Bengea Maria Cătălina

Grupa 226
Seria A

Consiliul pentru dezvoltare regională este organismul regional deliberativ, fără

personalitate juridică, care este constituit şi funcţionează pe principii parteneriale la nivelul
fiecărei regiuni de dezvoltare, în scopul coordonării activităţilor de elaborare şi monitorizare
ce decurg din politicile de dezvoltare regională.

În concordanţă cu obiectivele politicii regionale, consiliul pentru dezvoltare regională

are următoarele atribuţii principale:

 analizează şi aprobă strategia şi programele de dezvoltare regională;

 sprijină elaborarea în parteneriat a Planului naţional de dezvoltare;
 aprobă proiectele de dezvoltare regională, selecţionate la nivel regional, în
concordanţă cu criteriile, priorităţile şi metodologia elaborate de instituţia naţională cu
atribuţii în domeniul dezvoltării regionale, împreună cu organismele regionale
specializate;
 transmite Consiliului naţional pentru dezvoltare regională, spre aprobarea finanţării,
portofoliul propus de proiecte pentru care se aplică o procedură de selecţie la nivel
naţional;
 aprobă criteriile, priorităţile, alocarea şi destinaţiile resurselor Fondului pentru
dezvoltare regională;
 prezintă Consiliului naţional pentru dezvoltare regională propuneri privind alocarea de
resurse la Fondul pentru dezvoltare regională;
 urmăreşte utilizarea fondurilor alocate din Fondul naţional pentru dezvoltare
regională;
 propune Consiliului naţional pentru dezvoltare regională cuantumul contribuţiilor
anuale, în limita sumelor aprobate prin bugetele judeţelor, respectiv al municipiului
Bucureşti, după caz, alocate pentru Fondul pentru dezvoltare regională, pentru
finanţarea obiectivelor politicilor regionale, precum şi destinaţia şi eşalonările de plată
ale acestora;
 atrage alte contribuţii financiare, locale şi regionale, în vederea realizării obiectivelor
regionale; sursele atrase se constituie ca venituri la Fondul pentru dezvoltare
regională;
 aprobă rapoartele de activitate semestriale întocmite de agenţiile pentru dezvoltare
regională;
 coordonează şi sprijină dezvoltarea parteneriatelor regionale;
 elaborează şi aprobă regulamentul propriu de funcţionare, în conformitate cu
regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor pentru dezvoltare
regională;
 avizează contractele, convenţiile, acordurile, protocoalele, precum şi alte documente
similare, încheiate de către agenţia pentru dezvoltare regională cu terţii în domeniul
specific de activitate, inclusiv cu instituţiile similare din cadrul Uniunii Europene, şi
informează corespunzător Consiliul naţional pentru dezvoltare regională;
  aprobă statutul de organizare şi funcţionare a agenţiei pentru dezvoltare regională,
precum şi organigrama acesteia;
 coordonează activităţile de mediatizare la nivel regional a politicilor şi obiectivelor de
dezvoltare regională, a programelor regionale finanţate de Uniunea Europeană,
precum şi pe cele privind utilizarea, la nivelul regiunii, a fondurilor, asigurând
transparenţa şi informarea corectă, rapidă şi în timp util a cetăţenilor, în special a
întreprinzătorilor.

Sumele reprezentând contribuţiile financiare ale consiliilor judeţene şi, respectiv, ale
Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, stabilite în condiţiile prezentei legi,
se prevăd în bugetele anuale proprii ale acestora, în cadrul unei poziţii distincte, denumită
Dezvoltare şi promovare regională.

Consiliile judeţene, respectiv Consiliul General al Municipiului Bucureşti, după caz,

adoptă hotărâri în aplicarea hotărârilor consiliilor pentru dezvoltare regională, în termen de
maximum 60 de zile de la primirea comunicării privind cuantumul contribuţiilor anuale.

Contribuţiile anuale, astfel stabilite, sunt vărsate trimestrial în Fondul pentru

dezvoltare regională, administrat de agenţiile pentru dezvoltare regională.

Consiliul pentru dezvoltare regională este alcătuit din preşedinţii consiliilor judeţene şi
din câte un reprezentant al fiecărei categorii de consilii locale municipale, orăşeneşti şi
comunale din fiecare judeţ al regiunii; în cazul regiunii de dezvoltare Bucureşti - Ilfov,
consiliul pentru dezvoltare regională este alcătuit din preşedintele Consiliului Judeţean Ilfov,
primarul general al municipiului Bucureşti, din câte un reprezentant al fiecărui consiliu local
de sector şi din reprezentanţi ai consiliilor locale din judeţul Ilfov, la paritate cu reprezentanţii
sectoarelor municipiului Bucureşti.

Consiliul pentru dezvoltare regională alege un preşedinte şi un vicepreşedinte, care nu

pot fi reprezentanţi ai aceluiaşi judeţ; aceste funcţii sunt îndeplinite, prin rotaţie, pentru câte
un mandat de un an, de către preşedinţii consiliilor judeţene.

În funcţie de problematica supusă dezbaterii, la lucrările consiliului pentru dezvoltare

regională pot participa, fără drept de vot, prefecţii judeţelor, reprezentanţi ai consiliilor locale,
municipale, orăşeneşti şi comunale, ai instituţiilor şi organizaţiilor cu atribuţii în domeniul
dezvoltării regionale, reprezentanţi ai societăţii civile şi parteneri socioeconomici relevanţi.
 Conceptul de sarpe monetar

Sarpele monetar a fost o metoda de protectie si de dirijare a cursului valutar, instituita

si utilizata in cadrul Comunitatii Economice Europene, care consta in admiterea fluctuatiei
unei monede din cadrul Uniunii in interiorul unei marje de 2,25% in raport cu dolarul
american, putand varia in acelasi timp si intre ele intr-o banda de 4,5%.

Aparitia sarpelui monetar

Aceasta metoda de protectia a aparut cand SUA au suspendat convertibilitatea

dolarului in aur la 15 august 1971, punand lumea occidentala in fata unei noi realitati
economice la nivel global si a fost conceput ca o replica la dezordinile monetare aparute si la
abandonarea principiilor Sistemului Monetar International.

Acordul de la Washington din 1971, prin care marjele de fluctuare ale monedelor s-au
modificat de la +/- 1% la +/- 2,25%, n-a asigurat decat o stabilitate limitata a ratelor de
schimb, daca o moneda se afla la limita superioara, in timp ce o alta se afla la limita inferioara
, rezulta ca cele doua monede inregistreaza o abatere a cursului de 4,5 % vis a vis de definitia
oficiala, daca o moneda care se afla la nivelul plafon trece la nivelul planseu, in timp ce o alta
moneda urmeaza o traiectorie inversa.

Începând cu aprile 1972 Consiliul de ministri al CEE decide reducerea marjelor de

fluctuatie ale monedelor europene la jumatate fata de ceea ce se autorizase in 1971 si a fost
pus în aplicare aranjamentul cunoscut sub numele de „şarpele monetar”. Denumirea este data
de imaginea evolutiei cursului monedelor europene, acestea formeaza, in evolutia lor, o linie
ondulata ("un sarpe") care se incadreaza intr-un tunel ce reprezinta marjele de fluctuatie
autorizate de sistemul monetar international, în cadrul căruia monedele celor şase state
membre fondatoare ale Comunităţii Economice Europene (la care s-au adăugat ulterior Marea
Britanie şi Danemarca) păstrau între ele o marjă de fluctuaţie de +/- 2,25% având drept pivot
dolarul american, ceea ce însemna că între moneda cea mai bine cotată şi cea mai slab cotată
putea să existe un ecart de maximum 4,5%. Menţinerea raporturilor valorice stabilite între
monede se făcea prin intervenţii frecvente ale băncilor centrale.

Functionarea”sarpelui monetar”

Sistemul şarpelui monetar a funcţionat cu dificultate, cu dese momente de retrageri şi

reveniri ale statelor membre şi cu numeroase reajustări de parităţi prin devalorizare şi
revalorizare.

In perioada cuprinsa între anii 1972 si 1979, cât timp a durat "sarpele monetar", au fost
puse în aplicare doua tipuri de "sarpe monetar":

1.      "sarpele în tunel" (între 24 aprilie 1972 si 11 martie 1973), caracterizat printr-o dubla

limitare a fluctuatiilor cursurilor de schimb ale monedelor europene, atât în raport cu dolarul,
cât si între ele. Acest tip de sarpe reprezenta un model bidimensional , în cadrul caruia
cursurile monedelor europene erau cuprinse în interiorul unui tunel delimitat prin marjele de
fluctuatie de +/- 2.25 % în raport cu dolarul american si erau legate între ele prin marjele de
fluctuatie a cursurilor reciproce tot de +/- 2.25 %. În cazul atingerii ori depasirii limitelor
benzii de fluctuatie (reprezentate de cursurile plafon, respectiv plansee), bancile centrale
trebuia sa intervina, realizând astfel o fluctuatie concertata.
2.      "sarpele fara tunel" (între anii 1973 si 1979). "sarpele în tunel" a fost serios afectat de
practica speculatiilor, detinatorii de dolari cautând sa se debaraseze de moneda americana
pentru a cumpara aur de pe piata libera de la Londra. În aceste conditii, tarile europene au
decis sa mentina în continuare, la acelasi nivel, marjele de fluctuatie ale monedelor lor între
ele, eliminând obligatia de a sustine conditionat cursul dolarului american pe pietele de
schimb, fapt care a determinat disparitia tunelului în interiorul caruia era îngradit.

In decursul perioadei in care a functionat ,mecanismul “sarpelui monetar” a cunoscut

perioade dificile. In iunie 1972, de exemplu, lira sterlina abandoneaza acest mecanism. Marea
Britanie n-a putut sa mentina cursul monedei sale, datorita riscului de epuizarie a rezervelor
de schimb. Coroana daneza paraseste“sarpelui monetar” dar este reintegrate la finele anului
1972. Lira italiana iese definitive din sistem in 1974, iar francul se retrage in ianuarie 1974 si
revine in iulie 1975.

“Sarpelui monetar” nu a asigurat stabilitatea dorita nici pentru monedele care au ramas
fidele sistemului. Marca germana a fost reevaluata de 4 ori, guldenul olandez a facut obiectul
a doua reevaluari, iar francul Belgian a fost reevaluat o singura data.

Experienţa şarpelui monetar a deschis calea sistemului monetar european care, în

pofida greutăţilor întâmpinate a permis experimentarea unor noi forme de colaborare
monetară internaţională şi punerea la punct a tehnicilor de restrângere a marjelor de fluctuaţie
In acest mod se poate explica de ce in 1979, tarile europene incearca o alta modalitate de
asigurare a stabilitatii monetare, cu ajutorul unui nou sistem.

Declinul “sarpelui monetar”

Dificultăţile „şarpelui monetar” au condus autorităţile monetare europene ca să creeze

un nou sistem monetar. Hotărârea de a crea o Uniune Economică şi Monetară a fost adoptată
în decembrie 1969 la întâlnirea şefilor de stat la Haga.

În acelaşi timp a fost constituit un grup de expeţi condus de P. Werner, prim-ministrul

luxemburghez, care să studieze problemele pe care le ridică aplicarea în practică a acestei
hotărâri.

În 1970 este prezentat şi aprobat planul Werner, având drept obieciv crearea UEM, în
trepte, pe parcursul perioadei 1971-1980.

În final se punctează ideea creerii unui nou sistem monetar în şedinţa Consiliului
European din 6-7 iulie 1978 de la Bremen (Germania), ca în final la şedinţa Consiliului
European de la Bruxelles din 4-5 decembrie 1978 se adoptă creerea Sistemului Monetar
European (SME) cu punere în aplicare din 12 martie 1979. La SME au aderat Franţa,
Germani, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi Anglia.

Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă de referinţă

denumită ECU: un „coş monetar” format din monedele tuturor statelor participante la sistem,
ponederea era determinată de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor
comerciale.
Jacques Delors
Jacques Lucien Jean Delors (n. 20 iulie 1925) este un politician francez care a ocupat
funcția de al 8-lea președinte al Comisiei Europene din 1985 până în 1995. A fost ministru al
Finanțelor Franței din 1981 până în 1984. A fost membru al Parlamentului European din 1979
până în 1981.

Născut la Paris într-o familie originară din Corrèze , Delors a ocupat pentru prima dată
în anii 1940 până în anii 1960 o serie de posturi în domeniul bancar și planificării statului
francez cu Banque de France . Ca membru al Confederației Franceze a Muncitorilor Creștini ,
a participat la secularizarea acesteia și la fondarea Confederației Democratice a Muncii din
Franța . În 1969, a devenit consilier pentru afaceri sociale al prim-ministrului gaullist Jacques
Chaban-Delmas , mișcare care a fost prezentată ca parte a dezvăluirii lui Chaban către centrul
de la centru și a atras atenția mass-media pentru Delors personal.

În 1957, Delors a părăsit CFDT când a devenit un înalt oficial guvernamental pentru a
evita conflictele de interese. În 1974 Delors s-a alăturat Partidului Socialist Francez , cu alți
creștini de stânga. El a fost unul dintre rarii membri ai partidului să fie deschis religios,
contestând astfel tradiția sa seculară de lungă durată a Laïcité . A funcționat în Parlamentul
European din 1979 până în 1981, devenind președinte al Comisiei pentru afaceri economice și
monetare. În cadrul președintelui François Mitterrand , Delors a fost ministru al Economiei și
Finanțelor din 1981 până în 1983, și ministru al Economiei, Finanțelor și Bugetelor din 1983
până în 1984. El a susținut o pauză în politicile sociale, o acceptare clară a economie de piață
și aliniere la democrația socială europeană. În mod critic, el a menținut linia privind aderarea
Franței la Sistemul Monetar European (EMS), acordând prioritate stabilității monetare față de
prioritățile de cheltuieli de stânga. Mitterrand a flirtat cu ideea de a-l numi prim-ministru, dar
nu a făcut niciodată numirea.

Delors a devenit președintele Comisiei Europene în ianuarie 1985. În timpul

președinției sale, a supravegheat reforme bugetare importante și a pus bazele introducerii unei
piețe unice în cadrul Comunității Europene , care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993. (a se
vedea Comisia Delors pentru detalii)

Delors are un interes îndelungat pentru educație. Inițiator al unei legi franceze în 1971
(la formation professionnelle continue - FPC), care solicită firmelor să-și alunge o parte din
profiturile lor pentru oportunități educaționale pentru angajații lor, el a prezidat, de asemenea,
o Comisie UNESCO pentru Educație pentru secolul XXI din 1993 până în 1996, a cărei
Raportul final a fost publicat ca Învățare: comoara înăuntru . Această lucrare continuă să aibă
o influență semnificativă asupra discursului asupra învățării pe tot parcursul vieții, formând
fundamentul conceptual atât pentru indicele canadian de învățare compusă, cât și pentru
indicatorii europeni de învățare continuă (ELLI) .

În 1994, membrii Partidului Socialist Francez au încercat să-l convingă pe Delors să

candideze la Președintele Franței. Sondajele au arătat că ar avea o șansă foarte bună să
învingă pe unul dintre principalii concurenți conservatori - premierul Édouard Balladur și
primarul de la Paris, Jacques Chirac . [5] Cu toate acestea, Delors a refuzat să candideze și
eventualul candidat socialist, Lionel Jospin , a fost învins în alegerile prezidențiale din 1995
de către Chirac.
În 1995, Delors a câștigat Premiul Charles V , acordat de Fundación Academia Europea de
Yuste

Delors a fondat sistemul de gândire Notre Europe , bazat pe Paris, în centrul stânga , în 1996
și rămâne unul dintre președinții săi. Este președinte al Conseil de l’emploi, des revenus et de
la cohésion sociale și membru onorific al Institutului Aspen France și al Clubului Romei .

La 15 septembrie 2010, Delors a sprijinit noua inițiativă Spinelli Group , care a fost fondată
pentru a revigora eforturile de federalizare a Uniunii Europene . Alți susținători proeminenți
includ Daniel Cohn-Bendit , Guy Verhofstadt , Sylvie Goulard , Andrew Duff și Elmar Brok .
În 2010, Delors a fost primul care a fost onorat cu Leonardo European Corporate Corporate
Award .

În 1990, Delors a primit medalia de libertate .

Delors este tatăl politicianului socialist Martine Aubry .

În 2012, Delors a declarat în ziarul Handelsblatt că "Dacă britanicii nu pot susține tendința
către o mai mare integrare în Europa, putem totuși să rămânem prieteni, dar pe o bază diferită.
Mi-aș putea imagina o formă precum o zonă economică europeană sau o gratuitate -acord
comercial."

La 25 iunie 2015, Donald Tusk a anunțat că Delors va deveni cea de-a treia persoană care a
primit vreodată titlul de Cetățean de Onoare al Europei , în recunoașterea „contribuției sale
remarcabile la dezvoltarea proiectului european”.