Forme de biocomunicare

“neconvenţionale”

- Radiaţia mitogenetică. Biofotonica

- Telepatia
- Codul bioelectric

Fiz. Dr. Ioan Mamulaş

Institutul Naţional pentru Medicină
Complementară şi Alternativă
 Arthur Schopenhauer:
“Fiecare adevăr trece prin trei
etape până să fie acceptat. În
prima etapă este ridiculizat, în
a doua este contrazis, iar în a
treia etapă este considerat ca
auto-evident”.
 Radiaţia mitogeneticǎ. Biofotonica

A. G. Gurwitsch (1874-1954): mitoza se

produce conform unui principiu dual: unul
din factorii care fac capabilă de diviziune o
celulă este de naturǎ endogenǎ – un „factor
de posibilitate” – , în vreme ce un al doilea
– „factorul de realizare” – ar fi exogen (deşi
se poate ivi în acelaşi organism) de naturǎ
radiativǎ.
 Detector adecvat pentru prezumata radiaţie: un
ansamblu de celule gata să se dividă şi divizându-
se realmente cu o anumită frecvenţă medie, dar în
acelaşi timp apte să-şi crească frecvenţa de
diviziune. Era necesară şi compararea cu celule
de control → rădăcinile de ceapă caracterizate de
un aranjament radial simetric → relevarea unei
diferenţe între numerele diviziunilor mitotice din
zonele ‘iradiate’ şi din cele ‘umbrite’ ale
meristemului după o stimulare locală unilaterală.
“Tăria” efectului mitogenetic: “intensitatea
mitogenetică” a inductorului (IMG) exprimată prin
creşterea procentuală a numărului de mitoze
comparativ cu zona (proba martor):
IMG = 100(Nexpus – Nnonexpus)/Nnonexpus
unde: Nexpus = numărul de mitoze din zona expusă,
Nnonexpus = numărul de mitoze din zona
neexpusă.
Efectul mitogenetic era determinat de o radiaţie din
domeniul UV: radiaţia mitogenetică. Plasarea unei
lamele de sticlă (care nu permite trecerea razelor UV)
între “inductor” şi “detector” face ca efectul să dispară,
în vreme ce o lamă de cuarţ (transparentă la UV) nu îl
inhibă → în anumite circumstanţe, ţesutul biologic emite
lumină UV ce stimulează mitoza în alte celule.
Anii 1930 – 1934: Gheorghe Marinescu, N. Ionescu-Şiseşti
şi O. Sager → determinarea intensităţii mitogenetice a
sângelui în funcţie de vârstă: radiaţia cea mai intensă se
constată la copii (IMG = 140% la vârsta de 3–7 ani), scade la
adulţi (IMG = 78% la 20–40 de ani; IMG = 18% la 60–80 de
ani) şi încetează la vârste şi mai înaintate (IMG = 0% la 90 de
ani). La bolnavii (22–34 de ani) cu maladia Friedreich,
heredo-ataxia cerebeloasă, miopatia familială şi maladia
Charcot–Marie, intensitatea mitogenetică a sângelui este de
numai, respectiv, 24–37%, 34%, 21%, 0%, comparativ cu
valoarea de 78%, considerată ca normală.
Dacă celulele “inductorului” sunt omorâte
prin mijloace chimice sau fizice, asupra
“detectorului” se constată un pregnant efect
mitogenetic: necrobiotice („radiaţii de
degradare” sau „radiaţii necrotice”).
Fenomen de stimulare a mitozelor unor
celule prin moartea altora poate fi o parte a
mecanismului prin care se păstrează relativ
constant numărul de celule dintr-un
organism viu.
V.P. Kaznacheyev (1974 →) – efectul citopatic în oglindǎ
Celulele şi ţesuturile vii (animale şi vegetale) emit radiaţii fotonice de o
intensitate foarte scăzută, fenomen care a fost denumit emisie fotonică
ultraslabă (ultraweak photon emission) sau emisie biofotonică (biophoton
emission) ori bioluminescenţǎ ultraslabǎ (ultraweak bioluminescence) →
biofotonica (biophotonics).
Tabel – Emisii fotonice ultraslabe la diferite tipuri de organisme vii

Organisme Intensitatea emisiei biofotonice

[fotoni/s∙cm2]
Alge verzi 0 – 50
Bacterii 0 – 25
Fungi 0 – 50
Plante superioare 100 – 2000
Insecte 0 – 45
Vertebrate 30 – 6000

1
 Caracteristicile emisiei biofotonice (prescurtat EB):
1. valorile intensităţii EB se extind de la câţiva fotoni pe secundă şi pe
centimetru pătrat până la mii de fotoni pe secundă şi pe centimetru
p ă t ra t ;
2. domeniul spectral al EB se întinde de la infraroşu până la
ultraviolet;
3. culturile de celule proliferative radiază mai intens decât cele la care
dezvoltarea a încetat;
4. celulele muribunde prezintă emisii biofotonice relativ mai intense,
indiferent de cauza morţii (încălzire, refrigerare, centrifugare, substanţe
toxice etc.);
5. practic, toţi agenţii fizici şi chimici influenţează EB.
6. EB este un fenomen de natură cuantică;
7. EB se produce pe o gamă de lungimi de undă întinsă de la 200 nm
la 800 nm;
8. intensitatea spectrală I(ν) a EB – unde ν reprezintă valorile
frecvenţelor radiaţiei – nu prezintă niciodată mici vârfuri în jurul unor
frecvenţe definite; distribuţia spectrală cvasi-constantă trebuie atribuită
unui sistem la non-echilibru a cărui temperatură de excitaţie θ(ν) creşte
liniar cu frecvenţa ν. Aceasta înseamnă că probabilitatea de ocupare
f(ν) a stărilor excitate responsabile nu urmează o distribuţie de tip
Boltzmann f(ν) = exp(–hν/kT), ci o lege de tipul: f(ν) = constant;
9. probabilitatea p(n, Δt) de a înregistra n biofotoni (n = 0,1,2,…) într-
un interval de timp dat Δt urmează o distribuţie de tip Poisson: (exp(–
)n/n!, unde este valoarea medie a lui n peste Δt; acest fapt este
adevărat cel puţin pentru intervale de timp Δt mai mari de 10–5 s;
10. după excitarea cu lumină monocromatică sau albă, intensitatea
“luminescenţei întârziate” (delayed luminescence DL) a oricărui sistem
biologic scade nu conform unei funcţii exponenţiale, ci după o lege de
tip hiperbolic: 1/tm, unde t este timpul de după excitaţie;
11. coeficientul de extincţie optică a biofotonilor care trec prin
straturi subţiri de nisip marin şi celule de soia de diferite grosimi
poate avea valori cu cel puţin un ordin de mărime mai mici
decât în cazul luminii artificiale cu aceeaşi intensitate şi
distribuţie spectrală; această diferenţă nu poate fi explicată în
termenii unei dependenţe a extincţiei de lungimea de undă;
12. EB prezintă dependenţa de temperatură tipică pentru
procesele fiziologice, cum ar fi permeabilitatea membranară,
glicoliza etc.;
13. în mod frecvent, reacţiile la stress sunt indicate printr-o
intensificare a EB;
14. există dovezi că stările conformaţionale ale ADN-ului
influenţează EB; cromatina este una din sursele cele mai
importante de EB.
Curbă DL (luminescenţă întârziată)
Curbe DL (luminescenţă întârziată)

I(t) = I0/(1+t/t0)m
Distribuţia de tip Poisson
a înregistrărilor de biofotoni

biofotonii îşi au originea

într-un câmp coerent
Relaxarea de tip hiperbolic
a luminescenţei întârziate
 S. Mayburov (2012): “The experiments with fish eggs, fibroblast
cells and other bio-systems demonstrated that the biophotons are
radiated by the short-time (less than 1 msec) quasi-periodic bursts”.

Lǎrgimea spectralǎ a emisiilor biofotonice (IR, V, UV) conferǎ un mare

potenţial pentru capacitatea acestui canal informaţional: dacǎ astfel de
semnale luminoase sunt modulate numai în frecvenţǎ, capacitatea
informaţionalǎ a canalului biofotonic este echivalentǎ cu ce a 108 staţii
de televiziune.
În momentul morţii, radiaţia biofotonicǎ este de
10 – 1000 de ori mai amplǎ decât în condiţii
normale. Acest “death flash” este independent
de cauza morţii, dar reflectǎ în intensitate şi
duratǎ rata sucombǎrii.

(numǎr de biofotoni emişi)/(numǎr de celule

care mor) ≈ 1
 Telepatia
Primul studiu sistematic al cazurilor spontane de telepatie a fost
realizat de membrii lui The Society for Psychical Research şi publicat, în
două tomuri voluminoase, în anul 1886 cu titlul “Phantasms of the
Living”sub redacţia lui E. Gurney, F.W.H. Myers, şi F. Podmore. Conform
criteriilor adoptate de Gurney, Myers şi Podmore, incident telepatic era
inclus în studiu dacă, pe de o parte, el reprezinta (putea fi legată de) un
eveniment real (ce implica în mod dramatic un subiect agent), necunoscut
subiectului percipient, iar pe de altă parte, cel din urmă se găsea în stare
de veghe. În 702 cazuri prezentate în Phantasms of the Living, cei mai
mulţi agenţi avuseseră legături strânse cu percipienţii şi se aflaseră în
situaţii de criză, două treimi fiind pe cale de a muri sau tocmai
decedaseră.
 “Intensitatea” cu care se manifestă „conexiunea telepaticǎ” între doi
subiecţi poate fi funcţie de factorii “împărtăşiţi” de ei, precum cei daţi de legătura
de rudenie sau de prietenie/empatie. În cazuisticile de corelare telepatică
prezentate în lucrările lui G. Sannwald (1963), I. Stevenson (1970) şi M. A.
Persinger (1974), perechile în care legăturile familiale dintre agent şi percipient
erau puternice reprezentau, respectiv, 50%, 63% şi 53% din totalul cazurilor.
Dintre aceste cazuri cu legături familiale foarte strânse, cele de tip părinte-copil
erau în proporţie de, respectiv, 56%, 54% şi 61%; pentru cele de tip soţ-soţie
procentajele erau 29%, 22% şi 25%, iar pentru cele dintre fraţi surori de 15%,
24% şi 14%. Pentru perechile cu legături familiale periferice, procentajele erau,
respectiv, de 10%, 7% şi 16%; pentru legături de prietenie şi cordialitate: 28%,
27% şi, respectiv, 14%; pentru străini (situaţiile in care agentul şi percipientul nu
se cunoşteau): 3%, 11%, 9%. În 8 % din cazurile raportate de Persinger,
percipientul era un animal de casă.
J. Grinberg-Zylberbaum, M. Delaflor, L. Attie, A. Goswami –
„The Einstein-Podolski-Rosen Paradox in the Brain: The
Transferred Potential”, PHYSICS ESSAYS, vol. 7, 1994, pp. 442-
448
Autorii au împărţit perechile de subiecţi, ai căror membrii
nu se cunoscuseră în prealabil, în două grupuri: unul format din
perechi “legate”, care au petrecut în meditaţie tăcută câte 20 de
minute într-o încăpere izolată, pentru a se putea forma anumite
legături dintre agenţi şi percipienţi; al doilea grup era format din
perechi “nelegate” care nu au fost puse împreună înainte de
efectuarea înregistrărilor electroencefalografice. Membrii
fiecărei perechi au fost separaţi şi plasaţi în camere ecranate
electromagnetic, la o depărtare de 14,5 m. La intervale
randomizate, agentul era stimulat cu flash-uri luminoase pentru
a se induce modificări EEG, în vreme ce percipientul,
monitorizat şi el prin EEG, stătea liniştit în cealaltă cameră.
Pentru toţi percipienţii din perechile “legate”, modificările EEG
erau sincrone şi similare cu modificările EEG cauzate de
fluxurile luminoase asupra agenţilor. Acelaşi efect s-a observat
şi la unele perechi “nelegate”.
D. Radin (2004) a examinat corelaţiile EEG între
perechi “legate” de subiecţi. Percipientul era plasat
într-o cameră izolată electromagnetic şi acustic, aflată
la circa 20 de metri de agent. La momente aleatorii,
agentului îi era arătată pe un monitor imaginea video
în timp real a percipientului, imagine care servea atât
ca stimul vizual, cât şi ca o modalitate de facilitare a
conexiunii mentale cu percipientul. Modificările de
voltaj pe EEG-ul percipientului s-au corelat
semnificativ statistic (p < 0.0005) cu cele produse pe
EEG-ul percipientului în timpul perioadelor când
agentul era stimulat cu imaginea percipientului. Astfel
de corelaţii nu au fost remarcate în perioadele de
control.
W. G. Roll şi B. J. Williams: deşi unele din
aceste experimente “sunt descrise ca fiind de tip
telepatic, nu există vreo dovadă că agentul a transmis
ceva percipientului; tot ceea ce ştim este că studiile
indică corelaţii EEG între două creiere” (2008).
 Codul bioelectric

M. Levin, WIREs Syst Biol Med 2014.

(a) Activitatea celulara este ghidată de un set

complex de semnale distribuite spaţial, primite de la
organismul gazdă şi mediate de transportul/secreţiile
de substanţe specifice, de matricea extracelulară, de
efecte de tensiune/presiune şi de proprietăţi
bioelectrice. (b) Acest set de semnale “orchestrează”
comportamentul celulei conform unor mari programe
anatomice în cursul dezvoltării şi regenerării; influenţa
lui este perturbată în timpul proceselor oncogenice şi
de îmbătrînire.
Gradienţi bioelectrici există la diferite scale dimensionale şi niveluri
de organizare biologică. Organitele celulare şi celulele sunt delimitate
de membrane conţinând canale ionice, pompe ionice şi transportori
de proteine. Activităţile acestor translocatori ionici induc
modificări/diferenţieri ale potenţialului electric transmembranal de
repaus (Vmem). Dispuse in paralel, celulele, de asemenea, produc un
potenţial electric trans-epitelial. Câmpuri (bio)electrice corespund
axelor corpului şi membrelor. Acest set de indicii bioelectrici nu este
epifenomenal, ci furnizează informaţii poziţionale, referitoare la
identitatea organelor etc. care determină, cel puţin parţial
comportamentul celular şi morfogeneza.
Transducţia lui Vmem la nivel celular are impact asupra stărilor celulare.
(a) Vmem determină plasticitatea celulară şi potenţialul de
proliferare. Depolarized cells tend to be rapidly proliferating and
undifferentiated (e.g., embryonic, stem, or tumor cells), while
terminally differentiated somatic cells tend to be highly polarized.
Importantly, cell state can be functionally altered (switched between
these two classes, in either direction) by artificial change of Vmem.
(b) A range of mechanisms have now been characterized that
transduce alterations of Vmem into downstream effector cascades
(transcriptional changes). These include signaling proteins with a
voltage-sensitive conformation (e.g., integrins and voltage-sensitive
phosphatases) and transporters of small signaling molecules whose
activity is regulated by Vmem (such as gap junctions, voltage-gated
calcium channels, and solute carriers, which allow Vmem changes to
signal via serotonin, Ca++, butyrate, and likely many other yet-to-be-
discovered compounds)”.
Reprogramarea ţesuturilor şi organelor prin gradienţi Vmem.
Coloranţi fluorescenţi sensibili la voltaje relevă pattern-uri
spaţio-temporale de gradienţi bioelectrici in vivo.
Example de gradienţi la Xenopus laevis (broasca râioasă cu
gheare): stadii de clivaj (a), patterning craniofacial (b, indicând
hiperpolarizările în ţesuturi care vor deveni ochi, arcuri branhiale şi
glanda secretoare de mucus ciment), şi regenerarea cozii (c, coada
ce se va regenera la stânga, şi la dreapta una care a fost
împiedicată să se regenereze prin inhibarea activităţii V-ATPase;
semnalul fluorescent verde indică repolarizarea normală a zonei de
injurie [săgeata albastră], iar atunci când repolarizarea este
împiedicată experimental [săgeata galbenă], regenerarea este
blocată).
Vmem (d) forţează celule somatice, ca cele intestinale, să
formeze un ochi complet (e, săgeata roşie). Un circuit bioelectric
similar descrie modul de reglare a dispunerii cap-coadă în ţesutul
regenerativ la Planaria (f); în acest caz, manipularea experimentală
a Vmem a dus la formarea de organisme cu două capete după
amputare (g), relevând capacitatea de a controla prin semnale
bioelectrice forma organelor construite de celulele stem adulte.
Semnalele bioelectrice permit domeniilor celulare non-neurale să funcţioneze
ca un mediu computaţional.
(a) La nivelul celulelor singulare, elemente precum canalelel ionice
sensibile la voltaj produc bucle de tip feed-back între activitatea proteinelor
translocatoare de ioni şi parametri fiziologici cum ar fi Vmem. Aceste feedback-
uri asigură comportamentul dinamic emergent al reţelelor fiziologice, astfel
încât ele prezintă histerezis şi multiple stări atractoare – de aici capacitatea de
a stoca informaţie codată în stări stabile ale Vmem (de ex., depolarizare=1,
hiperpolarizare=0) care ar fi “invizibile” profilului genetic sau proteomic.
(b) Mai mult, celulele mutiple nonneurale ce comunică electric prin
intermediul joncţiunilor (“sinapselor”) electrice ar putea potenţial să stocheze
informaţii şi să ia decizii în acelaşi mod ca reţelele neuronale.
Dzang Kangeng – Transfer “neconvenţional” de informaţie biologică

1 – incinta “transmiţătorului”
2 – conuri
3 – generator de frecvenţă înaltă
(~ 11 GHz)
4 – “transmiţătorul”
5 – incinta “receptorului”
6 – “receptorul”
“Sunt mai multe lucruri în cer şi
pe pământ, Horaţiu, decât
poate închipui filozofia ta”.
Hamlet, actul I, scena 5