Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil 1143

TITLUL III
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ÎN NOUL COD CIVIL

CAPITOLUL I
NOŢIUNEA, REGLEMENTAREA ŞI EFECTUL PRESCRIPŢIEI
EXTINCTIVE

§ 1. Originea prescripţiei extinctive

591. Datele problemei. Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009 1), în pofida
unor afirmaţii contrare, făcute în special de oponenţii schimbării ori cei de ocazie, va
aduce schimbări majore în dreptul român, abandonând aşa-zisa concepţie dualistă a
dreptului privat, bazată pe distincţia tradiţională profesionişti versus neprofesionişti,
restructurează, în mod profund, raporturile juridice civile, fiind prima mare reformă
legislativă după mai bine de un secol şi jumătate, de când au fost adoptate Codul civil
şi Codul de procedură civilă. De la regimul bunurilor la statutul persoanelor, trecând
prin regimul acţiunilor (care formal fac obiectul de reglementare al Noului Cod de
procedură civilă, în curs de adoptare), instituţiile fundamentale ale dreptului privat sunt
amplu şi profund revizuite, reconsiderate şi, în multe privinţe, remodelate, ţinând
seama nu numai de nevoile actuale ale societăţii româneşti, dar şi de tendinţele şi
aspiraţiile ei viitoare, precum şi de cerinţele de armonizare a legislaţiilor naţionale ale
statelor membre ale Uniunii Europene. Într-adevăr, statutul juridic al persoanelor fizice
şi juridice, familia, filiaţia şi drepturile personalităţii nu numai că au fost revăzute, dar
au fost, în multe privinţe, reformate în mod radical. Tot astfel, proprietatea şi drepturile
reale limitate, moştenirea, obligaţiile, inclusiv raporturile de drept internaţional privat
au fost serios amendate ori, după caz, restructurate, fiind aşezate pe noi baze, în care
principiile preeminenţei dreptului şi securităţii juridice, garantarea şi ocrotirea, în mod
1)
Publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009. În legătură cu intrarea în vigoare a Noului Cod
civil, v. art. 2.664: „(1) Prezentul Cod civil intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea de
punere în aplicare a acestuia.
(2) În termen de 12 luni de la data publicării prezentului Cod civil, Guvernul va supune
Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului civil.”
În doctrină, procedura de intrare în vigoare a viitorului Cod civil a fost deja criticată, ca fiind
nefirească şi discutabilă faţă de procedeul adoptării sale, pe calea asumării răspunderii guvernamentale.
V., în acest sens, I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, Privire analitică asupra corelaţiei dintre Noul Cod
civil şi Codul muncii, în RRDP nr. 6/2009, p. 14, nota 4.
1144 TRATAT DE PRESCRIPŢIE
EXTINCTIVĂ
egal, a libertăţilor (sau drepturilor) fundamentale, apărarea proprietăţii private,
garantarea libertăţii contractuale şi exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor subiective
au constituit ideile călăuzitoare ale întregii reglementări.
În materia apărării drepturilor subiective civile un loc esenţial revine instituţiei
prescripţiei extinctive, care în Noul Cod civil este reglementată, pentru prima dată,
distinct de uzucapiune şi în cadrul unei cărţi separate de sine stătătoare, deoarece
domeniul său de acţiune vizează nu doar drepturile de creanţă, ci şi alte drepturi
patrimoniale (drepturile reale, drepturile potestative etc.), dar chiar şi drepturile
nepatrimoniale (ex., acţiune de filiaţie), iar pe de altă parte, obiectul prescripţiei nu este
dreptul subiectiv primar, ci dreptul subiectiv secundar, respectiv dreptul la acţiune în
sens material, adică, în alţi termeni, raportul de constrângere, generat de încălcarea
dreptului subiectiv primar ori a unui interes legitim recunoscut de lege, după caz.
Dar odată cu readucerea în Codul civil a dispoziţiilor generale privitoare la
prescripţia extinctivă, s-a pus însă problema dacă reglementarea actuală cuprinsă în
Decretul nr. 167/1958 este suficientă ori este depăşită sau, după caz, necorespunzătoare
faţă de exigenţele şi necesităţile societăţii contemporane, astfel încât instituţia
prescripţiei trebuie şi ea reformată, iar nu doar reamplasată din punct de vedere tehnic
într-un alt act normativ.
Într-adevăr, după cum am văzut (supra, nr. 72 şi urm. ), Decretul nr. 167/1958 a
fost construit pe o concepţie, astăzi depăşită, în care normele privitoare la prescripţia
extinctivă sunt norme imperative, deoarece instituţia prescripţiei este considerată o
instituţie de ordine publică, iar raporturile civile trebuie supuse unor reglementări
diferite, după, este vorba de raporturi stabilite „între organizaţiile socialiste” [art. 3, 4,
10, 16 lit. a), art. 20] ori de raporturi stabilite între celelalte persoane fizice sau
juridice1).
În afară de aceasta, întrucât prescripţia este o instituţie complexă, de drept pozitiv,
însă contrară dreptului natural 2, reglementarea acesteia a suscitat şi suscită o serie de
interogaţii care nu pot fi ignorate ori de câte ori legiuitorul îşi propune să instituie ori
să reformeze o astfel de instituţie. În esenţă, este vorba de următoarele probleme de
principiu3):

1)
V. şi Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a
VII-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 235.
2)
Deoarece ajunge uneori să priveze pe titular de dreptul său, ducând, practic, la îmbogăţirea altuia în
detrimentul său. Într-adevăr, dacă debitorul nu plăteşte şi este liberat de obligaţie, creditorul va fi despuiat
de bunul ori dreptul său.
3)
V., de ex., pentru dreptul englez, N.H. Andrews, Reform of Limitation of Actions: the quest for
sound poliy, Cambridge Law Journal 589 (1998). Conform autorului reforma prescripţiei extinctive
(limitation of actions) comportă 4 probleme principale: durata prescripţiei, generalitatea sau nu a
termenului de prescripţie fixat, criteriul determinării începutului prescripţiei şi înlăturarea efectului
prescripţiei în cazul în care aplicarea acesteia s-ar dovedi ca inechitabilă.
„The English Law Commission’s Consultation Paper „Limitation of Actions” is a long
study of a complex subject. The subject has produced a large and detailed literature. Reform is
necessary. The occasion of a Consultation Paper should stimulate both substantive and
procedural lawyers to think deeply about how this subject, which is truly the gateway to justice,
might be re-built.
The paper on which might draw up new plans is, however, not blank. It seems clear that
there must be a law of limitation. Secondly, it seems obvious that a limitation regime must
prescribe a fixed period of time, probably measured in years, during which litigation must be
commenced. There are four main areas for debate within that essential framework.
 (i) Prescripţia trebuie sau nu să fie o instituţie de aplicaţiune generală? Un
mod general de stingere a drepturilor subiective civile sau doar un mod special şi
limitat?
(ii) Prescripţia trebuie să fie de ordine publică sau de ordine privată? Ea
trebuie să fie guvernată de norme imperative ori dispozitive (supletive)? Prin norme
legale sau şi prin norme convenţionale?
(iii) Prescripţia stinge dreptul subiectiv material primar ori numai dreptul la
acţiune (sau acţiunea civilă), i.e. dreptul subiectiv secundar? Obligaţia prescrisă este o
obligaţie naturală ori pur morală, de conştiinţă? Plata făcută după împlinirea
prescripţiei este o plată valabilă ori nedatorată şi, deci, supusă restituirii?
(iv) Este vorba de o instituţie de drept material ori procesual? Ea trebuie supusă
legii fondului dreptului subiectiv sau, dimpotrivă, legii forului, i.e. legii instanţei
învestite cu soluţionarea litigiului civil?
(v) Termenul general de prescripţie trebuie să fie lung, mediu ori scurt?
Trebuie să se aplice tuturor drepturilor şi oricăror titulari ai acestora ori, dimpotrivă,
numai anumitor drepturi sau anumitor titulari? În alţi termeni, trebuie să existe sau nu
termene speciale aplicabile anumitor drepturi subiective ori anumitor subiecte de
drept?
(vi) Prescripţia trebuie să cuprindă un singur termen, i.e. să fie unică, sau,
dimpotrivă, prescripţia ordinară să fie dublată de o prescripţie specială? În alţi
termeni, trebuie instituit un termen minim şi altul maxim de prescripţie, după cum el
se calculează de la un moment subiectiv sau obiectiv, ori este suficient doar un termen
de prescripţie, importantă fiind stabilirea momentului de la care acesta începe să
curgă?
(vii) Prescripţia trebuie să înceapă să curgă de la data naşterii dreptului
subiectiv, a încălcării lui sau de la o altă dată, ulterioară?
(viii) Ea operează ipso iure, ope iudicii ori numai la cererea părţii interesate?
Prin efectul legii sau – în baza hotărârii organului de jurisdicţie, instanţa
judecătorească ori arbitrală, după caz –, ori, în sfârşit, doar la cererea celui îndreptăţit
(ope exceptionis)?
(ix) Prescripţia trebuie aplicată din oficiu ori invocată de partea interesată?
(x) Renunţarea la prescripţie este ori nu posibilă? Implică consolidarea
raportului juridic iniţial ori naşterea unui alt raport juridic, distinct de raportul juridic
originar?

First, there is the question, „In general, how long should the limitation period be?”
Secondly, there is the question, „Should the same period apply to all types of claim; it not,
which types should receive special treatment?”
The third question is, „What should be the starting-date for the effluxion of the relevant
limitation period?” Here the choice is between the date when the cause of action first arises and
the date when the prospective plaintiff either realises that there are material facts giving rise to
a claim, or at least the has sufficient „constructive” knowledge of those facts so that he can be
reasonably expected to consult and inquire. The Law Commission calls this compound of
actual and constructive knowledge the „discoverability” starting-date.
Finally, there is the question: „Should the hand of `equity` continue to bend the limitation
rules in deserving circumstances?” (N.H. Andrews, op. cit., pp. 589-590).
Cu privire la modul de rezolvare, de lege ferenda, a acestor probleme în dreptul englez, v. Limitation
Bill 2001, elaborat de Law Commission, prezidată de Robert Carnwath (disponibil la adresa:
www.law.com.gov.uk).
 O teorie a prescripţiei extinctive, ca şi o reglementare corespunzătoare a acesteia
trebuie să furnizeze răspunsuri la toate aceste întrebări (şi la altele similare sau
complementare). Care sunt însă răspunsurile Noului Cod civil? Vom încerca să le
înfăţişăm în continuare şi să le însoţim, când este cazul, de explicaţiile corespun-
zătoare. În acest scop vom analiza în acest prim capitol aspectele generale legate de
noţiunea, natura juridică, delimitarea, caracterul normelor privitoare la prescripţia
extinctivă şi efectul acesteia, în lumina Noului Cod civil, pentru ca apoi, în capitolele
următoare, să ne ocupăm de chestiunile particulare, funcţionale ale acesteia, respectiv:
domeniul prescripţiei extinctive (cap. II), termenele legale de prescripţie extinctivă
(cap. III), cursul prescripţiei extinctive (cap. IV) şi, în fine, repunerea în termenul de
prescripţie (cap. V).
Dar înainte de a aborda aceste chestiuni este util să amintim principalele surse
legislative, interne şi externe, care au stat la baza noii reglementări a prescripţiei
extinctive (nr. 592) şi a căror consultare este esenţială pentru a înţelege filosofia noii
reglementări, precum şi răspunsurile legiuitorului român ori, dacă vrem, a redactorilor
Codului civil la problemele de mai sus.

592. Sursele Noului Cod civil. În ce priveşte prescripţia extinctivă, la elaborarea

principiilor şi regulilor cuprinse în Cartea VI „Despre prescripţia extinctivă, decăderea
şi calculul termenelor” au fost consultate cele mai importante şi moderne surse
legislative ori nonlegislative, atât interne cât şi externe1).

Dintre sursele interne principale amintim (în ordine cronologică):

– Codul civil (1864): art. 1837-1911;
– Codul comercial (1887): art. 945-956;
– Codul civil Carol al II-lea (1940)2): art. 1418-1450;
– Codul familiei (1954): art. 21, 55, 60;
– Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă;
– Proiectul Codului civil al Republicii Socialiste România (1971): art. 135-165;
– Proiectul de Lege al Ministerului Justiţiei privind prescripţia extinctivă (1995);
– Proiectul de Lege al Ministerului Justiţiei de modificare şi completare a Codului
civil, a Codului de procedură civilă, a Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr.
7/1996, precum şi a altor acte normative conexe (2000) 3): art. I pct. 22;
– Proiectul Noului Cod civil (2004)4): art. 1928-1979.

Cât priveşte sursele externe principale5), amintim aici:

1)
Cf. Expunerii de motive a Proiectului de Lege privind Codul civil (2009), la adresa www.just.ro, repro-
dusă şi în Codul civil (Legea nr. 287/2009), cu prefaţă de Fl.-Antonius Baias, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
2)
Cu privire la soarta Codului civil Carol al II-lea (ca şi a Codului de procedură civilă şi Codului
comercial din 1940), adoptate, însă amânate sine die, v. I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, op. cit., p. 14, nota
17.
3)
V. Supliment Juridica nr. 11-12/2000.
4)
Adoptat de Senatul României la 13 septembrie 2004 (şi publicat în volum de Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006).
5)
Cu privire la utilitatea, chiar necesitatea consultării surselor de drept comparat, v. G. Rouhette,
Regard sur l’avant-projet de réforme du droit obligations; in Revue des contrat 2007/4, pp. 1378-1379.
«Sans céder à l’autodénigrement, nous avons tiré profit de récents développement du droit
des obligations en dehors de nos frontières, la Convention de Vienne sur la vente internationale
 – Codul federal elveţian al obligaţiilor (1911): art. 127-142;
– Codul civil german (BGB), astfel cum a fost modificat în anul 2000: par. 194-218;
– Codul civil francez (1804): art. 2219-2282 (în vechea redactare, anterioară
reformei prescripţiei din anul 2008)1);
– Codul civil italian (1942): art. 2934-2969;
– Codul civil olandez (1992): art. 3.11.10-3.11.21;
– Codul civil al provinciei Québec (1991): art. 2875-2933;
– Codul civil spaniol (1889): art. 1930-1975;
– Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri,
încheiată la New-York la 14 iunie 1974 şi Protocolul de modificare a Convenţiei,
încheiat la Viena la 11 aprilie 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 24/1992;
– Principiile Unidroit 2004 aplicabile contractelor comerciale internaţionale: art.
10.1-10.11;
– Principiile dreptului european al contractelor (1999), elaborate de Comisia
privind dreptul european al contractelor (Lando): art. 14:101-14:601;
– Anteproiectul Catala de reformă a Codului civil francez (2004) asupra dreptului
obligaţiilor şi a materiei prescripţiei extinctive.

În afară de aceste surse, un aport important l-a avut doctrina, în principal

contribuţiile de excepţie ale prof. Mihail Eliescu, redactorul (şi autorul) Decretului nr.
167/1958, şi ale prof. Gheorghe Beleiu, precum şi practica judiciară şi arbitrală
relevantă, în special aceea creată în baza Decretului nr. 167/1958, aspecte care au fost
semnalate de altfel, în diverse locuri, în cadrul tratatului de faţă, motiv pentru care
socotim că este inutil a fi din nou aici amintite.

§ 2. Noţiunea prescripţiei extinctive

593. Definiţie şi terminologie. a) Definiţie. Deşi Noul Cod civil nu defineşte in

terminis prescripţia extinctivă, reglementează, în mod expres, obiectul (şi, implicit,
efectul) acesteia, ca şi Decretul nr. 167/1958 (art. 1 alin. 1). Într-adevăr, potrivit art.
2.500 – intitulat „Obiectul prescripţiei extinctive” –:

de marchandises occupant à cet égard une place à part, puisqu’elle constitue le droit français de
la vente internationale. On n’a pas ignoré la Common Law d’Angleterre ni celle des États-Unis.
Des codifications récentes, de l’aire romaniste, nous avons retenu en particulier le Code civil
portugais, le Nouveau Code civil Néerlandais, le Code civil du Québec et la réforme du droit
allemand et la réforme du droit allemand des obligations. Mais surtout, nous avons fait notre
miel des solutions des codifications privées du droit des contrats qui couvrent également de
larges pans du droit des obligations: Principes relatifs aux contrats du commerce international
d’Unidroit, Principes du droit européen du contrat, Code européen des contrats, ainsi que de
celle des Principes de droit européen de la responsabilité civile, non pour les confronter à des
concepts ou principes, réels ou supposés, du droit français, avec lesquels il leur faudrait cadrer,
mais pour bénéficier de la sagesse qu’ils ont pu amasser au terme de longues années de
réflexions et discussions comparatives. Le fait que, sur une question, ils présentent des vues
concordantes serait un indice sûr que la solution proposée vaut acutoritate rationis.» (G.
Rouhette, loc. cit. supra).
1)
Cu privire la regimul actual al prescripţiei extinctive şi uzucapiunii în Codul civil francez, v. Legea nr.
2008-561 sin 17 iunie 2008 (în vigoare de la 1 iunie 2009).
 „(1) Dreptul material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge
prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a
constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să
respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după
caz”.

Pentru definirea corectă a prescripţiei, art. 2.500 alin. 1 NCC trebuie însă
coroborat, în primul rând, cu prevederile art. 2.506 care reglementează, in terminis,
efectele împlinirii termenului de prescripţie:

„(1) După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze

executarea prestaţiei.
(2) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a
prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu
ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
(3) Recunoaşterea unui drept prescris, făcută printr-un act scris, precum şi
constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescrisă
sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era
împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie” (s.n.).

Totodată, mai trebuie reţinut că, în sistemul noului cod, în limitele şi condiţiile
prevăzute de lege, părţile pot să încheie convenţii privitoare la prescripţie, în special să
modifice durata termenelor legale de prescripţie ori regulile de funcţionare a
prescripţiei extinctive (începutul prescripţiei, suspendarea, întreruperea, calculul
acesteia etc.), după cum le dictează interesele (art. 2.515 alin. 3 şi 4).
Din ansamblul acestor dispoziţii legale, rezultă însă că prescripţia, ca şi în sistemul
Decretului nr. 167/1958 (supra, nr. 10, 26, 236 şi urm. ), nu stinge dreptul subiectiv
material, ci numai dreptul la acţiune corespunzător, astfel că putem în continuare defini
prescripţia extinctivă ca fiind acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în
stingerea dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege ori de
părţi, după caz.

b) Terminologie. Sub aspect terminologic, este de reţinut că expresia „prescripţia

extinctivă” ori, după caz, termenul de „prescripţie” sunt întrebuinţate de Noul Cod civil
în două accepţiuni diferite, dar complementare, şi anume:

1) instituţia de drept civil având această denumire, adică totalitatea normelor de

drept civil care reglementează stingerea dreptului la acţiune în sens material în
domeniul raporturilor civile lato sensu;
2) esenţa însăşi a instituţiei prescripţiei extinctive – stingerea dreptului material la
acţiune neexercitat în termenul de prescripţie, adică exact sensul pe care l-am avut în
vedere când am definit mai sus prescripţia extinctivă.
Cât priveşte „dreptul material la acţiune”, acesta este definit, într-o manieră largă,
cuprinzătoare, pentru prima oară în legislaţia română, ca fiind „dreptul de a constrânge o
persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită
situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.” (art. 2.500 alin. 2) şi
înglobează, în conţinutul său, atât dreptul la acţiunea condamnatorie, adică dreptul de a
obţine condamnarea pârâtului, cât şi dreptul la acţiunea executorie, adică dreptul de a
obţine executarea silită, deoarece ambele sale forme vizează realizarea, pe cale silită, a
dreptului subiectiv material încălcat, nesocotit ori ignorat, după caz.
Precizăm că, din considerente de ordin tehnic, Noul Cod civil reglementează
„dreptul comun” al prescripţiei dreptului la acţiune, „prescripţia dreptului de a obţine
executarea silită” fiind reglementată în Codul de procedură civilă, reglementare care se
completează cu prevederile Codului civil (art. 2.513). Desigur, această opţiune a
legiuitorului nu afectează unitatea prescripţiei extinctive şi nici „unitatea” dreptului
material la acţiune, care, aşa cum am arătat cu altă ocazie (supra, nr. 440-443)
comportă, în existenţa sa concretă, ambele forme: dreptul la acţiunea condamnatorie şi
dreptul la acţiunea executorie şi îmbracă, în întregul său, trăsăturile unui drept
subiectiv civil de natură substanţială, iar nu procedurală.

594. Natura juridică a prescripţiei extinctive. În ce priveşte natura juridică a prescripţiei

extinctive, această chestiune a fost controversată atât sub imperiul vechiului Cod civil
(1864), cât şi a Decretului nr. 167/1958 (supra, nr. 23-26 ), dar credem că ea a fost
tranşată de Noul Cod civil în sensul faptului că, sub acest aspect, prescripţia extinctivă nu
stinge dreptul subiectiv civil primar, ci afectează doar dreptul subiectiv secundar, adică
dreptul la acţiune (art. 2.500 şi 2.506, precitate), astfel încât putem spune, din nou, că
prescripţia extinctivă este doar un mod sau o cauză legală de înlăturare (stingere) a
răspunderii civile (lato sensu), iar nu un mod de stingere a dreptului subiectiv civil.
Aşadar, prescripţia este şi rămâne o instituţie de drept material, substanţial, iar nu
de drept procesual.
Într-adevăr, din dispoziţiile legale mai sus citate, rezultă, indubitabil, că prescripţia
extinctivă, ca sancţiune juridică, priveşte numai dreptul material la acţiune, adică
posibilitatea subiectului activ de a pretinde şi obţine, pe cale judiciară, protecţia unui
drept al său încălcat sau contestat (ori a unui interes legitim, în cazurile anume
prevăzute de lege), iar nu (şi) dreptul subiectiv civil primar încălcat sau contestat, care
supravieţuieşte efectului extinctiv al prescripţiei, nefiind în sine afectat.
Totuşi, prin împlinirea (şi invocarea) prescripţiei extinctive o „transformare” ori
„schimbare” juridică a dreptului subiectiv (şi a obligaţiei corelative) se produce, căci,
din acest moment dreptul subiectiv civil nu mai poate fi apărat pe calea ofensivă a
acţiunii în justiţie, ci numai pe calea defensivă a excepţiunii, atunci când subiectul
pasiv şi-a executat de bunăvoie obligaţia solicitând restituirea prestaţiei făcute ori
pretinzând titularului dreptului subiectiv să execute o prestaţie corelativă (de ex., să
predea bunul, deşi dreptul la acţiunea în anularea vânzării nu mai poate fi exercitat,
fiind stins prin prescripţie); în mod corespunzător, nici obligaţia civilă corelativă nu
mai poate fi dusă la îndeplinire pe calea executării silite, dar este permisă şi deschisă
executarea sa voluntară (art. 2.506 alin. 2).
În consecinţă, prin obiectul şi efectul său, prescripţia extinctivă este un veritabil
mod sau mijloc de înlăturare (încetare) a răspunderii civile, în sensul că după
împlinirea termenului de prescripţie subiectul pasiv al raportului de constrângere nu
mai poate fi constrâns, prin acţiune condamnatorie ori executorie, să execute prestaţia
datorată sau să suporte orice altă sancţiune civilă, însă acesta nu este liberat de
obligaţia ce îi incumbă, deoarece raportul juridic primar nefiind stins, el continuă să fie
ţinut de obligaţia ce-i incumbă şi pe care o poate executa oricând de bunăvoie. După
cum s-a spus, în mod sugestiv, prin efectul său, «prescripţia extinctivă metamor-
1150 TRATAT DE PRESCRIPŢIE
EXTINCTIVĂ
fozează, transformă dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă, „retrogra-
dându-le”, din perfecte (asigurate prin „acţiune”), în imperfecte (naturale, asigurate
doar prin „excepţiune”)»1).

595. Delimitarea prescripţiei extinctive. După cum am arătat pe larg (supra, nr. 33 şi
urm. ), prescripţia extinctivă se aseamănă dar nu se confundă cu alte instituţii de drept
civil, precum: prescripţia achizitivă (uzucapiunea), decăderea şi termenul extinctiv.
Noul Cod civil conservă şi chiar întăreşte autonomia prescripţiei extinctive faţă de
aceste instituţii, reglementând în mod separat uzucapiunea, ca mod de dobândire a
drepturilor reale prin posesia exercitată asupra unui bun în tot timpul cerut de lege (art.
930 şi urm.), decăderea, ca mod de stingere a unui drept subiectiv civil neexercitat în
termenul stabilit de lege (art. 2.545)2), inclusiv termenul extinctiv, ca modalitate ce
afectează existenţa unei obligaţii civile (art. 1.412 alin. 2).
De reţinut, că regulile de la prescripţie constituie reguli de drept comun, astfel încât
dispoziţiile în materie de uzucapiune, de ex., se completează cu cele de la prescripţia
dreptului la acţiune3), după cum în materie de decădere, „dacă din lege (sau din convenţia
părţilor – n.n.) nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt
aplicabile regulile de prescripţie” (art. 2.547)4), care, fiind mai puţin riguroase, permite
judecătorului să trateze cu mai multă flexibilitate regimul unui asemenea termen5).

§ 3. Reglementarea prescripţiei extinctive

596. Sedes materiae. a) Reglementarea generală. Noul Cod civil reglementează

prescripţia extinctivă în cartea VI „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul
termenelor”, la art. 2.500-2.543. Aceste texte cuprind reglementarea generală, de drept
comun, a instituţiei, deoarece dispoziţii cu caracter special există în numeroase alte
texte ale codului, pe care aici le vom aminti doar (b), fără a intra în analiza acestora,
care va fi făcută cu altă ocazie.
În afară de aceasta, mai trebuie amintit că norme privitoare la prescripţia dreptului
1)
Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 238. Reamintim că, sub aspectul naturii juridice, prescripţia dreptului
la acţiune este, pentru prof. Beleiu, „un mod de transformare a conţinutului raportului juridic civil”
(ibidem, iar pentru dezvoltări, v. Gh. Beleiu, Natura juridică a prescripţiei extinctive, III, în SCJ nr.
4/1985, pp. 335-341).
2)
Decăderea, ca şi prescripţia de altfel, poate avea atât natură legală, cât şi convenţională, fiind însă o
sancţiune mixtă, aplicabilă nu numai pentru neexercitarea unui drept subiectiv într-un termen prefixat (de
forcluziune), dar şi pentru neefectuarea unui act juridic unilateral într-un termen imperativ (ex., denunţarea
unilaterală a unui contract ori rezoluţiunea unilaterală a acestuia) atrăgând inadmisibilitatea (ori nulitatea)
acelui act, dacă a fost săvârşit cu nesocotirea acelui termen. Într-adevăr, conform art. 2.545 NCC:
„(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea
unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale.
(2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar
în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor.”
3)
V., în acest sens, art. 934: „Dispoziţiile prezentei secţiuni (privitoare la uzucapiunea imobiliară –
n.n.) se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la prescripţia extinctivă.”
4)
Pentru discuţii şi dificultăţile privind criteriile de calificare a unui termen ca fiind de decădere
(forcluziune), v. supra, nr. 37 lit. c), text şi notele de subsol.
5)
Cu privire la posibilitatea completării regimului termenului de decădere cu regulile de la prescripţie, v.
art. 934, pentru ipoteza termenului de opţiune succesorală.
la acţiune există şi în alte acte normative, care, în măsura în care vor fi păstrate de
legea de punere în aplicare a Noului Cod civil, ele vor întregi reglementarea din cod,
fie ca norme speciale, fie ca norme complementare (în această din urmă categorie
urmând să intre dispoziţiile privitoare la prescripţia dreptului de a obţine executarea
silită din viitorul Cod de procedură civilă).
Este inutil să amintim că în ce priveşte raportul dintre cele două categorii de
norme – generale şi speciale –, el va fi guvernat de bine cunoscutele reguli: generalia
specialibus non derogant şi, respectiv specialia generalibus derogant.

b) Reglementări speciale cuprinse în Codul civil. După cum am menţionat, în afara

normelor cuprinse în Cartea VI, noul cod conţine şi alte reguli speciale care se regăsesc în
diverse materii şi se referă la diferite aspecte ale instituţiei prescripţiei precum:
– imprescriptibilitatea unor drepturi la acţiune [art. 216 alin. 6, art. 423 alin. 4, art.
427 alin. 1, art. 432 alin. 2, teza I, art. 433 alin. 2, art. 563 alin. 2, art. 564 alin. 2, art.
669, 696 alin. 2, art. 909 alin. 1, art. 911 alin. 2, teza a doua, art. 1130, art. 2.237];
– imprescriptibilitatea unor excepţii (art. 1.095 alin. 3, art. 1.249 alin. 2, teza a doua);
– prescriptibilitatea unor drepturi la acţiune având un obiect patrimonial (art. 253
alin. 4, art. 270, art. 638 alin. 2, in fine, şi alin. 3, art. 896 alin. 1, teza a doua) sau
nepatrimonial (art. 419, 423 alin. 5, 427 alin. 5, art. 432 alin. 2, teza a doua, art. 433
alin. 3, art. 1.415 alin. 3, art. 2.010 alin. 3, art. 2.071, art. 2.499 alin. 2), după caz;
– termenele de prescripţie (art. 270, 301, 316 alin. 2, art. 428 alin. 3, art. 695
alin. 3, teza I, art. 892 alin. 3, art. 897 alin. 2, art. 915 alin. 2, teza I, art. 951 alin. 1,
art. 990 alin. 5, art. 1.027 alin. 3, art. 1.070, 1.124, 1.223, art. 1.329 alin. 4, art. 1.564, art.
1.669 alin. 2, art. 1.933 alin. 3, art. 1.936 alin. 1, art. 2.190 alin. 1);
– prorogarea prescripţiei (art. 1.394);
– începutul prescripţiei (art. 990 alin. 4, art. 1.076 alin. 2, art. 1.880, art. 2.163);
– suspendarea prescripţiei (art. 695 alin. 3, teza a doua, art. 915 alin. 2, teza a
doua, art. 1.395, art. 1.433 alin. 1., art. 1.441 alin. 1, art. 1.449 alin. 1)
– întreruperea prescripţiei (art. 20 alin. 4, art. 1.433 alin. 2, art. 1.441 alin. 2, art. 1.449);
– legea aplicabilă prescripţiei (art. 2.663).

597. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă. a) Sistemul

Decretului nr. 167/1958. O problemă strâns legată de „reglementarea prescripţiei
extinctive” este aceea a caracterului – imperativ ori dispozitiv – al normelor ce
formează această instituţie.
După cum am arătat (supra, nr. 74-77), atât în literatura de specialitate, cât şi în
practica judiciară s-a admis, în mod constant, că, în sistemul Decretului nr. 167/1858,
normele care formează instituţia prescripţiei extinctive sunt imperative, întrucât aceasta
este o instituţie de ordine publică, destinată ocrotirii unui interes general, obştesc:
înlăturarea incertitudinii din raporturile juridice civile şi asigurarea stabilităţii lor.
În doctrină, se mai precizează şi faptul că natura obştească ar fi dedusă tocmai din
rosturile sau funcţiile prescripţiei extinctive1): 1) funcţia educativă şi mobilizatoare;
2) funcţia sancţionatoare (când prima n-a dat rezultate); 3) funcţia de consolidare a
raporturilor juridice şi de înlăturare a dificultăţilor în administrarea probelor.

1)
V., de ex., Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 235. Pentru amănunte cu privire la funcţiile prescripţiei
extinctive, v. supra, nr. 19-22.
1152 TRATAT DE PRESCRIPŢIE
EXTINCTIVĂ
Ca urmare a acestei concepţii, Decretul nr. 167/1958 a consacrat şi două
consecinţe juridice importante impuse de caracterul imperativ al normelor care
reglementează prescripţia extinctivă1):

1) inadmisibilitatea derogării, prin convenţie, de la normele prescripţiei

extinctive (art. 1 alin. final: „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a
prescripţiei este nulă”);
2) obligativitatea aplicării, din oficiu, de către organul de jurisdicţie a normelor
privind prescripţia extinctivă (art. 18: „Instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt
obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este
prescris”).

Este însă de observat că această din urmă soluţie este opusă aceleia consacrată de art.
1841 C. civ.: „În materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripţia, dacă cel interesat nu
va fi invocat acest mijloc”.
Această concepţie asupra prescripţiei extinctive a fost considerată ca depăşită,
fiind necorespunzătoare cu caracterul privat al raporturilor civile, astfel încât, de lege
ferenda, scrie prof. Beleiu, „soluţia potrivită – impusă de principiul disponibilităţii,
aplicabil în dreptul civil, în general – este aceea de a reveni la sistemul Codului civil:
prescripţia trebuie aplicată dacă cel interesat (de regulă, pârâtul) o invocă. Propunând
această soluţie, nu scăpăm din vedere că, prin dispoziţie expresă, se poate consacra, în
continuare, inadmisibilitatea derogării, prin act juridic civil, de la normele ce
reglementează prescripţia extinctivă, deoarece soluţiile în prezenţă: aplicarea efectului
prescripţiei numai dacă este invocat, de o parte, şi inadmisibilitatea derogării de la
normele ce reglementează prescripţia extinctivă, de cealaltă parte nu sunt
ireconciliabile dimpotrivă, ele pot foarte bine coexista, dând satisfacţie unor interese
diferite: cel general şi cel individual; aceste interese trebuie armonizate, iar nu unul să
fie anihilat de celălalt, de plano. Cu alte cuvinte, păstrând caracterul imperativ al
normelor care reglementează prescripţia extinctivă, caracter dedus din natura
obştească, generală a interesului asigurării certitudinii în raporturile juridice civile, prin
înlăturarea unor litigii care să aibă originea în situaţii juridice prea învechite, ar trebui
trasă o singură consecinţă: inadmisibilitatea derogării, iar nu şi cea de a doua:
obligativitatea aplicării, din oficiu, a prescripţiei extinctive de către organul de
jurisdicţie.”2)
Aceste propuneri au fost avute în vedere de redactorii Noului Cod civil, care au
abandonat concepţia caracterului imperativ, de ordine publică, al normelor care
reglementează prescripţia extinctivă, optând pentru un caracter preponderent dispozitiv
(recte, supletiv) al acestora (b).

b) Sistemul Noului Cod civil. Într-adevăr, în sistemul Noului Cod civil, prescripţia
extinctivă, deşi rămâne o instituţie de interes general, prin rosturile ori funcţiile pe care
le deserveşte, totuşi, este şi rămâne o instituţie de drept privat, astfel încât beneficiul
prescripţiei extinctive este rezervat, în principiu, doar celui direct interesat, iar părţile,
1)
În acest sens, Gh. Beleiu, op. cit. (2001), p. 236.
2)
Ibidem. Pentru criticile aduse acestei soluţii, v. Ş. Beligrădeanu, Cu privire la aplicabilitatea art.
18 din Decretul nr. 167/1958, în situaţia litigiilor patrimoniale prin arbitraj, în Dreptul nr. 8/1995, pp. 18-
20; V. D: Zlătescu, Consideraţii în legătură cu instituţia prescripţiei, în Dreptul nr. 2/1999, p. 20, nota 13.
în vederea soluţionării mai rapide ori, după caz, în condiţii specifice, a unui eventual
diferend, pot amenaja, în anumite limite, inclusiv regulile privitoare la prescripţia
dreptului la acţiune, născut din raporturile lor civile. Aceste interese preponderent
private conduc spre o reglementare mult mai flexibilă, liberală, a instituţiei prescripţiei,
bazată pe două principii fundamentale:
1) necesitatea asigurării certitudinii şi stabilităţii raporturilor juridice civile;
2) respectarea principiului libertăţii contractuale în materia prescripţiei extinctive,
cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere ordinii publice (e.g. principiului garantării
dreptului de liber acces la justiţie), normelor imperative şi bunelor moravuri.
În consecinţă, deşi se admite, cu valoare de principiu, că „prescripţia extinctivă este
reglementată prin lege” (art. 2.515 alin. 1), părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu,
pot încheia, în mod valabil, convenţii privitoare la prescripţie (art. 2.514 alin. 3 şi 4).
De asemenea, dacă în ce priveşte renunţarea la prescripţia care n-a început încă să
curgă, este nulă, în schimb, o astfel de renunţare este valabilă dacă are ca obiect fie
beneficiul termenului scurs, în cazul prescripţiei începute şi neîmplinite, fie beneficiul
prescripţiei împlinite (art. 2.507).
Cât priveşte invocarea şi aplicarea prescripţiei extinctive, în acord cu art. 1841 din
vechiul cod, citat mai sus, „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia
curge” (art. 2.512 alin. 1), astfel încât „organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţia
din oficiu” (art. 2.512 alin. 1), indiferent dacă pârâtul este un simplu particular ori,
după caz, statul sau însuşi o unitate administrativ-teritorială.

598. Convenţiile privitoare la prescripţia extinctivă. a) Reglementare. În acord cu

caracterul preponderent dispozitiv al normelor privitoare la prescripţie, Noul Cod civil
admite, aşa cum am arătat, posibilitatea încheierii de convenţii (pacte) privitoare la
prescripţie, cu respectarea anumitor condiţii sau limite. Astfel, potrivit art. 2.515,
precitat:

„(1) Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege.

(2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi
declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o
acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă.
(3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au
capacitatea deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor
de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori
prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.
(4) Termenele de prescripţie pot fi reduse sau micşorate (recte, mărite – n.n.),
prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de
un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau
mai lungi care pot fi prelungite până la 20 de ani.
(5) Dispoziţiile alin. (3) şi (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acţiune de care
părţile nu pot să dispună şi nici acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de
asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.
(6) Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este
lovită de nulitate absolută.”

O scurtă analiză a acestui articol este utilă, cel puţin dacă avem în vedere faptul că
este vorba de o reglementare absolut nouă pentru dreptul românesc.
 b) Condiţii de validitate. Din articolul citat, rezultă că, pentru a fi valabile,
convenţiile trebuie încheiate de persoane care au capacitate deplină de exerciţiu şi să
aibă un obiect licit, respectiv să privească:
– drepturi la acţiune prescriptibile şi disponibile (cesibile);
– durata termenelor de prescripţie;
– începutul prescripţiei;
– modificarea (nu suprimarea) cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a
prescripţiei.

A contrario, nu sunt admisibile convenţiile care au ca obiect:

– drepturile la acţiune imprescriptibile şi/sau indisponibile (incesibile), precum
acţiunile reale imprescriptibile (e.g. art. 563 alin. 3, art. 564 alin. 2, art. 696 alin. 2, art.
861 alin. 1 etc.), acţiunea în constatarea nulităţii absolute (art. 2.502 alin. 2, pct. 3),
acţiunile derivând din starea şi capacitatea persoanelor (cf. art. 29 privitor la limitele
capacităţii civile; art. 437 referitor la inalienabilitatea acţiunilor de filiaţie etc.);
interdicţia este expresă (art. 2.515 alin. 2 şi 5, teza I);
– drepturile la acţiune derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele
supuse legislaţiei consumatorului, indiferent dacă pactul este încheiat înainte sau după
încheierea unor asemenea contracte; această interdicţie este de asemenea expresă (art.
2.515 alin. 5, teza a doua);
– fixarea unor termene de prescripţie cu nerespectarea duratei minime sau maxime
legale (de ex., termenele de prescripţie de cel mult un an nu pot fi micşorate, dar pot fi
mărite până la 10 ani, după cum termenele de 10 ani sau mai lungi pot fi prelungite
până la 20 de ani; v., în acest sens, art. 2.515 alin. 4); aceste limite se explică prin
necesitatea existenţei unui termen minim suficient pentru asigurarea unei acţiuni utile
şi efective, pe de o parte, dar şi a unui termen care să nu fie excesiv de lung astfel încât
să facă acţiunea practic imprescriptibilă ori să creeze dificultăţi de judecată sau de
administrare a probelor pe care legiuitorul a voit să le preîntâmpine, chiar şi împotriva
voinţei părţilor, pe de altă parte;
– stabilirea momentului începutului prescripţiei (şi implicit al împlinirii ei) la o
dată în raport de care prescripţia ar fi socotită împlinită, ceea ce echivalează, implicit,
cu suprimarea dreptului la acţiune;
– suprimarea cauzelor legale de suspendare ori întrerupere a prescripţiei; legea
admite doar modificarea acestora, iar nu şi înlăturarea lor, ceea ce ar conduce, indirect,
fie la imprescriptibilitatea dreptului la acţiune, fie la suprimarea acestuia şi exonerarea
de răspundere a debitorului (cf. art. 2.512 alin. 2);
– înlăturarea posibilităţii repunerii în termen, atunci când depăşirea termenului de
prescripţie a fost cauzată de existenţa unor motive temeinic justificate (art. 2.521), o
astfel de clauză este de asemenea prohibită, deoarece este abuzivă sau contrară echităţii
şi bunelor moravuri (v. art. 15. privitor la abuzul de drept, art. 1.169 referitor la limitele
libertăţii de a contracta).

Exempli gratia, dintre convenţiile privitoare la prescripţie care ar fi principial

valabile, pot fi citate următoarele:
– cele care stabilesc un termen mai scurt ori mai lung de prescripţie decât cel general
de 3 ani (de ex., 1 an, pentru răspunderea pentru viciile aparente ale lucrului ori lucrării,
ori
5 ani, pentru viciile ascunse) sau, după caz, decât cel special (de ex., 1 an, în cazul acţiunii
în anulare sau reducerea obligaţiilor pentru leziune, fixat la 2 ani de art. 1.223);
– cele care fixează începutul prescripţiei, altul decât cel prevăzut de lege, în regulă
generală, ori printr-o dispoziţie particulară (de ex., stabilirea că prescripţia dreptului la
acţiune pentru viciile lucrului sau lucrării nu începe să curgă decât după consultarea
unui expert, ori că începutul prescripţiei dreptului la acţiune pentru penalităţi curge nu
de la exigibilitatea creanţei, ci de la împlinirea termenului de 30 de zile, în care aceasta
putea fi achitată, fără a antrena plata penalităţilor aferente etc.);
– cele prin care se modifică (nu suprimă) cauzele legale de suspendare ori
întrerupere a prescripţiei (de ex., stabilirea faptului că între soţi prescripţia este
suspendată chiar dacă sunt separaţi în fapt, ori că forţa majoră suspendă cursul
prescripţiei, indiferent de data survenirii ei; stipularea că punerea în întârziere nu
întrerupe prescripţia decât dacă este făcută prin executorul judecătoresc ori într-o
anumită formă, ori că plata parţială nu constituie în sine recunoaştere tacită a
prescripţiei, sau, în fine, că întreruperea, survenită prin cererea de chemare în judecată,
va fi urmată de prescripţia cea mai lungă, de 10 ani, a dreptului de a obţine executarea
silită etc.) şi, a fortiori, se suplimentează1) aceste cauze de suspendare ori de
întrerupere (de ex., prevederea în sensul căreia consultarea unui expert care să
stabilească cauza deficienţelor calitative ale unui lucru suspendă prescripţia dreptului la
acţiune ori stipularea faptului că încercarea de conciliere prealabilă a oricărui litigiu
ivit între părţi, atrage suspendarea cursului prescripţiei).

c) Sancţiune. Orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor art. 1.215 este lovită
de nulitate absolută (art. 2.115 alin. 6), fiind, aşadar, nulă de drept.

599. Legea aplicabilă prescripţiei extinctive. În dreptul nostru, prescripţia extinctivă

este o chestiune de fond, iar nu de procedură, astfel încât legea aplicabilă prescripţiei
este legea care guvernează fondul dreptului, iar nu lex fori. Această soluţie prevăzută,
de altfel, la art. 147 din Legea nr. 105/1992 privitoare la raporturile de drept
internaţional privat („Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care
se aplică dreptului subiectiv însuşi”) este menţinută de art. 2.663 NCC:

„Prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă legii care se aplică

dreptului subiectiv însuşi.”2)

Prin urmare, în funcţie de natura dreptului subiectiv civil primar, legea aplicabilă
prescripţiei poate fi, după caz, lex personalis, lex contractus, lex loci delicti commissi,
lex loci laesionis, lex rei sitae etc.3)
În final, precizăm că, în această materie, legea aplicabilă trebuie să fie unică, în
sensul că trebuie să se aplice atât prescripţiei dreptului la acţiunea condamnatorie, cât şi
prescripţiei dreptului la acţiunea executorie (v. pentru amănunte, supra, nr. 430, lit. c).

1)
Cf. art. 2254 alin. 2 C. civ. fr. (L. n o 2008-561 du 17 juin 2008): «Les parties peuvent également,
d’un commun accord, ajouter aux causes de suspension ou d’interruption de la prescription prévues par la
loi. » (s.n.).
2)
V., deja în acelaşi sens, art. 147 din Legea nr. 105/1992: „Prescripţia extinctivă a dreptului la
acţiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi.”
3)
Pentru amănunte, inclusiv unele soluţii nuanţate cuprinse în regulamentele comunitare, v. supra,
nr. 99.
 § 4. Efectul prescripţiei extinctive

600. Ce se stinge prin prescripţie în lumina Noului Cod civil? a) Sistemul Decretului
nr. 167/1958. După cum am văzut (supra, nr. 263 şi urm.), în doctrină – mai ales – a
existat o controversă cu privire la ce se stinge prin prescripţia extinctivă, în lumina
Decretului nr. 167/1958, controversă care îşi are originea în dispoziţiile –
contradictorii – ale Codului civil din 1864 privitoare la acelaşi aspect (art. 1091 şi
1837, care evocă stingerea prin prescripţie a obligaţiei civile, versus art. 1890, 1900,
1903, 1904 etc., care se referă la prescripţia acţiunilor în justiţie) şi care, finalmente, a
fost tranşată, cu argumente de text, de legislaţie şi jurisprudenţă (ibidem), în sensul
stingerii prin prescripţie doar a dreptului la acţiune în sens material, iar nu a însuşi
dreptului subiectiv.

b) Sistemul Noului Cod civil. În ce priveşte Noul Cod civil, soluţia stingerii doar a
dreptului material la acţiune este neîndoielnică, deoarece art. 2.500 se referă, expressis
verbis, la dreptul material la acţiune ca obiect al prescripţiei, în timp ce art. 2.506,
reglementând efectele prescripţiei împlinite, dispune următoarele:

„(1) După împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze

executarea prestaţiei.
(2) Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a
prescris nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu
ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
(3) Recunoaşterea unui drept (la acţiune – n.n.) prescris, făcută prin act scris,
precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiunea este
prescrisă sunt valabile, chiar dacă cel care a făcut-o nu ştia că termenul de prescripţie
era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.”
(s.n.).

Prin urmare, prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune, iar nu şi

dreptul subiectiv substanţial primar, ceea ce antrenează anumite consecinţe juridice
specifice (c).

c) Consecinţele juridice ale stingerii, prin prescripţie, numai a dreptului material

la acţiune. Din faptul că prin prescripţie se stinge numai „dreptul la acţiune” (în sens
material), adică posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a obţine, la nevoie,
protecţia statală a dreptului său, decurge o importantă consecinţă juridică:
supravieţuirea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative; după cum am precizat
la „natura juridică” a prescripţiei extinctive (supra, nr. 26), practic însă dreptul
subiectiv şi obligaţia corelativă sunt transformate, deoarece pot fi considerate acum
doar imperfecte, incomplete, ocrotite numai pe calea defensivă a excepţiunii, iar nu şi a
acţiunii civile.
În afară de aceasta, întrucât prescripţia afectează doar dreptul material la acţiune,
iar nu şi „dreptul procesual la acţiune” – drept autonom şi distinct de dreptul la acţiune
(în sens material) –, adică dreptul de a sesiza instanţa şi de a solicita soluţionarea
cauzei, printr-o hotărâre rămasă definitivă, acesta este şi rămâne neatins, fiind practic
Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil 1157
imprescriptibil extinctiv; într-adevăr, chiar dacă s-a împlinit termenul de prescripţie
extinctivă, titularul dreptului subiectiv civil (neafectat de împlinirea acestui termen)
poate sesiza oricând organul de jurisdicţie şi exercita, în continuare, celelalte drepturi
procesuale, pentru a-şi apăra dreptul său, solicitând condamnarea pârâtului; dacă n-ar
exista această posibilitate, nu s-ar putea verifica – jurisdicţional – nici faptul dacă
prescripţia este sau nu efectiv împlinită, iar reclamantul n-ar putea dovedi ori
demonstra că prescripţia nu s-a împlinit încă, existând, de pildă, o cauză de suspendare
ori de întrerupere a cursului său.

601. Principiile efectului prescripţiei extinctive. Ca şi în actuala reglementare cuprinsă

în Decretul nr. 167/1958 (art. 1 alin. 2 şi art. 12), efectul prescripţiei extinctive –
stingerea dreptului material la acţiune – este cârmuit de două principii, şi anume (art.
2.503):

– odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi

dreptul la acţiune privind un drept accesoriu (art. 2.503 alin. 1);
– în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune
cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită,
chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta din prestaţiile datorate (art. 2.503
alin. 2).

De la ambele principii, există însă excepţii, necunoscute în dreptul actual:

– în cazul creanţelor garantate cu o ipotecă sau altă garanţie reală (gaj 1)),
prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea
dreptului la acţiunea ipotecară (sau pignorativă); în această din urmă situaţie,
creditorul ipotecar (sau gajist) va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile
sau imobile garantate, însă numai în limita valorii acestor bunuri şi doar în vederea
acoperirii debitului principal (iar nu şi a accesoriilor acestuia) – art. 2.504; această
excepţie este justificată de caracterul real, opozabil erga omnes, al ipotecii sau gajului,
precum şi de faptul că aceste garanţii au un caracter relativ autonom faţă de creanţa
garantată, astfel încât pot fi supuse unor reguli distincte de existenţă şi stingere (în
cazul ipotecii imobiliare, dreptul de ipotecă se stinge numai prin radiere din cartea
funciară, creditorul ipotecar putând opune oricând, pe cale de excepţie, neplata creanţei
ipotecare, refuzând astfel, în chip legitim, să consimtă la radiere; în cazul ipotecii
mobiliare, de asemenea, creditorul ipotecar se poate opune la radierea acesteia din
arhivă, câtă vreme creanţa garantată, nestinsă prin prescripţie, nu a fost achitată; în
fine, creditorul gajist, aflat în posesia bunului gajat, este pe deplin îndreptăţit să refuze
restituirea bunului cât timp creanţa nu a fost achitată, de vreme ce, pe de o parte,
prescripţia afectează doar dreptul la acţiune, iar lăsarea bunului în mâinile sale
echivalează, pe de altă parte, cu recunoaşterea – continuă – a acestui drept, cel puţin în
cazul în care constituitor este însuşi debitorul gajist, iar nu un terţ garant)2);

1)
Cf. art. 2.494 (Aplicarea regulilor privitoare la ipotecă): „Dispoziţiile privitoare la publicitatea,
prioritatea, executarea şi stingerea ipotecilor mobiliare se aplică în mod corespunzător” (s.n.). Aşadar,
dacă acţiunea ipotecară nu se stinge prin prescripţia acţiunii principale, mutatis mutandis, nici acţiunea
creditorului gajist nu se stinge prin prescripţia creanţei principale garantate.
2)
Prescripţia separată a creanţei garantate faţă de prescripţia (stingerea) garanţiilor reale este întâlnită
şi în alte legislaţii, în special cele de inspiraţie germanică. V., în afara Codului civil german (art. 216),
 – în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din
lege sau din convenţia părţilor, un tot unitar, dreptul la acţiune se va stinge printr-o
singură prescripţie, iar nu prin prescripţii deosebite (art. 2.503 alin. 2); această
excepţie, care înseamnă întoarcerea la regulă, se justifică prin caracterul unitar al
obligaţiei, chiar dacă executarea ei este eşalonată, în virtutea legii ori a voinţei părţilor,
deoarece această eşalonare a fost concepută pentru a facilita îndeplinirea obligaţiei, iar
nu pentru a fi considerată ca fiind generatoare de prestaţii distincte, de sine stătătoare
(de ex., în cazul vânzării cu plata preţului în rate, plata ratelor, fiind simple modalităţi
de achitare a preţului, iar nu prestaţii de sine stătătoare, nu dă loc la drepturi la acţiune
distincte şi, prin urmare, nici la prescripţii deosebite).

Tot în aplicaţia efectului extinctiv al prescripţiei – stingerea doar a dreptului

material la acţiune –, art. 2.505 mai prevede, în mod firesc, că „prescripţia nu
împiedică stingerea prin compensaţie (legală, dar mai ales judiciară – n.n.) a creanţelor
reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie1), dacă dreptul la acţiune nu era
prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de retenţie,
după caz“ (s.n.). Soluţia este pe deplin justificată, deoarece la data când putea fi opusă,
pentru prima dată, compensaţia ori dreptul de retenţie, dreptul la acţiune nu era
prescris, astfel încât titularul său a socotit că nu mai e cazul să acţioneze din moment
ce creanţele reciproce sunt (ori trebuie considerate) stinse până la concurenţa celei mai
mici ori, după caz, se bucură de o garanţie, chiar imperfectă, care-i permite să-şi
asigure, pe cale de excepţie, plata creanţei. În plus, în cazul retentorului, cât timp
debitorul nu solicită predarea (restituirea) bunului o astfel de pasivitate poate fi
asimilată recunoaşterii tacite a dreptului, antrenând fie amânarea, fie întreruperea
cursului prescripţiei (cf. art. 2.538, alin. 2 şi 3).

602. Modul de aplicare a prescripţiei extinctive. a) Sedes materiae. Prescripţia nu

operează ipso iure sau ope legis, ci numai ope exceptionis, adică doar la cererea părţii
interesate. Aceasta rezultă atât din art. 2.506 NCC, precitat (în special alin. 1: „După
împlinirea prescripţiei, cel obligat este îndreptăţit să refuze executarea prestaţiei”; deci,
prin împlinirea termenului de prescripţie, cel interesat dobândeşte doar dreptul de a se
opune la condamnarea sa, iar nu şi liberarea de obligaţia ce-i incumbă, adică
exonerarea de răspunderea sa civilă, contractuală sau extracontractuală), cât şi din
prevederile art. 2.507 şi urm., din acelaşi cod, privitoare la renunţarea la prescripţie.
Într-adevăr, în termeni similari – nu identici – art. 1838-1839 şi 1841 din vechiul
Cod civil, art. 2.507 şi urm. NCC privitoare la renunţarea (infra, nr. 603) şi la
invocarea prescripţiei prevăd, inter alia, că „nu se poate renunţa la prescripţie cât
timp a început să curgă” (art. 2.507, teza I) şi că aceasta „poate fi opusă numai de cel

soluţii similare în dreptul elveţian (Codul civil elveţian, art. 790, 807; Codul federal elveţian al
obligaţiilor, art. 140) sau olandez (Codul civil din 1992, art. 3.11.20b), mai nou.
Pe de altă parte, trebuie semnalat că excepţia este însă limitată, în sensul că dreptul de ipotecă şi
acţiunea corespunzătoare supravieţuiesc efectului prescripţiei numai în limita valorii bunului afectat
garanţiei ipotecare (art. 2.504 alin. 1 in fine) şi fără a cuprinde accesoriile creanţei a cărei acţiune este
stinsă prin prescripţie (art. 2.504 alin. 2), măsură care este de natură să stimuleze pe creditor în a-şi
valorifica creanţa în termenul de prescripţie aplicabil acţiunii principale.
1)
Cu privire la dreptul de retenţie, v. art. 2.495-2.499 NCC.
în folosul căruia curge” (art. 2.512 alin. 1), astfel că, în caz contrar, organul de
jurisdicţie va continua judecata şi se va pronunţa în fond asupra pretenţiei deduse
judecăţii (art. 2.512 alin. 2).
b) Aplicarea prescripţiei numai la cererea persoanei interesate. După cum rezultă
din dispoziţiile mai sus citate, în sistemul Noului Cod civil, prescripţia nu operează de
drept şi nici din oficiu, în baza hotărârii instanţei judecătoreşti sau arbitrale, ci numai la
cererea persoanei interesate (art. 2.512) 1). Într-adevăr:
În primul rând, este de remarcat că prescripţia nu operează ipso iure, deoarece prin
simpla împlinire a termenului cel în folosul căruia curge prescripţia nu este exonerat de
răspundere, ci doar îndreptăţit să refuze îndeplinirea obligaţiei de care este ţinut. Deci,
prin expirarea termenului de prescripţie se naşte ope legis dreptul sau facultatea de a
opune beneficiul prescripţiei împlinite, iar nu şi constatarea stingerii înseşi a dreptului
la acţiune. Dreptul de a invoca beneficiul prescripţiei extinctive, este un drept de natură
potestativă, distinct de dreptul subiectiv primar afectat de împlinirea termenului de
prescripţie, şi poate fi exercitat sau, după caz, abandonat prin efectul renunţării la
prescripţie2).
În al doilea rând, prescripţia nu poate fi aplicată ex officio de către organul de
jurisdicţie, chiar dacă invocarea prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor
sale administrativ-teritoriale (art. 2.512 alin. 2 şi 3). Mai mult, ea nici măcar nu poate fi
pusă în discuţia părţilor, în virtutea rolului activ, din moment ce, pe de o parte, e vorba
de o excepţie personală, iar nu de o excepţie de ordine publică, şi pe de altă parte, o
asemenea chestiune în plan procesual interesează principiul disponibilităţii, fiind un
aspect ori o facultate inerentă dreptului fiecărei părţi de a dispune, în cursul procesului,
de drepturile sale materiale şi procedurale, iar acest aspect trebuie lăsat la aprecierea
acesteia, iar nu a instanţei de judecată.
În sfârşit, întrucât „prescripţia poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge” (art.
2.512 alin. 1), nu interesează buna sau reaua sa credinţă şi nici faptul dacă a dobândit
vreun titlu contrar (prin transmiterea cesiunii aceluiaşi drept de către o terţă persoană),
deoarece prescripţia sancţionează lipsa de acţiune ori neglijenţa titularului dreptului la
acţiune, iar condiţiile de aplicare a acestuia nu presupun buna-credinţă a
„prescripţionarului” sau dobândirea aceluiaşi drept, de către acesta, în vreun alt mod,
după caz.

1)
În sensul că, în materia raporturilor de muncă, art. 2512 alin. 2 (organul de jurisdicţie competent nu
poate aplica prescripţia din oficiu) ar fi inaplicabil „în situaţia prescripţiei împlinite în favoarea salariaţilor,
avându-se în vedere că, şi în acest caz, devine incidentă dispoziţia de principiu înscrisă în art. 38 din Codul
muncii”, v. I. Tr. Ştefănescu, Ş. Beligrădeanu, op. cit., p. 36. Această opinie este criticabilă, deoarece
beneficiul prescripţiei câştigate nu e un drept derivat din contractul individual de muncă ori acordat de lege în
considerarea raportului de muncă, ci o facultate ex lege, care îndreptăţeşte salariatul să refuze executarea unei
obligaţii prescrise. În plus, plăţile încasate fără drept ori despăgubirile cauzate angajatorului prin săvârşirea
de fapte ilicite (art. 998 şi urm. C. civ.) generează raporturi pur civile, iar nu de dreptul muncii, fiind străine,
aşadar, dispoziţiilor art. 38 din Codul muncii (care dispun că: „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le
sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la drepturile recunoscute de
lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate”).
2)
Renunţarea la prescripţia împlinită sau câştigată este un act abdicativ unilateral având ca obiect
însuşi dreptul de a invoca prescripţia împlinită. Obiectul renunţării nu poate fi dreptul la acţiune şi, a
fortiori, nici dreptul subiectiv civil primar, deoarece acestea aparţin altuia, iar nu renunţătorului şi, prin
urmare, acesta din urmă nu poate dispune de acestea fără acordul titularului, o asemenea renunţare fiind
nulă absolut (cf. art. 17 alin. 1: „Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el
însuşi”).
1160 TRATAT DE PRESCRIPŢIE
EXTINCTIVĂ
c) Momentul până la care poate fi invocată prescripţia. Fiind o excepţie de fond,
relativă, prescripţia nu poate fi invocată oricând, adică în orice stare a pricinii, ci numai
în instanţa de fond, ea putând totuşi fi opusă pentru prima oară chiar şi în apel (art. 2.513
alin. 1). În materie de arbitraj, prescripţia poate fi opusă pe tot parcursul soluţionării
litigiului (art. 2.514 alin. 2). Desigur, în ambele cazuri trebuie ca pârâtul să nu fi
renunţat, în prealabil, expres ori tacit, la prescripţie, căci, în acest caz, invocarea
prescripţiei este lipsită de obiect, dreptul de opţiune fiind stins.

d) Invocarea prescripţiei de către alte persoane. Dreptul de a invoca prescripţia nu

este, în principiu, un drept intuitu personae, astfel încât dacă are caracter patrimonial,
el poate fi exercitat, în numele prescripţionarului, şi de către alte persoane interesate.
Astfel, potrivit art. 2.514 NCC, codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi
fideiusorii pot invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat s-o facă ori a
renunţat la ea. Tot astfel, pot invoca prescripţia şi creditorii celui interesat, precum şi
orice altă persoană interesată1).

603. Renunţarea la prescripţie. Noul Cod civil reglementează, în termeni similari cu

prevederile art. 1838-1840 ale vechiului cod, şi posibilitatea renunţării la prescripţie,
respectiv la aşa-numita „prescripţie câştigată”, adică la însuşi dreptul de a invoca
prescripţia extinctivă2). Se precizează, în plus, că renunţarea poate privi fie prescripţia
împlinită, fie numai beneficiul termenului scurs, însă acestea nu trebuie confundate
chiar dacă produc aceleaşi efecte – începerea unei prescripţii de acelaşi fel –, deoarece
în primul caz este vorba de însuşi dreptul de a invoca prescripţia, care poate fi opus şi
de alte persoane interesate (art. 2.514), pe când în cel de-al doilea caz sunt aplicabile
regulile de întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului. Într-adevăr:
Potrivit art. 2.507 NCC, nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să
curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului
scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.
Renunţarea la prescripţie poate fi expresă, făcută prin act de renunţare, sau tacită,
dacă rezultă din manifestări neechivoce şi este neîndoielnică (art. 2.508).
Nu se poate renunţa decât de cel care are capacitatea de a înstrăina (de a face acte
de dispoziţie) ori de a se obliga, după caz (art. 2.509).
În toate cazurile, după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, iar
dacă partea îndreptăţită renunţă la beneficiul termenului scurs până la acea dată, sunt
aplicabile dispoziţiile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului (art.
2.510).
Renunţarea produce însă efecte relative, deoarece este un act unilateral, ea
neputând fi, aşadar, opusă codebitorilor solidari ori ai unei obligaţii indivizibile, nici
împotriva fideiusorilor (art. 2.511). De asemenea, ea nu poate fi opusă creditorilor
renunţători şi nici altei persoane interesate (art. 2.514, teza a doua).

1)
V., pentru invocarea prescripţiei de către terţul detentor (dobânditor) al imobilului ipotecat, C. Ap.
Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 4214/2000, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 2000, nr. 57,
pp. 142-144 (cu notă de Adina Nicolae).
2)
Pentru amănunte cu privire la natura şi caracterele juridice ale renunţării la prescripţia câştigată, v.
supra, nr. 290 lit. b).
Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil 1161

CAPITOLUL II
DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

§ 1. Noţiunea şi criteriile de determinare

604. Noţiunea şi criterii de determinare. a) Definiţie şi terminologie. Prin domeniul

prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective ale căror acţiuni cad sub
incidenţa acesteia, mai exact totalitatea drepturilor la acţiune susceptibile de a se stinge
prin neexercitarea lor în termenul stabilit de lege.
In concreto, a determina domeniul prescripţiei extinctive însemnează a stabili, prin
raportarea tuturor drepturilor subiective civile la instituţia prescripţiei extinctive,
drepturile la acţiune prescriptibile extinctiv, pe de o parte, şi, deopotrivă, drepturile la
acţiune imprescriptibile extinctiv, pe de altă parte.
Prin urmare, sunt prescriptibile extinctiv acele drepturi la acţiune care se sting prin
neexercitarea lor în termenul de prescripţie respectiv.
De reţinut că, în doctrină – brevitatis causa –, se folosesc, uzual, şi expresiile
„drepturi prescriptibile”, respectiv „drepturi imprescriptibile” în loc de „drepturi la
acţiune supuse prescripţiei extinctive” (acţiuni prescriptibile extinctiv) şi „drepturi la
acţiune nesupuse prescripţiei extinctive” (acţiuni imprescriptibile extinctiv) 1).

b) Criterii de determinare. În genere, în doctrină, după cum am văzut (supra, nr. 103)
domeniul prescripţiei extinctive, adică al drepturilor subiective civile supuse prescripţiei
extinctive, se determină prin utilizarea combinată a următoarelor două criterii2): natura
drepturilor subiective civile şi actul normativ care reglementează prescripţia extinctivă.
Raportate la determinarea domeniului prescripţiei extinctive reglementate în Noul
Cod civil, vom avea următoarele clasificări:

1o După natura drepturilor subiective civile, se poate distinge între:

a) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale;
b) domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.

2o După natura actului normativ care reglementează prescripţia extinctivă, se poate

distinge:
a) domeniul prescripţiei extinctive guvernat de Noul Cod civil;
b) domeniul prescripţiei extinctive cârmuit de alte acte normative – izvoare de
drept civil (L. nr. 31/1990, L. nr. 11/1991, L. nr. 85/2006 etc.).

1)
Pentru alte precizări, v. supra, nr. 101.
2)
V., de ex., Gh. Beleiu, op. cit. (2001), pp. 246-247.
1162 TRATAT DE PRESCRIPŢIE
EXTINCTIVĂ
Ambele criterii sunt sugerate de art. 2.501 şi 2.502 NCC care statuează principiul
prescriptibilităţii dreptului la acţiune având un obiect patrimonial, precum şi al
altor drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute de
lege. Într-adevăr:
Conform art. 2.501:

„(1) Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei

extinctive, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripţiei
extinctive şi alte drepturi la acţiune, indiferent de obiectul lor”. (s.n.).

Din acest articol, rezultă, prima facie, că sunt prescriptibile nu numai drepturile la
acţiune privind un drept de creanţă sau chiar un drept real, ci şi alte drepturi la acţiune,
indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute de lege (precum drepturile
nepatrimoniale, cele potestative, drepturile injonctive etc.).
Totuşi, o asemenea concluzie trebuie raportată la art. 2.502 alin. 1 care enunţă
excepţiile de prescriptibilitate a drepturilor la acţiune, stabilind principalele cazuri de
imprescriptibilitate:

„Dreptul la acţiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum şi

ori de câte ori prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exerciţiul său nu
poate fi limitat în timp.” (s.n.).

605. Plan. În continuare, vom înfăţişa, pe scurt, domeniul prescripţiei extinctive în

sistemul Noului Cod civil, determinat, în principal, de natura patrimonială ori
nepatrimonială a drepturilor subiective ale căror acţiuni sunt supuse prescripţiei extinctive.

§ 2. Prescripţia extinctivă şi drepturile patrimoniale

606. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă. În principiu, ca şi în sistemul

anterior, drepturile la acţiune privitoare la drepturile de creanţă (stricto sensu) sunt
prescriptibile extinctiv. Această regulă rezultă, în mod expres, din art. 2.501 alin. 1
NCC, sediul general al materiei, deja citat:

„Drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei

extinctive, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.” (s.n.).

Or, una dintre categoriile principale ale drepturilor patrimoniale este aceea a
drepturilor de creanţă ale căror acţiuni sunt prescriptibile extinctiv, deoarece legea
consideră că, în principiu, nimeni nu poate fi ţinut ad perpetuum să răspundă pentru
obligaţiile sale patrimoniale.
Desigur, aşa cum prevede chiar art. 2.501 prescriptibilitatea drepturilor de creanţă
nu este absolută, de la această regulă de principiu putând exista şi excepţii în care
acţiunile personale să fie declarate imprescriptibile extinctiv (cf. art. 2.237: „Drepturile
Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil 1163
asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la
asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse
prescripţiei.”).

607. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale. În materia drepturilor reale, regula este
imprescriptibilitatea, iar excepţia prescriptibilitatea. Într-adevăr, drepturile reale de
folosinţă care nu se sting prin neuz pot fi exercitate oricând, iar în cazul în care ar fi
încălcate, pot fi apărate oricând în justiţie.
Într-adevăr, având în vedere dispoziţiile Noului Cod civil, sunt imprescriptibile
extinctiv următoarele acţiuni reale:

1o acţiunea în revendicare – imobiliară sau mobiliară – întemeiată pe dreptul de

proprietate privată (art. 563 alin. 2) ori publică (art. 861); deşi imprescriptibilă
extinctiv – pe motiv că dreptul de proprietate fiind perpetuu nu se stinge prin neuz 1) şi
că, în caz contrar, prin împlinirea termenului de prescripţie, uzurpatorul ar continua să
posede bunul în chip nestingherit în detrimentul adevăratului proprietar –, această
acţiune poate fi paralizată prin invocarea, cu succes a uzucapiunii;
2o acţiunea negatorie (art. 564);
3o acţiunea confesorie de superficie (art. 696);
4o petiţia de ereditate (art. 1.130)
5o acţiunea ipotecară (art. 2.504).

Prin excepţie, sunt prescriptibile extinctiv, inter alia:

1o acţiunea posesorie (art. 951);

2o acţiunea confesorie de uzufruct (art. 705), uz şi abitaţie (art. 754) şi servitute 9
(art. 757);
3o acţiunea în protecţia drepturilor reale de tip nou, precum dreptul de administrare
(art. 870), concesiune (art. 873) şi folosinţă cu titlu gratuit (art. 875).

§ 3. Prescripţia extinctivă şi drepturile nepatrimoniale

608. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale.

Potrivit art. 2.504 alin. 2 pct. 1 NCC sunt imprescriptibile extinctiv drepturile
privitoare la acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia celor
pentru care prin lege se dispune altfel.
Aşadar, regula imprescriptibilităţii drepturilor la acţiune având un obiect
nepatrimonial este expresă şi categorică.
Principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale nepatrimoniale este în general
definit ca fiind acea regulă de drept potrivit căreia protecţia acestor drepturi prin
acţiunea în justiţie nu este ţărmurită în timp, putându-se obţine oricând.
Din categoria drepturilor nepatrimoniale fac parte în primul rând drepturile
personalităţii (art. 58 NCC), drepturile morale de autor sau drepturile derivate din
1)
V., de ex., C: Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, EDP,
Bucureşti, 1970, p. 725.
1164 TRATAT DE PRESCRIPŢIE
EXTINCTIVĂ
starea civilă şi capacitatea civilă a persoanei, dreptul la nume sau la denumire, dreptul
la domiciliu sau la un sediu etc.
Trebuie precizat că este vorba de protecţia directă a dreptului nepatrimonial, iar nu
şi de dreptul la acţiune în repararea prejudiciului, moral sau material, cauzat din
violarea unui astfel de drept, care, de regulă, rămâne supus prescripţiei (cf. art. 253
alin. 4 NCC: „De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după
caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat,
dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul
la acţiune este supus prescripţiei extinctive.”).
În fine, cât priveşte justificarea acestei reguli, principiul imprescriptibilităţii
drepturilor nepatrimoniale se întemeiază pe caracterul intuitu personae şi totodată
perpetuu al acestor drepturi, inseparabile de persoana umană sau morală.

609. Excepţii. Noul Cod civil prevede însă şi excepţii de la principiul

imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale, precum:

1o acţiunea în anulabilitatea căsătoriei (art. 301);

2o acţiunea în tăgada de paternitate de către mama copilului sau soţul acesteia (art.
430 şi 431);
3o acţiunea în anulabilitatea recunoaşterii filiaţiei (art. 419).
Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil 1165

CAPITOLUL III
TERMENELE LEGALE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ

610. Termenul general de prescripţie. a) Consacrare. Potrivit art. 2.517 NCC:

„Termenul prescripţiei este de trei ani, dacă legea nu prevede un alt termen”(s.n.).

Aşadar, în lipsa unui termen anume prevăzut de lege (sau eventual fixat de părţi,
pe cale convenţională, în condiţiile art. 2.515 alin. 4), orice drept la acţiune
prescriptibil extinctiv se stinge în termenul de 3 ani, prevăzut de art. 2.517.
De remarcat că tot un termen de 3 ani prevede şi art. 3 alin. 1 din Decretul nr.
167/1958, termen care a fost calificat în doctrină şi jurisprudenţă ca termen „general”
de prescripţie, aplicabil, în principal, acţiunilor personale prescriptibile extinctiv
(supra, nr. 171-172).

b) Caracterizare. Aplicându-se ori de câte ori prin lege nu se stabileşte un alt

termen de prescripţie, termenul de 3 ani este, neîndoielnic, termenul general de
prescripţie prevăzut de Noul Cod civil, singura chestiune rămasă în discuţie fiind
determinarea caracterului general al acestuia. Într-adevăr:
Mai întâi, în lipsă de orice altă precizare sau referire legală, acest termen se aplică
tuturor acţiunilor personale (întemeiate pe drepturile de creanţă lato sensu), cu excepţia
cazurilor pentru care există termene speciale de prescripţie, indiferent de izvorul
concret al raportului obligaţional (act juridic, unilateral ori bilateral, sau fapt juridic
stricto sensu, licit ori ilicit), inclusiv pretenţiilor patrimoniale care însoţesc o acţiune
principală, chiar dacă aceasta este sau nu prescriptibilă (precum acţiunea în constatarea
nulităţii absolute, acţiunea în simulaţie, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere, acţiunea
pauliană etc.).
Apoi, termenul general de prescripţie este aplicabil şi acţiunilor nepatrimoniale
prescriptibile extinctiv (cum este acţiunea în anularea unei recunoaşteri a filiaţiei)
pentru care nu există un termen special de prescripţie.
În sfârşit, acest termen nu trebuie confundat şi nici aplicat atunci când, printr-o
dispoziţie legală expresă, s-ar institui un termen special, care este tot de 3 ani (de ex.
termenul de 3 ani prevăzut la art. 428 alin. 3, art. 695 alin. 3, art. 892 alin. 3, art.
897
alin. 3, art. 990 alin. 5, art. 1.027 alin. 3, art. 1.095 alin. 1, art. 1.933 alin. 3, art. 1.936
alin. 1 NCC).
Observăm că Noul Cod civil merge pe soluţia clasică, a unui singur termen de
prescripţie, iar nu pe aceea a prescripţiei duble preconizată de unele proiecte sau chiar
reglementări noi1).

1)
Sistemul dublului termen de prescripţie, creat prin Convenţia de la New-York din 1974 asupra
prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (supra, nr. ), care prevede, alături de termenul
minim şi ordinar de 4 ani (art. 8) şi un termen maxim de 10 ani (art. 23), a fost preluat şi de Principiile
1166 TRATAT DE PRESCRIPŢIE
EXTINCTIVĂ
611. Termene speciale de prescripţie. a) Precizări prealabile. Noul Cod civil
efectuează şi o reaşezare generală a termenelor legale speciale de prescripţie, pe care le
grupează în 3 clase principale, în funcţie de durata acestora: un an, 2 ani şi 10 ani. În
afară de acestea, există în cuprinsul codului şi alte termene speciale de prescripţie, care
variază, cu mici excepţii, între 6 luni şi 5 ani, făcând, din păcate, dificilă cunoaşterea de
către cei interesaţi a termenului de prescripţie efectiv aplicabil.
În afară de termenele speciale consacrate de Noul Cod civil există, desigur, o
sumedenie de termene speciale stabilite prin alte acte normative, însă, o parte din
acestea vor fi probabil abrogate prin legea de punere în aplicare a noului cod (avem în
vedere, de ex., unele termene speciale prevăzute de Codul comercial, Codul familiei şi,
bineînţeles, vechiul Cod civil, la care ne-am referit, pe larg, în primele două titluri ale
tratatului de faţă).
De aceea, în continuare ne vom limita în continuare doar la enumerarea termenelor
speciale de prescripţie, instituite de noul cod în art. 2.518-2.521, termene aplicabile
unor acţiuni reale sau personale, după caz. Celelalte termene speciale de prescripţie din
cod vor fi analizate cu ocazia tratării materiilor sau instituţiilor respective, deoarece fac
parte din regimul lor juridic.

b) Termenul de prescripţie de 10 ani. Potrivit art. 2.518:

„Se prescrie în termen de zece ani dreptul la acţiune privitor la:

1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt
supuse altui termen de prescripţie;
2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură
sau acte de barbarie ori, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale
comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se
apăra ori de a-şi exprima voinţa;
3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.”

c) Termenul de prescripţie de 2 ani. Conform art. 2.519:

„Dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie

în termen de doi ani.”

d) Termenul de prescripţie de un an. Art. 2.520 şi 2.521 NCC fixează la un an

termenul de prescripţie aplicabil unei serii de acţiuni derivate din raporturile de prestări
de servicii făcute cu caracter profesional ori fără caracter profesional, după caz.
Astfel, potrivit art. 2.520:

„(1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul:

1. ospătarilor (întreprinzătorilor de alimentaţie publică – n.n.) sau hotelierilor,
pentru serviciile pe care le prestează;
2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu
ziua sau cu luna;

Unidroit 2004 (art. 10.2), Principiile dreptului european al contractelor (art. 14:201, 14:307), Anteproiectul
Catala (art. 2274 şi 2278) din 2004 sau proiectul englez privitor la prescripţie din 2001 (sect. 1). Asupra
tehnicii dublului termen de prescripţie, v. R. Wintgen, La mise en œuvre de la technique du double délai
de prescription extinctive, in Revue des contrats 2007, pp. 907-915.
 3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau
medicamente;
4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor
livrate;
5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
6. avocaţilor, împotriva clienţilor pentru plata onorariilor şi cheltuielilor.
Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din
aceea a împăcării părţilor, ori a revocării mandatului. În afacerile neterminate nu se
vor putea cere onorarii şi cheltuieli mai vechi de trei ani;
7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor
ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti din
ziua în care aceste sume au devenit exigibile;
8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti,
pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a
terminat lucrarea.
(2) În toate cazurile, continuarea lecţiilor, serviciilor, actelor sau lucrărilor nu
întrerupe prescripţia pentru sumele scadente”.

În plus, conform art. 2.521:

„(1) Se prescrie prin împlinirea unui termen de un an şi dreptul la acţiune privitor

la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai
avut loc.
(2) De asemenea, dacă prin lege nu se dispune altfel, se prescrie prin împlinirea
unui termen de un an şi dreptul la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de
bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), termenul de prescripţie este de trei ani, atunci
când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz,
combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite.”

612. Prorogarea legală a termenului de prescripţie. În principiu, durata termenului de

prescripţie nu poate fi modificată decât prin voinţa părţilor, în cazurile şi condiţiile
anume prevăzute de lege (art. 2.515 alin. 4 şi 5). Prin excepţie, Noul Cod prevede şi o
ipoteză în care durata termenului de prescripţie este modificată ex vi legis. Astfel, în
materia răspunderii civile delictuale, conform art. 1.394, „în toate cazurile în care
despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât
cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la
acţiunea în răspundere civilă.” (s.n.). Această soluţie, inspirată din dreptul elveţian 1),
este destinată să asigure o protecţie superioară victimei, atunci când prejudiciul suferit
este urmarea unei fapte ilicite grave, care este sancţionată şi de legea penală. Desigur,
dacă termenul de prescripţie prevăzut de legea penală ar fi mai scurt, fiecare acţiune
rămâne supusă termenului de prescripţie normal aplicabil.

1)
Cf. art. 60 alin. 2 C. fed. elv. al obligaţiilor („dacă daunele-interese derivă dintr-un act pedepsibil
supus de legile penale unei prescripţii mai lungi, această prescripţie se aplică acţiunii civile”).
1168 TRATAT DE PRESCRIPŢIE
EXTINCTIVĂ

CAPITOLUL IV
CURSUL PRESCRIPŢIEI

Secţiunea 1
Începutul prescripţiei extinctive

A. REGULA GENERALĂ PRIVIND ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

613. Sedes materiae. Noul Cod civil consacră o nouă regulă generală privind
începutul prescripţiei extinctive, renunţând la regula tradiţională exprimată în celebrul
adagiu: actionae non natae, non praescribitur.
Într-adevăr, conform art. 2.523 NCC:

„Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a

cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.”

Or, în sistemul vechiului Cod civil, ca şi în acela al Decretului nr. 167/1958,

începutul prescripţiei are, în regulă generală, caracter abstract, obiectiv, iar nu subiectiv
ori, după caz, mixt, din moment ce art. 1886 C. civ. (1864) statuează că „Nicio
prescripţie nu poate începe a curge înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod
de stingere” (s.n.), în timp ce art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 declară, la rândul
său, că „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune …”
(s.n.).
Aşa cum am văzut (supra, nr. 186 lit. c), şi în vechiul Cod civil, dar şi în Decretul
nr. 167/1958 fie se confundă naşterea dreptului la acţiune cu începutul prescripţiei
extinctive, fie se pun pe acelaşi plan cele două momente, deşi ele ar trebui să fie clar
disociate, cel puţin la nivel teoretic şi de principiu. Într-adevăr, naşterea dreptului la
acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia
exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la
acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică de a face acte de întrerupere a
prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie. Or, despre ce posibilitate materială ori
juridică poate fi vorba când titularul dreptului la acţiune nu are cunoştinţă efectivă şi
nici nu trebuia să cunoască faptul că, potrivit legii ori contractului, are deschisă o
acţiune contra altuia!?1)

1)
Cu privire la necesitatea revederii regulii tradiţionale privind începutul prescripţiei extinctive, v., în
afara sect. 1 (The standard limitation defences), sect. 2 (privitor la data cunoaşterii – date of knowledge –
elementelor necesare exercitării dreptului la acţiune), sect. 3 (privitor la data naşterii acţiunii – the date on
which the cause of action acrued) şi sect. 4 (privitor la data când trebuiau cunoscute aceste elemente –
constructive of knowledge) din Proiectul Legii engleze privind prescripţia extinctivă din 2001 (Limitation
Bill 2001), disponibil la adresa: www.law.com.gov.uk. [proiectul englez este construit pe sistemul
Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil 1169
De aceea, în Noul Cod civil s-a apreciat că, în realitate, prescripţia extinctivă
trebuie să înceapă să curgă nu de la data naşterii dreptului la acţiune, ci de la data când
cel interesat a luat cunoştinţă ori trebuia, după circumstanţele speţei, să ia cunoştinţă de
existenţa acestui drept. Desigur, în afara acestei reguli generale, există şi ipoteze sau
situaţii care impun determinarea, în mod expres, a începutului prescripţiei, fie pentru a
particulariza regula generală, fie pentru a deroga de la aceasta, în anumite limite, dacă
există motive serioase în acest sens. Este vorba de aşa-numitele reguli speciale privind
începutul prescripţiei care nu numai că au fost păstrate şi în noua reglementare, dar
chiar au fost multiplicate ori, după caz, modificate, cum vom vedea imediat.

614. Caracterizare. Aşa după cum rezultă, expres, din textul citat, noua regulă generală
privind începutul prescripţiei extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica
stabilirii – alternativ – a două momente de la care prescripţia începe să curgă, şi anume:

– un moment subiectiv, principal, constând în data cunoaşterii naşterii dreptului

la acţiune; şi
– un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia
cunoscută naşterea acestui drept.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului
la acţiune nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la
acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea
dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Dacă titularul
dreptului la acţiune nu are cunoştinţă de elementele minime care fundează dreptul său,
respectiv actul sau faptul juridic, licit sau ilicit, şi cel care este ţinut să răspundă, atunci
nu poate acţiona, astfel încât dacă prescripţia ar începe să curgă, curgerea ar fi
nejustificată, căci aceste elemente pot să nu fie cunoscute, cum am arătat, la data
încălcării dreptului subiectiv.
În felul acesta, prin noua regulă edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca
prescripţia să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece
titularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa inacţiunea, cât timp nu avea
posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoaşterii existenţei
dreptului sau a exigibilităţii acestuia ori a celui care ar fi ţinut să răspundă, după caz.
Important este de reţinut că, în sistemul Noului Cod civil, momentul începutului pres-
cripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de organul de juris-dicţie
numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii
dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest
fapt. Tocmai că, în practică, acest probatoriu se poate dovedi foarte anevoios, legiuitorul
instituie o serie de reguli speciale privind începutul prescripţiei, care se vor aplica cu
prioritate faţă de regula generală prevăzută de art. 2.523, întrucât specialia generalibus
derogant.

„prescripţiei duble”: termenul minim, de 3 ani, care începe să curgă de la data cunoaşterii naşterii dreptului
la acţiune şi termenul maxim, de 10 ani, care începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune; cf.:
sect. 1 – (1) It is a defence to a civil claim that the claim was not made before the end of the period of
three years from the date of knowledge of the claimant. (2) It is also a defence to a civil claim that the
claim was not made before the end of the period of ten years from the starting date in relation to the cause
of action on which the claim is founded].
 B. REGULI SPECIALE PRIVIND ÎNCEPUTUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE

1) Reglementare şi enumerarea ipotezelor speciale

615. Sedes materiae. Principalele reguli speciale privind începutul prescripţiei sunt
cuprinse în art. 2.524-2.531 NCC, care se aplică indiferent de calitatea părţilor.
Există însă, în noul cod, şi alte reguli speciale privind începutul prescripţiei,
precum: art. 301 alin. 2-4, art. 316 alin. 2, teza a doua, art. 419 alin. 3, art. 428 alin. 3,
art. 432 alin. 2, art. 892 alin. 3, art. 897 alin. 2, art. 915 alin. 2, teza a doua, art. 951
alin. 1, art. 990 alin. 5, art. 1.027 alin. 3, art. 1.070, art. 1076 alin. 2, art. 1.095 alin. 1 şi
2, art. 1.124, art. 1.223, art. 1.415, art. 1.880, art. 1.933 alin. 3, art. 1.936, art. 2.071,
art. 2.163, art. 2.182, art. 2.190 alin. 1.
În cele ce urmează vom avea în vedere, din considerente de ordin didactic, dar şi
tehnic, doar regulile speciale, de „generală” aplicaţiune, reglementate în cap. III din titlul
I al Cărţii VI.

616. Enumerare. În cap. III al titlului I privitor la regimul general al prescripţiei

extinctive, din Cartea VI, Noul Cod civil instituie, fie în aplicarea (concretizarea)
regulii generale, fie prin derogare de la aceasta, reguli speciale privitoare la începutul
prescripţiei extinctive pentru următoarele situaţii sau ipoteze:

i) ipoteza obligaţiilor contractuale de a da sau de a face ceva;

ii) ipoteza acţiunii în restituirea prestaţiilor;
iii) ipoteza obligaţiilor cu executare succesivă;
iv) ipoteza asigurărilor contractuale;
v) ipoteza răspunderii pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate;
vi) ipoteza acţiunii în anularea actului juridic civil;
vii) ipoteza răspunderii pentru viciile aparente ale bunului, lucrării sau construcţiei
şi cazuri asimilate;
viii) ipoteza răspunderii pentru viciile ascunse ale bunului, lucrării sau construcţiei
şi cazuri asimilate.

2) Conţinutul regulilor speciale privind începutul prescripţiei extinctive

617. Dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face.

a) Reglementare. Potrivit art. 2.524 NCC:

„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da

sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi
debitorul trebuia astfel s-o execute.
(2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe
să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul
termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.
(2) Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă
de la data când s-a îndeplinit condiţia.”
Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil 1171
b) Caracterizare. Textul citat cuprinzând o regulă parţial nouă se aplică
obligaţiilor contractuale de a da (de a strămuta proprietatea ori de a constitui un alt
drept real) sau a face (a preda un lucru, a executa o lucrare sau presta un alt serviciu).
În aceste cazuri, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine
exigibilă, adică de la data când debitorul trebuie s-o execute. Este vorba, în principiu,
de obligaţiile pure şi simple, de cele afectate de un termen extinctiv, ori cele afectate de
o condiţie rezolutorie, ştiut fiind că pura est sub condicione resolvitur.
Dacă obligaţia este afectată de un termen suspensiv ori de o condiţie suspensivă,
prescripţia începe să curgă de la data împlinirii termenului sau de la data când s-a
îndeplinit condiţia.

618. Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor. a) Reglementare. Potrivit art. 2.525

NCC:

„Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui

act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să
curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, cu
excepţia cazului când dreptul la acţiune a fost exercitat chiar în procesul în care s-a
dispus desfiinţarea actului.”

b) Caracterizare. Regula cuprinsă în art. 2.525 este o regulă specială nouă şi este
aplicabilă în toate cazurile în care un act juridic valabil este ulterior anulat, rezolvit ori
desfiinţat pentru alte cauze de ineficacitate – contemporane ori subsecvente încheierii
actului – , de regulă, cu efect retroactiv, astfel încât prestaţiile executate în temeiul
acestuia devin lipsite de cauză, fiind supuse restituirii, în natură sau prin echivalent.
În aceste cazuri, legea prevede că, deşi dreptul la restituirea prestaţiilor subzistă de
la data efectuării prestaţiilor, prescripţia nu începe să curgă de la aceeaşi dată, deoarece
dreptul respectiv este un drept condiţional (sau eventual), ci numai de la data rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a declarat ori constatat ineficacitatea
actului, când dreptul la restituire devine cert.
Atragem atenţia că prescripţia dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor nu
trebuie confundată cu prescripţia dreptului la acţiunea în desfiinţarea (ori încetarea)
actului, pe temeiul nulităţii relative, rezoluţiunii, rezilierii etc., mai ales atunci când
pentru aceasta din urmă există reguli diferite privind începerea prescripţiei (cf. art.
2.529 în privinţa dreptului la acţiunea în anularea actului juridic).

619. Dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive. a) Reglementare.

Consacrată, implicit, de art. 12 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia dreptului la
acţiune în executarea prestaţiilor succesive datorate în temeiul unor obligaţii cu
executare succesivă este, în mod expres, reglementată la art. 2.526 NCC, astfel:

„Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să

curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un
tot unitar, de la data ultimei prestaţii neexecutate (recte, ce trebuie executate – n.n.).”
 b) Caracterizare. Legea distinge între prestaţiile succesive individuale şi cele care
alcătuiesc un tot unitar:

– dacă prestaţiile succesive au caracter individual (ex. dobânzi, penalităţi de

întârziere), prescripţia începe să curgă separat, de la data la care fiecare prestaţie
devine exigibilă;
– dacă prestaţiile succesive alcătuiesc, potrivit legii sau convenţiei, un tot unitar
(ex., plata eşalonată a unei datorii sau a ratelor de preţ), prescripţia curge pentru
întreaga creanţă de la data scadenţei ultimei prestaţii neexecutate (i.e. datorate), iar nu
de la data fiecărei prestaţii neexecutate.

620. Dreptul la acţiune în materia asigurărilor. a) Reglementare. Conform art. 2.527

NCC, în materie de asigurare contractuală – contra daunelor ori de persoane –,
prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de
părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după
caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

b) Caracterizare. Această regulă nu este prevăzută de Decretul nr. 167/1958, fiind

menită să simplifice regimul acţiunilor derivate din raporturile dintre asigurători şi
asiguraţi. Astfel, indiferent de data naşterii drepturilor la plata primei de asigurare ori
la plata indemnizaţiei sau despăgubirii şi, a fortiori, indiferent de data producerii
cazului asigurat, prescripţia începe să curgă:

– de la data scadenţei primei (sau ratelor) de asigurare datorate de debitorul

acesteia (asigurat, contractant etc.);
– de la data expirării termenelor de plată a indemnizaţiei sau, după caz, a
despăgubirii datorate de asigurător.

De reţinut că această regulă se aplică în materia raporturilor de asigurare

contractuală (iar nu prin efectul legii) şi priveşte exclusiv raporturile dintre asigurător
şi asigurat (contractant), iar nicidecum raporturile dintre asigurat şi terţi ori dintre
asigurător, subrogat în drepturile asiguratului, şi terţii răspunzători de prejudiciul
asigurat.

621. Dreptul la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită.

a) Reglementare. Potrivit art. 2.528 NCC:

„(1) Prescripţia dreptului la acţiunea în repararea unei pagube care a fost cauzată
printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia
să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul, acţiunii în
restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de
afaceri.”

b) Caracterizare. Această regulă este identică cu cea prevăzută de art. 8 din

Decretul nr. 167-1958 (supra, nr. 195), caracterizându-se prin stabilirea alternativă a
două momente de la care începe să curgă prescripţia:
Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil 1173
– un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut sau trebuia
să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea (deci nu doar pe cel care a
cauzat-o);
– un moment obiectiv, constând în data – judecătoreşte stabilită – când păgubitul
trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

De reţinut că această regulă se aplică pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o

faptă ilicită contractuală sau extracontractuală, deoarece legea nu distinge între felurile
răspunderii civile, şi numai în măsura în care pentru astfel de prejudiciu nu există vreo
altă regulă anume prevăzută de lege (cf. art. 12 din L. nr. 11/1991 pentru combaterea
concurenţei neloiale; art. 19 din L. nr. 554/2004 a contenciosului administrativ).
În plus, conform alin. 2 al art. 2.528, regula se aplică, prin asemănare, şi în
următoarele cazuri asimilate:

i) îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1.345-1348);

ii) plata nedatorată (art. 1.341-1.344);
iii) gestiunea de afaceri (art. 1.330-1.340).

622. Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic. a) Reglementare. Similar (nu

identic) cu regula prevăzută de art. 9 din Decretul nr. 167/1958 (supra, nr. 197), art.
2.529 NCC prevede că:

„(1) Prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit,
reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să-i încuviinţeze sau să-i autorizeze
actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua
încheierii actului juridic.
(2) În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană,
prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a
cunoscut existenţa cauzei de nulitate”.

b) Caracterizare. Din textul citat, rezultă că începutul prescripţiei acţiunii în

anulabilitatea unui act juridic depinde nu numai de cauza de anulabilitate, ci şi după
cum este vorba de raporturile dintre părţi ori dintre acestea şi terţi. Astfel:

– În raporturile dintre părţi (şi succesorii lor universali sau cu titlu universal),
momentul de la care începe să curgă prescripţia este diferit în funcţie de cauza de
anulabilitate (ca şi în sistemul art. 9 din D. nr. 167/1958):
i) pentru violenţă, există un singur moment, obiectiv, de la care prescripţia începe
să curgă: din ziua în care violenţa a încetat (indiferent de caracterul instantaneu ori
continuu al temerii insuflate victimei actelor de violenţă fizică sau morală);
ii) pentru dol, care este un fapt ilicit grav astfel încât autorul său nu trebuie să fie
exonerat de răspundere cât timp manoperele dolosive n-au fost descoperite de către
victima lor, există un unic moment subiectiv, concret, iar nu obiectiv, abstract, de la
care prescripţia începe să curgă, şi anume: din ziua când dolul a fost descoperit;
 iii) pentru celelalte cauze de anulare (eroare, lipsa discernământului, lipsa cauzei ori
cauza falsă1), incapacitate etc.) sunt fixate şi aici – alternativ – tot două momente, şi
anume:
– fie momentul subiectiv (principal) al cunoaşterii cauzei de anulare;
– fie momentul obiectiv (subsidiar) al expirării celor 18 luni de la încheierea
contractului (cu menţiunea că termenul de 18 luni nu este un termen de prescripţie, ci un
termen legal care are funcţia de a marca momentul obiectiv de la care începe să curgă
totuşi prescripţia în situaţia în care cauza de anulabilitate n-a fost cunoscută în acest
interval de timp, făcând aplicaţia primei reguli de determinare a începutului
prescripţiei).
– În raporturile dintre părţi şi terţi, adică în situaţia în care nulitatea relativă poate
fi invocată de o terţă persoană (de ex., titularul dreptului de preempţiune), prescripţia
începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut
existenţa cauzei de nulitate.

De reţinut că această regulă nu se aplică în situaţiile în care prin lege se prevede

un alt moment de la care prescripţia începe să curgă (cf. art. 301 pentru termenul de 6
luni de anulare a căsătoriei).

623. Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii aparente. a) Reglementare.

Conform art. 2.530 NCC:

„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât
din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în care
legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la
data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data
împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a
viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a
lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri puteau fi descoperite,
fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.”

b) Caracterizare. Regula mai sus citată vizează prescripţia dreptului la acţiune

pentru viciile aparente ale lucrului transmis ori lucrării executate, inclusiv pentru lipsa
calităţilor sau cantităţilor convenite, dacă prin lege sau potrivit contractului debitorul
este ţinut să răspundă.
Pe fond, această regulă prezintă caracteristica stabilirii – alternative – a două
momente, ambele obiective, de la care începe să curgă prescripţia:

– un moment obiectiv principal, constând în data predării sau recepţiei finale (iar
nu preliminare sau „provizorii”) a bunului ori a lucrării; şi
– un alt moment obiectiv, dar subsidiar, constând în data împlinirii termenului
prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru
înlăturarea de către debitor a viciilor constatate, în situaţia în care cu ocazia predării ori

1)
V. art. 1.238 alin. 1 NCC: „Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă (i.e. anulabilitatea – n.n.) a
contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte
juridice” (proprii altui contract numit ori nenumit, după caz).
recepţiei finale se constată existenţa acestor vicii (sau lipsa calităţilor ori cantităţilor
convenite), iar legea ori procesul-verbal constatator, întocmit în condiţiile legii ori în
cele convenite de părţi, fixează un termen pentru remedierea lor de către debitor.

Important este de reţinut că, dacă prin lege sau contract, viciile aparente trebuie
denunţate într-un anumit termen, sub sancţiunea decăderii (cf. art. 2.545), neobservarea
acestui termen atrage pierderea dreptului de garanţie, astfel încât prescripţia devine
lipsită de obiect.

624. Dreptul la acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse. a) Reglementare.

Potrivit art. 2.531 NCC:
„(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru
viciile ascunse începe să curgă:
a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o
construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a bunului
sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când
prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;
b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a trei ani de la data predării sau
recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte,
când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.
(2) Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin. 1 sunt de
o lună, în cazul prevăzut la lit. a), respectiv de trei luni, în cazul prevăzut la lit. b).
(3) Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a
lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri puteau fi descoperite,
fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.
(4) Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrul
cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească.
(5) Prin dispoziţiile prezentului articol nu se aduce, însă, nicio atingere
termenelor de garanţie speciale, legale sau convenţionale.
(6) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul
produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca şi în cazul bunurilor
sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare”.

b) Caracterizare. Această regulă este similară celei prevăzute de art. 11 din

Decretul nr. 167/1958, astfel încât consideraţiile acolo făcute (supra, nr. 199-202)
rămân, în principiu, valabile şi în cazul aplicării dispoziţiilor art. 2.531 NCC. Totuşi,
pentru mai buna înţelegere a acestei reguli unele precizări sunt necesare.
Mai întâi, după cum se observă, regula se aplică în cazul răspunderii pentru viciile
ascunse ale bunului, lucrării sau construcţiei, adică acele lipsuri sau defecte de calitate
de natură să afecteze întrebuinţarea lor conform destinaţiei acestora şi care nu puteau fi
descoperite la predare ori la recepţia finală a lucrării, cu mijloace obişnuite, respectiv
printr-o verificare normală.
Apoi, este de reţinut că art. 2.531 distinge între prescripţia pentru viciile ascunse
ale unui bun transmis ori ale unei lucrări executate şi prescripţia pentru viciile ascunse
ale construcţiei predate ori recepţionate, pe de o parte, şi între lucrările noi sau cele
curente, de întreţinere, pe de altă parte. În consecinţă, ţinând cont de această dublă
distincţie, regula privind începutul prescripţiei pentru viciile ascunse ale bunului,
lucrării sau construcţiei prezintă caracteristica stabilirii – alternative – a două momente
de la care începe să curgă prescripţia:
 – un moment subiectiv, principal, constând în data descoperirii viciilor; şi
– un moment obiectiv, subsidiar, constând în data expirării termenului de garanţie:
i) de un an, pentru lucru sau lucrare, şi de 3 ani, pentru construcţie; sau
ii) de o lună, pentru lucrări curente la bunuri mobile, şi de 3 luni, pentru lucrări
curente la o construcţie.

În al treilea rând, regulile privind începutul prescripţiei pentru viciile ascunse se

aplică, mutatis mutandis, şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor
cantitative, ascunse cu viclenie, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi
descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.
În sfârşit, aceste reguli se aplică, în mod corespunzător, şi în cazul produselor pentru
care s-a prevăzut un termen de valabilitate (ex. produsele alimentare), ca şi în cazul
bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare.
Important este de reţinut că termenele prevăzute în art. 2.531 nu sunt termene de
prescripţie, ci termene de garanţie legale, cu caracter general şi subsidiar, în înţelesul
că expirarea lor marchează momentul obiectiv al începutului prescripţiei numai atunci
când, în speţă, nu-şi găseşte aplicarea un alt termen de garanţie, special, fie el legal, fie
convenţional, soluţie care se desprinde, neîndoielnic, din prevederile alin. 5 ale art.
2.531 mai sus citate.
Totodată, termenele de garanţie prevăzute de art. 2.531, ca orice termene de
garanţie, sunt termene legale extinctive, în înţelesul că expirarea lor marchează
stingerea obligaţiei de garanţie pentru vicii în cazul în care acestea nu se ivesc, adică
nu se manifestă, înăuntrul acestor termene, caz în care problema începutului
prescripţiei dreptului la acţiune nu se mai pune, fiind lipsită de obiect. Această soluţie
se desprinde, neîndoielnic, din prevederea cuprinsă în alin. 4 al art. 2.531: „Termenele
prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanţie înăuntrul cărora viciile trebuie,
în toate cazurile, să se ivească”. (s.n.).
În final, mai trebuie făcută o precizare în legătură cu domeniul de aplicaţie
generală a regulilor instituite în art. 2.531, în sensul că acestea sunt aplicabile numai
„dacă prin lege nu se prevede altfel” (art. 2.531), respectiv ori de câte prin lege specială
nu se prevede altfel (cf. art. 11 din L. nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor
pentru pagubele generate de produsele cu defecte, aplicabilă în dreptul consumului 1)).

Secţiunea a 2-a
Suspendarea prescripţiei extinctive

§ 1. Cauzele de suspendare

A. REGLEMENTARE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

625. Sedes materiae. a) Precizări prealabile. Noul Cod civil reglementează, la art.
2.532, cauzele generale de suspendare a prescripţiei, stabilind condiţiile de aplicare a
acestora, precum şi suspendarea prescripţiei în materie succesorală, la art. 2.533. Alte
cazuri speciale sunt prevăzute la art. 695 alin. 3, teza a doua, şi art. 1.395.

1)
Pentru amănunte cu privire la aplicabilitatea art. 11 din Legea nr. 240/2004, v. supra, nr. 412 lit. b) şi 414.
 b) Cauzele generale. În ce priveşte cauzele generale de suspendare a prescripţiei,
potrivit art. 2.532 NCC:

„(1) Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:

1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp
durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui
act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât
timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care
există o dispoziţie legală contrară;
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau
exigibilitatea acesteia;
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele şase luni
înainte de expirarea termenului de prescripţie.
7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă,
încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia
să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de trei luni de la
înregistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele
armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau război. Sunt
avute în vedere şi persoanele civile care se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de
serviciu impuse de necesităţile războiului;
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este
împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat
această împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de
suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele şase luni înainte de expirarea
termenului de prescripţie;
10. în alte cazuri prevăzute de lege”.

De asemenea, în materie succesorală, conform art. 2.533 NCC:

„(1) Prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe
care le au asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili
ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
(2) Ea nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au
acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
(3) Prescripţia nu curge, de asemenea, contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe
care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data
lichidării ei.”

626.Caractere juridice. În general, în afara cazurilor prevăzute de art. 2.532 pct. 5 şi 6,

cauzele generale de suspendare se regăsesc, chiar dacă unele într-o formă parţial diferită, şi
în art. 13-14 din Decretul nr. 167/1958 [supra, nr. 217 lit. a)], motiv pentru care
consideraţiile acolo făcute rămân valabile şi după intrarea în vigoare a Noului Cod civil.
 Din simpla enumerare a cauzelor care atrag suspendarea cursului prescripţiei
dreptului la acţiune rezultă că şi pe viitor aceste cauze prezintă următoarele caractere
sau trăsături juridice principale, şi anume:
i) sunt cauze de suspendare legale, iar nu convenţionale (cf. art. 2.515 privind
posibilitatea „modificării”, deci nu suprimării, a cauzelor legale de suspendare, prin
convenţii ori clauze exprese);
ii) sunt limitative, adică de strictă interpretare şi aplicare, nesusceptibile, aşadar, de
aplicare prin analogie;
iii) produc efecte de drept (i.e. ope legis, iar nu ope iudicii şi nici ope exceptionis).

De reţinut că toate aceste cauze produc efectul suspensiv numai dacă intervin după ce
prescripţia a început să curgă (dacă ele intervin înainte ca prescripţia să fi început să
curgă, efectul produs va fi de amânare, de întârziere a începutului prescripţiei; cf. art.
2.532:
„Prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă …” – s.n.).

B. ANALIZA CAUZELOR GENERALE DE SUSPENDARE

627. Prescripţia este suspendată în raporturile dintre soţi. Această primă cauză de
suspendare (art. 2.532 pct. 1) se întinde pe toată durata căsătoriei, cât timp soţii nu sunt
separaţi în fapt, fiind justificată de considerente morale, respectiv de menajarea relaţiilor
conjugale normale, care nu trebuie tulburate de existenţa unor reclamaţii reciproce.

628. Între ocrotitor şi ocrotit prescripţia este suspendată cât timp durează ocrotirea şi
socotelile nu au fost date şi aprobate. Această cauză de suspendare, prevăzută de art. 2.532
pct. 2, se aplică raporturilor dintre părinte, tutore sau curator, pe de o parte, şi minor, cel
pus sub interdicţie judecătorească ori ocrotit prin curatelă, pe de altă parte, a cărei persoană
şi ale cărei bunuri au nevoie de ocrotire sau de administrare, după caz. Aşa cum dispune
textul citat, suspendarea operează cât timp durează ocrotirea şi până la darea şi aprobarea
socotelilor, operaţiune juridică pe care o realizează instanţa de tutelă (art. 162).

629. Între administrator şi administrat prescripţia este suspendată cât timp administrarea
nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate. Asemănătoare cu cauza precedentă,
această cauză de suspendare (art. 2.532 pct. 3) se aplică oricăror raporturi de
administrare a bunurilor altuia, altele decât cele prevăzute de art. 2.532 pct. 2 şi
indiferent de izvorul acestora (legea, hotărârea judecătorească, contractul), şi durează
până când administratorul – persoană fizică sau persoană juridică – este descărcat de
gestiune, adică până când socotelile sunt date şi aprobate.

630. Prescripţia este suspendată cât timp incapabilul sau cel cu capacitate de exerciţiu
restrânsă nu are reprezentant sau ocrotitor legal, după caz. Din formularea pct. 4 al art.
2.532 rezultă că această cauză de suspendare priveşte, în principal, pe: minorul sub 14
ani, interzisul judecătoresc şi minorul între 14-18 ani 1). Suspendarea prescripţiei
operează pe durata lipsei reprezentantului legal ori ocrotitorului legal, după caz.

1)
Tot lipsit de capacitatea de exerciţiu trebuie considerat şi debitorul împotriva căruia s-a deschis
procedura insolvenţei, atunci când este lipsit de „dreptul de administrare”, i.e. de „dreptul de a-şi conduce
 631. Ascunderea existenţei creanţei sau a exigibilităţii acesteia. Această cauză de
suspendare este nouă, nefiind prevăzută de Decretul nr. 167/1958. Din textul art. 2.532
rezultă că prescripţia este suspendată şi atunci când debitorul, în mod deliberat,
ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia 1). Textul citat face
aplicaţia principiului fraus omnia corrumpit în materie de prescripţie. Suspendarea
prescripţiei operează cât timp debitorul ascunde (ori sustrage), în mod deliberat,
înscrisul constatator al creanţei sau, după caz, exigibilitatea acesteia (de ex., faptul
existenţei sau modificării termenului legal de plată ori renunţarea la beneficiul
termenului de către autorul creditorului actual).

632. Purtarea de negocieri în scopul soluţionării amiabile a litigiului. Şi această cauză de

suspendare este nouă, fiind impusă de necesităţile practicii, în special comerciale 2).
Într-adevăr, iniţierea şi purtarea de negocieri în scopul rezolvării, pe cale amiabilă, a
litigiul îndreptăţeşte partea interesată să nu facă acte de întrerupere a prescripţiei
crezând în posibilitatea rezolvării amiabile a litigiului. În acest caz, suspendarea
prescripţiei operează, zice art. 2.532 pct. 6, pe întreaga durată a negocierilor purtate,
însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele şase luni înainte de expirarea
termenului de prescripţie. Prin urmare, dacă negocierile au fost purtate mai înainte ori
au fost întrerupte cu cel puţin 6 luni înainte de împlinirea prescripţiei, aceasta nu este
socotită suspendată3). Legiuitorul a vrut ca părţile să poarte negocieri cu bună-credinţă
şi, în caz de eşec, partea interesată să aibă un timp suficient de lung pentru a acţiona în
justiţie, astfel încât suspendarea repetată a prescripţiei în cazul unor negocieri
succesive ori purtarea acestora cu mult timp înainte de expirarea termenului nu justifică
suspendarea prescripţiei, din moment ce astfel de negocieri se dovedesc neserioase, iar
exercitarea dreptului la acţiune nu este, în fapt, periclitat ori compromis.

633. Concilierea sau reclamaţia prealabilă. Din redactarea art. 2.532 pct. 7 rezultă că
prescripţia este, de asemenea, suspendată ori de câte ori legea prevede obligativitatea
sau posibilitatea parcurgerii unei proceduri prealabile în scopul rezolvării amiabile a
litigiului4). Această cauză de suspendare – similară cu cea prevăzută de art. 13 lit. c) din
Decretul nr. 167/1958 – operează cât timp cel care a recurs la această procedură nu a
cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de
trei luni de la înregistrarea cererii, dacă legea nu a stabilit un alt termen.
Important de reţinut este că nu interesează dacă procedura prealabilă este
obligatorie sau facultativă, ci numai faptul că partea interesată a recurs la ea.

activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea” (art. 47 alin. 1 din L. nr. 85/2006
privind
1) procedura insolvenţei, publ. în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, cu modificările ulterioare).
V., în acelaşi sens, art. 2941 pct. 8 din C. civ. it.; art. 3.11.20, par. 1 lit. f), C. civ. olandez.
2)
Din acest motiv, această cauză de suspendare a fost consacrată expres de par. 203 BGB, cu ocazia
reformei dreptului obligaţiilor în 2000. Adde art. 2238 (nouveau) C. civ. fr.; art. 14:304 Principiile
dreptului european al contractelor.
3)
Dacă negocierile au fost iniţiate înaintea celor 6 luni rămase până la împlinirea prescripţiei şi au
fost continuate înăuntrul celor 6 luni, prescripţia este, desigur, suspendată, deoarece importantă nu este
data când acestea au început ci numai ca ele să fie purtate în ultimele 6 luni dinainte de împlinirea
termenului de prescripţie. În acest caz, suspendarea va opera însă numai de la data prevăzută de lege („cu
şase luni înainte de împlinirea prescripţiei”), iar nu de la data când negocierile au început efectiv (cu 8 luni
înainte de împlinirea prescripţiei, de ex.).
4)
V., în acelaşi sens, art. 10.7 (Soluţionarea alternativă a disputelor) din Principiile Unidroit 2004.
1180 TRATAT DE PRESCRIPŢIE
EXTINCTIVĂ
În sfârşit, trebuie subliniat că textul priveşte doar procedurile prealabile
reglementate de lege, iar nu şi cele instituite de părţi, pe cale convenţională. În acest
din urmă caz, suspendarea prescripţiei poate opera numai dacă s-a prevăzut aceasta în
mod expres (cf. art. 2.515 privind „modificarea”, în speţă, completarea cauzelor legale
de modificare a cursului prescripţiei dreptului la acţiune, în temeiul voinţei părţilor).

634. Participarea la forţele armate ale României, care sunt pe picior de război. Această
cauză, prevăzută şi de art. 13 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, priveşte situaţia părţilor,
creditori sau debitori, care au fost mobilizate ori participante la război. Din redactarea
art. 2.532 pct. 8 rezultă că, într-o asemenea situaţie, titularul dreptului la acţiune şi/sau
titularul obligaţiei corelative trebuie să facă parte din forţele armate, iar acestea să fie
în stare de mobilizare sau de război (deci, nicidecum în stare de pace). Nu interesează
însă dacă aceştia sunt personal militar ori civil, însă în acest ultim caz se cere ca
persoanele civile să se găsească în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de
necesităţile războiului. În toate cazurile, suspendarea prescripţiei operează cât timp
forţele armate ale ţării se află în stare de mobilizare sau de război.
De reţinut că textul se aplică, pentru identitate de raţiune, şi atunci când creditorul
sau debitorul este într-o misiune de pace cu caracter internaţional, sub egida ONU sau
NATO ori în numele României, după caz1).

635. Forţa majoră. Prescripţia este suspendată şi în cazul în care cel împotriva
căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de
întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare. Art. 2.532 pct. 9 NCC, ca şi art.
13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 nu defineşte forţa majoră, însă, spre deosebire de
vechiul Cod civil, forţa majoră este definită de art. 1.351 alin. 3 NCC ca fiind „orice
eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil”2).
De reţinut că, pentru suspendarea prescripţiei, forţa majoră trebuie să privească
doar pe „cel împotriva căruia prescripţia curge” (adică pe titularul dreptului la acţiune),
iar nicidecum (şi) pe cel în favoarea căruia ea curge, iar în cazul în care nu are caracter
permanent (definitiv), ci doar temporar, ea trebuie să survină în ultimele şase luni înainte
de expirarea termenului de prescripţie. În consecinţă, dacă forţa majoră a survenit
înaintea celor şase luni dinainte de expirarea termenului de prescripţie3) şi nu are caracter
definitiv nu suspendă cursul prescripţiei dreptului la acţiune (spre deosebire de sistemul
D. nr. 167/1958 care nu distinge între efectul permanent ori temporar al forţei majore).

§ 2. Efectele suspendării prescripţiei

636. Efectul general. Ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958 (art. 15 alin. 1), art.
2.534 alin. 1 NCC prevede că:
„De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul,
socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare”.
1)
V. şi supra, nr. 221.
2)
Definiţia forţei majore în Noul Cod civil nu este la adăpost de critică, deoarece imprevizibilitatea
nu este de esenţa forţei majore (supra, nr. 220), şi nici inevitabilitatea, care este mai degrabă specifică
cazului fortuit decât forţei majore, deoarece ţine de sau, mai exact, este un aspect al imprevizibilităţii.
3)
V., în acelaşi sens, par. 206 BGB (astfel cum a fost modificat cu ocazia reformei dreptului
obligaţiilor din 2000).
 Cât priveşte beneficiul suspendării prescripţiei (i.e. întinderea suspendării), aceasta
poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de
întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel (art. 2.535).
Totuşi, suspendarea poate fi invocată în favoarea ori în contra altuia în cazul
creditorilor sau codebitorilor solidari sau ai unei obligaţii indivizibile (art. 1.433 alin. 1,
art. 1441 alin. 1 şi art. 1.449 alin. 1), precum şi faţă de debitorul principal ori faţă de
fiedeiusor (art. 2.535).

637. Efectul special. Potrivit art. 2.534 alin. 2 NCC (text similar cu art. 15 alin. 2 din
D. nr. 167/1958):

„Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de şase luni de la

data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de şase luni sau mai scurte, care
nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării”.

Aşadar, şi în sistemul Noului Cod civil, efectul prevăzut de art. 2.534 alin. 2
constă, în esenţă, tot în prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripţie
extinctivă, în aşa fel încât, în toate cazurile, între momentul încetării cauzei de
suspendare şi momentul împlinirii termenului de prescripţie să fie 6 luni, dacă termenul
de prescripţie aplicabil în speţă este de cel puţin 6 luni, ori de 1 lună, dacă termenul de
prescripţie aplicabil este mai mic de 6 luni, după caz.
Din acest motiv prevederile art. 2.534 alin. 2 sunt de aplicaţie limitată, iar prorogarea
termenului de prescripţie este variabilă, în funcţie timpul necesar pentru întregirea celor
şase luni ori a unei luni, calculate de la data încetării cauzei de suspendare.

Secţiunea a 3-a
Întreruperea prescripţiei extinctive

§ 1. Cauzele de întrerupere

A. REGLEMENTARE ŞI CARACTERIZARE GENERALĂ

638. Sedes materiae. Aceste cauze sunt reglementate la art. 2.537 NCC care
enumeră cazurile generale de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului la acţiune
stabilind şi condiţiile de aplicare a acestora, astfel:

„Prescripţia se întrerupe:
1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a
dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia;
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin
înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea
cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin
invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.
1182 TRATAT DE PRESCRIPŢIE
EXTINCTIVĂ
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa
instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare; în cazul în care despăgubirile
se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul
prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în
întârziere;
5. în alte cazuri prevăzute de lege”.

639. Caractere juridice. În primul rând, este de remarcat că, spre deosebire de
Decretul nr. 167/1958, reglementarea mai sus citată este mai complexă, Noul Cod civil
consacrând şi cazuri noi de întrerupere a prescripţiei, precum invocarea, pe cale de
excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie şi punerea în întârziere a debitorului.
Cât priveşte caracterele sau trăsăturile juridice ale tuturor acestor cazuri, ca şi în
sistemul Decretului nr. 167/1958, aceste cauze se caracterizează prin următoarele
trăsături principale:
i) sunt legale (cf. art. 2.515 alin. 3 privind „modificarea”, deci nu suprimarea, prin
voinţa părţilor, a cauzelor legale de întrerupere a cursului prescripţiei);
ii) sunt limitative;
iii) produc efecte de drept (ope legis), iar nu ope iudicii şi nici ope exceptionis.

B. ANALIZA CAUZELOR DE ÎNTRERUPERE A PRESCRIPŢIEI

640. Recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie. În afară de pct. 1 al art. 2.537,
care consacră recunoaşterea ca prima cauză întreruptivă care provine de la cel în folosul
căruia curge prescripţia, trebuie avut în vedere şi art. 2.538 care se ocupă de formele şi
condiţiile recunoaşterii. Într-adevăr, având în vedere că recunoaşterea semnifică
părăsirea de către subiectul pasiv a poziţiei sale de împotrivire faţă de dreptul subiectiv
corelativ, pentru ca recunoaşterea să aibă efect întreruptiv trebuie să fie voluntară,
neîndoielnică, pură şi simplă şi, bineînţeles, făcută în termenul de prescripţie (v., pentru
detalii, supra, nr. 238), indiferent dacă este expresă ori, după caz, tacită.
Recunoaşterea se poate face, de regulă, unilateral, dar poate fi făcută şi pe cale
convenţională (de ex., prin convenţia de eşalonare a datoriei ori de acordare de către
creditor a unui termen de graţie).
Cât priveşte recunoaşterea tacită ori implicită, aceasta rezultă, în primul rând, dintr-
un „act voluntar de executare” (evident parţială) a prestaţiei datorate (art. 2.537 pct. 1 şi
art. 2.538 alin. 2, teza a doua), dar şi din alte acte sau manifestări neechivoce ce atestă
confirmarea dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia, precum achitarea, în tot
sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată, constituirea
unei garanţii şi altele asemenea. De asemenea, zice art. 2.538 alin. 3, poate invoca
recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit (de ex., ex-cumpărătorul) la restituirea unei
prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate,
rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual
determinat, primit de la cealaltă parte (de ex., ex-vânzătorul) cu ocazia executării actului
desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.

641. Cererea de chemare în judecată sau arbitrală. a) Forme şi cazuri asimilate.

Conform art. 2.538 pct. 2 şi 3, coroborate cu art. 2.539, prescripţia este întreruptă prin
orice cerere de chemare în judecată ori arbitrală 1), indiferent dacă este formulată sub
forma unei cereri introductive de instanţă, incidentală (cerere reconvenţională, de
intervenţie etc.) sau accesorie, făcută în instanţa civilă ori penală (constituirea de parte
civilă), în cadrul etapei judecăţii sau a executării silite (colective ori individuale), prin
care titularul dreptului la acţiune solicită condamnarea pârâtului, şi chiar atunci când
invocarea dreptului a cărui acţiune se prescrie este făcută pe cale de excepţie.
Mai mult, în materie penală, atunci când despăgubirile se acordă, potrivit legii, din
oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe prescripţia, chiar dacă nu a avut loc
constituirea ca parte civilă de către partea vătămată (art. 2.537 pct. 3, teza a doua).

b) Condiţii. Pentru a produce efectul întreruptiv cererea în justiţie ori arbitrală, ca

şi în sistemul Decretului nr. 167/1958 (v., pentru amănunte, supra, nr. 240), trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:

i) să fie introdusă la o instanţă judecătorească sau alt organ cu atribuţii

jurisdicţionale, chiar dacă acestea n-ar fi competente ori cererea ar fi nulă pentru lipsă
de formă (art. 2.539 alin. 1);
ii) să privească fondul dreptului sau cel puţin să tindă la recunoaşterea ori
conservarea lui (prin luarea unor măsuri urgente pe cale preşedinţială, înfiinţarea unui
sechestru asigurător etc.);
iii) să fie serioasă (adică făcută cu scopul de a fi admisă); renunţarea ori perimarea
cererii, precum şi neexecutarea hotărârii de condamnare în termenul de prescripţie a
dreptului de a obţine executarea silită demonstrează neîndeplinirea acestei condiţii,
respectiv lipsa de stăruinţă ori de convingere în sensul realizării dreptului dedus
judecăţii (art. 2.539 alin. 2 şi 3);
iv) să fie admisă, printr-o hotărâre definitivă cu autoritate de lucru judecat;
respingerea sau anularea cererii dovedeşte, în schimb, neîndeplinirea condiţiei,
respectiv fie lipsa de temeinicie a pretenţiei, fie formularea unei cereri nule, anulabile
sau inadmisibile.

De reţinut că, în cazul respingerii sau anulării cererii – în ambele cazuri pentru
motive formale – iar de fond dacă reclamantul, în termen de şase luni de la data când
hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere,
prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de
arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă (art. 2.539 alin. 2,
teza a doua). Această soluţie dovedeşte preocuparea legiuitorului de a asigura o
protecţie concretă şi efectivă titularului dreptului la acţiune, în sensul de a-l scuti de
riscul suportării consecinţelor juridice negative ale respingerii pentru motive formale,
1)
Urmând modelul Convenţiei de la New-York din 1974 asupra prescripţiei în materie de vânzare
internaţională de mărfuri (supra, nr. 390), care califică acţiunea judiciară sau arbitrală drept o cauză de
„încetare” (i.e. suspendare) a prescripţiei, inclusiv Principiile Unidroit 2004 aplicabile contractelor
comerciale internaţionale (supra, nr. 404), unde orice procedură judiciară „suspendă” curgerea termenului
de prescripţie (art. 10.5-10.6), unele legislaţii naţionale au recalificat cererea de chemare în judecată sau de
arbitrare drept cauză de suspendare, iar nu de întrerupere a prescripţiei. V., în acest sens, par. 204 BGB.
Adde art. 14:302 din Principiile dreptului european al contractelor; art. III-7:302 din Draftul comun de
referinţă (DCFR) 2008. Precizăm că alte legislaţii naţionale au menţinut cererea de chemare în judecată
printre cauzele de întrerupere a prescripţiei [cf. art. 2892 şi urm. C. civ. Quebec (1991); art. 3.11.16 C. civ.
olandez (1992); art. 2241 (nouveau) C. civ. fr. etc.].
procedurale, a cererii în justiţie, iar nu pentru motive ţinând de temeinicia pretenţiilor
deduse judecăţii. Prin urmare, formularea unei cereri premature, nulă sau anulabilă,
insuficient timbrată, introdusă împotriva unei persoane care nu are calitate procesuală
pentru a sta în judecată etc. este un motiv care nu se constituie în cauză absolută de
suprimare a efectului întreruptiv al prescripţiei decât dacă o nouă cerere, regulat
introdusă şi admisă pe fond, nu este introdusă în 6 luni de la data când prima hotărâre
de respingere sau de anulare a rămas definitivă 1).

642. Punerea în întârziere. Această cauză de întrerupere este nouă, nefiind cunoscută
până în prezent în dreptul nostru2). Pentru a produce efectul întreruptiv, punerea în
întârziere a debitorului este condiţionată de introducerea cererii de chemare în judecată în
termen de 6 luni de la data când a operat punerea în întârziere3), pentru a nu da posibilitate
creditorului să abuzeze de acest caz ori doar să şicaneze pe debitor, fără a avea intenţia de
a-l acţiona în justiţie. În caz contrar, întreruperea prescripţiei este socotită neavenită.

§ 2. Efectele întreruperii prescripţiei

643. Sedes materiae. Efectele întreruperii prescripţiei extinctive sunt stabilite de
art. 2.541 NCC, în termeni similari art. 17 din Decretul nr. 167/1958, dar mult mai
amănunţiţi, şi anume:

„(1) Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.

(2) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
(3) Dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de către
cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.
(3) În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în
judecată ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită nu
va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă.
(4) Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a
urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou
posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite.
(5) În cazul în care prescripţia a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3,
întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de scoatere de sub urmărire
penală sau de încetare a urmăririi penale, a ordonanţei de suspendare a urmăririi
penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii
definitive a instanţei penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din
oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă
prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale
prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea”.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 2.542 NCC referitoare la beneficiul

întreruperii prescripţiei (i.e. întinderea efectului întreruptiv):
1)
V., în acelaşi sens, art. 263 alin. 2 C. civ. grec; art. 3.11.16 C. civ. olandez; adde art. 2895 alin. 1
C. civ. Q., unde se prevede un termen suplimentar de 6 luni; art. 139 din C. fed. elv. al obligaţiilor, care
prevede însă un termen suplimentar de 60 de zile, aplicabil numai dacă termenul iniţial de prescripţie este
expirat la data respingerii cererii iniţiale.
2)
Această cauză de întrerupere este însă prevăzută de art. 1433 pct. 3 C. civ. Carol al II-lea (1940).
3)
V., în acest sens, art. 3.11.17 C. civ. olandez.
Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil 1185
„(1) Efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul
întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea
act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(2) Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în
folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu
pot fi opuse decât autorului recunoaşterii”.

În schimb, similar cu art. 2.536 din materia suspendării, „întreruperea prescripţiei

împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa
amândurora” (art. 2.543).

644. Caracterizare. a) Conţinutul efectului întreruptiv. Aşa cum rezultă din art.
2.541, întreruperea cursului prescripţiei extinctive constă în înlăturarea, ştergerea
prescripţiei scurse anterior datei când a avut loc întreruperea, urmată de începerea
unei noi prescripţii.
De reţinut că, în ceea ce priveşte felul (natura) noii prescripţii care începe să curgă
după ce a operat întreruperea, aceasta depinde, conform alin. 3 şi 4 ale art. 2.541, de
însăşi cauza de întrerupere :

– dacă întreruperea s-a produs prin efectul recunoaşterii, va începe să curgă o

nouă prescripţie de acelaşi fel cu cea înlăturată, adică prescripţia dreptului la acţiunea
condamnatorie (aşa-zisa „prescripţie a dreptului la acţiune în sens material”, în
terminologia elaborată în lumina D. nr. 167/1958);
– dacă întreruperea s-a produs prin efectul cererii în justiţie, inclusiv al punerii în
întârziere, deoarece aceasta trebuie urmată de formularea unei cereri de chemare în
judecată pentru a opera efectul întreruptiv, va începe să curgă o nouă prescripţie având
însă un alt obiect, şi anume prescripţia dreptului de a obţine executarea silită (aşa-numita
„prescripţie a dreptului de a cere executarea silită”, conform terminologiei elaborate în
baza D. nr. 167/1958);
– dacă întreruperea s-a produs prin constituirea de parte civilă în procesul penal ori
prin efectul începerii urmăririi penale, în cazurile prevăzute de art. 2.537 pct. 3, iar
inculpatul nu a fot condamnat la despăgubiri civile ori la repararea, în alt mod, a
prejudiciului cauzat, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel cu cea
înlăturată, adică prescripţia dreptului la acţiunea condamnatorie (iar nu prescripţia
dreptului de a obţine executarea silită, deoarece partea civilă nu a obţinut încă vreun titlu
executoriu).

Totodată, mai este de observat că, în funcţie de cauza de întrerupere, şi durata noii
prescripţii poate fi alta, deoarece, spre deosebire de întreruperea prescripţiei prin
recunoaştere, când va curge, invariabil, o nouă perioadă de prescripţie de aceeaşi
întindere (3 ani, 1 an, 6 luni etc.), în cazul întreruperii prin cererea de chemare în
judecată, este posibilă şi o intervertire a termenului de prescripţie iniţial, ori de câte ori
termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită este altul decât termenul
de prescripţie a dreptului la acţiunea condamnatorie (de regulă, termenul de prescripţie a
dreptului de a obţine executarea silită este de 3 ani, cu excepţia titlurilor emise în
materia acţiunilor reale imobiliare, când termenul de prescripţie este mai lung, de 10 ani;
v., în acest sens, art. 405 alin. 1 C. pr. civ.; cf. art. 682 alin. 1 Proiectul NCP 2009).
 Menţionăm, în final, că, indiferent de obiectul noii prescripţii, în toate cazurile este
vorba de o prescripţie de drept civil: prescripţia dreptului material la acţiune.
Aceasta, întrucât atât dreptul, la acţiunea condamnatorie, cât şi dreptul la acţiunea
executorie sunt elemente sau forme ale dreptul material la acţiune, iar nu ale unui drept
procesual la acţiune (cu privire la natura juridică şi corelaţia dintre „dreptul la acţiune
în sens material” şi „dreptul de a cere executarea silită”, v. supra, nr. 346 şi urm.).

b) Data începutului noii prescripţii. Această chestiune depinde tot de felul cauzei
de întrerupere. Astfel, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 2.541 alin. 3-6 mai sus
citate, dacă în cazul întreruperii prin recunoaştere efectele se produc, de regulă,
instantaneu, respectiv chiar pe data când recunoaşterea a fost făcută (cu excepţia
cazului când recunoaşterea ar îmbrăca o formă continuă sau continuată, ca în ipoteza
prevăzută de alin 3 alin. art. 2.538), în cazul întreruperii prescripţiei printr-o cerere în
justiţie (şi în cazurile asimilate), noua prescripţie începe să curgă nu de la data
formulării cererii de chemare în judecată, ci de la o dată ulterioară, şi anume:

– din ziua când hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă, în cazul în

care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare
(art. 2.541 alin. 3);
– din ziua în care există posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase
neacoperite, în cazul în care prescripţia a fost întreruptă prin intervenţia făcută în
procedura insolvenţei sau a celei de urmărire silită pornită de alţi creditori;
– din ziua comunicării ordonanţei procurorului ori a hotărârii instanţei penale, în
cazul în care prescripţia a fost întreruptă prin constituirea de parte civilă în procesul
penal, potrivit art. 2.537 pct. 3, teza I, iar urmărirea ori acţiunea penală a încetat fără ca
inculpatul să fi fost condamnat (art. 2.541 alin. 6, teza I);
– din ziua când a fost ori trebuia cunoscută hotărârea definitivă a instanţei penale
prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea ex officio (art. 2.540 alin. 6, teza a
doua).

În sfârşit, mai trebuie reţinut că, dacă întreruperea prescripţiei prin recunoaştere
este definitivă şi necondiţională, întreruperea prescripţiei prin cererea de chemare în
judecată ori arbitrală (stricto sensu) este provizorie şi condiţională, deoarece ea
depinde, pe de o parte, cum am văzut (supra, nr. 244), de admiterea în fond a acţiunii,
iar pe de altă parte, şi de punerea în executare a hotărârii judecătoreşti ori arbitrale de
condamnare, în termenul de prescripţie a dreptului de a cere executare silită. Aceasta,
întrucât prescripţia „nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a
pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a
obţine executarea silită” (art. 2.539 alin. 3, teza I), ceea ce însemnează că, în acest caz,
poate fi formulată o nouă cerere în justiţie numai dacă termenul de prescripţie iniţial nu
s-a împlinit încă (de ex., era mai lung decât cel prevăzut pentru dreptul de a obţine
executarea silită). În cazul în care termenul de prescripţie nu s-a împlinit, în noul proces
hotărârea judecătorească sau arbitrală va putea servi doar ca mijloc de probă, iar nu şi ca
act înzestrat cu autoritate de lucru judecat, deoarece aceasta se pierde odată cu puterea
executorie; (cf. art. 2.539 alin. 3, teza a doua; art. 682 alin. 3 Proiectul NCP 2009).
 c) Întinderea efectului întreruptiv. Aşa cum rezultă din art. 2542 NCC, precitat,
întreruperea produce efecte relative, în sensul că efectele întreruperii prescripţiei
profită doar celui de la care emană actul întreruptiv (cererea de chemare în judecată,
actul de punere în întârziere etc.) şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost
îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
De asemenea, în cazul recunoaşterii dreptului, efectele întreruperii profită celui
împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.
Totuşi, în cazul obligaţiilor indivizibile sau solidare, efectele întreruperii
prescripţiei se extind, în principiu, şi la ceilalţi cocreditori ori codebitori (art. 1.433
alin. 2, art. 1.441 alin. 2, art. 1449), iar în cazul garanţiilor personale, spre deosebire de
soluţia actuală – parţial diferită – prevăzută de art. 1873 C. civ. (1864), întreruperea
prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în
privinţa amândurora (art. 2.543).

Secţiunea a 4-a
Împlinirea (calculul) prescripţiei

645. Sedes materiae. Potrivit art. 2.544 NCC, cursul prescripţiei se calculează
potrivit regulilor stabilite în titlul III („Calculul termenelor”) din Cartea VI, luându-se
în considerare, când este cazul, şi cauzele de suspendare sau întrerupere prevăzute de
lege.
Noul Cod civil prevede reguli de calcul în funcţie de durata termenelor: pe
săptămâni, luni sau ani (art. 2.552); pe zile (art. 2.553) şi chiar pe ore (art. 2.555).
În materie de prescripţie, interesează de regulă calculul termenelor stabilite pe ani
sau luni, iar nu pe săptămâni ori zile decât în mod excepţional.

646. Reguli de calcul. a) Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani. În aceste
cazuri, art. 2.552 NCC prevede:

„(1) Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în
ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
(2) Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început
să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni.
(3) Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi.
(4) Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi
jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului.”

b) Termenul stabilit pe zile. Potrivit art. 2.553 NCC:

„(1) Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a

termenului.
(2) Termenul se va împlini la 24 a ultimei zile.
(3) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc
de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de
 lucru. Dispoziţiile art. 2.556 (privitoare la prezumţia efectuării în termen a
actelor – n.n.).”

c) Prorogarea termenului. Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare,

termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează (art.
2.554).
d) Prezumţia efectuării în termen a actelor întreruptive de prescripţie. Conform
art. 2.556, actele de orice fel (deci, şi cele privitoare la regimul prescripţiei, respectiv
cele care atrag efecte întreruptive) se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le
constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a
termenului până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.
Prescripţia extinctivă în Noul Cod civil 1189

CAPITOLUL V
REPUNEREA ÎN TERMENUL DE PRESCRIPŢIE

647. Sedes materiae. a) Reglementare. Necunoscută în Codul civil, dar

reglementată de Decretul nr. 167/1958 (art. 19), repunerea în termen a fost păstrată de
Noul Cod civil, sub aceeaşi denumire şi cu acelaşi regim juridic. Într-adevăr, potrivit
art. 2.522:

„(1) Cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune
supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi
judecarea cauzei.
(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat
dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în
care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat
depăşirea termenului de prescripţie”.

b) Justificare. Din cele ce precedă rezultă că repunerea în termen este un beneficiu

legal, în temeiul căruia titularul dreptului la acţiune poate să-şi valorifice dreptul în
justiţie, chiar dacă termenul de prescripţie s-a împlinit, dacă depăşirea acestuia a fost
cauzată de motive temeinic justificate.
În acest fel se evită producerea efectelor prescripţiei extinctive în mod nejustificat,
adică în situaţia în care titularul dreptului material la acţiune din motive temeinice nu a
putut formula cererea de chemare în judecată înăuntrul termenului de prescripţie. În
ultimă instanţă, aşa cum am văzut cu altă ocazie (supra, nr. 254 in fine), fundamentul
repunerii în termen nu este altceva decât vechea maximă Contra non valentem agere,
non currit praescriptio, care, în prezent, este mai puţin o cauză de suspendare a
prescripţiei (forţa majoră îndeplineşte o astfel de funcţie; cf. art. 2.532 pct. 9 NCC), cât
mai ales o cauză de înlăturare a efectului prescripţiei împlinite prin repunerea părţii
interesate în termenul de prescripţie.

648. Caracterizare generală. a) Domeniul de aplicare. Ca şi în sistemul Decretului

nr. 167/1958, repunerea în termen este în Noul Cod civil o instituţie de aplicaţie
generală, atât în materia drepturilor patrimoniale, cât şi a drepturilor nepatrimoniale a
căror acţiune este supusă prescripţiei extinctive. Totodată, şi spre deosebire de
suspendarea sau întreruperea prescripţiei, nici art. 2.522 NCC nu face o enumerare, in
abstracto, a „cauzelor de repunere în termen”, ci se mulţumeşte să precizeze, în mod
generic, că este vorba de „motive temeinice”, lăsându-le la suverana apreciere a
instanţei de judecată.
În consecinţă, sub aspectul domeniului repunerii în termen, consideraţiile teoretice şi
jurisprudenţa creată în aplicarea art. 19 din Decretul nr. 167/1958 (v., supra, nr. 255-257)
sunt şi rămân pe deplin valabile şi în ce priveşte stabilirea, in concreto, a domeniului
repunerii în termen reglementată de Noul Cod civil.
 b) Condiţiile repunerii în termen. Potrivit art. 2.522 alin. 2 NCC, mai sus citat,
repunerea în termen nu poate fi dispusă ex officio (precum se prevede în art. 19 din D.
nr. 167/1958), ci numai dacă a fost invocată de partea interesată.
Totodată, cererea de repunere în termen, pentru a fi admisibilă, trebuie făcută în
termen de 30 de zile, socotite din ziua când cel interesat a cunoscut sau trebuia să
cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.
Legea nu prevede natura acestui termen de 30 de zile, însă credem că, similar cu
termenul de o lună prevăzut de art. 19 din Decretul nr. 167/1958 ( supra, nr. 259),
trebuie calificat tot ca termen de prescripţie extinctivă, fiind supus, prin urmare,
regulilor privind suspendarea, întreruperea şi chiar repunerea în termen, ca orice alt
termen de prescripţie.

c) Efectul repunerii în termen. După cum rezultă din art. 2.522, repunerea în
termen este judiciară, iar nu de drept, şi, în caz de admitere, prescripţia este socotită
ca neîmplinită, chiar dacă în fapt (fizic) termenul de prescripţie era expirat, iar aceasta
dă posibilitate organului de jurisdicţie să treacă la judecarea pe fond a cauzei.
 CONCLUZII FINALE

649. Sistemul Decretului nr. 167/1958. a) Noţiuni generale. Prescripţia extinctivă,

spre deosebire de uzucapiune, care este un mod sau mijloc de achiziţiune a unui drept
real, este, dimpotrivă, un mod de înlăturare a răspunderii civile, ca urmare a
stingerii dreptului material la acţiune neexercitat în termenul stabilit de lege.
Dintre toate instituţiile dreptului civil, prescripţia extinctivă, zisă şi liberatorie, este
„cea mai necesară ordinii sociale” (Bigot-Préameneu), deoarece este destinată să
asigure înlăturarea incertitudinii din circuitul civil, să permită „adecvarea dreptului la
fapte” (G. Marty, P. Raynaud): neexercitarea dreptului material la acţiune în termenul
stabilit de lege – termen socotit de legiuitor suficient de lung pentru restabilirea
drepturilor subiective civile încălcate, contestate sau nesocotite – atrage stingerea lui şi,
prin aceasta, adică pe cale de consecinţă, înlăturarea răspunderii civile a subiectului
pasiv. Prin urmare, titularul obligaţiei civile corespunzătoare nu mai poate fi tras la
răspundere şi obligat să suporte consecinţele juridice prevăzute de lege sau stipulate de
părţi, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite. Din faptul că, prin prescripţie, se stinge
numai „dreptul la acţiune” (în sens material), înlăturându-se răspunderea civilă a
subiectului pasiv al raportului juridic de constrângere, decurge următoarea consecinţă
juridică: supravieţuirea, în principiu, a dreptului subiectiv, ca şi a obligaţiei
corelative, însă, desigur, numai sub formă juridică incompletă, imperfectă, deoarece
rămân ocrotite numai pe calea defensivă a excepţiunii. O confirmare a acestui fapt
găsim în prevederile art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 care dispun că debitorul
care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris nu are
dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
prescripţiei era împlinit.
Deoarece obiectul prescripţiei extinctive constă numai în stingerea dreptului la
acţiune (art. 1 alin. 1 din D. nr. 167/1958), rămâne neatins nu numai dreptul subiectiv
material, substanţial, ci şi, bineînţeles, dreptul procesual la acţiune, adică dreptul de a
intenta acţiunea, de a sesiza organul de jurisdicţie şi de a pretinde judecarea cauzei,
întrucât accesul la justiţie este liber şi nu poate fi îngrădit din acest punct de vedere
(art. 21 din Constituţie; art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale).

b) Natura juridică. Problema care s-a pus (şi se mai pune încă) în literatura de
specialitate este aceea a determinării naturii juridice a dreptului la acţiune în sens
material: drept subiectiv material, substanţial sau simplu drept subiectiv procesual?
În ce ne priveşte, după ce am arătat că dreptul la acţiune în sens material este
dreptul de a obţine condamnarea pârâtului sau, în alţi termeni, dreptul de a obţine, prin
constrângere, executarea unei prestaţii, recunoaşterea unui drept ameninţat ori contestat
1192 TRATAT DE PRESCRIPŢIE
EXTINCTIVĂ
sau, după caz, aplicarea unei alte sancţiuni civile, am ajuns la concluzia că acest drept
este distinct atât de dreptul subiectiv material căruia îi asigură protecţia juridică, cât şi
de dreptul procesual la acţiune.
Într-adevăr, prin izvorul, conţinutul şi structura lor specifice, dreptul subiectiv
material („dreptul preexistent” sau „determinator”) este distinct de „dreptul
sancţionator”, adică de dreptul material la acţiune: dacă dreptul subiectiv material (ex.,
dreptul de creanţă sau dreptul de proprietate) constă în posibilitatea titularului de a
obţine un anumit avantaj sau folos material ori moral dintr-o situaţie juridică
determinată, dreptul material la acţiune se referă la posibilitatea titularului de a-şi
realiza, pe cale silită, un drept subiectiv încălcat, negat sau ignorat şi presupune,
necesarmente, o situaţie conflictuală născută sau, cel puţin, iminentă, pe cale de a se
naşte; altfel spus, una este dreptul de a se bucura şi dispune de un bun (dreptul de
proprietate) şi alta este dreptul de a pretinde altuia restituirea bunului deţinut în mod
nelegitim sau, în fapt, fără drept (dreptul la acţiunea în revendicare); tot astfel, una este
posibilitatea de a pretinde debitorului să furnizeze un anumit serviciu (să restituie suma
împrumutată, spre ex.) şi altceva este puterea de a obţine, prin constrângere, serviciul
respectiv sau un alt echivalent (daune-interese). Or, aceste din urmă prerogative (aşa-
numitele drepturi la acţiune în sens material) nu pot fi considerate ca având natură
procesuală, ci substanţială, de vreme ce asigură traducerea şi realizarea, pe cale silită, a
unor sancţiuni de drept civil, material: reacţia dreptului, în speţă a dreptului civil, la
încălcarea unor norme de drept civil (încălcarea dreptului creditorului sau violarea
dreptului proprietarului, neobservarea condiţiilor de validitate pentru încheierea unui
anume act juridic, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor
contractuale etc.).
O discuţie aparte o implică aşa-numitul drept de a cere executarea silită, respectiv
posibilitatea titularului de a obţine realizarea silită a obligaţiei cuprinse într-un titlu
executoriu. Deşi în prezent este dominantă opinia în sensul că dreptul de a obţine
executarea silită are caracter procesual, fiind o componentă a dreptului la acţiune în
sens procesual, făcând obiectul unei prescripţii deosebite, de drept procesual civil –
dovadă şi reglementarea distinctă a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită în
Codul de procedură civilă (art. 405-4053) –, o astfel de concepţie nu este la adăpost de
critică. De vreme ce dreptul la acţiune în sens material este, după expresia întrebuinţată
de Mihail Eliescu, „dreptul unei persoane de a obţine satisfacerea pretenţiilor sale prin
constrângere” – idee cu care sunt de acord toţi cei care admit autonomia acestui drept –
însemnează că, logic şi juridic, posibilitatea de executare silită a obligaţiei cuprinse în
titlul executoriu ca prerogativă juridică trebuie să facă parte tot din acelaşi drept, fiind
garanţia realizării lui silite, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia
cuprinsă în titlul executoriu. Cu alte cuvinte, posibilitatea de a obţine un titlu
executoriu nu este un scop în sine, ci este mijlocul şi prima etapă necesară atingerii
scopului final al titularului dreptului la acţiune: satisfacerea, cu ajutorul forţei
coercitive a statului, a dreptului său material, substanţial, încălcat sau contestat de către
subiectul pasiv, iar executarea silită a bunurilor şi veniturilor acestuia este calea
efectivă pentru atingerea acestui rezultat.
Din acest motiv, în ce ne priveşte, am optat, în esenţă, pentru teza monistă asupra
naturii juridice a dreptului la acţiune, susţinută în dreptul nostru de către Mihail
Eliescu, conform căreia dreptul material la acţiune este dreptul de a obţine, prin
constrângere, executarea unei prestaţii, recunoaşterea unui drept sau aplicarea altei
sancţiuni civile şi, prin urmare, poate comporta atât facultatea de a obţine obligarea sau
condamnarea pârâtului (dreptul la acţiunea în realizare sau în condamnare), inclusiv
posibilitatea de a pretinde recunoaşterea existenţei sau inexistenţei unui drept (dreptul
la acţiune în constatare), cât şi facultatea de a obţine executarea silită a obligaţiei
cuprinse în titlul executoriu (dreptul la acţiunea în executare sau dreptul de a cere
executarea silită).
Când titlul executoriu nu-l constituie o hotărâre judecătorească (ex., înscrisurile
notariale autentificate) dreptul material la acţiune se reduce practic la dreptul de a
obţine executarea silită; în toate cazurile, dacă reclamantul nu-şi valorifică dreptul de a
obţine executarea silită în termenul de prescripţie prevăzut de lege, titlul îşi pierde
puterea executorie, iar în cazul hotărârilor judecătoreşti, chiar şi puterea lucrului
judecat, ceea ce însemnează că, în acest din urmă caz, efectul întreruptiv al prescripţiei
dreptului la acţiune, produs la data sesizării instanţei de judecată şi consolidat pe data
rămânerii definitive a hotărârii, este retroactiv desfiinţat, nimicit, ca şi când niciodată
nu ar fi avut loc; în consecinţă, prescripţia dreptului material la acţiune este socotită a
nu se fi întrerupt niciodată, situaţie în care, dacă dreptul la acţiunea în realizare nu este
încă prescris sau este imprescriptibil, cel interesat poate introduce o nouă acţiune
pentru a obţine un alt titlu executoriu, vechea hotărâre putând servi doar ca mijloc de
probă.
Astfel înţeles, dreptul material la acţiune nu se confundă nici cu dreptul subiectiv
substanţial, recunoscut sau dobândit prin hotărâre, care preexistă sau, după caz, rezultă
din hotărâre (în cazul unei acţiuni în constituire de drepturi), şi nici cu dreptul
procesual la acţiune – dreptul de a sesiza instanţa sau organul arbitral ori dreptul de a
pune în executare silită titlul executor obţinut sau recunoscut prin lege.

c) Domeniul prescripţiei. Cât priveşte domeniul sau câmpul de acţiune al

prescripţiei extinctive, acesta este rezervat, în principiu, drepturilor la acţiune având un
obiect patrimonial (art. 1 alin. 1 din D. nr. 167/1958). A contrario, drepturile la acţiune
având un obiect nepatrimonial sunt imprescriptibile extinctiv, cu excepţia cazurilor în
care prin lege s-ar dispune altfel (de ex., în cazul acţiunii în anulabilitatea căsătoriei,
unele acţiuni de stat, în speţă, acţiunea în tăgada paternităţii sau acţiunea în stabilirea
paternităţii copilului din afara căsătoriei). Este, de asemenea, imprescriptibilă extinctiv
acţiunea în revendicare – mobiliară sau imobiliară – întemeiată pe dreptul de
proprietate publică sau privată, după caz, ca urmare a caracterului perpetuu al acestui
drept, dar şi al faptului că, atât timp cât bunul nu este uzucapat de un terţ, dreptul de
proprietate privată nu se poate pierde. A nu uza de un drept absolut, însemnează tot a
exercita încă un astfel de drept, dar într-o altă manieră, şi anume într-o modalitate pur
pasivă, negativă, respectiv prin refuzul sau omisiunea de a săvârşi acte ce implică
exerciţiul pozitiv al dreptului respectiv. În sfârşit, tot imprescriptibile sunt şi acele
drepturi care nu sunt susceptibile de violare, de încălcare prin acte săvârşite de către un
terţ, cum este cazul drepturilor potestative al căror exerciţiu constă în săvârşirea de acte
juridice unilaterale, care nu pot fi astfel împiedicate sau paralizate de către nicio altă
persoană (adică, în speţă, de către cei care urmează să suporte consecinţele juridice ale
săvârşirii acelor acte). Este cazul, spre exemplu, al drepturilor potestative de opţiune,
care sunt, în principiu, imprescriptibile extinctiv (dreptul de opţiune succesorală este
1194 TRATAT DE PRESCRIPŢIE
EXTINCTIVĂ
socotit însă prescriptibil extinctiv, deşi el este, cum am văzut, incompatibil cu regimul
normal al prescripţiei extinctive).

d) Termenul prescripţiei. De esenţa prescripţiei extinctive este existenţa unor

termene de prescripţie, a unor intervale de timp înăuntrul cărora trebuie exercitat
dreptul material la acţiune, sub sancţiunea stingerii lui.
De lege lata, în dreptul civil sunt două termene generale de prescripţie: 3 ani,
pentru drepturile la acţiune privind drepturile de creanţă (art. 3 din D. nr. 167/1958), şi
30 de ani pentru drepturile la acţiune privind drepturile reale prescriptibile extinctiv
(art. 1890 C. civ.). În afara acestor termene, există numeroase termene speciale, de
regulă, mai scurte decât termenele generale de prescripţie extinctivă. De aceea, ori de
câte ori nu se prevede un termen special de prescripţie, vor fi aplicabile prevederile art.
3 din Decretul nr. 167/1958 sau, după caz, ale art. 1890 C. civ., cu condiţia însă ca
dreptul la acţiune să fie prescriptibil extinctiv.
Ca orice termen şi termenul de prescripţie are un început, marcat de data la care a
început să curgă, o durată, respectiv un interval de timp mai lung sau mai scurt, după
caz, şi, bineînţeles, un sfârşit, marcat de data la care este socotit a fi împlinit (e). Cursul
prescripţiei poate fi însă suspendat ori întrerupt, suprimat, după cum există şi
posibilitatea, pentru motive temeinic justificate, ca titularul dreptului la acţiune să fie
repus în termen, adică să se considere că prescripţia nu este totuşi împlinită (f).

e) Începutul prescripţiei extinctive. În ce priveşte chestiunea începutului

prescripţiei, acesta este guvernat de regula actioni non natae non praescribitur,
consacrată atât de Codul civil (art. 1886), cât şi de Decretul nr. 167/1958, în termenii
următori: „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune” (art.
7 alin. 1). Prin urmare, data naşterii dreptului la acţiune, adică data când dreptul
subiectiv (sau interesul legitim) este încălcat, negat sau contestat, marchează şi
începutul curgerii prescripţiei extinctive. Sunt însă cazuri când aplicarea acestei reguli
ar avea consecinţe inechitabile, inadmisibile, deoarece titularul dreptului la acţiune fie
nu a cunoscut violarea dreptului său, fie este împiedicat material, moral sau juridic să
acţioneze (ex., nu cunoaşte identitatea autorului faptului ilicit, nu a constatat viciile
ascunse ale unui lucru ori ale unei lucrări executate, deoarece lucrul nu a fost încă
predat sau lucrarea n-a fost încă recepţionată, titularul dreptului la acţiune este victima
unor acte de violenţă morală continuă, neavând curajul de a face acte de întrerupere,
este soţ cu cel împotriva căruia trebuie să acţioneze). De aceea, legea prevede reguli
speciale privind începutul prescripţiei extinctive (cf. art. 7 alin. 2 şi 3, art. 8, 9 şi 11 din
D. nr. 167/1967) sau cazuri în care prescripţia extinctivă este fie suspendată sau
întreruptă, fie chiar considerată a nu fi început deloc să curgă.

f) Suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen. Suspendarea şi întreruperea

cursului prescripţiei extinctive sunt reglementate în mod unitar în Decretul nr.
167/1958 (art. 13-15; 16-17), ca împrejurări care atrag modificarea cursului prescripţiei
fie în sensul de a opri temporar cursul acestuia (în cazul suspendării), fie în sensul de a
suprima complet prescripţia începută şi a o înlocui cu un nou termen de prescripţie ori
de câte ori titularul dreptului la acţiune iese din pasivitate, săvârşind acte sau fapte prin
care pretinde satisfacerea sau realizarea dreptului său încălcat, precum şi ori de câte ori
subiectul pasiv părăseşte poziţia de împotrivire, prin recunoaşterea dreptului până
atunci încălcat, contestat sau negat (în caz de întrerupere).
În afară de acestea sunt şi alte situaţii când, deşi nu poate opera suspendarea sau
întreruperea prescripţiei extinctive, totuşi, din motive justificate, neimputabile
titularului dreptului material la acţiune, efectul prescripţiei extinctive nu se justifică,
neputând fi lipsit de acest drept titularul dreptului subiectiv încălcat sau contestat. În
asemenea cazuri se poate solicita repunerea în termenul de prescripţie, în condiţiile
prevăzute de art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Fundamentul acestui beneficiu acordat
de lege titularului dreptului la acţiune îl constituie, credem, vechea maximă Contra
non valentem agere non currit praescriptio, care, în prezent, este mai puţin o cauză de
suspendare a prescripţiei (forţa majoră îndeplineşte această funcţie), cât mai mult o
simplă cauză generală de amânare a începutului prescripţiei (pentru imposibilitatea
morală sau juridică de a acţiona) şi, mai cu seamă, de înlăturare a efectului prescripţiei
împlinite prin repunerea părţii interesate în termenul de prescripţie, ori, mai exact, prin
socotirea faptului că stingerea, prin prescripţie, a dreptului la acţiune n-a avut
legalmente loc.

g) Efectul prescripţiei. În sfârşit, cât priveşte efectul prescripţiei extinctive şi

modul cum aceasta operează, pe baza unei analize aprofundate a dispoziţiilor legale
incidente, îndeosebi a art. 1, 18 şi 20 din Decretul nr. 167/1958, coroborată cu
prevederile art. 1838-1843 C. civ., am putut conchide că prescripţia stinge dreptul
material la acţiune în sens material fără a afecta şi dreptul subiectiv în substanţa sa,
care continuă să supravieţuiască, deşi într-o formă imperfectă, de vreme ce poate fi
ocrotit numai pe calea defensivă a excepţiunii. Prescripţia nu operează de drept, ci
numai la cererea persoanei interesate (art. 1841 C. civ.). În măsura în care prescripţia
nu operează de drept (ipso iure) stingerea obligaţiei sau, după caz, a dreptului la
acţiune, nu se poate vorbi nici de existenţa vreunei obligaţii naturale, deoarece, câtă
vreme obligaţia iniţială este şi rămâne intactă, fiind asigurată prin acţiune, prescripţia
câştigată conferă debitorului numai un drept de opţiune, şi anume dreptul de a se
prevala sau nu de beneficiul prescripţiei împlinite. În schimb, în cazul în care
beneficiarul prescripţiei împlinite opune, pe cale de acţiune sau de excepţiune,
prescripţia câştigată, după stingerea dreptului la acţiune, subzistă în sarcina debitorului
o obligaţie civilă imperfectă (obligaţie naturală), lipsită de sancţiunea specifică
(acţiunea în justiţie), dar care poate fi executată de bunăvoie (art. 20 alin. 1 din D. nr.
167/1958). Cât priveşte renunţarea la prescripţie, aceasta poate să aibă loc atât înainte
de a fi invocată, caz în care este vorba de renunţarea la beneficiul prescripţiei împlinite
(dreptul de a invoca prescripţia), cât şi după invocarea prescripţiei câştigate, caz în care
poate îmbrăca fie forma unei plăţi voluntare a obligaţiei prescrise, fie a unei promisiuni
de a o executa (în niciuna din aceste două ipoteze nu este însă vorba de o liberalitate, ci
fie de plată, act sau fapt juridic neutru, fie de un contract de servicii gratuite, care are
drept efect consolidarea raportului juridic existent prin redobândirea dreptului la
acţiune de către beneficiarul promisiunii), de vreme ce prin invocarea prescripţiei se
stinge numai dreptul material la acţiune, iar nu şi dreptul subiectiv însuşi.
 650. Sistemul Noului Cod civil. a) Precizări prealabile. Analiza regimului
prescripţiei extinctive a scos în evidenţă faptul că reglementarea actuală a prescripţiei,
deşi este superioară celei cuprinse în Codul civil, este susceptibilă de îmbunătăţire şi
perfecţionare.
Principalele carenţe ale reglementării actuale sunt, în opinia noastră, următoarele:
– în primul rând, cum s-a văzut, dispoziţii importante privind regimul general al
prescripţiei se regăsesc unele în Decretul nr. 167/1958 (art. 1, 12, 18, 19), iar altele în
Codul civil (1838-1843), ceea ce ridică serioase şi vizibile dificultăţi de interpretare şi
corelarea a acestora şi, mai ales, de corectă aplicare a lor;
– în al doilea rând, în materie civilă, prescripţia extinctivă trebuie să reprezinte
atât expresia unor interese generale, constând în necesitatea clarificării unor situaţii
juridice incerte într-un timp rezonabil, cât şi expresia intereselor particulare, constând
în faptul că prescripţia trebuie lăsată la îndemâna părţilor interesate, singurele în
măsură să decidă dacă vor sau nu să se prevaleze de efectele ei; în niciun caz
prescripţia extinctivă nu este o sursă de îmbogăţire pe nedrept, astfel încât invocarea şi
aplicarea ei din oficiu contravine însuşi fundamentului şi funcţiilor acesteia; în
consecinţă, dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 nu-şi au, în prezent, niciun
rost, fiind lipsite de un fundament juridic serios;
– în al treilea rând, în lipsa unei definiţii a dreptului la acţiune în sens material şi
în prezenţa reglementării separate a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită,
devine dificilă determinarea naturii juridice a acestor drepturi, precum şi a stabilirii
corelaţiei dreptului material la acţiune cu dreptul subiectiv civil şi, bineînţeles, cu
dreptul de a cere executarea silită;
– în sfârşit, în privinţa termenelor de prescripţie extinctivă, precum şi a cursului
prescripţiei extinctive, reglementările actuale nu mai corespund integral realităţilor
economice şi sociale, în special raporturilor comerciale, care reclamă celeritate şi o
foarte mare stabilitate.
De lege ferenda, ar trebui eliminate aceste carenţe, în paralel cu perfecţionarea
reglementărilor existente în materie, în acord cu realităţile social-economice şi ţinând
seama de perspectiva integrării ţării noastre în Uniunea Europeană. După cum am
văzut (supra, titlul III), Noul Cod civil vine în întâmpinarea acestor nevoi şi imperative
de politică legislativă prin fixarea unui nou cadru modern al desfăşurării raporturilor de
drept privat, în cadrul căruia un loc important îl ocupă şi noua reglementare a instituţiei
prescripţiei extinctive. Deoarece în titlul III al tratatului am înfăţişat in extenso
principiile şi elementele noii reglementări, ne mărginim în continuare să jalonăm
principalele coordonate ale viitoarei instituţii, atrăgând atenţia asupra câtorva aspecte
mai semnificative.

b) Noţiunea, reglementarea şi efectul prescripţiei extinctive. Noul Cod civil

reglementează distinct de uzucapiune (sau prescripţia achizitivă) într-o carte separată –
Cartea VI, intitulată „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor”
(art. 2.500-2.556) –, regimul general, de drept comun, al prescripţiei extinctive (art.
2.500-2.544). Reglementarea separată a prescripţiei extinctive şi a uzucapiunii, fiind un
lucru deja câştigat, a fost menţinută de noul cod, ceea este un prim aspect ce trebuie
semnalat.
 În al doilea rând, ca şi în sistemul Decretului nr. 167/1958, prescripţia extinctivă
este un mijloc de stingere numai a dreptului material la acţiune, iar nu şi a dreptului
subiectiv civil (art. 2.500), ceea ce însemnează că şi în lumina Noului Cod civil
prescripţia poate fi calificată ca mod de stingere a dreptului material la acţiune şi de
înlăturare a răspunderii civile lato sensu.
În al treilea rând, din punct de vedere normativ, noua reglementare preia, cu
îmbunătăţiri substanţiale, prevederile Decretului nr. 167/1958 şi le sistematizează pe
probleme specifice (dispoziţii generale, termenele de prescripţie, cursul prescripţiei,
împlinirea prescripţiei), însă regimul prescripţiei este inovat, cum am arătat, în mai
multe privinţe.
Astfel, fiind vorba de o instituţie de drept privat, prescripţia nu operează de drept
(art. 2.504), ci numai la cererea persoanei interesate (art. 2.512), sunt admisibile
convenţii privitoare la regimul prescripţiei extinctive, cu excepţia cazului în care
dreptul la acţiune este indisponibil ori derivă din contractele de adeziune, de asigurare
sau încheiate cu consumatorii (art. 2.515), iar renunţarea la prescripţie sau, după caz, la
beneficiul termenului scurs sunt de asemenea posibile (art. 2.507). În consecinţă, cel
care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris, nu are
dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
prescripţiei era împlinit.
În sfârşit, deşi dreptul material la acţiune este unic, fiind definit în sens larg, astfel
încât să poată îngloba nu numai posibilitatea de a obţine condamnarea, ci şi de a obţine
executarea acesteia (cf. art. 2.500 alin. 2: „În sensul prezentului titlu, prin drept la
acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să
execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice
altă sancţiune civilă, după caz”), totuşi, din considerente practice în primul rând, în
noul Cod este reglementată în principal prescripţia dreptului la acţiunea condamnatorie
(i.e. a dreptului material la acţiune în sens restrâns), regulile particulare privitoare la
prescripţia dreptului de a obţine executarea silită rămânând incluse în Codul de
procedură civilă, care se completează însă cu dispoziţiile de drept comun (art. 2.516).

c) Domeniul prescripţiei. Ca şi în cazul Decretului nr. 167/1958, Noul Cod civil

conservă regula prescriptibilităţii dreptului la acţiune având un obiect patrimonial şi a
celei privind imprescriptibilitatea dreptului la acţiune având un obiect nepatrimonial
(art. 2.501-2.502). Există însă şi excepţii de la aceste reguli.
Astfel, sunt în principiu imprescriptibile extinctiv dreptul la acţiunea în
revendicare, mobiliară sau imobiliară (art. 563 alin. 2), sau dreptul la acţiunea de partaj
(art. 669) ori dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act patrimonial
sau nepatrimonial (art. 2.504 alin. 2 pct. 3), după cum sunt prescriptibile extinctiv
unele acţiuni nepatrimoniale tipice, precum acţiunea în anularea căsătoriei (art. 301) ori
acţiunea în tăgada de paternitate de către mamă sau soţul acesteia (art. 430 şi 431), nu
conţine decât o singură prevedere despre imprescriptibilitatea unor acţiuni în sens
material, socotim utilă o astfel de definiţie, care să permită diferenţierea acestui drept
faţă de dreptul subiectiv material, substanţial şi care nu este afectat direct de stingerea,
prin prescripţie, doar a dreptului la acţiune.
O menţiune particulară trebuie făcută în legătură cu prescripţia garanţiilor reale.
Prin derogare de la regula accesorium sequitur principale, în materia garanţiilor reale,
mobiliare şi imobiliare, prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu
atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul
ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate,
însă numai în limita valorii acestor bunuri (art. 2.504). Această soluţie, inspirată din
dreptul german şi elveţian, se armonizează şi cu regulile de carte funciară, unde ipoteca
înscrisă este considerată că există cât timp nu este radiată şi atestă faptul că, deşi
accesorie, ipoteca este în acelaşi timp un drept relativ autonom, bucurându-se de o
existenţă juridică proprie.
Desigur, şi în concepţia Noului Cod civil, drepturile la acţiune având un obiect
patrimonial, vor rămâne în continuare, cum este şi firesc, principalul domeniu de
aplicare a prescripţiei extinctive.

d) Termenul prescripţiei. Sub acest aspect, termenul general de prescripţie

rămâne la 3 ani, ca şi în sistemul actual. Sunt însă prevăzute şi termene speciale, pentru
anumite cazuri particulare, de 1, 2 şi 10 ani. Astfel, este de remarcat termenul de 10 ani
(art. 2.518) pentru cazul acţiunilor reale prescriptibile extinctiv (i), pentru repararea
prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie
sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui
minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima
voinţa (ii), sau pentru repararea prejudiciului adus mediului înconjurător (iii).
În plus, în cazul acţiunii în răspundere civilă delictuală, pentru repararea preju-
diciului cauzat printr-o faptă care este supusă şi legii penale, s-a prevăzut, pentru
corelarea celor două prescripţii, că, dacă termenul de prescripţie a răspunderii penale
este mai lung decât cel aplicabil acţiunii civile, termenul de prescripţie a răspunderii
penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă (art. 1.394).

e) Începutul prescripţiei. Spre deosebire de vechiul Cod civil şi de Decretul nr.

167/1958, s-a instituit o nouă regulă generală privind începutul prescripţiei, care este
determinată nu de data naşterii dreptului la acţiune, ci de data la care titularul său poate
efectiv să acţioneze. Or, nu se poate acţiona decât de la data când cel interesat a
cunoscut sau, după împrejuri, ar fi trebuit să cunoască, cu diligenţele cerute unui bonus
pater familias, naşterea dreptului la acţiune (art. 2.523).
În afară de această regulă, în cod sunt prevăzute mai multe reguli particulare,
ţinând seama de natura raporturilor contractuale ori extracontractuale ori de calitatea
părţilor (cf. art. 2.524 şi urm.): obligaţiile de a da sau a face, acţiunea în restituirea
prestaţiilor, obligaţiile cu executare succesivă, acţiunea în răspundere civilă, acţiunea
în anulabilitate, răspunderea pentru vicii etc. Majoritatea acestor reguli speciale există
şi în Decretul nr. 167/1958.

f) Suspendarea prescripţiei. Alături de cazurile de suspendare deja cunoscute şi

devenite astfel tradiţionale, Noul Cod civil consacră şi alte cazuri, a căror utilitate
practică este incontestabilă. Este vorba mai ales de ipoteza negocierilor purtate în
scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi (art. 2.532 pct. 6) ori
aceea a unei proceduri prealabile legale ori administrative în vederea soluţionării pe
cale extrajudiciară a litigiului (art. 2.532 pct. 7).
 g) Întreruperea prescripţiei. Sub aspectul întreruperii, au fost prevăzute noi cazuri
de întrerupere (punerea în întârziere a debitorului), iar plângerea penală adresată
organelor de urmărire penală, asimilată în prezent cererii de chemare în judecată, a fost
reglementată drept cauză distinctă de întrerupere a prescripţiei. Totodată, s-a
reglementat situaţia în care, din motive formale, cererea de chemare în judecată, fără a
fi judecată, pe fond, este însă respinsă ori anulată. În acest din urmă caz, dacă
reclamantul din cererea iniţială, în termen de şase luni de la data când hotărârea de
respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este
considerată întreruptă prin cerere iniţială, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă
în fond (art. 2.539 alin. 2 in fine). Se evită astfel ca pentru motive pur formale titularul
dreptului la acţiune să fie expus riscului împlinirii prescripţiei, fără a i se putea reproşa
totuşi inacţiunea sau neglijenţa.
Cât priveşte efectul întreruperii, dacă în cazul recunoaşterii începe să curgă o nouă
prescripţie de acelaşi fel, în cazul cererii de chemare în judecată, efectul întreruptiv
este dublu condiţionat (art. 2.543 alin. 3), în sensul că acţiunea trebuie să fie admisă şi
hotărârea să fie pusă în executare în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine
executarea silită (în caz contrar, stingerea, prin prescripţie, a dreptului de a obţine
executarea silită, stinge şi puterea de lucru judecat înlăturând, în acelaşi timp, şi efectul
întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată, o nouă cerere putând fi
făcută numai dacă dreptul material la acţiune nu s-a prescris încă).

h) Repunerea în termen. Această instituţie, introdusă prin Decretul nr. 167/1958, s-

a dovedit utilă, fiind întrebuinţată de către instanţele noastre cu multă înţelepciune,
astfel încât a fost menţinută de Noul Cod civil (art. 2.523), suprimându-se doar dreptul
organului de jurisdicţie de a dispune repunerea în termen din oficiu.

i) Situaţia termenelor de decădere. În sfârşit, după cum se ştie, în afara prescripţiei

extinctive, există şi sancţiunea decăderii (forcluziunii) pentru neexercitarea unui drept
într-un anumit termen. Pentru prima dată Noul Cod civil cuprinde şi o reglementare
generală, la nivel de principiu, a acestei instituţii (art. 2.545-2.550), stabilind totodată
corelaţia dintre aceasta şi prescripţia extinctivă, în sensul că, dacă din lege (sau
convenţia părţilor) nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de
decădere, sunt şi rămân aplicabile regulile, mai puţin riguroase, de la prescripţie (art.
2.547)1). Prin reglementarea regimului termenelor de decădere, sensibil diferite de cele
de prescripţie, se acoperă o gravă lacună a legislaţiei civile în vigoare.

*
* *

În loc de încheiere. Orice început are şi un sfârşit. Aceasta este valabil în orice
ştiinţă, mai ales în „ştiinţa” dreptului.
Fără pretenţia de a fi epuizat subiectul cercetat – vast, complex şi, deopotrivă,
extrem de lunecos – şi nici certitudinea că soluţiile şi concluziile la care am ajuns –
unele din ele în parte diferite faţă de opinia curentă sau, după caz, dominantă,
1)
Cu privire la delicata chestiune a delimitării prescripţiei extinctive faţă de decădere, v. supra, nr. 37-38.
majoritară – sunt infailibile, credem, totuşi, că prezentul tratat oferă o imagine mai
închegată şi, de ce nu, mai corectă ori mai apropiată de ceea ce este cu adevărat
prescripţia extinctivă în dreptul român.
Într-o materie în care s-au scris zeci de tratate, teze de doctorat sau monografii şi
sute, mii de studii, note ori articole de specialitate, demersul nostru pare să fie minor,
şi, oricum, neîndestulător. Deşi este vorba de o instituţie juridică milenară, unanim
acceptată în orice legislaţie serioasă, prescripţia, ne-am convins şi cu această ocazie,
este departe de a-şi fi epuizat toate secretele sau de a-şi fi devoalat toate virtuţile. Fac
mărturie nesfârşitele discuţii privind fundamentul, natura juridică sau mecanismul său
de funcţionare. Departe de a se fi încheiat, aceste discuţii par astăzi mai insolubile ca
oricând. Am fost nevoiţi să ne implicăm în aceste dispute şi să optăm pentru un punct
de vedere, cu sau fără rezerve, însă am considerat că este de datoria noastră să ne
exprimăm poziţia, chiar dacă, uneori, ea a fost, poate, singulară ori contrară opiniei
majoritare.
Totuşi, ajunşi la capăt de drum, cu sentimentul datoriei împlinite şi, mai ales, cu
satisfacţia unui travaliu intelectual extraordinar, putem spune că am dobândit şi o
certitudine:
„La science du droit consiste autant dans la réfutation de faux principes, que dans
la connaissance des véritables” (Répertoire de Merlin, v° Novation).