Comportamentul întreprinzătorului

PETROȘANI

2015
 Capitolul 1
FACTORII DE PRODUCŢIE

În general prin factori de producţie se înţelege totalitatea elementelor necesare şi

suficiente pentru ca activitatea economică să se poată desfăşura potrivit unui scop
predeterminat.
În sens restrâns, factorii de producţie reprezintă o parte a resurselor, respectiv partea
resurselor atrasă şi utilizată în scopul desfăşurării activităţii economice.

În literatura economică factorii de producţie sunt grupaţi de obicei în două mari

categorii:
1) factori de producţie clasici sau tradiţionali (munca, natura şi capitalul);
2) factori de producţie netradiţionali numiţi şi neofactori de producţie (tehnologiile,
abilitatea întreprinzătorului, informaţia etc.)

1.1. Munca

Munca reprezintă factorul primar, activ şi determinant al producţiei, aceasta deoarece

nici un alt factor de producţie nu ar putea fi utilizat şi pus în mişcare fără intervenţia muncii.
În general munca este definită ca reprezentând activitatea conştientă, specific umană
de utilizare a aptitudinilor fizice şi intelectuale ale oamenilor, în cursul căreia sunt create
bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor.
Privită ca efort fizic sau intelectual, munca reprezintă actul conştient de creativitate al
omului prin care se evidenţiază aspectul practic al activităţii economice, cu trăsături specifice
în funcţie de domeniul de activitate şi de calitatea individului. Iniţial munca era considerată
numai efortul fizic, dar preocupările omului pentru reducerea efortului fizic au condus la
creşterea ariei sale de cuprindere, în prezent, fiind considerat ca muncă şi efortul intelectual.

Rolul factorului muncă în activitatea economică poate fi analizat din perspectiva a

trei dimensiuni:1
1. Analiza cantitativă, în raport cu volumul de muncă prestată de populaţia activă a
unei ţări, cuantificat prin ore de muncă prestate, număr de locuri de muncă etc.
1
Răducanu Viorica, Economie politică, Ediţia a 2-a, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2005, p. 43
 2. Analiza structurală, efectuată în raport cu dinamica populaţiei ocupate pe cele
patru sectoare ale economiei: primar (agricultură şi industria extractivă), secundar (industrie),
terţiar (servicii), şi mai recent sectorul cuaternal, cel specific societăţii informaţionale; studiile
efectuate au evidenţiat că, pe termen lung, populaţia ocupată iniţial în sectorul primar s-a
deplasat mai întâi către sectorul secundar şi, în final, către sectorul terţiar care, în ţările
dezvoltate economic, deţine o pondere mare în totalul populaţiei ocupate; în prezent, sectorul
cuaternar îşi măreşte continuu ponderea în ceea ce priveşte volumul populaţiei ocupate în
cadrul său.
3. Analiza calitativă, care utilizează drept criterii: gradul de pregătire profesională,
vârsta etc.

1.2. Natura

Natura reprezintă cel de al doilea factor de producţie primar sau originar. Factorul
natural constituie atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi forţa
motrice, virtuală, necesară pentru dezvoltarea producţiei de bunuri materiale şi servicii.

Natura (pământul) reprezintă denumirea generică a resurselor naturale existente în

solul şi subsolul pământului.
1. Solul include toate elementele nutritive necesare producerii resurselor agricole,
forestiere, piscicole şi animaliere, reprezentând rezerva energetică a organismelor vii, mediul
de viaţă al acestora fiind, în acelaşi timp, un regulator al umidităţii din sistemul sol-apă-
plantă. Solul ca principal factor de producţie în agricultură şi silvicultură, este de neînlocuit,
limitat ca întindere şi regenerabil, incluzând şi rezervele de apă de suprafaţă care, deşi sunt
mari, apa potabilă-dulce ocupă o pondere redusă şi este distribuită inegal pe suprafaţa terrei.
2. Subsolul, este depozitul de resurse minerale, ape geotermale şi ape freatice de
adâncime şi constituie baza energetică şi de materii prime a unei ţări.2

Rezervele de resurse minerale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii astfel:3
a. după gradul de epuizabilitate: epuizabile (combustibilii şi minereurile) şi
inepuizabile (apele geotermale şi cele freatice de adâncime);
b. după gradul de cunoaştere: măsurabile (certe) şi presupuse (ipotetice);

2
Ibidem
3
Idem, pp. 43-44
 c. după gradul de prospectare-explorare geologică: identificate, confirmate,
exploatabile şi de prognoză;
d. după posibilităţile de exploatare: exploatabile din punct de vedere tehnico-
economic şi neexploatabile;
e. după tipul de substanţă utilă conţinută: energetice (ţiţei, cărbune, gaze naturale, ape
geotermale), minereuri metalifere, substanţe minerale nemetalifere şi roci utile;
f. după gradul de substanţă utilă conţinută: sărace sau bogate.

În practica economică pentru a determina cât timp poate fi asigurată producţia (P) şi
consumul (C) dintr-un anumit tip de resursă minerală se calculează gradul de asigurare din
rezervă a producţiei şi consumului (GP şi GC) care poate fi determinat pentru:4
a) rezerva geologică totală (RT);
b) rezerva exploatabilă în condiţiile tehnico-economice existente la un moment dat
(RE).

Astfel, gradul de asigurare a producţiei şi consumului din rezerva totală se poate

determina cu ajutorul relaţiilor:

GP = RT/P [ani]; GC = RT/C [ani]

Iar gradul de asigurare a producţiei şi consumului din rezerva exploatabilă conform

relaţiilor:

GP = RE/P [ani]; GC = RE/C [ani]

1.3. Capitalul

În calitate de factor de producţie, capitalul reprezintă categoria bunurilor produse şi

utilizate în scopul producerii altor bunuri economice.
În raport cu factorii primari de producţie (munca şi natura), capitalul este un factor
derivat, dată fiind provenienţa acestuia din procese de producţie anterioare.5

4
Idem, p. 44
5
Dobrotă Niță (coord.), op.cit., p. 128
 Ca factor de producţie, capitalul îmbracă forma capitalului tehnic sau real.

În cadrul activităţii desfăşurate de un agent economic, capitalul tehnic parcurge mai

multe stadii, în cadrul cărora îmbracă mai multe forme funcţionale:
 stadiul I – aprovizionarea; capitalul bănesc se transformă, prin procesul de vânzare-
cumpărare pe piaţă în capital productiv necesar achiziţionării factorilor de producţie ce
vor fi utilizaţi ca intrări în procesul de producţie (în acest caz firma are calitatea de
cumpărător);
 stadiul II – producţia propriu-zisă; are loc utilizarea efectivă a capitalului productiv,
care, prin combinarea factorilor de producţie achiziţionaţi se transformă în capital
marfă;
 stadiul III – desfacerea; constă în transformarea capitalului marfă destinat pieţei în
bani (capital lichid); în acest caz firma are calitatea de vânzător.

II

Kf
B Kt P M B'
Kc

I III

Trecerea capitalului prin cele trei stadii se numeşte circuitul capitalului. Reluarea
permanentă a circuitului capitalului reprezintă rotaţia capitalului. Timpul necesar pentru
parcurgerea unui circuit complet reprezintă durata de rotaţie a capitalului, iar numărul de
circuite ale capitalului efectuate într-o anumită perioadă de timp (de obicei un an) exprimă
viteza de rotaţie a capitalului.
În funcţie de modul cum se consumă şi se înlocuiesc, se disting două componente ale
capitalului: capital fix şi capital circulant.

Kt = Kf + Kc

Unde: Kt – capitalul tehnic sau real;

Kf – capitalul fix;
 Kc – capitalul circulant.

Capitalul fix este acea parte a capitalului care participă la mai multe cicluri de
producţie, se consumă treptat şi se înlocuieşte după mai mulţi ani de utilizare. În componenţa
sa intră: maşini, utilaje, echipamente, instalaţii, clădiri şi construcţii, mijloace de transport etc.
Capitalul circulant este acea parte a capitalului care se consumă integral într-un
singur ciclu de producţie, îşi transmite integral valoarea asupra produsului final şi se
înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie. În componenţa sa intră: materii prime, materiale,
combustibil, semifabricate, apă tehnologică etc.

În evoluţia sa, capitalul este supus acţiunii a trei procese:6

 procesul de formare;
 procesul de depreciere;
 procesul de înlocuire.

A. Formarea capitalului vizează atât capitalul fix cât şi capitalul circulant. Acest
proces are loc în principal pe baza investiţiilor. Investiţiile reprezintă cheltuielile băneşti
efectuate pentru:
 formarea brută a capitalului fix;
 variaţia stocurilor ( se referă la capitalul circulant).

B. Procesul de depreciere vizează îndeosebi capitalul fix. Deprecierea capitalului fix

este rezultatul uzurii.
În general, prin uzură se înţelege pierderea proprietăţilor fizice şi tehnice de
funcţionare a capitalului fix. Uzura are două forme:
1) uzura fizică – aceasta apare ca urmare a utilizării productive a elementelor de capital
fix sau ca urmare a acţiunii distructive a factorilor naturali;
2) uzura morală - este rezultatul progresului tehnic. La rândul ei, uzura morală se
manifestă sub 2 forme:
a) sub forma apariţiei unor elemente de capital fix cu parametrii funcţionali superiori şi
care conduc la obţinerea unor rezultate superioare;
b) sub forma apariţiei unor elemente de capital fix mai ieftine decât cele existente.

6
Dobrotă Niță (coord.), op.cit., pp. 128-130
 Procesul de depreciere a capitalului fix poate fi reprezentat schematic astfel:

Kr

Ksa

Kf Usa

Kai Ut

Unde: Kf – valoarea totală a capitalului fix;

Ksa – valoarea capitalului fix supus amortizării;
Kai – valoarea capitalului fix amortizat integral;
Kr – valoarea rămasă a capitalului fix;
Usa – uzura capitalului fix supus amortizării;
Ut – uzura totală a capitalului fix.

1. Valoarea totală a capitalului fix de care dispune un agent economic la sfârşitul

unei perioade se determină utilizând următoarea relaţie:7

Kf = Kf-1 + PKf - SKf

Unde: Kf – valoarea capitalului fix la sfârşitul perioadei;

Kf-1 – valoarea capitalului fix la începutul perioadei;
PKf – valoarea capitalului fix pus în funcţiune pe parcursul perioadei respective;
SKf – valoarea capitalului fix scos din funcţiune pe parcursul perioadei respective.
2. Starea capitalului fix într-un moment determinat se poate calcula cu ajutorul
următorilor indicatori:8

a) coeficientul stării fizice a capitalului fix:

7
Ungureanu Emilia, op. cit., p. 95
8
Idem, pp. 94-95
 Kr
br = ⋅100 (%)
Kf

b) coeficientul uzurii capitalului fix:

Ut
bu = ⋅100 (%)
Kf

c) coeficientul punerii în funcţiune a capitalului fix:

P Kf
b p= ⋅100 (%)
Kf

d) coeficientul scoaterii din funcţiune a capitalului fix:

S Kf
b s= ⋅100 (%)
Kf

C. Procesul de înlocuire. Capitalul fix odată depreciat trebuie înlocuit. Înainte de a fi

înlocuit este necesară însă recuperarea valorii sale. Expresia bănească a recuperării valorii
capitalului fix poartă numele de amortizare.

Mărimea amortizării poate fi determinată cu ajutorul a doi indicatori:

a) mărimea sau masa absolută a amortizării:

Kf Kf −r +d
A= A=
T sau T
Unde: A – amortizarea anuală;
Kf – valoarea capitalului fix pentru care se determină amortizarea;
r – veniturile obţinute din casarea capitalului fix;
d – cheltuielile ocazionate de întreţinerea capitalului fix;
T – timpul sau durata de funcţionare a capitalului fix (ani).
 b) mărimea relativă a amortizării, calculată cu ajutorul cotei sau ratei de
amortizare:

A
Ca= ⋅100 (%)
Kf

1.4. Neofactorii de producţie

Odată cu dezvoltarea industriei şi identificarea unor resurse intangibile, au apărut

neofactorii de producţie, care dau procesului de producţie o anumită orientare, precum şi o
anumită performanţă, fapt care îi imprimă un caracter dinamic, inteligent şi inovator.

În rândul neofactorilor de producţie se includ:9

1. Tehnologiile sunt definite ca acele procese de combinare şi transformare a factorilor
de producţie tradiţionali, în rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros definite.
Într-o accepţiune extinsă, conceptul de tehnologie include în sfera sa de cuprindere şi
infrastructura aferentă aplicării procedeelor respective (tehnologia informatică).
Tehnologiile disponibile la un moment dat formează stocul de tehnologii, concretizat
în brevete de invenţii şi licenţe ce atestă dreptul de aplicare a respectivei tehnologii, proiecte
de execuţie pentru anumite produse şi instalaţii, sisteme de asigurare a calităţii, programe
informatice pentru asistenţa producţiei de către calculator etc.
Orice tehnologie, pentru a putea fi aplicată, trebuie să fie explicată în detaliu astfel
încât cumpărătorul să poată cunoaşte avantajele şi dezavantajele introducerii acesteia în
producţie. Tehnologia devine neofactor de producţie arunci când duce la un progres
tehnologic care să permită ameliorarea performanţelor tehnico-economice ale procesului de
producţie.

2. Informaţia, semnal rezultat din reprezentarea realităţii prin cunoaştere şi căruia atât
emitentul, cât şi destinatarul îi asociază aceeaşi semnificaţie.
Calitatea de factor de producţie revine informaţiei faptice sau documentare, stocate pe
suporţi materiali (hârtie, film, discuri şi benzi magnetice, circuite integrate etc.) şi introduse ca
atare în procesul de producţie. Considerată ca intrare distinctă în orice proces de producţie,
9
Răducanu Viorica, op. cit., pp. 46-47
informaţia este considerată bun informaţional, sub diferite forme (fişe tehnice, desene de
execuţie, documentaţii de invenţii, inovaţii şi raţionalizări, proiecte de sisteme de organizare
şi management, know-how etc.) care poate fi utilizat de către indivizii implicaţi în proces,
direct sau indirect prin asistarea automată a proceselor de producţie de către calculator.
Informaţiile disponibile şi refolosibile, depozitate pe diferiţi suporţi materiali,
constituie resursele informaţionale.

3. Managementul este un proces prin care se coordonează, conduce, planifică şi

controlează activităţile desfăşurate într-o organizaţie în scopul asigurării maximului de
eficienţă economică. Managementul, ca factor de producţie este analizat sub două forme:
a. Abilitatea întreprinzătorului este considerată ca neofactor de producţie care a apărut
odată cu sistemele economice bazate pe concurenţă şi libera iniţiativă. Întreprinzătorul este
acel tip de subiect al activităţii economice care fie că iniţiază o nouă afacere, fie că, în cadrul
unei afaceri în desfăşurare, iniţiază un proces de schimbare radicală.
b. Capacitatea managerială, neofactor de producţie deosebit de important în
economiile moderne, unul din cele patru elemente fundamentale ale managementului oricărei
firme (capacitatea managerială, calitatea personalului, capacitatea productivă a firmei şi
mediul ambiant) şi care constituie elementul hotărâtor de care depinde calitatea procesului
economic şi, implicit, rezultatele firmei.

1.5. Combinarea şi substituirea factorilor de producţie

Desfăşurarea oricărei activităţi economice presupune utilizarea combinată a factorilor

de producţie.
Combinarea factorilor de producţie reprezintă un mod specific de unire a acestora, ce
poate fi privit atât sub aspect cantitativ, cât şi sub aspect calitativ şi structural. Ea depinde de
natura activităţilor ce se desfăşoară, de nevoile de bunuri şi servicii în domeniul respectiv, de
condiţiile tehnice de producţie, de abilitatea întreprinzătorului, de managementul şi
marketingul activităţii etc.10
Caracterul relativ limitat al factorilor de producţie şi scumpirea lor în condiţiile unor
nevoi în continuă creştere şi diversificare, impun din partea agenţilor economici găsirea celor
mai eficiente modalităţi de utilizare şi combinare a factorilor de producţie. În procesul
concurenţei, pe piaţă, sunt eliminaţi unii agenţi economici şi au succes numai aceia care
10
Ungureanu Emilia, op. cit., pp. 95-98
reuşesc să obţină bunuri şi servicii cu un efort mai mic sau cu acelaşi efort, dar cu o calitate
mai bună.
De aceea, din punct de vedere economic, prima şi cea mai importantă funcţie a
întreprinzătorului o constituie asigurarea unei combinaţii optime a factorilor de producţie.
Îndeplinirea acestei funcţii presupune, mai întâi, luarea unei decizii privind:
 stabilirea volumului cheltuielilor pe care urmează să le efectueze prin achiziţionarea
unor cantităţi determinate de factori de producţie, în funcţie de nivelul preţului de
piaţă al acestor factori, în scopul obţinerii unui volum maxim de bunuri;
 determinarea nivelului producţiei care să-i asigure cel mai redus cost.
În al doilea rând, întreprinzătorul trebuie să aibă în vedere perioada de timp în care
urmează a se realiza decizia aleasă. Din acest punct de vedere există o perioadă scurtă de timp
şi o perioadă lungă de timp.
Combinarea factorilor de producţie este un proces care are două laturi: una tehnică şi
una economică.
Din punct de vedere tehnic, combinarea factorilor de producţie este specifică fiecărui
proces de producţie; obţinerea unui bun economic presupune unirea resurselor de muncă
numai cu elemente de capital tehnic specifice domeniului respectiv.
Din punct de vedere economic, combinarea factorilor de producţie înseamnă
concretizarea ei în minimizarea costurilor de producţie şi maximizarea profitului.

Combinarea factorilor de producţie este posibilă ca urmare a divizibilităţii şi

adaptabilităţii lor.
Divizibilitatea unui factor de producţie înseamnă posibilitatea acestuia de a se împărţi
în unităţi simple, fără a fi afectată calitatea factorului respectiv.
Adaptabilitatea reprezintă capacitatea de asociere a unei unităţi dintr-un factor de
producţie cu mai multe unităţi din alt factor de producţie.
Când factorii de producţie se caracterizează în acelaşi timp prin divizibilitate şi
adaptabilitate au loc două procese concomitente, organic legate între ele, caracteristice
combinării factorilor de producţie: complementaritatea şi substituirea.
Complementaritatea reprezintă procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative,
structurale şi calitative ale factorilor de producţie care participă la producerea unui bun
economic.
 Astfel, la o producţie dată, o anumită cantitate dintr-un factor de producţie se asociază
numai cu o cantitate determinată din ceilalţi factori de producţie, luându-se în considerare
structura şi calitatea lor, latura tehnică şi cea economică a combinărilor.
Substituirea este definită ca fiind posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un
factor de producţie printr-o cantitate dată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile
menţinerii aceluiaşi nivel al producţiei.
Substituirea este fenomenul propriu de înlocuire şi poate avea loc între factorul muncă
şi factorul capital sau factorul natural, între diferitele elemente componente ale factorilor de
producţie, ca de exemplu înlocuirea materiilor prime naturale cu cele sintetice, a muncii
manuale cu munca mecanizată etc.

Combinarea factorilor de producţie se face pe baza unor calcule de eficienţă

referitoare la:
1. Productivitatea marginală a unui factor de producţie (a muncii şi a capitalului)
exprimă sporul de producţie obţinut (ΔQ), prin creşterea cu o unitate a factorului respectiv
(ΔX), ceilalţi rămânând nemodificaţi.

ΔQ
Wmg=
ΔX

2. Rata marginală de substituţie (a muncii cu capitalul sau a capitalului cu munca)

reprezintă cantitatea dintr-un factor de producţie necesară (Δx) pentru a compensa reducerea
cu o unitate a unui alt factor (-Δy), astfel încât producţia să rămână aceeaşi.

Δx
Rms=−
Δy
Rata marginală de substituţie se poate determina şi ca raport între productivitatea
marginală a factorului de substituţie şi productivitatea marginală a factorului substituit.

WmgA
Rms=
WmgB
 3. Elasticitatea substituirii exprimă măsura în care poate fi menţinută producţia când
un factor este înlocuit cu altul sau creşterea (descreşterea) utilizării unui factor în comparaţie
cu altul.

Capitolul 2
PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

2.1. Productivitatea, expresia eficienţei utilizării factorilor de producţie

Eficienţa este o noţiune complexă care exprimă în sensul cel mai general posibil
relaţia dintre efortul depus (cheltuielile efectuate) şi efectul obţinut (rezultatele obţinute de
agentul economic).
 Prin urmare eficienţa economică poate exprima fie mărimea rezultatelor obţinute în
urma utilizării unui anumit volum de resurse, fie cheltuiala efectuată sau efortul depus pentru
obţinerea unei unităţi de produs.

În sens general, eficienţa economică se poate determina:

a) ca raport între rezultate şi cheltuieli:

R
E=
C

b) ca raport între cheltuielile efectuate şi rezultatele obţinute:

C
E=
R

În prima situaţie, desfăşurarea unei activităţi eficiente presupune maximizarea

raportului, adică sporirea rezultatelor obţinute sau obţinerea rezultatelor maxime în urma
utilizării unui anumit volum de resurse.
În cea de a doua situaţie, desfăşurarea unei activităţi economice eficiente presupune
minimizarea raportului în sensul reducerii cheltuielilor pe unitatea de produs.
Expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie este productivitatea,
adică rodnicia, randamentul factorilor de producţie utilizaţi în activităţi din care rezultă bunuri
economice.
Nivelul productivităţii se exprimă ca raport între cantitatea de bunuri economice
obţinute (Q) şi factorii de producţie implicaţi în realizarea lor (Fp):

Q
W=
∑ Fp

Unde: W – nivelul productivităţii;

Q – rezultatele obţinute, exprimate fie în unităţi fizice (kg, l, t, m), fie în unităţi
valorice (lei, dolari, euro), ca valoare a producţiei;
Fp – factorii de producţie implicaţi şi utilizaţi, evaluaţi fie fizic (ca volum), fie în
expresie monetară (valoric).
 Importanţa creşterii productivităţii se poate evidenţia prin avantajele pe care acesta le
generează atât la nivelul agenţilor economici cât şi la nivel macroeconomic.11
1. Pentru întreprinzători:
 creşterea eficienţei, adică obţinerea unor efecte (rezultate) mai mari cu acelaşi volum
de factori de producţie sau cu un volum mai mic;
 reducerea costului total mediu;
 creşterea competitivităţii firmei şi a capacităţii de a face faţă concurenţei;
 agenţii economici obţin venituri mai mari chiar dacă reduc preţurile.
2. Pentru economia naţională:
 se produce mai multă bogăţie;
 are loc satisfacerea mai bună a nevoilor;
 se produce detensionarea raportului dintre nevoi şi resurse;
 creşte competitivitatea bunurilor unei ţări pe piaţa internă şi externă;
 determină reducerea duratei muncii, crescând timpul populaţiei pentru instruire şi
recalificare, dar şi pentru recreiere şi odihnă.

Productivitatea îmbracă mai multe forme şi se exprimă printr-o varietate mare de

indicatori în funcţie de mai multe criterii:12
1. După nivelul acţiunii pe care o măsoară:
 productivitate la nivel de economie;
 productivitate la nivel de ramură;
 productivitate la nivel de întreprindere;
 productivitate pe subunitate;
 productivitate pe loc de muncă.

2. După forma de exprimare:

 productivitate fizică sau reală când atât producţia cât şi factorii de producţie sunt
exprimaţi în unităţi fizice sau natural convenţionale;
 productivitate valorică sau monetară când atât producţia cât şi factorii de producţie
sunt exprimaţi în unităţi monetare.

11
Roatiș Florian, op. cit., pp. 87-88
12
Popescu Constanța, op. cit., pp. 103-104
 3. După modul de calcul al indicatorilor:
 productivitate medie;
 productivitate marginală.

4. După modul în care se reflectă rezultatele activităţii economice:

 productivitatea brută (când se raportează producţia totală la factorii de producţie);
 productivitatea netă (când se raportează numai valoarea nou creată la factorii de
producţie).

5. După aria de cuprindere a indicatorilor:13

a) Productivitatea parţială este cea a unui factor de producţie considerat a fi la
originea rezultatelor obţinute, respectiv la baza modificării lor. În funcţie de factorul reţinut se
calculează:
 productivitatea muncii (medie şi marginală);
 productivitatea capitalului (medie şi marginală);
 productivitatea pământului (medie şi marginală).
b) Productivitatea globală exprimă eficienţa agregată (însumată) a tuturor factorilor
de producţie implicaţi în obţinerea unui rezultat. Evaluarea acesteia este mai dificilă, datorită
problemelor pe care le ridică însumarea factorilor de producţie atât de diferiţi.
- Productivitatea globală medie a factorilor de producţie (Wgm) se determină ca
raport între rezultatul total obţinut (Q) şi totalul (suma) factorilor de producţie utilizaţi,
evaluaţi în expresie valorică sau monetară (L – munca, K – capitalul, P – pământul):

Q
Wg m=
L+K + P

- Productivitatea globală marginală (Wgmg) exprimă eficienţa ultimei unităţi din toţi
factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică şi se determină ca raport între variaţia
absolută a rezultatelor (ΔQ) şi variaţia absolută a tuturor factorilor de producţie utilizaţi
(ΔL+ΔK+ΔP):

13
Roatiș Florian, op. cit., pp. 88-90
 ΔQ
Wg mg=
ΔL+ ΔK + ΔP

2.2. Productivitatea muncii

Cea mai uzitată formă de productivitate este productivitatea muncii care exprimă
rodnicia muncii omeneşti în procesul de producere a bunurilor şi se determină prin cantitatea
de bunuri obţinută sau creată de un lucrător pe unitatea de timp (forma directă de determinare
a productivităţii muncii) sau se determină prin consumul de muncă necesar sau realizat pentru
obţinerea unei unităţi de produs (forma indirectă de determinare a productivităţii muncii).14
Productivitatea muncii exprimă eficienţa cu care este consumată munca.

Productivitatea muncii se calculează cu ajutorul următorilor indicatori:

1. Productivitatea medie a muncii (Wm) se determină ca raport între producţia
obţinută (Q) şi cantitatea totală de muncă (L) care poate fi exprimată prin număr de lucrători,
număr de ore lucrate etc.:

Q
Wm=
L

2. Productivitatea marginală a muncii (Wmg) se determină ca raport între variaţia

producţiei (ΔQ) şi variaţia cantităţii de muncă utilizată (ΔL) şi se calculează cu relaţia:

ΔQ
Wmg=
ΔL
Productivitatea marginală a muncii reprezintă producţia suplimentară care a rezultat
din utilizarea unei unităţi suplimentare de muncă în producţie (ceilalţi factori de producţie
rămân neschimbaţi).
Productivitatea medie şi productivitate marginală a muncii pot fi reprezentate grafic
astfel:

14
Popescu Constanța, op. cit., p. 104
 Curbele productivității medii și marginale

Wm

Wmg Q

Din grafic reiese că:

- cele două curbe arată creşterea, atingerea unui punct de maxim şi apoi descreşterea
atât a productivităţii medii cât şi a celei marginale;
- curba productivităţii marginale a muncii este deasupra productivităţii medii a
muncii când aceasta din urmă este crescătoare;
- curba productivităţii marginale taie curba productivităţii medii în punctul maxim al
acesteia din urmă;
- curba productivităţii marginale este sub curba productivităţii medii când aceasta
este descrescătoare.

Productivitatea muncii se poate determina atât la nivel microeconomic, cât şi la nivel

macroeconomic.

a) La nivelul unităţii economice, productivitatea muncii se poate calcula pe oră, zi,

lună, trimestru, an şi pe un lucrător, astfel:
- productivitatea anuală a muncii (Wa):

Qa
Wa=
Np
Unde: Qa – producţia anuală;
Np – numărul mediu scriptic de personal.

- productivitatea zilnică a muncii (Wz):

 Wa
Wz=
Z
Unde: Z – numărul de zile.

- productivitatea orară a muncii (Wh):

Wz
Wh=
h
Unde: h – numărul de ore lucrate într-o zi.

La nivelul firmei cea mai fidelă modalitate de exprimare a productivităţii muncii este
cea orară deoarece permite, cel mai bine, comparabilitatea între diferite perioade, ora fiind cea
mai mică unitate de măsură.

b) La nivel macroeconomic, în statistici, productivitatea muncii se determină astfel:

PIB
W L=
Po
Unde: PIB – Produsul Intern Brut;
Po – populaţia ocupată.
Privită în dinamică evoluţia productivităţii muncii se exprimă prin indicele de creştere
al acesteia:
Q1
W L1 L1 Q 1 ¿ L0
IW = ¿ 100= ¿ 100= ¿ 100
L WL0 Q0 Q 0 ¿ L1
L0

Unde: WL1 – productivitatea muncii în perioada curentă;

WL0 – productivitatea muncii în perioada de bază.

Factorii care influenţează productivitatea muncii:

a) factori naturali (condiţii climaterice, fertilitatea solului, bogăţia unui zăcământ
etc.);
b) factori tehnici (nivelul ştiinţei, tehnicii şi tehnologiei la un moment dat);
 c) factori economici (modul de organizare al producţiei şi al muncii, calificarea
angajaţilor şi cointeresarea materială a acestora etc.);
d) factori sociali (condiţiile de muncă şi de viaţă etc.);
e) factori psihologici (climatul relaţiilor de muncă, motivaţia angajaţilor etc);
f) factori structurali (modificările care se produc în structura producţiei care poate fi la
nivel de întreprindere, ramură sau economie naţională);
g) factori care decurg din gradul de integrare al unei economii naţionale în economia
mondială (tipurile de specializare tehnică şi economică, capacitatea de performanţă a
produselor obţinute pe piaţa mondială etc.).

Căile de creştere a productivităţii muncii sunt:15

1. Progresul tehnic prin formele sale (automatizare, robotizare, informatizare etc.) are
un rol hotărâtor în creşterea productivităţii muncii, determinând creşterea gradului de
înzestrare tehnică a muncii, care are drept urmare creşterea producţiei pe lucrător.
2. Creşterea nivelului de calificare al angajaţilor prin îmbogăţirea continuă a
cunoştinţelor tehnice şi economice ale acestora, care va determina folosirea cu uşurinţă a
tehnicilor şi tehnologiilor noi şi va avea drept urmare înnoirea produselor, creşterea calităţii
lor etc.
3. Perfecţionarea organizării, conducerii, producţiei şi a muncii contribuie la
creşterea productivităţii muncii prin:
- perfecţionarea structurilor organizatorice, a sistemului informaţional, a sistemului
decizional, a metodelor şi tehnicilor de conducere etc.;
- asigurarea unui raport optim între capacităţile de producţie şi numărul de personal
utilizat, dar şi în funcţie de calificările acestora;
- stabilirea şi asigurarea unor fluxuri tehnologice raţionale, asigurarea ritmicităţii
producţiei etc.
4. Salarizarea (remunerarea) care să se facă proporţional cu nivelul şi variaţia
productivităţii muncii şi în raport cu răspunderea materială pe care o au salariaţii, în raport cu
nerealizarea sarcinilor de producţie şi pentru pagubele aduse agentului economic.

Efectele pe care le generează creşterea productivităţii muncii sunt următoarele:

- economisirea factorilor de producţie consumaţi;
- reducerea costului de producţie;
15
Idem, pp. 106-107
 - creşterea producţiei;
- creşterea competitivităţii produselor obţinute;
- creşterea profitului;
- creşterea salariului nominal;
- economisirea timpului de muncă;
- creşterea timpului pentru recreere etc.

2.3. Productivitatea (randamentul) capitalului

Productivitatea capitalului exprimă eficienţa cu care sunt utilizate elementele de

capital în procesul de producere a bunurilor şi se determină prin cantitatea de bunuri obţinută
pe un element de capital în unitatea de timp.
Pentru determinarea productivităţii capitalului sunt calculaţi patru indicatori:
1) Coeficientul mediu al capitalului (k) este dat de raportul dintre volumul capitalului
utilizat (K) şi volumul rezultatelor obţinute (Q) într-o perioadă dată, se calculează cu ajutorul
următoarei relaţii:
K
k=
Q

2) Coeficientul marginal al capitalului (k mg) exprimă sporul de capital necesar pentru

obţinerea unei unităţi suplimentare de producţie în condiţiile în care ceilalţi factori rămân
neschimbaţi şi se calculează cu relaţia:
ΔK
k mg =
ΔQ
3) Productivitatea medie a capitalului (Wk) se determină ca raport între producţia
obţinută (Q) şi capitalul utilizat (K) şi reprezintă inversul coeficientului mediu al capitalului
(k) şi se calculează cu relaţia:

Q 1
Wk= =
K k

4) Productivitatea marginală a capitalului (Wkmg) reflectă sporul de producţie datorat

creşterii cu o unitate suplimentară a capitalului şi reprezintă inversul coeficientului marginal
al capitalului (kmg), adică:
 ΔQ 1
Wk mg = =
ΔK k mg

Cei patru indicatori se calculează atât la nivel de agent economic, la nivel de ramură şi
subramură, cât şi la nivel de economie naţională.16

Productivitatea capitalului la nivelul firmei este influenţată de următorii factori:

a) structura capitalului, respectiv împărţirea lui în capital fix şi capital circulant;
b) structura capitalului fix, respectiv împărţirea acestuia în capital fix activ şi capital
fix pasiv;
c) durata de utilizarea a capitalului fix;
d) progresul tehnic şi intensitatea introducerii şi utilizării lui;
e) modul de utilizare al capitalului. Acest factor vizează două aspecte: utilizarea
intensivă şi utilizarea extensivă, şi se referă în special la capitalul fix.

Utilizarea intensivă a capitalului fix înseamnă încărcarea la capacitate maximă a

capacităţilor de producţie.
Utilizarea extensivă înseamnă creşterea duratei de utilizare a elementelor de capital
fix, în special prin creşterea numărului de schimburi.

Pornind de la aceşti factori, se poate afirma că sporirea productivităţii capitalului este

determinată de următorii factori:
a) sporirea ponderii capitalului circulant în totalul capitalului;
b) sporirea ponderii capitalului fix activ în totalul capitalului fix;
c) prelungirea duratei de utilizare în timp a elementelor de capital fix, în primul rând
pe baza unei corecte utilizări şi a întreţinerii permanente a acestora şi în al doilea rând, ca
urmare a creşterii numărului de schimburi;
d) introducerea în mod prompt a progresului tehnic, precum şi utilizarea la nivel
maxim a oricărui element de progres tehnic introdus în procesul de producţie.

2.4. Productivitatea pământului

16
Idem, pp. 107-108
 Productivitatea pământului exprimă eficienţa cu care este utilizat pământul şi se
calculează cu ajutorul a doi indicatori:
a) Productivitatea medie a pământului (Wp) se determină ca raport între producţia
obţinută (Q) şi suprafaţa totală de teren (P) pe care s-a obţinut producţia respectivă şi se
calculează cu relaţia:

Q
Wp=
P

b) Productivitatea marginală a pământului (Wp mg) se determină ca raport între

variaţia producţiei şi variaţia suprafeţei de teren şi se calculează cu relaţia:

ΔQ
Wp mg=
ΔP

Capitolul 3
COSTURILE DE PRODUCŢIE

3.1. Costul – expresie a consumului de factori de producţie

Costul de producţie reprezintă totalitatea cheltuielilor, corespunzătoare consumului de

factori de producţie, pe care agenţii economici le efectuează pentru producerea şi vânzarea de
bunuri materiale sau prestarea de servicii.
Din această succintă definiţie rezultă următoarele:17
a) costul de producţie este forma bănească de exprimare a consumului de factori material şi
uman, atât în producerea de bunuri materiale, cât şi în domeniul serviciilor;

17
Ungureanu Emilia, op. cit., p. 102
b) costul de producţie include în sine tot ceea ce înseamnă cheltuială (consum de factori)
suportată de către producători, atât pentru producerea propriu-zisă de bunuri, cât şi pentru
desfacerea lor;
c) exprimarea bănească a cheltuielilor, independent de mărimea şi importanţa lor, permite
aducerea la un numitor comun a consumurilor de factori de producţie diferiţi şi, pe această
bază, devin posibile măsurarea şi compararea lor.

Fiecare factor de producţie are o formă specifică de a se consuma în cadrul procesului

de producţie, participând diferit la obţinerea costurilor pentru producţia respectivă.
Consumul factorului muncă se determină şi se exprimă fie prin intermediul timpului
de muncă, fie prin valoarea salariilor plătite forţei de muncă.
Consumul factorului capital se urmăreşte şi se exprimă în mod diferit pe cele două
componente ale sale, respectiv capitalul fix şi capitalul circulant. Consumul capitalului fix se
urmăreşte şi se exprimă numai valoric, prin determinarea mărimii amortizării acestuia. Din
acest punct de vedere amortizarea reprezintă expresia bănească a consumului de capital fix.
Consumul capitalului circulant se urmăreşte şi se exprimă atât în expresie fizică, dar şi în
expresie valorică. Consumul de capital circulant pe unitatea de produs poartă numele de
consum specific sau tehnologic.
Consumul factorului natural este de obicei greu de determinat şi din această cauză de
cele mai multe ori consumul său se exprimă prin preţul plătit pentru a intra în posesia
factorului natural.
Privită prin prisma consumului factorilor de producţie, structura costului de
producţie va fi următoarea:

CT = Cm + Cs = A + Kc + Cs
Unde: CT – costul total;
Cm – costurile materiale;
Cs – costurile salariale;
A – amortizarea capitalului fix;
Kc – valoarea capitalului circulant;

În economia de piaţă rolul şi importanţa costului pot fi evidenţiate şi prin funcţiile pe

care acesta le îndeplineşte:
 1. Prin determinarea mărimii costului se poate stabili în mod real mărimea
cheltuielilor efectuate de către orice agent economic pentru obţinerea producţiei sale, iar
această mărime poate fi apoi comparată cu necesarul de factori de producţie stabilit anterior
desfăşurării procesului de producţie. Prin compararea celor două mărimi, agentul economic
poate stabili dacă activitatea sa este sau nu rentabilă. Prin urmare costul de producţie are rol
determinant în aprecierea şi realizarea eficienţei economice.
2. Costul de producţie este elementul care stă la baza efectuării oricărui calcul de
eficienţă economică, atât la nivel microeconomic cât şi la nivel macroeconomic.
3. Costul de producţie este elementul pe baza căruia se ia orice decizie economică.
4. Costul de producţie este elementul fundamental al preţului, de mărimea lui
depinzând mărimea preţului în orice etapă a activităţii unui agent economic.

În literatura de specialitate sunt făcute câteva delimitări conceptuale privind

denumirea şi aria de cuprindere a costului de producţie, astfel:18
Costul explicit reprezintă plăţile făcute de către un agent economic pentru procurarea
materiilor prime, materialelor, energiei, forţei de muncă, necesare producţiei şi procurate de la
proprietarii acestora.
Costul implicit reprezintă acele cheltuieli de producţie efectuate din resursele
proprietarilor şi care nu presupun plăţi către terţi.
Costul contabil reprezintă acel cost care include cheltuielile efectuate de agentul
economic pentru realizarea unor produse sau efectuarea unor servicii, aşa cum rezultă din
evidenţa contabilă (cheltuieli cu plata materiilor prime, materialelor, energiei, salariilor,
dobânzilor etc.).
Costul economic reprezintă un concept mai larg decât costul contabil deoarece, pe
lângă costul contabil, include şi acele cheltuieli care nu presupun plăţi efective către terţi (de
exemplu, consumul de muncă al proprietarului firmei care îndeplineşte activităţi de
management, dobânzile cuvenite pentru folosirea capitalului propriu etc.). Costul economic
are o arie de cuprindere mult mai mare, incluzând atât costul explicit, cât şi costul implicit.

3.2. Tipologia costurilor de producţie pe termen scurt

În teoria şi practica economică se utilizează următoarele categorii de costuri pe

termen scurt:
18
Răducanu Viorica, op. cit., p. 98
 A. Costul global reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de
producţie dat. În cadrul său se disting:
1. Costuri fixe (CF) reprezintă acele cheltuieli care pe termen scurt sunt independente
de volumul producţiei (chirii, asigurări, dobânzi, amortizarea capitalului fix, întreţinerea
curentă a materialelor etc.). O parte din cheltuielile generale sunt suportate de firmă,
indiferent de nivelul producţiei.
2. Costuri variabile (CV) sunt acele cheltuieli care variază cu volumul producţiei
(materii prime, materiale, energie, combustibil pentru producţie etc.). Dintre acestea, unele se
schimbă direct proporţional cu modificarea producţiei (materii prime), iar altele nu se schimbă
direct proporţional cu modificarea producţiei (consumul de carburant).
3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fixe şi a celor variabile.

CT = CF + CV
Modificarea costurilor totale este exclusiv rezultatul schimbărilor intervenite în cadrul
costurilor variabile.

Reprezentarea grafică a costurilor globale

Costuri CT
globale
CV

CF

0
Cantitate

B. Costul mediu (CTM) sau unitar reprezintă costul global pe unitatea de produs.
Acesta măsoară raportul dintre costul total (CT) şi volumul producţiei (Q).

CT
CTM=
Q

1. Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe fiecare unitate de producţie:
 CF
CFM=
Q

2. Costul variabil mediu (CVM) exprimă costul variabil pe fiecare unitate de

producţie:

CV
CVM=
Q

3. Costul total mediu (CTM) reprezintă costul total al fiecărei unităţi de producţie:

CF CV CT
CTM=CFM +CVM= + =
Q Q Q

C. Costul marginal (Cmg) reprezintă sporul de cost necesar pentru obţinerea unei
unităţi suplimentare de produs; el măsoară, deci, variaţia costului total pentru o variaţie infinit
de mică a cantităţii de produse. Costul marginal se determină raportând creşterea costului total
(ΔCT) la creşterea producţiei (ΔQ).

ΔCT
Cmg=
ΔQ

Între ultimele două categorii de costuri există o relaţie de dependenţă, costul mediu
fiind dependent de costul marginal, iar dinamica acestuia din urmă se reflectă în evoluţia
costului mediu.

Reprezentarea grafică a costului mediu

și a costului marginal
CTM
Cmg Cmg
CTM

Q
 Din reprezentarea grafică a celor două categorii de costuri se desprind câteva
observaţii:
 costul mediu este descrescător atunci când costul marginal este în scădere;
 costul mediu este crescător atunci când costul marginal este în creştere;
 costul marginal este egal cu costul mediu când acesta din urmă este la nivelul său
minim.

3.3. Evoluţia costurilor pe termen lung

În timp ce pe termen scurt se impune distincţia între factorii variabili şi cei ficşi, pe
termen lung, practic toate costurile au caracter variabil.
Evoluţia costurilor pe termen lung este determinată de fenomene economice de scară
care, pe măsura dezvoltării scării sau a capacităţilor de producţie, conduc la reducerea costului
mediu total al producţiei.
Economiile de scară se caracterizează prin creşterea dimensiunii, a volumului
producţiei şi scăderea costului mediu pe termen lung. Economiile de scară pot fi cu caracter
tehnic sau cu caracter financiar. De asemenea există două tipuri de economii de scară: interne
şi externe.
Avantajele tehnice ale fabricaţiei pe scară mare pot fi de natură diferită, dar se referă
în principal la: îmbunătăţirile în tehnologie, o mai bună specializare a sarcinilor, utilizarea mai
bună a personalului managerial, utilizarea unor tehnologii mai eficiente etc. Din cauză că
multe tehnologii de masă sunt foarte scumpe, ele pot fi aplicate numai când dimensiunea
producţiei devine suficient de mare.
Alături de economiile de scară cu caracter tehnic trebuie ţinut seama şi de cele cu
caracter financiar, firmelor de dimensiuni mari asigurându-lise condiţii de credit şi financiare
avantajoase.
Pe măsură ce firma continuă să-şi extindă scara producţiei, pot apărea unele
inconveniente denumite dezeconomii de scară.
Dezeconomiile de scară reprezintă un fenomen care se caracterizează prin creşterea pe
termen lung a costului mediu dincolo de nivelul optim al producţiei. Dezeconomiile de scară
pot fi interne şi externe.
 Pe măsura extinderii dimensiunii firmei, pot apărea greutăţi administrative excesive:
fragmentarea aspectelor decizionale, apariţia unor probleme de comunicare şi coordonare,
crearea unor noi sarcini de management, creşterea costului birocraţiei etc.
Pe termen lung firma îşi poate modifica scara producţiei prin selectarea unor
dimensiuni ale acesteia. În legătură cu aceasta se determină dimensiunile firmei la care se
înregistrează economii de scară (şi apar dezeconomiile), precum şi rata producţiei la care
devine necesară modificarea dimensiunilor firmei.
Dacă minimul costului mediu scade când creşte dimensiunea producţiei, se spune că
firma înregistrează economii de scară; dacă acest minim creşte odată cu dimensiunea firmei,
apar dezeconomiile. Acestea se manifestă atunci când minimul costului mediu aferent unei
dimensiuni se situează deasupra minimului de cost specific dimensiunii anterioare a firmei.
Asemenea analize conduc la stabilirea dimensiunilor optime ale întreprinderilor,
începând de la care costul mediu pe termen lung creşte, în timp ce se micşorează pentru
capacităţi de producţie inferioare nivelului optim. La o creştere a dimensiunilor firmei costul
mediu scade constant, dar din ce în ce mai puţin repede.
În afara economiilor (dezeconomiilor) interne există şi economii (dezeconomii)
externe. Dintre economiile externe se pot aminti: o mai bună organizare a pieţei factorilor de
producţie (materii prime, forţă de muncă etc.), constituirea unor structuri inter întreprinderi de
către stat etc. Toate aceste economii externe tind să diminueze costul de producţie, dar
întreprinderile suportă şi dezeconomii externe: poluare, legislaţia promovată în domeniu etc.

Pentru ca întreprinderea să poată beneficia de scăderea costului mediu consecutiv cu

mărirea capacităţilor de producţie este necesară realizarea mai multor condiţii:
1) întreprinderea trebuie să fie capabilă să-şi mărească vânzările pentru a utiliza
eficient noul echipament. În caz contrar, situaţia sa va fi mai puţin bună decât dacă nu şi-ar fi
mărit capacitatea de producţie. O asemenea situaţie s-ar întâlni atunci când nu se realizează o
producţie suplimentară. Întreaga producţie inferioară se caracterizează prin costuri de
producţie superioare situaţiei iniţiale;
2) perioada de timp ce se scurge între decizia de investiţii şi punerea efectivă în
exploatare a echipamentului;
3) supradimensionarea face să apară costuri de producţie mult mai ridicate atunci când
cererea este mai mică decât cea prevăzută.

3.4. Mărimea şi dinamica costului

 Mărimea şi dinamica costului pe unitatea de produs depinde de:
1) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse
naturale, de forţă de muncă, de echipamente etc.);
2) preţul factorilor de producţie utilizaţi.

La un nivel dat al consumului de factori de producţie pe unitatea de produs, scăderea

preţului de achiziţie al factorilor duce la micşorarea costului şi invers.
Mărimea costului pe unitatea de produs mai este influenţată şi de: volumul producţiei,
schimbarea caracteristicilor produsului, a calităţii acestuia etc.
Criteriul de maximizare a profitului impune realizarea unor costuri care să se situeze
sub costul estimativ sau real al concurenţei.

Minimizarea costurilor reprezintă reducerea costurilor pe unitatea de produs (sau de

rezultat) şi are o mare importanţă economică deoarece:19
1. limitele resurselor naturale îndeamnă la raţionalizarea utilizării lor;
2. minimizarea costului de producţie are un rol determinant în maximizarea profitului;
3. costul de producţie influenţează oferta de bunuri;
4. minimizarea costurilor se reflectă şi în cadrul schimburilor economice externe.
Astfel, micşorarea costului pe unitatea de produs, în interiorul fiecărei ţări, reprezintă
calea de asigurare a competitivităţii produselor şi de realizare a unor schimburi economice
eficiente pe piaţa internaţională.

În activitatea de reducere a costului, producătorii trebuie să se axeze pe următoarele

obiective:20
a) alegerea acelui proces de producţie care este eficient nu numai din punct de vedere
tehnic, ci şi economic, adică cel mai puţin costisitor pentru o producţie dată, deoarece aleg
procesul de producţie dintr-o multitudine de procese de producţie eficiente;
b) achiziţionarea factorilor de producţie la preţurile cele mai mici, fără a neglija
calitatea acestora şi reducerea costurilor de funcţionare ale acestora;

19
Popescu Constanţa, op. cit., p. 94
20
Idem, pp. 94-95
 c) reducerea consumului de factori pe unitatea de rezultat, prin creşterea
randamentului lor, presupune creşterea eficienţei utilizării mijloacelor materiale şi creşterea
productivităţii (care trebuie să devanseze mărirea salariilor);
d) reducerea costurilor în toate fazele muncii (nu numai în faza de execuţie a
bunurilor, ci şi în fazele de cercetare, proiectare, concepţie a produsului etc.);
e) realizarea obiectivelor stabilite să ţină seama de resursele disponibile, de condiţiile
de producţie existente şi de restricţiile de ordin economic;
f) aplicarea metodei analizei valorii (prin care sunt identificate produsele mari
consumatoare de energie).
În concluzie, putem spune că micşorarea costului necesită ridicarea nivelului de
calificare a lucrătorilor, perfecţionarea echipamentului tehnic, a tehnologiilor de fabricaţie, a
activităţii de administrare, de gestiune şi conducere, stimularea materială a salariaţilor, astfel
încât aceştia să fie interesaţi de creşterea randamentului şi a calităţii produselor.

Reducerea costurilor nu este un scop în sine şi nu trebuie să aibă efecte negative

asupra calităţii produselor ci, dimpotrivă, să asigure un spor de utilitate.

Stabilirea nivelului normal al costurilor se face în raport cu:

a) nivelul cel mai scăzut realizat de întreprindere până atunci;
b) costul întreprinderii cu cea mai bună poziţie competitivă în domeniu;
c) preţurile de vânzare ale bunului respectiv.

Costul de producţie (CTM) este limita inferioară până la care poate coborî preţul de
vânzare (Pv), fără să ducă la faliment (Pv = CTM).21

21
Roatiş Florian, Economie, Ediţia a 3-a, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 77
 Capitolul 4
OFERTA

4.1. Conceptul de ofertă

Oferta reprezintă cantitatea maximă dintr-un anumit bun pe care un vânzător

intenţionează să o vândă într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ. Dacă pe piaţa
unui bun se însumează cantităţile oferite, la acelaşi preţ, de către toţi vânzătorii, rezultă oferta
totală de piaţă pentru acel bun.

În funcţie de natura bunurilor se pot distinge următoarele forme de ofertă:

a) oferta de bunuri independente (ex.: oferta de calculatoare, autoturisme, confecţii etc.);
b) oferta complementară, când din producţia unor bunuri principale rezultă unele bunuri
secundare;
c) oferta mixtă, când mai multe bunuri oferite satisfac aceeaşi cerere.
 Modificarea preţului de pe piaţa unui bun determină extinderea şi contracţia ofertei,
în aşa fel încât fiecărui nivel de preţ îi va corespunde o anumită cantitate oferită.

Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită constituie

conţinutul legii generale a ofertei. Corespunzător acestei legi:
a) creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite;
b) reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite.

Extinderea și contracția ofertei

P extinderea
ofertei

contracția
ofertei

4.2. Factorii care influenţează oferta

Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de o serie de

factori care sunt cunoscuţi sub numele de „condiţiile ofertei”. Aceştia sunt:22

1. Nivelul costului de producţie, care constituie de fapt, factorul principal care

influenţează nivelul ofertei. Între costul de producţie şi cantitatea oferită este o relaţie
negativă, deoarece reducerea costului de producţie determină creşterea cantităţii oferite.
Costul de producţie, la rândul său, este influenţat de doi factori şi anume:
- preţul factorilor de producţie consumaţi, deoarece la acelaşi nivel de eficienţă preţul
factorilor scade dar creşte cantitatea oferită la vânzare şi invers;
- nivelul tehnologic atins, deoarece introducerea tehnologiilor noi are ca efect
creşterea productivităţii muncii care conduce la reducerea costului de producţie şi, implicit, la
creşterea cantităţilor oferite spre vânzare.

22
Popescu Constanţa, op. cit., pp. 79-80
 2. Preţul altor bunuri, deoarece factorii de producţie sunt atraşi şi consumaţi pentru
producerea bunurilor eficiente. Deci, dacă preţul unui produs creşte, acesta va atrage factori
noi de producţie, iar curba ofertei se va deplasa spre dreapta şi invers. De aceea, când din
producţie rezultă produse principale şi secundare, factorii de producţie vor fi atraşi spre acele
produse care sunt mai rentabile, deci care se pot comercializa la un preţ mai bun.

3. Numărul de ofertanţi, deci numărul de firme care produc acelaşi produs, deoarece
cu cât creşte numărul firmelor noi care produc acelaşi produs, deci cu cât creşte oferta de
bunuri, dacă producţia şi nivelul tehnic al produselor din firmele vechi nu se modifică acestea
vor da faliment.

4. Taxele şi subvenţiile (cum ar fi taxele pe profit, impozitele pe dividende,

subvenţiile pentru fabricarea unor produse strategice etc.), deoarece, cu cât taxele se măresc,
cu atât firmele nu mai sunt interesate în creşterea ofertei. De asemenea, firmele care
beneficiază de subvenţii de la stat pentru susţinerea sau creşterea ofertei (de exemplu, oferta
pentru produsele alimentare) de multe ori intensifică efortul propriu pentru reducerea
costurilor de producţie.
5. Previziunile privind perspectivele pieţei unui bun, ale preţului acestuia, deoarece,
atunci când mai multe firme prevăd că în viitor preţul unui bun creşte, oferta lor va creşte, iar
dacă preţul va scădea oferta se va reduce.

6. Condiţiile social-politice şi naturale care influenţează semnificativ nivelul ofertei.

Cadrul social-juridic şi natural are o importanţă deosebită pentru asigurarea oricărei activităţi
economice, influenţând-o favorabil sau nefavorabil.

4.3. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei exprimă dimensiunile sau gradul modificării ofertei în funcţie de

schimbarea preţului sau a oricăreia din condiţiile ofertei. Elasticitatea poate fi evidenţiată prin
coeficientul elasticităţii ofertei.

Coeficientul elasticităţii ofertei pentru un anumit bun, în funcţie de preţul

acestuia (Eopx) se poate calcula astfel:
 ΔO ΔP O1−O 0 P 1−P 0 O1−O0 P0
Eopx= ÷ = ÷ = ×
1) O0 P 0 O0 P0 O0 P1 −P0

ΔO
⋅100
%ΔO O 0 ΔO P0
Eopx= = = ×
%ΔP ΔP ΔP O0
⋅100
2) P0

ΔO ΔP ΔO P0 + P1
Eopx= ÷ = ×
3) ( O0 +O1 ) ÷2 ( P0 + P 1 ) ÷2 ΔP O0 +O1

Unde:
ΔO – modificarea cantităţii oferite;
O0 – cantitatea oferită iniţial;
O1 – cantitatea oferită după modificarea preţului unitar;
ΔP – modificarea preţului;
P0 – preţul unitar iniţial;
P1 – preţul unitar modificat;
%ΔO – modificarea procentuală a cantităţii oferite;
%ΔP – modificarea procentuală a preţului unitar.

În funcţie de mărimea acestui coeficient, oferta pentru diferite bunuri poate înregistra
următoarele forme:
1) ofertă elastică, dacă Ecpx > 1
2) ofertă inelastică, dacă Ecpx < 1
3) ofertă cu elasticitate unitară, dacă Ecpx = 1
4) ofertă perfect elastică, dacă Ecpx → ∞
5) ofertă perfect inelastică, dacă Ecpx = 0
 Elasticitatea ofertei în raport de preț

Ofertă elastică Ofertă perfect elastică

P P
O
P1 O
P0 P0

Q0 Q1 Q0 Q1
Q Q

Ofertă inelastică Ofertă perfect inelastică

P O P O
P1
P1

P0 P0

Q0 Q1 Q0
Q Q

Ofertă cu elasticitate unitară

P
O
P1

P0

Q0 Q1
Q

Ca şi elasticitatea cererii, elasticitatea ofertei prezintă o importanţă deosebită pentru

procesul decizional, deoarece de evoluţia preţului pe piaţa oricărui bun, precum şi de
posibilităţile diferite de a se adapta la această evoluţie depinde volumul total al veniturilor
încasate.

Elasticitatea ofertei este determinată de o serie de factori, astfel:23

1. Costul de producţie deoarece la acelaşi nivel de preţ, dacă pe piaţă se înregistrează
o creştere a cererii, oferta va creşte numai în cazul în care costul unitar va scădea. Deci
creşterea ofertei depinde de nivelul costului de producţie, de modul în care au fost utilizaţi
factorii de producţie. Atunci când costul scade, creşte elasticitatea ofertei şi invers. Cu alte
cuvinte, între nivelul costului de producţie şi elasticitatea ofertei există o relaţie negativă.

23
Popescu Constanţa, op. cit., pp. 82-83
 2. Gradul de substituire al produselor deoarece, creşterea ofertei pentru un bun, când
preţul lui creşte, depinde de viteza de atragere a unor factori de producţie de la alţi utilizatori.
Cu cât este mai mare gradul de substituire al factorilor de producţie utilizaţi pentru producerea
unui bun decât cei folosiţi pentru producerea altui bun, cu atât este mai mare elasticitatea
bunului respectiv.

3. Posibilităţile de stocare a bunurilor, deoarece în cazul în care un bun poate fi

păstrat, elasticitatea ofertei în funcţie de preţul acestui bun creşte, şi invers în cazul în care
posibilităţile de stocare sunt reduse. Deci, între posibilităţile de stocare a bunurilor şi
coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ există o relaţie pozitivă.

4. Costul stocării, deoarece păstrarea bunurilor implică atât cheltuieli de depozitare

(chirii, salarii etc.), cât şi cheltuieli legate de pierderea prin deprecierea sau schimbarea
monedei şi/sau a nivelului calitativ al bunurilor stocate. Aceste cheltuieli se adaugă la costul
de producţie, rezultând costul total care se află în relaţie inversă cu elasticitatea ofertei.

5. Perioada de timp de la modificarea preţului, factor dependent de gradul de

substituire a bunurilor, deoarece cu cât această perioadă este mai mare, cu atât pot fi
modificaţi factorii de producţie de la o activitate la alta. Din punctul de vedere al timpului
distingem:
 perioada pieţei, care poate avea o durată foarte scurtă de timp de la ultima modificare
de preţ a bunului, ca urmare a creşterii cererii, când ofertanţii nu-şi pot spori
producţia; deci oferta este perfect inelastică;
 perioada scurtă (oferta inelastică), când unii factori de producţie pot fi schimbaţi şi
cantitatea oferită dintr-un bun poate spori în anumite limite ca răspuns la evoluţia
pozitivă a preţului şi invers;
 perioada lungă (oferta elastică), când cantitatea oferită ca răspuns la modificarea
preţului este mai mare.

4.4. Interacţiunea ofertei cu cererea

Componenta de bază a mecanismului pieţei, raportul dintre cerere şi ofertă reflectă

situaţia pieţei, a fiecărui segment al acesteia. Cererea şi oferta se intercondiţionează în
momentul stabilirii preţului pe piaţă şi se află, totodată, în relaţie de cauzalitate reciprocă
deoarece pot fi deopotrivă cauză şi efect.
Atunci când prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă se determină, pentru un bun
oarecare atât preţul, cât şi cantitatea cerută şi oferită, atunci piaţa bunului respectiv se află în
echilibru. Cantitatea şi preţul la care piaţa unui bun se echilibrează se numesc „cantitate de
echilibru” (Qe) şi „preţ de echilibru” (Pe).

Echilibrul pe piața unui bun

P
C O
surplus de ofertă

Pe E punct de echilibru

surplus de cerere

Qe Q

În punctul de echilibru, curbele cererii şi ofertei sunt în balanţă, preţul şi cantitatea nu

au tendinţe de schimbare, iar intenţia cumpărărtorului coincide cu intenţia vânzătorului. Cu
alte cuvinte, în punctual de echilibru decizia cumpărărtorilor nu este influenţată de surplusul
de cerere iar decizia vânzătorilor de surplusul de ofertă. Absenţa surplusului de cerere şi a
surplusului de ofertă asigură deci stabilitatea preţului de echilibru.24

Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt:

 apare spontan ca rezultat al jocului liber al forţelor pieţei şi reprezintă acel nivel al
preţului la care are loc egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite;
 formarea sa este legată de situaţia pieţelor interdependente, ca şi de preţul de echilibru
al altor bunuri;
 modificarea preţului de echilibru este legată de evoluţia raportului cerere-ofertă.

Preţul este cel care determină mecanismul de echilibrare a cererii cu oferta

deoarece:

24
Popescu Constanţa, op. cit., pp. 83-88
 a) atunci când creşte cererea, în situaţia când celelalte condiţii rămân neschimbate,
creşte şi preţul şi invers, când cererea scade, scade şi preţul. Deci între preţ şi cerere este un
raport pozitiv;
b) atunci când creşte oferta, la o anumită cerere dată, preţul se reduce şi invers când
oferta scade, preţul creşte. Deci între preţ şi ofertă este un raport negativ;
c) în realitate se modifică cu ritmuri diferite şi cererea şi oferta, evoluţia preţului
fiind consecinţa acestor modificări. Pe termen scurt, preţul se modifică în raport cu evoluţia
cererii, iar pe termen lung, în raport cu evoluţia ofertei.

Prin modificarea celor două forţe ale pieţei – cererea şi oferta – datorită schimbării
unor factori specifici, numiţi condiţiile cererii şi ofertei, se pot întâlni următoarele două
ipoteze:
 creşterea cererii când condiţiile ofertei rămân neschimbate sau reducerea ofertei când
condiţiile cererii rămân neschimbate, ceea ce va duce la creşterea preţului;
 reducerea cererii cînd condiţiile ofertei sunt considerate constante sau creşterea ofertei
când condiţiile cererii sunt constante, ceea ce va determina reducerea preţului.

Aceste ipoteze reprezintă axiomele fundamentale ale legii generale a cererii şi ofertei.

Capitolul 5
PROFITUL

5.1. Conceptul de profit

Profitul este denumirea generică dată, în mod curent, diferenţei pozitive dintre sumele
obţinute de o întreprindere din producerea şi/sau vânzarea unui bun economic şi cheltuielile
ocazionate de fabricarea şi/sau vânzarea lui. Acesta este de fapt un venit de natură reziduală,
ce rămâne întreprinderii, al cărui nivel şi evoluţie depind, în mod esenţial, de venit şi de
evoluţia celorlalte venituri primare.
 În general, profitul este considerat ca expresie sintetică a eficienţei oricărei activităţi
economice, fapt pentru care îmbracă mai multe forme:25

a) Profitul brut sau contabil (Pb), care apare ca venit rezidual, calculat ca diferenţă
între venitul total şi costurile de producţie realizate, conform relaţiei:

Pb = VT – CT

b) Profitul net sau admis (Pn) reprezintă acea parte din profitul brut care rămâne
după ce s-au scăzut:
 dobânda (D) la capitalul propriu al întreprinzătorului;
 salariul (S) ca recompensă pentru munca prestată de acesta;
 renta (R) sub forma arendei şi/sau chiriei pentru terenul şi clădirea care îi aparţin;
 impozitele (I) şi taxele (T) suportate direct din profit.

Profitul net se calculează conform relaţiei:

Pn = Pb – (D + S + R + I + T)

c) Profitul normal, câştigul minim acceptat de întreprinzător pentru organizarea unei

activităţi economice, o remunerare a serviciilor pe care acesta le prestează, recompensă pentru
priceperea şi riscul pe care şi-l asumă, primă pentru risc şi incertitudine. Dacă nu are şansa să
obţină nici un profit normal, nici un agent economic nu se va lansa în vreo afacere; dacă
profitul normal este supus unui număr mare de taxe şi impozite, interesul întreprinzătorului
pentru afaceri scade.

d) Profitul pur sau supraprofitul (de monopol), numit uneori şi profit excedentar,
este acel profit generat de împrejurări deosebite care nu sunt legate de activitatea
întreprinzătorului. Acest tip de profit este obţinut de agenţii economici cu poziţie de monopol
în realizarea şi/sau vânzarea produselor, fiind generat de mecanismele concurenţiale ale pieţei.
Monopolul stabileşte un preţ de comercializare a produselor mai ridicat decât cel normal, ceea
ce îi permite să-şi asume o parte din venitul consumatorului.

25
Răducanu Viorica, op. cit., pp. 128-129
 e) Profitul marginal, acel profit determinat de evoluţia producţiei marginale, care se
calculează ca diferenţă între venitul marginal şi costul marginal, conform relaţiei:

Pmg = Vmg – Cmg

Profitul marginal este maxim atunci când costul marginal este realizat la un nivel
minim; dacă profitul marginal este egal cu zero, profitul total este maxim.

Din punct de vedere al modului de obţinere, profitul îmbracă următoarele forme:

1) Profitul legitim sau legal, reprezintă acea formă a profitului obţinut în condiţiile
respectării prevederilor legale, conform metodologiilor existente la un moment dat în
societate.
2) Profitul nelegitim sau nelegal, reprezintă acea formă a profitului realizat în
condiţiile nerespectării prevederilor legale, indiferent dacă s-a obţinut deliberat sau nu de
către agentul economic. Acesta reprezintă de fapt venitul obţinut de unii întreprinzători fără
aport propriu, sau prin încălcarea normelor legale (creşterea artificială a costurilor de
producţie, duble înregistrări, neplata unor taxe şi impozite etc.). De aceea, profitul nelegitim
nu poate fi însuşit de producător, deoarece el trebuie prelevat la bugetul de stat sub formă de
taxe.

În economia concurenţială, profitul îndeplineşte mai multe funcţii:

a) funcţia de motivare a existenţei firmei, profitul stimulând iniţiativa economică,
creativitatea şi acceptarea riscului;
b) funcţia de creştere, profitul stând la baza sporirii producţiei şi dezvoltării firmei;
c) funcţia de control, profitul fiind un adevărat barometru ce indică nivelul de eficienţă
al firmelor, ramurii şi a întregii economii;
d) funcţia de cultivare a spiritului de economisire;
e) funcţia de sursă de venit pentru bugetul statului.

Scopul principal al activităţii tuturor firmelor în economia de piaţă este realizarea unui
profit cât mai mare.
5.2. Mărimea şi dinamica profitului

Mărimea şi dinamica profitului se pot determina cu ajutorul mai multor indicatori,

dintre care cei mai importanţi sunt:
A. Masa profitului reprezintă suma totală dobândită sub formă de profit de către un
agent economic. Masa profitului se calculează fie ca diferenţă între venituri şi cheltuieli, fie ca
diferenţă între preţul de vânzare şi costul de producţie. Masa profitului se poate calcula pe
produs, firmă, ramură şi la nivelul economiei naţionale. Atunci când diferenţa dintre venituri
şi cheltuieli este negativă se înregistrează pierderi.26

Pr = VT – CT
sau
Pr = CA – CT = Pu · Q – (Cm + Cs) = Pu · Q – (Kc + A + Cs)

Pru = Pu – CTM
Unde: Pr – profitul;
VT – venitul total;
CT – costul total;
CA – cifra de afaceri;
Pru – profitul unitar;
Pu – preţul unitar de vânzare;
Q – volumul producţiei;
Cm – costurile materiale;
Cs – costurile salariale;
Kc – valoarea elementelor de capital circulant;
A – amortizarea anuală a capitalului fix;
CTM – costul mediu sau unitar.

B. Rata profitului este raportul procentual dintre masa profitului, pe de o parte şi

cheltuielile de producţie aferente, capitalul folosit sau cifra de afaceri realizată, pe de altă
parte.27 În funcţie de acest raport, rata profitului îmbracă următoarele forme:

26
Idem, p. 130
27
Ibidem
 a) Rata rentabilităţii, se calculează ca raport procentual între masa profitului (Pr) şi
costul total de producţie (CT):

Pr
RPr= ⋅100 ( % )
CT

b) Rata economică a profitului, se calculează ca raport procentual între masa

profitului (Pr) şi capitalul total (propriu şi împrumutat ) al unităţii economice (Kt):

Pr
RPr = ⋅100 ( % )
Kt

c) Rata financiară a profitului, se calculează ca raport procentual între masa

profitului (Pr) şi capitalul propriu al unităţii economice (Kp):

Pr
RPr= ⋅100 ( % )
Kp

d) Rata comercială a profitului, se calculează ca raport procentual între masa

profitului (Pr) şi cifra de afaceri (CA):

Pr
RPr= ⋅100 ( % )
CA

Întreprinzătorii vor putea folosi aceste formule pentru calcularea efectelor economice,
ţinând seama de natura activităţii economice şi de condiţiile concrete în care acesta se
execută. Astfel, o firmă este considerată rentabilă dacă rata rentabilităţii are un nivel mai
mare decât cel al ratei dobânzii, practicat pe piaţa monetar-financiară. În caz contrar,
întreprinzătorul nu va mai fi interesat să desfăşoare activitatea economică, el având
posibilitatea să fructifice capitalul pe care îl deţine, prin depunerea lui la bancă, obţinând
acelaşi profit sau chiar unul mai mare, decât în situaţia în care ar investi.

5.3. Pragul de rentabilitate al firmei

 În condiţiile economiei cu piaţă concurenţială, maximizarea ratei profitului este
criteriul esenţial al deciziilor firmei de a face cheltuieli pentru dezvoltarea, menţinerea sau
restrângerea unei activităţi economice. În acest scop, întreprinzătorul are posibilitatea să
acţioneze, în primul rând, asupra volumului producţiei, pentru a găsi acele dimensiuni ale
cantităţii de bunuri economice care să maximizeze încasările totale, minimizând, în acelaşi
timp, costurile totale. Producţia care maximizează profitul este producţia ce se situează la
nivelul la care asigură egalitatea venitului marginal cu costul marginal.
Din acest motiv, întreprinzătorii sunt preocupaţi să cunoască pragul minim de
rentabilitate sau punctul mort. Un asemenea prag minim sau punct de echilibru al
rentabilităţii unei firme reprezintă punctul dincolo de care nu se mai obţine profit, iar
rentabilitatea se transformă în pierdere. Cunoaşterea acestui prag permite întreprinzătorilor să
stabilească volumul de producţie de la care firma devine rentabilă.28
Volumul producţiei corespunzător pragului de rentabilitate reprezintă acea cantitate
de bunuri pentru care veniturile sau încasările firmei din activitatea depusă sunt egale cu
costurile efectuate pentru obţinerea veniturilor respective, iar profitul este zero. Acest volum
de producţie (Qr) se poate determina astfel:

Pr = 0 ⇒ VT = CT
⇒ Qr · Pu = CF + CV
⇒ Qr · Pu = CF + CVM · Qr
⇒ Qr · Pu + CVM · Qr = CF
⇒ Qr · (Pu + CVM) = CF

CF
Qr=
⇒ Pu+CVM
Unde: Pr – profitul;
VT – venitul total;
CT – costul total;
CF – costul fix;
CV – costul variabil;
Qr – volumul producţiei corespunzător pragului de rentabilitate;
Pu – preţul unitar de vânzare;
CVM – costul variabil mediu sau unitar.

28
Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, op. cit., p. 351
 Pragul de rentabilitate în situația unui cost total de producție liniar

Venituri VT
totale CT
Costuri pierdere
totale
CV
profit

CF

0 Q
Qr

Factorii mai relevanţi care influenţează rata rentabilităţii pot fi grupaţi în:29
a) factori care ţin îndeosebi de producţie;
b) factori care ţin îndeosebi de preţ;
c) factori care ţin îndeosebi de cost.

a) Factorii care ţin îndeosebi de producţie pot fi:

- volumul şi calitatea bunurilor economice create de firmă;
- mărimea capitalului tehnic folosit pentru producerea bunurilor economice şi viteza lui
de rotaţie;
- structura producţiei bunurilor economice.
b) Factorii care ţin îndeosebi de preţ pot fi:
- nivelul preţului de vânzare al bunurilor economice;
- volumul încasărilor realizate;
- modul în care se împart încasările din vânzarea bunurilor economice, între posesorii
factorilor de producţie care au contribui la obţinerea lor.
c) Factorii care ţin îndeosebi de cost pot fi:
- nivelul şi structura costului;
- gradul de minimizare a costului în cadrul firmei etc.

Importanţa ratei rentabilităţii pentru firmă este deosebit de mare şi se manifestă

concomitent pe mai multe planuri.

29
Idem, pp. 353-354
 a) Rata rentabilităţii favorizează orientarea structurii producţiei pe produse, ramuri şi
subramuri, în scopul găsirii celor care asigură cel mai mare avantaj. În acest scop, unii
întreprinzători îşi restrâng sau chiar abandonează unele activităţi cu un profit mai mic şi
amplifică sau iniţiază alte activităţi cu profit mai mare.
b) Rata rentabilităţii stimulează gestiunea prin utilizarea raţională a resurselor.
c) Rata rentabilităţii contribuie la întărirea interesului întreprinzătorului pentru
diferenţierea produselor având în centrul acesteia modernizarea conceptului de calitate.
d) Rata rentabilităţii favorizează segmentarea pieţei şi diferenţierea strategiilor
concurenţiale. În lupta de concurenţă îşi fac loc tot mai mult mijloacele moderne, cum ar fi:
motivaţia, informaţia, calitatea etc., pe lângă mijloacele tradiţionale.

BIBLIOGRAFIE

1. Abraham-Frois Gilbert, Economia politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

2. Academia de Studii Economice, Economia politică, Editura Economică, Bucureşti,
1995
3. Academia de Studii Economice, Economie: manual universitar, Ediţia a VI-a, Editura
Economică, Bucureşti, 2003
4. Angelescu Coralia, Stănescu Ileana, Caiet de studiu: economie politică, Editura
Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1995
5. Apostol Gheorghe, Economie, Editura Eficient, Bucureşti, 1999
6. Badea Gabriel Sorin, Microeconomie: sinteze şi aplicaţii, Editura Bibliotheca,
Târgovişte, 2005
7. Badea Gabriel Sorin, Bazele macroeconomiei şi mondoeconomiei, Editura
Bibliotheca, Târgovişte, 2005
8. Băbeanu Marin, Microeconomie. Manual universitar, Editura Universitaria, Craiova,
2005
9. Băbeanu Marin, Macroeconomie. Manual universitar, Editura Universitaria, Craiova,
2005
10. Băcescu Marius, Băcescu-Cărbunaru Angelica, Macroeconomie intermediară, Editura
Universitară, Bucureşti, 2004
 11. Căprărescu Gheorghe, Fundamentarea strategiei microeconomice, Editura
Universitară, Bucureşti, 2006
12. Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Constantin, Economie. Manual universitar,
Editura Economică, Bucureşti, 2001
13. Creţoiu Gheorghe, Cavachi Ioan, Zăbavă Pavel, Economie, Editura ANTET XX
PRESS, Bucureşti, 2002
14. Dobrotă Niță (coord.), Economia politică, Editura Economică, București, 1995
15. Dumitru Felicia, Trandafiroiu Denisa, Economie mondială, Editura Bibliotheca,
Târgovişte, 2004
16. Hardwick Philip, Langmead John, Khan Bahadur, Introducere în economia politică
modernă, Editura Polirom, Iaşi, 2002
17. Horja Gavril, Economie, Ediţia a II-a, Editura ALL Educational, Bucureşti, 1995
18. Ioviţu Mariana, Economie: microeconomie şi macroeconomie: suport de curs, Editura
ASE, Bucureşti, 2006
19. Negucioiu Aurel, Economie politică, vol. III, Cluj-Napoca, 1998
20. Oprescu Gheorghe, Microeconomie, macroeconomie, Editura Economică, Bucureşti,
2000
21. Popescu Constanţa, Economie, Ediţia a 3-a, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2005
22. Prahoveanu Eugen, Matei Ani, Economie şi politici economice, Editura Economică,
Bucureşti, 2004
23. Răducanu Viorica, Economie politică, Ediţia a 2-a, Editura Bibliotheca, Târgovişte,
2005
24. Roatiş Florian, Economie, Ediţia a 3-a, Editura Polirom, Iaşi, 2000
25. Samuelson Paul, Nordhaus William, Economie politică, Editura Teora, Bucureşti,
2000
26. Streinu Anca, Dicţionar de economie, Editura Niculescu, Bucureşti, 2001
27. Uifălean Ioan, Economie, Editura Universitas, 2001
28. Ungureanu Emilia, Economie politică, partea I, Litografia Universităţii din Petroşani,
1997

TESTE GRILĂ

1. Factorii de producţie fundamentali sunt:

a) abilitatea întreprinzătorului;
b) rezervele valutare ale ţării;
c) munca, natura şi capitalul;
d) fondul funciar şi fondul forestier.

2. Care este factorul activ şi determinant al producţiei?

a) natura;
b) munca;
c) progresul tehnic;
d) cercetarea ştiinţifică.

3. Componentele capitalului tehnic se clasifică în capital fix şi circulant după:

a) modul cum participă la activitatea economică;
b) modul în care se consumă;
c) modul în care se înlocuiesc;
d) toate variantele de mai sus sunt corecte.
4. Capitalul ca factor de producţie este definit prin:
a) bunurile economice în general;
b) bunurile destinate producerii altor bunuri;
c) bunurile produse şi destinate producerii altor bunuri destinate vânzării;
d) bunuri supuse vânzării pe piaţă.

5. Care din următoarele împrejurări determină o creştere a cantităţii oferite pe piaţă dintr-o
anumită marfă?
a) reducerea cheltuielilor de transport;
b) creşterea concurenţei;
c) automatizarea producţiei;
d) creşterea preţului unitar.

6. Elasticitatea ofertei este:

a) modificarea ofertei în funcţie de anumiţi factori;
b) creşterea ofertei de bunuri economice;
c) micşorarea producţiei destinată vânzării;
d) reacţia consumatorilor la oferta vânzătorilor.

7. Oferta elastică este proprie acelor bunuri pentru care modificarea preţului determină o
modificare a cantităţii vândute în sensul:
a) rămâne neschimbată indiferent de evoluţia preţurilor;
b) reacţionează cu întârziere la modificarea preţurilor;
c) modificarea preţului cu o unitate determină o modificare mai mare a cantităţii
oferite;
d) se modifică, dar mai lent.

8. Rolul preţului de echilibru se poate realiza dacă:

a) este stabilit dinainte;
b) se formează liber pe piaţă;
c) se menţine constant;
d) toate variantele de mai sus sunt corecte.

9. Amortizarea privită ca proces economic reprezintă:

a) o cheltuială care depinde direct proporţional de volumul producţiei;
b) o cheltuială care se modifică neproporţional cu modificarea producţiei;
c) recuperarea treptată a cheltuielilor cu achiziţionarea capitalului fix;
d) o parte a capitalului circulant.

10. Costul global cuprinde:

a) costurile fixe şi costurile variabile;
b) numai o parte din costurile fixe şi totalitatea costurilor variabile;
c) costurile medii fixe şi costurile variabile;
d) costurile variabile şi costul marginal.

11. Costurile fixe reprezintă acele consumuri de factori de producţie care:

a) cuprind cheltuielile cu amortizarea capitalului fix, cu materii prime şi materiale, cu chiria,
iluminatul general şi încălzirea unităţii;
b) rămân relativ neschimbate, independent de modificarea producţiei;
c) sunt constante faţă de perioada când se efectuează producţia;
d) nu pot fi determinate dacă se modifică volumul producţiei.

12. Costurile variabile sunt egale cu:

a) acele consumuri de factori de producţie care cresc independent de evoluţia producţiei;
b) acele consumuri de factori de producţie care scad independent de evoluţia producţiei;
c) acele costuri care se modifică în raport cu modificarea producţiei;
d) acele costuri care nu se modifică în raport cu modificarea producţiei;

13. Care din următoarele afirmaţii exprimă corect noţiunea de productivitate?

a) volumul producţiei executate de o întreprindere;
b) capacitatea întreprinderii de a obţine un profit ridicat;
c) randamentul cu care sunt utilizaţi factorii de producţie;
d) capacitatea întreprinderii de a reduce continuu costul producţiei.

14. Productivitatea muncii ocupă locul central în cadrul productivităţii totale deoarece:
a) este un factor important al reducerii costurilor;
b) munca are rolul determinant în ansamblul factorilor de producţie;
c) se poate exprima în diferite unităţi de măsură;
d) exprimă randamentul factorilor de producţie.

15. Productivitatea parţială exprimă:

a) eficienţa folosirii fondurilor fixe active;
b) eficienţa folosirii utilajului în perioadele de avânt industrial;
c) eficienţa utilizării pământului ca factor de producţie;
d) eficienţa folosirii unui singur factor de producţie.

16. Productivitatea medie a muncii se calculează ca raport între:

a) efectul obţinut şi capitalul investit;
b) producţia totală obţinută şi cantitatea de muncă consumată;
c) capitalul investit şi salariile plătite;
d) producţia obţinută şi cheltuielile făcute.

17. Criteriul major al eficienţei oricărei activităţi desfăşurate la nivelul agentului economic îl
constituie:
a) maximizarea preţului de vânzare;
b) sporirea continuă a producţiei de calitate mai bună;
c) maximizarea profitului;
d) lărgirea pieţelor de desfacere.

18. Ce pune în evidenţă rata profitului?

a) diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul produsului;
b) proporţia în care se împart încasările obţinute din vânzarea produselor între posesorii
factorilor de producţie;
c) gradul de rentabilitate pe produs, unitate economică, ramură, economie naţională;
d) capacitatea de concurenţă a unei societăţi comerciale.

19. Profitul este folosit pentru:

a) plata dobânzii;
b) lărgirea şi modernizarea producţiei;
c) plata salariilor;
d) acoperirea pierderilor provenite din calamităţi naturale.

20. Profitul se aseamănă cu dobânda şi renta prin aceea că:

a) este un venit;
b) are aceeaşi mărime;
c) este obţinut de toţi agenţii economici;
d) profitul nu se aseamănă în nici un fel cu dobânda şi renta.