PROIECT DIDACTIC

Profesor: Niculescu Oana

Disciplina : filozofie
Clasa: a XII a B
Data: aprilie 2010
Unitatea de învăţare: Politica/ Nr. de ore 3h
Titlul lecţiei: Teorii politice moderne şi contemporane
Tipul lecţiei : transmitere de cunoştinţe
Scopul lecţiei : identificarea principalelor teorii politice
Competenţe specifice:
o 1.4. analiza şi compararea principalelor teorii politice moderne şi contemporane
o 4.2. formularea şi argumentarea unor opinii personale asupra raportului dintre stat şi
cetăţeni
Obiectivele lecţiei:
 să identifice principalele teorii politice
 să definească termenul de teorie politică
 să enumere principalele teze ale teoriilor identificate
 să indice principalii reprezentanţi ai teoriilor enumerate
 să desprindă ideile principale ale textelor:
- Friedrich August von Hayek (1899-1992) Drumul către servitute, Domnia legii/Supremaţia
dreptului (a legii)
- Karl Popper (1902-1994), Principiile liberalismului: un grup de teze în Conjecturi şi
infirmări
- Karl Marx (1818-1883) Capitalul

Metode şi mijloace didactice:

- analiza de text filosofic - manualul
- exemplificarea - fişe didactice
- conversaţia
- explicaţia
- dialogul
- lucrul pe echipe
- învăţarea prin descoperire
Bibliografie: manuale/ Ed. Humanitas Educaţional, Buc. 2003, Adrian Miroiu şi Doina-Olga
Ştefănescu
Ed. Corint, Buc. 2007, Ioan N. Roşca, coordonator
Ed. Didactică şi Pedagogică, Buc. 2007, Elena Lupşa şi Gabriel Hacman

ţele lecţiei Elemente esenţiale de conţinut Strategii didactice

Activitatea profesorului Activitatea elevilor Metode Mijloace

ment Efectuarea prezenţei elevilor Numesc absenţii Conversaţia
zatoric- Distribuirea fişelor didactice
min.

Strategie
a atenţiei Evidenţiază importanţa lecţiei noi: Ascultă cu atenţie argumentarea discursivă de
min rolului şi utilităţii lecţiei noi tip arg.
Problematica filosofiei politice a persuasivă
suscitat la reflecţie încă din
antichitate; şi s-a impus mai ales
în gândirea modernă şi
contemporană. în lecţia de astăzi
vom identifica principalele teorii
politice şi tezele fundamentale
susţinute de acestea

alizarea Solicită elevilor să precizeze Elevii enumeră câteva din interogaţiile Conversaţia F
„ancoră” problematica filosofiei politice filosofiei politice
anterioară Solicită elevilor definirea
min termenilor: politică şi putere Elevii definesc termenii precizaţi Conversaţia Tabla
Explicaţia Caiete

lecţiei noi I .Notează pe tablă schema lecţiei Expunerea

min a. Ce sunt teoriile politice? Îşi notează pe caiete schema lecţiei Dialogul
b. Tipuri de teorii politice: Explicaţia
b.1.Teorii ale contractului social Exemplifica-
b.2. Anarhismul rea
b.3. Etatismul

b.4. Liberalismul
b.5. Elitismul
b.6. Pluralismul
Lectura de text Fişe
Elevii citesc cu atenţie textele, rezolvă Analiza de didactice
II. Dă numere de ordine echipelor sarcinile indicate, merg la tablă şi text
Solicită desemnarea unui notează ideile Interpretarea
reprezentant care să scrie pe tablă Munca în
ideile principale echipă
Îndeamnă elevii la lectura
textelor de pe fişele didactice,
solicitând să aibă în vedere teza ră
principală, argumentele folosite,
informaţiile legate de rolul statului,
area relaţia stat-cetăţeni. Expunerea
inţelor Răspund la întrebările formulate de tabla
min Solicită elevilor să precizeze: profesor
- obiectivele lecţiei
- reprezentanţi de seamă
 - tezele principale ale teoriilor
studiate

CONŢINUTURI :

OBIECTIVE:

1. Ce este filosofia politică?

2. Problematica filosofiei politice

3. Teorii politice:
a. Anarhismul
b. Etatismul
c. Liberalismul

4. Anarhismul - prezentare , reprezentanţi;

5. Etatismul - prezentare , reprezentanţi;

6. Liberalismul - prezentare , reprezentanţi;

1. Ce este filosofia politică?

1.1. Originile filosofiei politice

- se regăsesc în Antichitatea greacă în reflecţiile nesistematizate asupra vieţii politice aparţinând
sofiştilor( Protagoras din Abdera), în lucrările lui Platon ( Republica, Omul politic, Legile) şi
Aristotel ( Politica ) ;

- s-a dezvoltat însă din ce în ce mai mult odată cu teoriile politice moderne despre stat, elaborate
de John Locke, Thomas Hobbes, sau Jean-Jacques Rousseau ( teoriile contractului social) şi, mai
ales, prin contribuţiile fundamentale ale unor filosofi ca: John Stuart Mill, Friedrich Hayek, John
Rawls ş.a.

1.2. Obiectul de studiu/domeniul de referinţă al acestui domeniu este politicul, dar îşi împarte
domeniul cu discipline ca : etica, sociologia, politologia, psihologia, geografia politică, etc.
Se distinge de celelalte domenii prin faptul că se concentrează asupra unor caracteristici foarte
generale ale procesului politic şi printr-o puternică tendinţă normativă, de a descoperii şi aplica
noţiunile morale – bine, corect, drept – în sfera acţiunii politice. Comportamentul actorilor politici
este supus analizei, vizând înainte de toate modul în care aceştia trebuie să se comporte,
respectând valori fundamentale ca: libertatea, dreptatea, egalitatea, drepturile omului.

1.3. Sensul etimologic al termenului politică vine din lb. gr. <polis> - oraş, cetate şi semnifică, în
sens curent, arta de a guverna cetatea sau statul şi, extinzând această semnificaţie, un dialog
între diferite grupuri de interese constituite la nivel social, în vederea adoptării unor decizii
comune ale căror consecinţe vor fi resimţite, mai mult sau mai puţin, de întreaga societate, şi
care vor fi transpuse în practică prin diferite mijloace.
Politica presupune un orizont de manifestare numit cetate sau stat, comunitate locală sau
internaţională. cel mai important instrument care transpune în practică deciziile luate este puterea

1.4. Conceptul de putere ( lb. latină <potens>= puternic )

În cadrul filosofiei politice conceptul de putere este unul fundamental.

Se defineşte în sens larg ca: afectare sau influenţare de către un individ sau o instituţie a
atitudinilor sau acţiunilor altora.
Este puternic înrudit cu autoritatea de asemenea, asociat cu ideile de forţă şi violenţă, dar nu se
identifică cu acestea. ( autoritate = relaţie socială între cel puţin doi actori, bazată pe un principiu
de legitimitate, în care unul dintre actori acceptă să-şi modifice comportamentul în funcţie de
cerinţele, normele, ordinele celuilalt).
Orice discurs asupra puterii implică şi problema statului dar şi pe cea a legitimităţii;
Ideea de stat presupune, în primul rând, permanenţa puterii, adică statul apare numai atunci când
puterea se instituţionalizează încetând să mai fie încorporată în persoana unui conducător,iar, în al
doilea rând, presupune interesul public. Statul îndeplineşte roluri diferite în funcţie de regimul
politic.
În privinţa legitimităţii, N. Machiaveli consideră că puterea nu depinde de nici un drept care să o
fondeze/legitimeze, ci de abilitatea principelui de a conduce. Teoreticienii contractului social, însă,
înlocuiesc dreptul divin cu înţelegerea, cu contractul social, fundamentând autoritatea statului pe
un nou principiu: voinţa poporului.
Nicio putere nu poate rezista fără recunoaşterea legitimităţii sale, fără consimţământul supuşilor
săi, însă motivele consimţământului nu sunt întotdeauna de ordin raţional.
O putere legitimă, bazată pe consimţământul populaţiei, poate să guverneze fără frică, o putere
nelegitimă este bazată pe violenţă şi generează violenţă.
În literatura politică sunt descrise mai multe tipuri de legitimitate:
- tradiţională;
- carismatică;
- legală ( Max Weber)
- prin voinţa celor puternici sau prin voinţa poporului( N. Machiaveli)
2. Problematica filosofiei politice

În filosofia politică există o diversitate a întrebărilor şi problemelor, unul dintre factori fiind
însuşi evoluţia politicului de la o epocă la alta, însă dintre preocupările mai importante ale acesteia
amintim:
o încercări de a elabora teorii ale statului ideal sau ale politicii ideale;
o stabilirea elementelor esenţiale ale politicului, diferenţierea acestuia faţă de alte domenii
ale experienţei umane;
o identificarea motivelor care explică supunerea oamenilor faţă de putere, respectiv
fundamentul legitimităţii;
o descrierea şi evaluarea activităţii politice;
o clarificarea conceptelor, a tipurilor de discurs, a procedurilor limbajului politic;
o relaţia dintre stat şi societatea civilă;
o forme de guvernare;
o separarea şi limitarea puterilor statului;
o distincţia public-privat.
 Teorii politice moderne și contemporane

a. Ce sunt teoriile politice?

Sunt reflecţii sistematice asupra naturii şi scopurilor guvernământului, asupra situaţiilor în
care se impune schimbarea instituţiilor politice, a modului în care se poate face o asemenea
schimbare sau asupra relaţiilor individ-societate, stat-societate civilă, putere-legitimitate etc. Au
rolul de a evalua, explica şi/sau prevedea fenomenele politice.

b. Tipuri de teorii politice

b.1. Teorii ale contractului social
b.2. Anarhismul
b.3. Etatismul
b.4. Liberalismul
b.5. Elitismul

b.1. Teorii ale contractului social:

- reprezentanţi : John Locke, Thomas Hobbes, J.J. Rousseau
- idei principale:
statul, guvernământul legitim este produsul artificial al acordului voluntar al unor agenţi liberi,
care conferă guvernanţilor puterea pe care o au şi legitimitatea acesteia;
combat concepţia potrivit căreia puterea este un fapt arbitrar, concepţia aristotelică potrivit căreia
statul este o instituţie naturală şi teoria dreptului divin al regilor.

b.2. Anarhismul
- reprezentanţi : Max Stirner, Errico Malatesta, Mihail Bakunin, Pierre-Joseph Proudhon
- moto: Nici Dumnezeu, nici alt stăpân
- accepţiile termenului:
- în sens larg ,prin anarhism se înţelege dezordine politică şi morală;
- din punct de vedere filosofic termenul desemnează o teorie politică.
- idei principale/teze:
societatea poate şi trebuie să fie organizată fără autoritatea coercitivă a statului;
recunoaşte autoritatea specialiştilor în domenii care ţin de competenţa lor;
critică autoritatea politică, asumată de indivizi care nu au nicio îndreptăţire să o revendice;
respinge cele două justificări curente invocate în favoarea statului:
- că îndeplineşte funcţii sociale utile
- că autoritatea sa e legitimată prin consimţământul supuşilor.

b.3. Etatismul
- reprezentanţi: de pe poziţii diferite, Platon, Hegel, Karl Marx (el susţinea că în comunism statul
va dispărea !)
- idei principale:
societatea, individul trebuie să se subordoneze statului, să renunţe la idealurile şi scopurile lor
pentru a făuri o societate mai bună;
statul este punctul central, cel care conduce şi modelează societatea;
- Platon: plasează în prim-plan cetatea ideală, indivizii fiind atent selecţionaţi pentru funcţiile pe
care pot şi trebuie să le îndeplinească în această ierarhie socială.

- Hegel supraapreciază rolul statului, ajungând la o mistică a acestuia; statul întruchipează

realizarea pe pământ a Ideii Absolute, divine. În concepţia sa trebuie să fie cineva deasupra
indivizilor şi a intereselor lor subiective ,cineva care să urmărească interesul general şi binele
tuturor, acesta fiind statul. La Hegel, voinţa individuală se identifică cu pasiunea subiectivă şi
interesul particular, pe când statul întruchipează binele tuturor, moralitatea, raţiunea obiectivă.
- Karl Marx explică evoluţia politică prin cea economică şi apreciază că toate celelalte domenii
depind de cel economic; În filozofia marxistă se susţine că apariţia unei contradicţii între forţele de
producţie şi relaţiile de producţie generează o revoluţie, prin care se realizează trecerea la un mod
de producţie superior: de la feudalism, la capitalism, de la capitalism la socialism, pentru ca în
final să se treacă la comunism.

b.4. Liberalismul

- sensul etimologic: lb.latină < liberalis>= binefăcător, generos

- reprezentanţi:John Locke ,Jeremy Bentham, Benjamin Constant , John Stuart Mill, Friedrich
Hayek
- idei principale:
teorie politică dominantă a modernităţii, proclamă libertatea politică şi economică a indivizilor dar
limitează egalitatea la egalitatea în drepturi; astfel, orice stat care intervine pentru a „corecta” jocul
liber al societăţii civile, este considerat ca fatal pentru libertate.

limitarea puterilor statului, acceptarea pluralităţii la nivel politic;

se opune concepţiilor etatiste şi oricăror teorii politice care pun interesele societăţii, statului,
naţiunii mai presus de cele ale indivizilor;

individul şi libertăţile sale constituie elementul central al oricărei doctrine liberale şi se pleacă de
la drepturile personale, negative ale fiecărui om, pe care nicio putere politică nu le poate impieta;

începând cu al doilea sfert ( după1925) al sec.al XX-lea, se vorbeşte despre liberalisme, doctrine
ce preiau unele caracteristici esenţiale ale liberalismului clasic şi constituindu-se în „noile
liberalisme” , de factură economică, radicală şi socială şi care au încercat să găsească
răspunsuri la realităţile puse de sec. al XX-lea.

b.5. Elitismul

- reprezentanţi de seamă: G. Mosca, Vilfredo Pareto, Robert Michels

- idei principale :
puterea este în mâinile unei minorităţi, a elitelor ( intelectuale sau cu avere)
elitele, monopolizează puterea, toate funcţiile politice, şi se bucură de toate avantajele aferente
cea de-a doua clasă, mai numeroasă, este dirijată şi controlată de prima
pentru V. Pareto, membrii clasei conducătoare sunt de două feluri:
vulpi, care conduc prin şiretenie şi sunt capabile să manipuleze consimţământul maselor , şi
lei, care domină prin coerciţie şi violenţă
FISĂ DE : 1

Friedrich August von Hayek, Drumul către servitute Supremaţia dreptului (a legii)

Nimic nu diferenţiază mai tranşant condiţiile dintr-o ţară liberă de cele dintr-o ţară aflată sub o
guvernare arbitrară decât respectarea, în prima, a marilor principii cunoscute sub numele de supremaţia
dreptului (rule of law). Aceste principii despuiate de orice detalii tehnice ne spun că statul, în toate acţiunile lui,
este limitat de reguli care fac posibilă prevederea, cu o bună doză de certitudine, a modului în care autoritatea
îşi va folosi puterile coercitive într-o împrejurare dată şi fac posibilă planificarea afacerilor individuale pe baza
acestei cunoaşteri. Deşi acest ideal nu poate fi atins niciodată în mod desăvârşit, de vreme ce legiuitorii, precum
şi cei cărora le este încredinţată aplicarea legii, sunt oameni supuşi greşelii, se desprinde destul de limpede ideea
centrală că posibilitatea lăsată organelor executive de a folosi în mod discreţionar puterea coercitivă trebuie să
fie redusă cât mai mult. Orice lege restrânge libertatea individuală într-o anumită măsură, modificând
mijloacele de care oamenii pot uza în urmărirea ţelurilor lor, dar, în condiţiile supremaţiei drepturilor, statul
este împiedicat să zădărnicească eforturile individuale printr-o acţiune ad-hoc! Fiind sigur că puterea statului
nu va fi folosită în mod deliberat pentru a-i dejuca intenţiile, individul este liber să urmărească ţelurile şi
dorinţele lui personale, în cadrul regulilor cunoscute ale jocului.
Distincţia pe care am trasat-o între crearea unui cadru de legi permanent, în interiorul căruia
activitatea productivă este ghidată de decizii individuale, şi dirijarea activităţii economice de către o autoritate
centrală este, astfel, în realitate, un caz particular al distincţiei mai generale dintre supremaţia dreptului şi
guvernarea arbitrară. În condiţiile supremaţiei dreptului, statul se mărgineşte la fixarea unor reguli care
stabilesc condiţiile de folosire a resurselor disponibile, lăsând pe seama indivizilor decizia privitoare la
scopurile pentru care urmează a fi folosite. În condiţiile guvernării arbitrare, statul dirijează utilizarea
mijloacelor de producţie către anumite scopuri. Regulile la care se recurge în cazul supremaţiei dreptului pot fi
elaborate anticipat, sub forma unor reguli formale, care nu ţintesc către împlinirea dorinţelor şi nevoilor unor
indivizi anume. Intenţia este doar ca ele să fie de folos în urmărirea variatelor scopuri individuale. Ele sunt , ori
s-ar cuveni să fie, concepute pentru perioade atât de lungi, încât este imposibil să ştii dacă vor veni în sprijinul
anumitor oameni mai degrabă decât al altora. Aproape că putem spune despre aceste reguli că sunt un fel de
instrumente de producţie ce ajută oamenii să prevadă comportarea celor cu care trebuie să colaboreze, iar nu
nişte eforturi de satisfacere a unor nevoi particulare.
Planificarea economică de tip colectivist implică opusul însuşi acestei situaţii. Autoritatea
planificatoare nu se poate autolimita oferind unor oameni necunoscuţi prilejuri speculabile după placul lor. Ea
nu-şi poate asuma anticipat obligaţii, prun reguli generale şi formale, care împiedică arbitrariul. Ea trebuie să
satisfacă nevoile reale ale oamenilor pe măsură ce acestea se ivesc şi să opteze deliberat între aceste nevoi. Ea
trebuie să ia necontenit decizii în probleme cărora nu li se pot găsi soluţii numai în baza unor principii formale,
iar luarea acestor decizii presupune o ierarhizare a nevoilor diferiţilor indivizi. Când guvernul trebuie să decidă
câţi porci urmează să fie crescuţi sau câte autobuze trebuie să fie puse în circulaţie, care mine de cărbuni
urmează să funcţioneze ori la ce preţuri vor fi vândute cizmele, aceste decizii nu pot fi deduse din principii
formale sau statornice anticipat pe perioade îndelungate. Ele depind inevitabil de împrejurările de moment şi,
în adoptarea unor asemenea decizii, va trebui totdeauna evaluată ponderea relativă a intereselor diverselor
persoane şi grupuri. În ultimă instanţă, vederile cuiva vor fi hotărâtoare pentru a stabili ale cui interese sunt
mai importante; iar aceste vederi trebuie să devină o parte din legea ţării, implicând o distincţie de rang pe care
aparatul coercitiv al statului o impune oamenilor. (…)
Nu încape îndoială că planificarea implică, în mod necesar, o discriminare între nevoile specifice
diferiţilor indivizi şi îngăduie unui om să întreprindă ceea ce altuia nu-i este permis. (…)
În epoca noastră, animată de pasiunea pentru controlul conştient al tuturor laturilor vieţii, poate să
pară paradoxal să proclami drept o virtute faptul că în cadrul unui sistem vom şti mai puţin despre efectul
concret al măsurilor luate de către stat decât ar fi cazul în majoritatea celorlalte sisteme şi că o metodă de
coordonare a acţiunilor în societate ar trebui să fie socotită superioară din pricină că noi nu ştim exact la ce
rezultate va conduce. Cu toate acestea, aici rezidă, în fapt, raţiunea de a fi a marelui principiu liberal al
supremaţiei dreptului. Paradoxal aparent se dizolvă rapid de îndată ce parcurgem următorii paşi ai
argumentului.

A. Karl R. Popper (1902 - 1994), Principii liberale: un grup de teze în Conjecturi şi

infirmări
“… (1) Statul este un rău necesar: puterile sale nu trebuie înmulţite peste cât este necesar. Am
putea numi acest principiu "Briciul liberal". (Prin analogie cu "briciul lui Ockham", adică, celebrul
principiu după care entităţile sau esenţele nu trebuie înmulţite peste cât este necesar.)(...)
(2) Este uşor să ne dăm seama că statul este în mod inevitabil un pericol constant sau (aşa cum am
îndrăznit să-l numesc) un rău,dar unul necesar. Căci pentru a-şi îndeplini funcţia,el trebuie,în orice
caz,să aibă mai multă putere decât orice cetăţean considerat în mod individual sau decât în orice
corporaţie publică;şi cu toate că am putea construi instituţii care sa diminueze pericolul ca aceste
puteri să fie folosite în mod abuziv nu putem niciodată să eliminăm,în totalitate acest pericol.
Dimpotrivă, se pare că cei mai mulţi dintre oameni vor trebui să plătească pentru a avea protecţia
statului, nu doar sub formă de impozite,ci şi sub forma umilinţelor suferite,de exemplu,din partea
unor funcţionari aroganţi. Totul e ca preţul plătit să nu fie prea mare.(...)
(3) Democraţia ca atare nu poate oferi cetăţeanului niciun fel de beneficii şi nici nu ar trebui să ne
aşteptăm la aşa ceva. De fapt,democraţia nu poate face nimic-numai cetăţenii dintr-o democraţie
pot acţiona(inclusiv,desigur,acei cetăţeni care fac parte din guvern.)Democraţia nu oferă decât mai
mult decât cadrul în care cetăţenii pot să acţioneze într-un mod mai mult sau mai puţin organizat şi
coerent.
(4) Suntem democraţi nu pentru că majoritatea are întotdeauna dreptate, ci pentru că tradiţiile
democratice sunt cel mai puţin rele din câte cunoaştem .Dacă majoritatea(sau opinia
publică)decide în favoarea tiraniei,un democrat nu trebuie,drept consecinţă,să presupună că altfel a
ieşit la iveală vreo inconsistenţă fatală în concepţia sa. Ci, el îşi va da seama că tradiţia
democratică din ţara sa nu este destul de puternică.
(5) Instituţiile ca atare nu sunt niciodată suficiente dacă nu sunt temperate de către tradiţii.
Instituţiile sunt întotdeauna ambivalente,în sensul că,în absenţa unei tradiţii puternice,ele pot servi
şi unor scopuri,opuse celor pentru care au fost create. De exemplu, se presupune că, aproximativ
vorbind, opoziţia parlamentară are rolul de a împiedica majoritatea să fure banii contribuabilului.
(...)
Să rezumăm este nevoie de tradiţii ca de o punte de legătură între instituţii şi intenţiile şi opţiunile
indivizilor….”

Karl Marx(1818-1883), Capitalul, Muncitorii şi capitaliştii

„ Fostul posesor de bani păşeşte în calitate de capitalist, iar posesorul forţei de

muncă îl urmează în calitate de muncitor al său (....)
Întrebuinţarea forţei de muncă este însăşi munca. Cel care cumpără forţa de muncă
o consumă, punându-l pe vânzătorul ei să muncească. Aceasta din urmă devine astfel
actul (în fapt-n.t) forţă de muncă în acţiune. El devine muncitor, calitate pe care înainte o
avea doar potenţia (potenţial -n.t). Pentru a-şi exprima munca în mărfuri, el trebuie s-o
exprime înainte de toate în valori de întrebuinţare, în lucruri care servesc la satisfacerea
unor trebuinţe oarecare. Capitalistul îl pune, aşadar, pe muncitor să confecţioneze o
valoare de întrebuinţare anumită, un articol determinat.(....)
Procesul de muncă, aşa cum se desfaşoară el ca un proces de consum al forţei de
muncă de către capitalist, prezintă două fenomene specifice.
Muncitorul lucrează sub controlul capiltalistului, căruia îi aparţine munca lui.
Capitalistul veghează ca munca să decurgă normal şi ca mijloacele de producţie să fie
întrebuinţate raţional.(...)
În al doilea rând însă: produsul este propietatea capitalistului, nu a producătorului
direct, a muncitorului.(..)
Pe de altă parte, mucitorul iese în continuu din acest proces aşa cum a intrat:
personal fiind izvor de avuţie, dar lipsit de orice mijloace de a realiza această avuţie
pentru sine însuşi. Întrucât înainte de intrarea lui în proces, munca lui a fost înstrăinată de
el, însuşită de capitalist şi încorporată capitalului, ea se concretizează în continuu, în
cursul procesului, într-un produs străin. Întrucât procesul de producţie este în acelaşi timp
un proces de consumare a forţei de muncă de către capitalist, produsul muncitorului nu
se transformă continuu numai în marfă, ci şi în capital, în valoare care absoarbe forţa
creatoare de valoare, în mijloace de subzistenţă care cumpără persoane, în mijloace de
producţie care îi folosesc pe producători. Muncitorul însuşi produce deci încontinuu avuţia
obiectivă sub formă de capital, o forţă străină de el, care îl domină şi îl exploatează, iar
capitalistul produce, tot încontinuu, forţa de muncă ca izvorul subiectiv al avuţiei, separat
de mijloacele propriei sale materializări şi realizări, abstract, existent doar în organismul
muncitorului, pe scurt, îl produce pe muncitor ca muncitor salariat. Această reproducţie
continuă, această eternizare a muncitorului este condiţia sine qua non a producţiei
capitaliste.
Aşadar, procesul de producţie capitalist(...) îl sileşte încontinuu pe muncitor să-şi
vândă forţa de muncă pentru a putea trăi şi îi dă încontinuu capitalistului posibilitatea de a
se îmbogăţi.”

FIŞA DIDACTICĂ NR.2. / Lecturi suplimentare/ temă pentru acasă

A. Pierre-Joseph Proudhon,
Ce este proprietatea ? sau Cercetări asupra principiului dreptului şi guvernării (1840)
în: Mari gânditori şi filosofi francezi ai veacului al XIX-lea, vol. II
Bucureşti, Editura Minerva, 1989
pp. 190-191

„Eu sunt anarhist; (..) deşi foarte iubitor de ordine, eu sunt, în deplinătatea cuvântului,
anarhist. (..)
Anarhia, adică absenţa stăpânului, a suveranului, aceasta este forma de guvernare de care
ne apropiem în fiecare zi şi pe care obişnuinţele înrădăcinate ne fac să o privim drept culmea
dezordinii şi expresia haosului. Se ştie că un burghez parizian din secolul al XVII-lea, auzind că la
Veneţia nu există regi, nu-şi putea reveni din uimire şi credea că va muri de râs la aflarea unei
asemenea idei ridicole. Aceasta este prejudecata noastră; toţi, câţi suntem, vrem un şef sau nişte
şefi (..).
Cei mai progresişti dintre noi nu sunt cei care vor un număr mai mare de suverani în loc de
unul singur, ca, de exemplu, domnia gărzii naţionale. În curând, cineva, mai isteţ, va spune: toată
lumea e rege ! Iar eu voi răspunde: nimeni nu este rege, noi, vrem nu vrem, suntem asociaţi. Orice
chestiune de politică internă trebuie rezolvată conform datelor statisticii departamentale; orice
problemă de politică externă ţine de statistica internaţională. Ştiinţa guvernării aparţine de drept
unei acţiuni a Academiei de ştiinţe, al cărei secretar perpetuu devine în mod necesar primul
ministru; şi, pentru că orice cetăţean poate adresa un memoriu Academiei, orice cetăţean este
legislator. Dar, cum părerea cuiva nu contează decât dacă este demonstrată, nimeni nu-şi poate
impune voinţa în locul raţiunii, nimeni nu este rege.
Tot ce ţine de legislaţie şi de politică este obiect de ştiinţă, nu de opinie; puterea legislativă
nu aparţine decât raţiunii, metodic recunoscută şi demonstrată. A atribui unei puteri oarecare
dreptul de veto şi de sancţiune este culmea tiraniei. Justiţia şi legalitatea sunt două lucruri la fel de
independente de asentimentul nostru ca şi adevărul matematic. Pentru a funcţiona, e suficient să
fie cunoscute; pentru a fi recunoscute, ele nu cer decât meditaţie şi studiu (..).
Deci nu guvernare, nu economie politică, nu administraţie bazată pe proprietate.”

B. G. W. F. Hegel, Principiile filozofiei dreptului,

Traducere de Virgil Bogdan şi Constantin Floru
Bucureşti, Editura IRI, 1996, pp. 240-246

SECŢIUNEA A TREIA
STATUL
§257
Statul este realitatea Ideii etice, - spiritul etic, ca voinţă substanţială revelată, lămurită sie
înseşi, care se gândeşte şi se cunoaşte pe sine şi care aduce la îndeplinire ceea ce ea ştie şi în
măsura în care o ştie. În datină (Sitte), el îşi are existenţa nemijlocită, iar în conştiinţa-de-sine a
individului, în ştiinţa şi activitatea acestuia, existenţa sa mijlocită, - aşa cum individul, prin
simţământul său etic, are în stat, ca fiind esenţa sa, scopul şi produsul activităţii sale, libertatea sa
substanţială. (..) [p.240]
§258
Statul, ca realitate a voinţei substanţiale, pe care el o posedă în conştiinţa-de-sine
particulară înălţată la universalitatea sa, este raţionalul în şi pentru sine. Unitatea aceasta
substanţială îşi este scop sieşi, absolut, neclintit, în care libertatea ajunge la dreptul ei suprem,
după cum acest scop ultim îşi păstrează îndreptăţirea supremă în faţa indivizilor, a căror supremă
datorie este ca ei să fie membri ai statului. (..) [p.240]
Adaos. Statul în şi pentru sine este întregul etic, realizarea libertăţii, şi este scopul absolut
al raţiunii ca libertatea să fie reală. Statul este spiritul care se află în lume şi se realizează într-însa
cu conştiinţă, în timp ce în natură el nu se realizează decât ca „altul” său, ca spirit care doarme.
Numai ca prezent în conştiinţă, cunoscându-se pe sine însuşi ca obiect existent, el este statul. Când
e vorba de libertate nu trebuie să pornim de la singularitate, de la conştiinţa-de-sine-singulară, ci
numai de la esenţa conştiinţei-de-sine, căci, fie că omul o ştie, fie că nu o ştie, esenţa aceasta se
realizează ca putere independentă în care indivizii singulari sunt numai momente: statul constituie
însuşi mersul lui Dumnezeu în lume; temeiul statului este puterea raţiunii care se realizează ca
voinţă. Când vorbim de Ideea statului nu trebuie să avem în faţa ochilor state particulare, nici
instituţii particulare, - trebuie, dimpotrivă, să considerăm pentru sine Ideea, acest Dumnezeu real.
Fiece stat, chiar dacă după principiile pe care le admitem noi l-am declara rău, chiar dacă
recunoaştem la el cutare sau cutare defect, - are într-însul totdeauna, mai ales când aparţine statelor
dezvoltate ale timpului nostru, momentele esenţiale ale existenţei sale. Fiindcă însă e mai uşor să
descoperi defecte decât să sesizezi conceptul a ceea ce este afirmativ, - se cade uşor în greşeala de
a se uita, din pricina unor laturi izolate, însuşi organismul interior al statului. Statul nu este o operă
a artei, el se află în lume, aşadar în sfera voinţei arbitrare, a accidentului şi a greşelii; o conduită
rea îl poate desfigura sub multe laturi. Totuşi chiar omul cel mai urât, criminalul, un bolnav sau un
schilod este încă un om care trăieşte; afirmativul din el, viaţa, subzistă cu tot defectul, şi de acest
afirmativ este vorba aici. [pp.243.245]
§259
Ideea statului are:
a) realitate nemijlocită şi este statul individual, ca organism ce se raportează la sine,
constituţie sau drept public intern;

b) ea devine raportul statului singular cu alte state, - drept exterior;

c) ea este Ideea universală ca gen şi ca putere absolută peste statele individuale, spiritul, care
îşi dă realitatea sa în procesul istoriei lumii.

Adaos. Statul ca real este în chip esenţial stat individual şi mai departe, în plus, stat particular.
Individualitatea trebuie deosebită de particularitate: ea este moment al Ideii statului însuşi, în
timp ce particularitatea aparţine istoriei. Statele ca atare sunt independente unele de altele şi
raportul lor nu poate fi deci decât un raport exterior, astfel încât deasupra lor trebuie să se afle
un al treilea element care să le lege. Acest al treilea este spiritul, care îşi dă realitate în istoria
lumii şi constituie judecătorul absolut peste ea. E adevărat, mai multe state pot constitui,
aliindu-se, un fel de tribunal peste altele, pot lua naştere confederări de state, ca de pildă Sfânta
Alianţă, dar acestea sunt numai relative şi mărginite, ca şi pacea veşnică. Singurul judecător
absolut, care se impune totdeauna faţă de particular, este spiritul fiinţând în şi pentru sine, care
se înfăţişează în istoria lumii ca fiind universalul şi genul ce acţionează într-însa. [pp.245-246]
ANALIZE DE TEXT:

1. Friedrich August von Hayek (1899-1992) :

Drumul către servitute , Domnia legii/Supremaţia dreptului (a legii)

1.Conceptul de domnia a legii şi importanţa sa pentru a distinge între ţările libere şi cele
totalitare

1.1 Domnia legii înseamnă guvernare pe baza unor legi democratice

1.2 Conceptul de domnie a legii permite să facem distincţie între ţările libere şi cele cu guvernare
samavolnică (arbitrară, abuzivă, după bunul plac)

2. Caracteristicile domniei legii( ale statului democratic )

2.1. Guvernământul (statul) bazat pe legi democratice e îngrădit în acţiunile sale de reguli
neschimbătoare.
2.2. Organele executive, care exercită puterea coercitivă, au o libertate de decizie redusă cât de
mult posibil.
2.3. Guvernământul nu ia măsuri ad-hoc care să nesocotească eforturile oamenilor, scopurile şi
dorinţele lor

3. Distincţia dintre guvernămintele ( statele) din ţările libere şi cele din ţările totalitare –în plan
economic
3.1. În ţările liberale guvernământul stabileşte doar reguli formale, un cadru legal, privind
condiţiile de folosire a resurselor, dar îi lasă pe oameni să-şi călăuzească activitatea prin deciziile
lor individuale şi să-şi fixeze scopurile în care vor folosi resursele.
3.2. În ţările totalitare, statul (autoritatea centrală) conduce activitatea economică şi impune
oamenilor scopurile de îndeplinit, devenind astfel, părtinitor (faţă de interesele sale, în opoziţie cu
cele ale indivizilor)

4. Raportul dintre dreptate şi egalitate în ţările totalitare şi în cele libere

4.1. În ţările totalitare, tendinţa de a realiza o egalitate esenţială duce la nimicirea domniei legii,
care instituia între oameni doar o egalitate formală, în faţa legii (egalitate juridică), permiţând
totuşi, diferenţele subiective şi obiective dintre ei. Altfel spus, dacă le dai aceleaşi şanse obiective,
nu le mai dai aceeaşi şansă subiectivă, de afirmare conform libertăţii şi subiectivităţii lor (adică
subiectivităţii şi creativităţii lor).
4.2. În ţările libere, domnia legii produce o inegalitate economică, dar aceasta nu afectează
şansele subiective ale oamenilor.
4.3. În concluzie, dreptatea procedurală prin respectarea legilor economice şi a legilor democratice
e preferabilă egalităţii economice, adică dreptăţii distributive prin egalizare economică şi prin
nimicirea democraţiei.

Comentariu:
Hayek a urmărit să distingă între un stat democratic, cu o economie descentralizată, şi unul
nedemocratic, cu o economie centralizată.
Primul promovează egalitatea ca egalitate politică şi juridică, prin care restrânge cât mai mult
intervenţia statului în viaţa oamenilor, inclusiv şi mai ales în viaţa lor economică. acest stat
promovează o dreptate procedurală ( ca respectare a legilor economice şi a legilor democratice) şi
permite o inegalitate economică a oamenilor (prin distribuirea bunurilor în funcţie de legile pieţei,
de eforturile fiecăruia, de merit).
Al doilea vizează o egalitate economică, ceea ce presupune conducerea centralizată a
economiei şi transformarea oamenilor în simpli executanţi ai deciziilor statului, interzicându-li-se
scopurile personale, şi anihilându-li-se libertatea şi creativitatea. De aceea, statul care urmăreşte
egalitatea economică intră în conflict cu domnia legii, o nimiceşte, devine un stat nedemocratic,
totalitar.
Domnia legii e preferată egalităţii economice nu numai din punct de vedere politic, ci şi
economic, pentru că, stimulând iniţiativele economice individuale,duce la o cantitate mai mare de
bunuri, ceea ce permite chiar şi celor cu venituri mai mici un standard de viaţă mai ridicat decât în
ţările cu economie centralizată, unde cantitatea de bunuri este mai mică, întrucât oamenii nu mai
sunt stimulaţi economic.

2. Karl Popper (1902-1994), Principiile liberalismului: un grup de teze în Conjecturi şi

infirmări
Analiză de text

1. Necesitatea statului

- statul este un rău, dar un rău necesar

o deoarece, pentru a-şi împlini funcţia el trebuie să acumuleze mai multă putere decât orice
cetăţean sau decât orice corporaţie publică;
 o niciodată, oricâte instituţii am constitui, nu putem eradica pericolul ca statul să-şi exercite
autoritatea în mod abuziv în detrimentul cetăţenilor;
o de aceea, puterile sale trebuie limitate, nicidecum sporite peste măsură;
o oamenii plătesc pentru protecţia oferită de stat, plata fiind atât impozitele cât şi umilinţele
din partea funcţionarilor aroganţi;

2. Democraţia – instituţie menită să prevină apariţia dictaturii

o democraţia nu poate şi nu trebuie să ofere beneficii, nici nu trebuie să aşteptăm aşa ceva;
o democraţia nu face nimic, ea oferă doar cadrul în care cetăţenii pot să acţioneze într-un
mod mai mult sau mai puţin organizat şi coerent;
o suntem democraţi pentru că tradiţiile democratice sunt cele mai puţin rele din cele pe care
le-a cunoscut omenirea;
o situaţiile în care, uneori, majoritatea decide în favoarea tiraniei este consecinţa faptului că
tradiţia filosofică nu este destul de puternică; deci, nu este vorba aici de vreo „inconsistenţă
fatală” în doctrina filozofie;
o instituţiile democraţiei sunt întotdeauna ambivalente; instituţiile unei societăţi trebuie să
fie deschise la schimbarea rezultată din deciziile libere şi responsabile ale indivizilor;
nefiind suficiente, ele trebuie temperate de tradiţii. Altfel pot foarte uşor să servească unor
scopuri opuse celor pentru care au fost create. Tradiţiile sunt o punte de legătură între
instituţii şi intenţiile şi opţiunile indivizilor.
Comentariu
- iar intervenţia statului trebuie limitată strict la ceea ce este într-adevăr necesar pentru protejarea
libertăţii, atât cât să împiedice abuzul de putere;
- democraţia nu trebuie privită ca o formă de suveranitate populară, ci ca o instituţie menită să
prevină apariţia dictaturii şi a regimurilor politice care permit relaţii de opoziţie sau de rivalitate
între guvernanţi şi opozanţi; forţa democraţiei nu costă în exercitarea voinţei generale, cât în
funcţionarea unor mecanisme de control democratic, în instituţii şi tradiţii democratice.
- nu este soluţia tuturor problemelor sociale, cetăţenii sunt aceia care , acţionând în cadrul
regimului democratic, pot să găsească soluţii;
- fără a crea o lume perfectă, este cel mai puţin rău din regimurile politice pe care le-a cunoscut
omenirea;
- putem constata limitele majorităţii atunci când , potrivit principiului majorităţii, se decide în
favoarea unui conducător/ clase politice autoritar/e sau chiar în favoarea tiraniei.
- problema democraţiei la Popper nu este afirmarea unei libertăţi largi, populare, ci: cum să
împiedicăm privarea de libertate?
- întrebarea filosofiei politice tradiţionale: cine trebuie să conducă? trebuie înlocuită cu întrebarea
: cum putem organiza instituţiile noastre politice astfel încât conducătorii răi sau incompetenţi să
nu poată dăuna prea mult.
(Relaţia libertate-democraţie relevă o altă situaţie paradoxală semnalată de Platon şi reformulată
ulterior de Kelsen şi Popper. Cunoscută drept „paradoxul libertăţii” (la Platon) sau „paradoxul
libertăţii şi democraţiei” (la K. Popper şi Kelsen), gânditorii evocaţi dezvoltă o idee fundamentală:
libertatea nelimitată se transformă în opusul său, se autodistruge. „Prea multă libertate este posibil
să nu se preschimbe în nimic altceva decât în prea multă sclavie, atât în ceea ce priveşte individul,
cât şi statul. Prin urmare, este rezonabil să presupunem că tirania nu este întronată de vreo altă
formă de guvernământ decât de democraţie (...) din cel mai mare posibil exces de libertate
izvorăşte cea mai grea şi mai sălbatică formă de sclavie (...) oricând apare un tiran, el apare dintr-
un partid democratic.” Libertatea gândită, continua Popper, ca „absenţă a oricărui control restrictiv
conduce cu necesitate la o foarte mare constrângere a ei, din moment ce tiranul este liber să-l
înrobească pe cel blând”; democraţia bântuită de excese de libertate naşte monştri: tirani sau
tirania majorităţii. „Omul liber, sugerează Platon, îşi poate exercita libertatea absolută, mai întâi
sfidând legile, şi, în ultimă instanţă, sfidând libertatea însăşi şi revendicând zgomotos un tiran.” )
http://www.ceeol.com/aspx/getdocument.aspx?logid=5&id=085674fdcc1b4756b4ac2df4acc3820d)
3. Karl Marx (1818-1883) Capitalul: muncitorii şi capitaliştii
o puterea în societăţile capitaliste este deţinută de o clasă politică dominantă, care se bazează pe
poziţia sa privilegiată în plan economic, şi anume de proprietară a mijloacelor de producţie;
o toate domeniile vieţii sociale depind de cel economic, de condiţiile în care oamenii produc şi
reproduc mijloacele lor de existenţă;
o existenţa proprietăţii capitaliste face să existe o diviziune între burghezie( care are în
proprietate mijloacele de producţie) şi proletariat (lipsit de proprietate şi care este nevoit să-şi
vândă forţa de muncă pentru a trăi); cele două clase sociale se află în conflict;
o întreaga valoare care se realizează în procesul de producţie este rezultatul activităţii
muncitorilor; însă, doar o parte a cesteia le este redată, sub forma salariilor, restul –
plusvaloarea- partea cea mai mare, este reţinută de capitalist în virtutea faptului că el este
deţinătorul mijloacelor de producţie;
o însuşirea muncii proletarilor de către capitalist este, după Marx, expresia exploatării
sistematice a muncii şi deci a membrilor clasei proletare din societatea capitalistă;
o puterea exercitată de burghezie nu se referă doar la exploatare şi proprietate; burghezia
exercită, în baza puterii economice, şi puterea politică şi ideologică; statul impune interesele
clasei dominante împotriva celorlalte clase, şi în primul rând împotriva proletariatului.