Sunteți pe pagina 1din 11

Vișenescu Adrian-Constantin

Anul II, Pastoarație și viață Liturgică

Cultivarea filantropiei în parohie

Anul comemorativ al filantropilor creștini

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat anul


2020 drept Anul omagial al pastorației părinților și copiilor și Anul
comemorativ al filantropilor ortodocși români pe tot cuprinsul Patriarhiei
Române.

Filantropia ( etimologic ) este un termen care a apărut prin secolul


al VIII și provine din greacă ( philos- prieten și anthropos- om, în
traducere prietenie sau dragoste față de oameni). Filantropia este o formă
de comportare și de convingere care se manifestă prin credința în
bunătatea oamenilor, dar și o formă de solidaritate umană care se
bazează pe o doctrină religioasă, însă cu aplicarea moral-faptică a acelei
doctrine. Iubirea creştină adevărată nu rămâne o simplă dispoziţie
interioară, ci se manifestă în chip necesar prin fapte. Posibilităţile de
manifestare sînt multe şi variate. Expresia primă, cea mai autentic
creştină şi cea mai obişnuită, este milostenia, virtutea care străbate
întreaga viaţă şi sensibilitate creştină. Suferinţa trupească îndeosebi este
vizibilă. Mila - ca manifestare a iubirii creştine faţă de aproapele - îşi află
exprimarea în milostenie.

Desigur, forme de asistenţă socială găsim şi înainte de creştinism.


Suferinţa, durerea altora afectează totdeauna inima. Mila este doar un
sentiment firesc, propriu fiinţei umane, dar şi foarte fluid în conţinutul
său şi foarte variabil de la om la om, ajungând uneori să fie insesizabil.
Antichitatea nu cunoaşte alinarea durerilor şi ajutorarea celor în
suferinţă ca expresie curată a iubirii omului faţă de om. Dărnicia era
practicată, în măsură chiar largă uneori, dar nu trecea de obicei peste

1
cercul rudelor, prietenilor, concetăţenilor; nu era organizată şi nu forma
conţinutul unei datorii din partea omului faţă de orice om. Nu avea în
vedere binele în sine al aproapelui şi nu era motivată de iubirea faţă de el
ca om. Ambiţia, orgoliul, interese personale, lauda lumii îl îndemnau pe
cel bogat să împărtăşească din bunurile sale şi celor în lipsă. Exista
dărnicie, dar nu milă; binefacere, dar nu fapte de iubire, milostenie 1.

În creştinism milostenia răsare din vibraţia inimii încălzite de dogoarea


iubirii faţă de aproapele, care este fiecare om, şi este datorie pentru
credincios. De împlinirea ei - prin faptele milei trupeşti şi sufleteşti - va
da el seama în faţa Judecătorului ceresc (Matei XXV, 34—36; II Corinteni
IX, 13; Iacov IX, 13).

Problema pauperismului a preocupat îndeaproape creştinismul. De


la început, Evanghelia se îndreaptă către cei săraci: „Mergeţi şi spuneţi lui
Ioan, îndeamnă Mântuitorul pe ucenicii Înaintemergătorului, că săracilor
bine se vesteşte“(Matei XI, 1—6). Sfinţii Apostoli, de asemenea, îndeamnă
la fapte de iubire faţă de cei în suferinţă. Apostolul neamurilor laudă pe
creştinii din Macedonia pentru adunarea de ajutoare şi îndeamnă pe
corinteni să facă la fel (II Corinteni VIII, 7). Creştinii din Ierusalim, în
entuziasmul lor religios, depun la picioarele Sfinţilor Apostoli din
bunurile lor spre a se împărţi celor săraci(Fapte IV, 35). Sfinţii Părinţi,
urmând cuvântul şi pilda Mântuitorului şi a Sfinţilor Apostoli stăruie
mereu în îndemnul la fapte de iubire.

Mărturisirea ortodoxă numără şapte fapte ale milei trupeşti:

a) A da celui flămând hrană, după cuvântul Mântuitorului: „Am fost


flămând şi Mi-aţi dat sã mãnânc“(Matei XXV, 35);

1
Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan
Zăgrean, Op. cit., vol. II, p. 240-241.

2
b) A adăpa pe cel însetat: „Cel ce va da de băut unuia din aceştia
mai mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevăr grăiesc
vouă, nu-şi va pierde plata sa“(Matei X, 42);

c) A îmbrăca pe cel gol;

d) A cerceta pe cei din închisoare, fireşte respectând dispoziţiile


legale;

e)A cerceta pe cei bolnavi, pentru a-i mângâia şi îndemna să în-


dure cu răbdare suferinţele lor, privindu-le ca o cercare din partea lui
Dumnezeu. De asemenea, a-i îndemna să urmeze sfaturile medicilor şi
după împrejurări, a le da ajutor material;

f) A primi pe cei străini în casă, pentru a se adăposti şi odihni ;

g) A îngropa pe cei morţi, datorie morală pe care fiecare creştin


trebuie să fie totdeauna dispus s-o împlinească, îndeosebi faţă de cei ce-
au murit în sărăcie2.

Dar pe lângă cuvânt, Biserica prin slujitorii ei a dat pildă vie de


ajutorare a celor lipsiţi. Instituirea agapelor o găsim de timpuriu în
Biserica creştină pentru ospătarea celor lipsiţi, care participau la slujbele
divine (I Corinteni XI, 20). „Credincioşii, după sfintele învăţături, rugăciuni
şi participare la sfintele taine, nu se despărţeau îndată, ci, cei mai avuţi
dintre ei, aducând de acasă hrană, invitau pe săraci la o masă pregătită
chiar în locul adunării. Această masă comună şi sfinţenia locului unde se
ţinea, strângea şi mai mult legătura dintre ei“3. Pentru ajutorarea săracilor
serveau, de asemenea, ofrandele şi colectele 4.

Sub ocrotirea Bisericii, asistenţa socială a luat apoi formă


organizată şi s-au creat o serie de aşezăminte pentru alinarea diferitelor
2
Învãţãtura de credinţã creştinã ortodoxã, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2000, p. 399.
3
Sfântul Ioan Gurã de Aur, Omilia I la Corinteni, XI, apud Mitropolit Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest
Bucevschi, Prof. Dr. Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, Op. cit., vol. II, p. 242.
4
Omilia a XI-a la Filipeni, Editura Icos, 1993, p. 174.

3
suferinţe umane. Sfântul Vasile cel Mare este acela care a creat cu
cheltuială proprie aşezămintele filantropice numite Vasiliade, în care erau
adăpostiţi oaspeţii săraci, bolnavii şi în care se practicau aproape toate
formele de ajutorare.

Filantropia creștină este o compasiune activă, dar și o faptă împinsă


până la scrificiul de sine, de aceea nu este numai declarativă ci activă.
Apostolul Iacob ne spune răspicat „credința fără fapte este moartă” (Iacob
2, 14). Filantropia creștină s-a manifestat plenar chiar în timpul celor 3
secole de persecuții susținute de împărații romani împotriva Bisericii.
Iubirea creștină nu cunoaște limite și nu privește la fața omului, de aceea
și Mântuitorul Hristos ne spune „dacă ați făcut unuia dintre aceștia mai
mici, Mie Mi-ați făcut” ( Matei 10, 42). În perioada imediat următoare se
remarcă secolul al IV- lea, numit și veacul de aur, în care cu toate că
exista un context politic foarte dificil, cât și împrejurările sociale
(discrepanța dintre săraci și bogați) Sfinții Părinți n-au rămas indiferenți
față de aceștia, ci au organizat ceea ce numim actualmente asistență
socială, concretizată în spitale, orfelinate, azile pentru bătrâni etc. Dintre
Sfinții Părinți ai acestei peioade care s-au remarcat Sfântul Vasile cel
Mare, iar toată acțiunea sa de asistență socială s-a numit Vasiliada.

Biserica Ortodoxă Română a practicat filantropia atât la nivel național


cât și-n afara Țărilor Române când a fost nevoie, de exemplu în Evul
Mediu când lumea post bizantină creștină a cunoscut umilirea jugului
otoman, domnii români au susținut din toate punctele de vedere Orientul
ortodox arătându-se ca fiind mari filantropi și aceasta s-a văzut că în
aceea că au zidit mănăstiri și au restaurat nenumărate locașuri de la
Muntele Athos. Țările Române prin caracterul filantropic a domnitorilor,
au asigurat o continuitate bizantină așa cum a spus Nicolae Iorga la noi a
fost acel Bizanț după Bizanț5.

5
Iacobescu V. Ilie articolul „Filantropia creștină în trecut și astăzi” în Studii Teologice, nr 4, 1990,
p. 107

4
Pentru a trata acest aspect trebuie să ținem cont de liniile pe care
Patriarhul Justinian le-a conturat în volumele sale de Apostolat social.

Plecând de la Apostolat social, Pr. Ilie Iacobescu a scos în evidență


câteva aspecte legate de interacțiunea preotului paroh în contextul
filantropic al parohiei, și pe baza Legislației bisericești„ fiecare preot paroh
trebuie să găseacă metodele cele mai adecvate situațiilor locale pentru ca
împreună cu enoriașii săi să împlinească lucrearea samarineanul
milostiv. Arată că Duminicile și joile erau zile de vizită în așezămintele
spitalelor. Mai arată că este imperios necesar ca preoții să organizeze
vizite la bolnavi, ba chiar să întocmească un personal care să presteze
muncă dezinteresată6,pentru mângâierea sufletească și ajutorarea
trupească a bolnavilor căci în acest sens Mântuitorul Hristos spune că
„un pahar de apă dat în numele Meu va fi răsplătit în ceruri”(Matei 10,
42).

Declararea anului 2020 ca „Anul omagial al pastorației părinților și


copiilor” urmărește promovarea reperelor biblice și patristice privitoare
la pastorația părinților și copiilor și la modelul creștin de familie,
precum și sublinierea rolului pedagogiei creștine în societatea
contemporană, accentuând că, în contextul multiplelor provocări de
ordin pastoral, Biserica are responsabilitatea de identifica și de a aplica
soluțiile care pot ajuta familia creștină în general.

Familia creștină a ocupat întotdeauna un loc central în


învățătura creștină, reprezentând cadrul intim cel mai de preț pentru
cultivarea iubirii conjugale, părintești, filiale și frățești. Ea este
binecuvântare și icoană a iubirii lui Dumnezeu pentru umanitate, un
spațiu sacru al lucrării harului Preasfintei Treimi orientat spre viață și
iubire eternă. În familie, relația părinți- copii se înțelege mai ales din
perspectiva relației omului cu Dumnezeu. Copii nu se nasc doar
6
Iacobescu V. Ilie articolul „Filantropia creștină în trecut și astăzi” în Studii Teologice, nr 4, 1990,
p. 108

5
pentru o viață terestră, ci se nasc și ca să poată deveni, prin Botez, fii
ai lui Dumnezeu după har (Ioan 1, 12-13) și dă dobândească viața
veșnică din Împărăția Preasfintei Treimi.

Creșterea spirituală a tinerilor este esențială. Inimile copiilor și


tinerilor sunt uneori îndurerate de singurătate, de incertitudine cu
privire la viitorul lor. Tinerii sunt în căutarea unor paternități
spirituale care să-i poată învăța să găsească un sens existenței. Ei sunt
în căutarea oamenilor care să reprezinte o întrupare a sensului și cu
care ei poată vorbi deschis despre ei însiși și despre ceea ce îi
preocupă. Sunt însetați de autenticitate. Este zadarnic să le vorbim
despre comuniune dacă nu li se poată arăta aceasta. Pe fondul unei
crize tot mai accentuate a valorilor spirituale și a lipsei de încredere,
cei de lângă noi au adeseori dorința profundă de a intra în taina
comuniunii și de a se bucura de încrederea noastră, pentru că omul în
însăși ființa sa este comuniune, este iubire. Prietenia curată și sinceră
poate fi una dintre valorile cele mai importante pentru a descoperi
împreună credința în Dumnezeu.

În societatea contemporană, familia creștină trăiește într-o lume


secularizată și confuză din punct de vedere spiritual, fiind confruntată
adeseori, cu multiple provocări și crize precum sărăcia, șomajul,
alcoolul, infidelitatea, divorțul, nesiguranța zilei de mâine,
instabilitatea și dezorientarea, înstrăinarea reciprocă, conflictele
personale și sociale, migrația etc.

De asemenea, părinții, copiii și tinerii trebuie încurajați să ia


parte la diversele activități misionare și culturale din parohie, dar mai
ales să participe constant la viața liturgică a Bisericii. Parohiile în acest
sens trebuie să organizeze evenimente duhovnicești și cateheze
liturgice practice la care să participe toți membrii familiei, tineri și
vârstnici deopotrivă. De asemenea să organizeze excursii, pelerinaje și

6
tabere pentru familii, cuprinzând activități specifice dedicate părinților
(dezvoltarea competențelor parentale) și copiilor ( cateheze și întâlniri
educative).

Pentru a desfășura o pastorație eficientă, Biserica trebuie să


aprofundeze cunoașterea provocărilor actuale la adresa copiilor și
tinerilor , pe categorii de vârstă și de probleme, prin colaborarea cu
instituțiile și persoanele interesate în ajutorarea acestora, analizarea
factorilor care pot afecta negativ viața socială și religioasă a copiilor și a
tinerilor (dependența de internet, alcoolismul, drogurile, jocurile de
noroc, delicvența juvenilă, violența în școli) și luarea măsurilor pentru
evitarea acestora.

Sfânta Evanghelie și Tradiția Bisericii subliniază importanța


legăturii dintre viața spirituală și activitatea socială a omului, dintre
rugăciune și acțiune, dintre evlevie și dărnicie, dintre Liturghie și
Filantropie.

Trăim astăzi într-o lime în care individualismul materialist își


face simțită tot mai mult prezența și oamenii caută mai mult bogăția
materială trecătoare decât bogăția spirituală a credinței și generozității
sau a dărniciei.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că a fi om și a trăi


înseamnă a dărui:„Viața n-ar mai fi cu putință să se mențină dacă ai
desfința milostenia, iertarea, iubirea de oameni. Din pricina aceasta
Dumnezeu n-a lăsat milostenia, numai pe seama rațiunii, ci multe părți
ale ei le-a pus sub tirania legilor naturii. Suntem înclinați din fire spre
milostenie. Aceasta ne face să ne revoltăm când oamenilor li se face
nedreptate, să ni se zbată inima când vedem că un om este ucis; și
plângem când vedem pe cineva îndurerat. Pentru că Dumnezeu vrea
tare mult să se facă lucrul acesta, a poruncit naturii să contribuie și ea
mult la săvârșirea milosteniei. Prin aceasta, Dumnezeu ne arătă că ține

7
nespus de mult la milostenie. Gândindu-ne așadar, la toate, să ne
ducem noi înșine la școala milosteniei și să ducem și pe copiii și
cunoscuții noștri. Înainte de alte lucruri, omul să învețe să miluiască.
Pentru că a milui înseamnă a fi om! Să învățăm, dar să fim milostivi
pentru toate aceste pricini, dar, mai cu seamă, pentru că și noi avem
nevoie de multă milă. Să nu socotim că trăim câtă vreme nu facem
milostenie”7.

Cât privește filantropia în parohie, preotul trebuie să țină cont în


exercitarea activă a acesteia în cadrul comunutății sale de credincioși,
însă el poate fi ajutat de oricine are interes pentru manifestarea activă a
filantropiei , dar un rol definitor pe lângă cel al preotului îl are asistentul
social.

Filantropia într-o comunitate se concretizează în mai multe programe


care la rândul lor se divid într-un mănunchi de activități și demersuri, în
funcție de posibilitățile financiare, cuturale, ale parohiei, astfel putem
vorbi despre 2 programe: Programe social caritative și culturale (cantine
sociale, cabinete medicale, librării, cămine pentru persoane vârstnice,
biblioteci, ateliere de icoane pe sticlă, centre de zi, cercuri de pictură,
programe de integrare socială și reintegrare socială, de consiliere)-
bineînțeles genul acesta de programe este foarte diversificat și nu se
îndeplinește integral doar la nivelul unei parohii, ci el poate să fie complet
la nivelul mai multor parohii sau al protopopiatelor. Programe strict
parohiale(programe de ajutor alimentar- acest tip de program presupune
distribuire de alimente și hrană)

-Cabinete medicale,

-Centre educaționale (copii defavorizați beneficiază de consiliere,


activități educative, recreative spirituale, caritabile, meditații gratuite)
7
SF. Ioan Gură de Aur, „Omilia a LII-a la Matei”, IV, în scrieri III,( Părinți și Scriitori Bisericești,
23), trad., introd.,indici și note de pr. Dumitru Fecioru, București, ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1994, pp. 607-608

8
-Centre de îngrijire și asistență pentru vârstnici(cămine de bătrâni
care oferă adăpost și îngrijire)

-alte programe( activități corale, pelerinaje, consiliere juridică,


psihologică, medicală)

Acestea toate pot fi organizate și conduse direct sau indirect de


către preot, însă în componența unor structuri filantropice sau de
asistență socială preotul niciodată nu acționează singur ci ajutat și
susținut din mai multe de vedere, fie de credincioșii simpli ai parohiei, cât
și de un personal calificat. De aceste programe care se alcătuiesc la nivel
de parohie beneficiază enoriașii, dar și aceștia trebuie să participe activ în
contextul social- filantropic existent în parohie.

Din cele câteva lucruri spuse mai sus vedem cât de importantă este
filantropia la nivel de parohie, dar mai ales cât de providențial este rolul
preotului în împlinirea „a tot lucrul bun” și ajutorarea pe toate planurile a
enoriașilor săi. Am văzut că filantropia nu este ceva nou, din secolele
apropiate ci ea își află temei în însuși Sfânta Scriptură, vedem că
Mântuitorul a fost un Filantrop, Apostolii la fel, toată perioada Bisericii
primare a fost structurată și filantropic, dar mai ales unii dintre Sfinții
Părinți, prin activitatea lor, au asigurat o continuitate filantropică și pe
care suntem datori și noi să o ducem mai departe prin împlinirea faptică.

Astăzi Biserica Ortodoxă Română contribuie în mod sistematic și


substanțial la alinarea suferințelor oamenilor, atât prin lucrarea
liturgică, duhovnicească și pastorală, cât și prin lucrarea de asistență
socială și filantropică. Numeroase categorii de persoane defavorizate-
bolnavi, copii proveniți din familii sărace și fără posibilități de
întreținere sau cu părinții aflți la muncă în alte țări, vârstnici singuri
abandonați de familiile lor, victime ale traficului de persoane și victime
ale violenței familiale, persoane cu dizabilități, consumatori de droguri
sau alte tipuri de dependențe, șomeri etc.- sunt spijinite prin

9
intermediul diferitelor programe și proiecte sociale desfășuarate la
nivelul Patriarhiei Române, la care se adauga asistența religioasă în
unitățile militare, penintenciare, spitale, și așezăminte sociale.
Diagrama așezămintelor social-filantropice organizarea sub
coordonarea Bisericii Ortodoxe Române cuprinde cantine sociale,
unități medicale, centre de zi pentru copii, centre de zi și rezindențiale
pentru vârstnici, birouri de asistență socială și centre comunitare,
centre de tip familial, grădinițe sociale, campusuri sau tabere, centre
educaționale. Opera social- filantropică a Bisericii este inspirată de
lucrarea filantropică, vindecătoare, sfințitoare și mântuitoare a
Domnului nostru Iisus Hristos și are totodată o evidentă dimensiune
pastorală, experimentând o credință lucrătoare prin iubirea darnică și
contribuind la cultivarea comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii,
adică la o cultură a generozității.

Cei mai mari filantropi mireni sunt: Mihail Cantacuzino(1640-


1716) fiind fondatorul Spitalului Colțea (1703- 1707); Constantin
Obedeanu, întemeietorul unui spital în Craiova (1754); Safta
(Elisabeta) Brâncoveanu (1776-1857) fondatoarea spitalului
Brâncovenesc din București (1853-1838); doctorul Constantin Caracaș
(1773-1828) care a inițiat construirea spitalului Filantropia (1811-
1815) și refacerea spitalului Sfântul Pantelimon din București (1816);
Ștefan Bosie ctitorul Mânăstirii Sfântul Spiridon din Iași; și Emanoil
Gojdu (1802-1870) care a donat imensa sa avere românilor de religie
ortodoxă răsăriteană din Ungaria.

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de


Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.

10
2. SF. Ioan Gură de Aur, „Omilia a LII-a la Matei”, IV, în scrieri III,
( Părinți și Scriitori Bisericești, 23), trad., introd.,indici și note de pr.
Dumitru Fecioru, București, ed. Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1994
3. Iacobescu V. Ilie articolul „Filantropia cre ștină în trecut și astăzi” în
Studii Teologice, nr 4, 1990
4. Învãţãtura de credinţã creştinã ortodoxã, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000
5. Sfântul Ioan Gurã de Aur, Omilia I la Corinteni, XI, apud Mitropolit
Dr. Nicolae Mladin, Prof. Diac. Dr. Orest Bucevschi, Prof. Dr.
Constantin Pavel, Prof. Diac. Dr. Ioan Zăgrean, vol. II,
6. Omilia a XI-a la Filipeni, Editura Icos, 1993,

11