Teoria atașamentului

Studierea relațiilor dintre copii și părinți a fost obiectul multor cercetări în psihologie și
sociologie, elaborându-se diverse teorii privind rolul și influența experiențelor din familie asupra
dezvoltării personalității copilului și viitorului adult. Amintim câteva dintre cele mai importante
teorii: teoria învățării sociale, teoria psihanalitică, teoria atașamentului.
Dacă teoria învățării sociale vizează, în mod special, rolul de învățător al părintelui, teoria
atașamentului îl descrie pe părinte ca fiind în primul rând un protector pentru cel mic. Bebelușii și
copiii până la vârsta de trei ani își dezvoltă atașamentul față de părinți, în special față de mamă.
Skolka (2006) vorbește despre importanța asigurării securității copilului de către adult, iar
Sillamy (1996) descrie atașamentul ca fiind un proces înnăscut. Bowlby (1953) consideră că nou-
născuții au o anume predispoziție de a interacționa cu adulții, atașându-se de aceștia. Atașamentul
dezvoltat de bebeluș îi va asigura supraviețuirea, atât din punct de vedere fizic, cât și psihologic.
Bowlby consideră că dezvoltarea imaginii de sine și a personalității copilului trebuie pusă în
relație cu tipul de interacțiuni stabilite între copii și părinți și că dezvoltarea copilului depinde în
mare măsură de tipul de atașament stabilit între copil și adultul cu rol de protector. Alături de
Bowlby se remarcă și Mary Ainsworth, care, prin explicarea diverselor situații de securitate sau
insecuritate percepute de copii, a introdus termenul de figură de atașament.
Mary Ainsworth a realizat numeroase studii și cercetări privind comportamentul unor copii
după o separare a acestora de mame și după momentul reîntâlnirii acestora. Unul dintre aceste studii
a avut loc în Uganda, Ainsworth descriind pattern-urile de comportament specifice atașamentului
securizant și insecurizant.
Bowlby afirmă că, în cazul copiilor mai mici de cinci ani care sunt despărțiți de mame,
atașamentul acestora față de mame le-ar crea traume profunde. Alți autori (Lewis, 2005 și Aldgate,
2006) consideră că atâta timp cât copiilor le sunt asigurate climate pozitive, primind afecțiune și
protecție și de la alți adulți, aceștia pot dezvolta și alte atașamente, dar nu la fel de puternice ca cel
față de mamă.
Teoria atașamentului are la bază două modele opuse ca și structură, direcție și conținut:
modelul monotronic, epigenic (model liniar, direct, determinist) și modelul rețelei sociale (social
network model). Lewis (2005) consideră că modelul rețelei sociale vizează stabilirea unor relații de
atașament multiple și simultane.
Începând cu anii 40, psihiatrul și psihanalistul Bowlby, și-a îndreptat atenția asupra efectelor
lipsei mamei din primii ani de viață ai copilului sau ale unei relații improprii dintre mamă și

1
propriul copil. Bowlby, considerat părintele teoriei atașamentului, furnizează foarte multe informații
privind aceste efecte asupra dezvoltării personalității copilului și viitorului adult.
Unele dintre efecte vor sta la baza unor tulburări de personalitate sau tulburări de sănătate
mentală (Schofield & Beek, 2007). Bowlby a fost în permanență preocupat de originile
interpersonale și traumatice ale tulburărilor psihologice.
Modelul internalizat de reprezentare a atașamentului mamă-copil vizează modalitatea prin
care are loc o reglare la nivel cognitiv și emoțional, reglare care reprezintă o achiziție importantă în
structura personalității copilului. Emoțiile sunt firești și importante, însă copilul are nevoie de
abilități de reglare a acestora.
Reglarea emoțională îi asigură celui mic capacitatea de a-și menține un echilibru interior în
ceea ce privește siguranța personală. Copilul, prin tipul de atașament stabilit cu mama, poate solicita
ajutor, sprijin pentru a depăși situații de teamă sau disconfort. La un nivel mai înalt, trăirile
copilului îi oferă acestuia, dar și mamei sale feed-back-uri privind depășirea anumitor încercări,
obstacole.

Deosebit de importantă este reglarea emoțională a copilului în cazuri de criză, de stres.

Formarea inteligenței emoționale parcurge un traseu logic și de durată, care se referă la perceperea,
evaluarea și exprimarea emoțiilor, facilitarea emoțională prin intermediul gândirii, înțelegerea și
analizarea emoțiilor și aplicarea informațiilor emoționale și, nu fără însemnătate, reglarea emoțiilor
cu scopul dezvoltării emoționale și intelectuale a copilului. Mayer și Salovey au realizat un model
structurat pe patru niveluri, sugestiv pentru formarea inteligenței emoționale la copil.
Primul nivel – al percepției, evaluării și exprimării emoțiilor
Al doilea nivel – facilitarea emoțională a gândirii
Al treilea nivel – al înțelegerii și analizării emoțiilor și al utilizării cunoștințelor emoționale
Al patrulea nivel – al reglării emoțiilor cu scopul dezvoltării emoționale și intelectuale

Cu referire strictă la teoria atașamentului, vom aminti în cele ce urmează capacitățile care vizează
reglarea emoțională la copil și adult.

-Acceptarea și utilizarea diverselor emoții și sentimente;

-Utilizarea/ eliberarea de emoții în funcție de diverse situații;
-Monitorizarea și manipularea emoțiilor pozitive sau negative proprii și ale celor din jur (Roco, 2004).
Foarte important pentru copil este să își formeze aceste capacități descrise pentru fiecare nivel al
formării inteligenței emoționale. Un copil care a fost separat de mamă, abuzat sau a cărui mamă a decedat va
suferi enorm, iar studiile indică faptul că numai cu sprijin de la specialiști acești pot oarecum depăși traumele
trăite. În cazul situațiilor foarte grave, acești copii și viitori adulți necesită consiliere/ psihoterapie/ suport
terapeutic/ suport psiho-social.

2
 Bowlby și Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei atașamentului, au elaborat diverse
experimente, în urma cărora au descoperit mai multe tipuri de comportamente la copii:

 Copilul atașat sigur: deși supărat de plecarea mamei, se bucură când aceasta revine,
zâmbește și așteaptă mângâieri;
 Copilul cu atașament nesigur - anxios-evitant: este retras, timid, nesigur; se calmează
greu după plecarea mamei, dar la revenirea acesteia, deși, se lasă luat în brațe și mângâiat,
păstrează o oarecare distanță față de ea; exprimă vigilență;
 Copilul anxios-rezistent: are un comportament hiperkinetic, nu explorează mediul;nu se
lasă consolat, iar la întoarcerea mamei fuge departe de mamă, dovedind rezistență la
consolare; dorește astfel să-și exprime supărarea pentru părăsirea de către mamă, chiar și
pentru puțin timp;
 Copilul ambivalent: este speriat după despărțirea de mamă; este trist și în timpul separării
și după revenirea mamei; este ambivalent - caută și evită simultan contactul cu mama.
 Copilul cu atașament dezorganizat: Explorează mediul haotic, fără avea vreun scop. La
plecarea mamei, se lasă consolat de persoane străine; prezintă un comportament adeziv sau
indiferent, atât față de străini, cât și față de părinte; acești copii nu par a face diferențe între
persoanele cunoscute și cele străine; exprimă indiferență față de oricine și față de orice; Nu
se pot atașa de adulți. Prezintă un risc mare în personogeneză, cât și pentru psihopatologie
sau o existență marginală.

Studiile realizate de Mary Main despre adulți cu privire la sistemul de atașament descriu mai
multe tipuri de atașament, corelate fiind cu tipurile de atașament din copilărie, dar și cu tipul de
atașament pe care-l pot dezvolta copiii acestor adulți.

 Adultul atașat autonom: este independent, autonom și poate descrie diverse experiențe
prin care a trecut, chiar dacă sunt dureroase (traume, abandon etc.) Se adaptează facil la
situații variate, iar în relația de cuplu este optimist și protector. Cu proprii lui copii este
flexibil, creativ, afectuos, fapt care le imprimă acestora un atașament sigur.
 Adultul cu atașament dezinteresat (indiferent): în copilărie a fost ambivalent, trăind
episoade de teamă. Se teme de eșec, refuză stabilirea unor relații de frica unei noi suferințe.
Descrie copilăria, dar și relația cu părinții la modul ideal. Adeseori este incoerent și prezintă
lacunar experiențe din copilărie.

3
  Adultul cu atașament preocupat: copil fiind a prezentat un atașament anxios rezistent. Își
amintește experiențe dureroase. Prezintă momente de frustrare, agresivitate, gelozie,
suspiciune, abuziv. Propriilor copii le va transmite un sistem de atașament nesigur anxios.
 Adultul cu atașament dezorganizat (cu doliu și traume nerezolvate): în copilărie a avut
un atașament dezorganizat. Este inadaptat, potențial adictiv la alcool și drog. Nu își poate
asuma rolul de soț/ soție sau de părinte. Își poate expune copilul la abuz sau neglijare.

În unele dintre aceste cazuri, se pot modifica, prin consiliere și terapie cu specialiști,
anumite comportamente, redirecționând tipul de atașament stabilit de copil, dacă intervenția are loc
înainte de vârsta de cinci ani. La adulți nu se poate schimba tipul primar de atașament, însă se pot
înregistra rezultate favorabile atunci când aceștia își doresc acest lucru și, mai ales, dacă sunt în
deplinătatea facultăților mintale.

Atașamentul sigur prezintă numeroase beneficii, copiii manifestând încredere în cei care le
sunt protectori, dar și în propriile forțe. Vor prezenta calități de lider, vor fi sociabili, comunicativi,
echilibrați din punct de vedere afectiv. Studiile realizate de Cowan, Cohn si Pearson (1996) au
indicat faptul că un atașament sigur față de tată poate determina un comportament extravertit al
copilului, iar un atașament sigur doar față de mamă va indica comportamente introvertite.

Repercursiunile atașamentului nesigur se referă la faptul că pentru copiii cu atașament

anxios, anxios rezistent și dezorganizat există o mare probabilitate de a genera, atât ca și copii, cât și
ca adulți, adeseori conflicte, situații tensionante, relații instabile cu cei din jur.

Sroufe, Carlson, Levy&Egeland (1999) consideră că majoritatea copiilor cu atașament

anxios vor fi mai dependenți, cei cu atașament anxios rezistent vor fi cei mai dificili prieteni, fiind
malițioși și manipulatori, iar copiii cu atașament dezorganizat vor fi narcisiști, îngâmfați,
incompetenți și dificil de înțeles din punct de vedere social (candidati la o patologie de tip tulburare
de personalitate borderline – Sroufe, 2000).

Tulburările de personalitate care fac referire la atașament ca element vulnerabil sunt

tulburarea de personalitate borderline, de tip histrionic, narcisic, dependent, obsesiv-compulsiv. În
În psihiatria contemporană, persoanele diagnosticate cu tulburare de personalitate sunt considerate
vulnerabile, însă această vulnerabilitate de fond ar putea fi compensată prin factori protectori socio-
familiali. Lăzărescu (1994) consideră eficiente rolurile sociale care pot genera creșterea stimei de
sine.

4
 Shaver și Hazan (1987) au considerat că ar putea exista o legătură între atașamentul format în
copilărie și atașamentul din cadrul relatților de cuplu. Procentajele rezultate în urma acestor studii
indică faptul că 56% dintre subiecți sunt securizanți, 24% evitanți si 20% anxioși-ambivalenți.

Brennan, Clark și Shaver (1998) au descris două dimensiuni optime măsurabile: anxietatea și
evitarea. Astfel, securizantul prezintă un grad scăzut de anxietate și de evitare și se simte bine în
relații. Preocupatul are un grad ridicat de anxietate și unul mic de evitare. Preocupatul își dorește
relații, dar se teme de respingerea celor din jur. oreste apropierea de ceilalti. Cel ce îndepărtează are
un nivel al evitării crescut și al anxietății scăzut. El nu se teme de respingerea celorlalți și nici nu
dorește relații apropiate. Temătorul prezintă un nivel crescut al anxietății și al evitării, ceea ce
presupune o combinare a celorlalte două tipuri de atașament nesecurizant („cel ce îndepărtează” și
„preocupatul”. Temătorul nu se simte confortabil în apropierea celorlalți și se teme totodată că
această apropiere nu va dura. Atașamentul insecurizant se va reflecta prin perturbări vizibile la
nivelul celor două sisteme: fie explorator, copilul necăutând ca părintele să îi satisfacă nevoile, fie
la nivelul proximității, copilul nepornind în explorare.

Așadar, atașamentul deține un rol foarte important în apariția manifestărilor psihopatologice

ale copilului sau adultului, iar înțelegerea lui presupune din partea specialiștilor stabilirea celor mai
eficiente strategii de intervenție asupra tulburărilor.

Bibliografie:

C. Tatu (coord.) (2008) Orientări moderne în psihologie şi ştiinţele educaţiei, lucrare de Lect. univ. dr.
Gabriela Dima, Sibiu: Psihomedia;

Sandu Antonio, 2019, Asistență socială bazată pe evidențe, Tritonic;

https://ro.scribd.com/document/230039672/Tulburarea-Reactiv%C4%83-de-Ata%C5%9Fament