoritmul de
dimensionare fiind astfel unul iterativ (dar rapid convergent).
Codurile europene prevăd următoarele verificări pentru reazemele
elastomerice ce au la bază rezultatele obținute în subcapitolul precedent,
precum și ecuațiile ce conduc la obținerea forței critice asociate pierderii
stabilității (ecuația 1) respectiv la  obținerea deplasării critice asociate
răsturnării (ecuația 2).
Pentru starea limită de răsturnare (Roll-out):
Pentru starea limită de pierdere a stabilității:

În ecuațiile de mai sus s-au introdus următorii parametri: db – deplasarea

laterală maximă impusă izolatorului în timpul acțiunii seismice; NEd,min – forța
verticală minimă din izolator asociată mișcării seismice; Kh – rigiditatea
laterală maximă a izolatorului obținută în urma testelor de laborator; γR = 1.5
– coeficient de siguranță; a’(D’) – lățimea efectivă (diametrul efectiv) al
izolatorului; λ = 1.1 – constantă ; AR – aria orizontală a izolatorului din care s-
a scăzut aria eventualelor găuri existente în dispozitiv; S – factor de formă
(primar).