Forme de cunoaștere şi tipuri de adevăr

Astfel, cunoaşterea, privită din perspectiva relaţiei subiect-obiect poate fi analizată pe

orizontală, dar şi pe verticală.
Pe orizontală, cunoaşterea are mai multe forme, în funcţie de facultăţile cognitive angajate, de
specificul obiectului la care se raportează, în funcţie de specificul rezultatelor sale şi de natura
limbajului in care sunt formulate. Apar astfel cunoaşterea comună, de tip ştiinţific, filosofic,
politic, juridic etc.
Cunoaşterea de tip ştiinţific şi filosofic reprezintă moduri teoretice de cunoaştere în care cu
ajutorul raţiunii se elaborează idei cu un grad mare de obiectivitate şi sistematizare, între ele
existând numeroase diferenţe. Ele se deosebesc de cunoaşterea comună care este caracterizată
printr-un grad redus de specializare şi de rigoare ştiinţifică, prin îmbinarea elementelor afective
cu cele raţionale cu ajutorul unui limbaj nespecializat.
Privită pe orizontală, din perspectiva profunzimii studierii obiectului, a facultăţilor implicate şi a
limbajului in care sunt exprimate rezultatele, cunoaşterea poate fi de observaţie, empirică şi
teoretică.
Cunoaşterea de observaţie se realizează cu ajutorul simţurilor şi a gândirii care transformă
informaţiile de lip senzorial in idei, redate prin intermediul limbajului natural (prin propoziţii de
observaţie).
Cunoaşterea empirică se realizează cu ajutorul raţiunii bazată pe observaţie şi experienţă, care
identifică însuşiri caracteristice şi relaţii constante pe care le generalizează (formulând noţiuni
generale şi legi empirice), prin intermediul limbajului empiric (compus din termeni generali,
precum: elev, corp etc).
Cunoaşterea teoretică se realizează cu ajutorul gândirii care identifică şi construieşte mental
obiecte, însuşiri şi stări care nu pot fi cunoscute in mod direct, observaţional, dar care sunt
presupuse şi acceptate de gândire fie ca reale (electron, cuantă) sau ca obiecte ideale (gaz ideal,
masă atomică), cu ajutorul limbajului teoretic (exprimă obiecte reale sau ideale, precum şi
corelaţii legice intre acestea).
Din analiza modurilor de cunoaştere, observăm că se poate vorbi despre o cunoaştere imediată
(cum este cea de observaţie) şi despre o cunoaştere mediată, teoretică.

Alţi filosofi au considerat că disputa dintre empirişti şi raţionalişti in ceea ce priveşte sursele
cunoaşterii nu rezolvă problemele cunoaşterii umane, deoarece nici raţiunea şi nici senzaţia nu
pot constitui un temei necesar şi suficient pentru adevărul unei opinii.
Imm. Kant propune ca sistem de cunoaștere idealismul transcendental și consideră că există
cunoştinţe empirice, exprimate prin judecăţi a posteriori adică enunțuri neuniversalizabile și
cunoştinţe absolut independente de orice experienţă, exprimate prin judecăţi a priori, adică
enunțuri universalizabile.
De asemenea, există judecăţile analitice, care explică sensul unui concept, însă nu aduc nimic
nou în cunoaștere, aducând doar informații necesare conceptului şi cele sintetice, care transmit
o informație nouă, aducând informații posibile conceptului.
Conform lui, avem nevoie atât de intuiții intelectuale cât și de intuiții senzoriale spre a obține
cunoaștere.
Combinându-le, obținem teoretic:
- cunoștințe analitic aposteriori - inexistente
- cunoștințe analitic apriori
Ex Nici un celibatar nu e căsătorit - enunț universalizabil, nu aduce nimic nou în cunoaștere
- cunoștințe sintetic aposteriori
Ex. Acest băiat are ochi căprui - enunț neuniversalizabil, aduce noutate în cunoaștere
- cunoștințe sintetic apriori
Ex. 7+5= 12 - enunț universalizabil, aduce noutate în cunoaștere
Pentru Kant, cel mai important tip de judecăți erau cunoştinţele sintetice apriori.

Spre a stabili a doua definiție a cunoașterii, e nevoie să desemnăm ce este și ce poate fi adevărul,
iar în a cest sens au fost desemnate mai multe criterii de identificare a adevărului.

Filosofii au argumentat inițial că proprietatea definitorie a adevărului este corespondenţa,

sau concordanţă între ceea ce afirmăm / gândim şi realitate.
Însă nu putem stabili în toate cazurile adevărul unui enunţ prin apel la corespondenţă. De
exemplu, adevărul enunţului, „Un pătrat are patru unghiuri drepte", nu poate fi stabilit prin apel
la corespondenţă, ci numai prin demonstraţie matematică (este judecată apriori).
Prin urmare, definiţia adevărului corespondenţă nu este satisfăcătoare.
În acest caz, unii filosofi considerat că nu trebuie să comparăm opiniile cu realitatea, ci cu alte
opinii şi trebuie să apelăm la teoria adevărului coerenţă potrivit căreia o opinie este adevărată
dacă este in concordanţă cu alte opinii considerate adevărate.
Însă, pentru ca această teorie să fie viabilă, ea are la rândul ei nevoie de adevărul unor principii,
precum un obiect nu poate fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport şi A, şi non-A, principiu care
nu poate fi stabilit coerentist. De asemenea, pot exista mai multe sisteme coerente simultan,
precum ar fi scenarii posibile asupra unei bătălii.
Alţi filosofi au considerat, drept criteriu al adevărului, utilitatea, adică o opinie nu este prin ea
însăşi adevărată, ci doar dacă aplicată în practică se dovedeşte productivă, funcţională, utilă,
atunci ea este considerată adevărată.
Însă, acest tip de adevăr poate fi de asemenea interpretat drept unul care denaturează anumite
informații, spre a îmbunătăți comportamentul unei persoane sau productivitatea unei societăți, ca
de exemplu o ideologie politică sau religioasă.

În ceea ce priveşte cunoştinţele pe care ni le furnizează cunoaşterea comună, corespondenţa este

un criteriu important al adevărului, dar şi aici trebuie să intervină coerenţa, iar in ceea ce priveşte
cunoaşterea ştiinţifică criteriul principal al acceptării cunoştinţelor este concordanţa cu
observaţiile realizate, însă şi aici coerenţa joacă un rol important. Observăm că fiecare dintre
criterii este necesar, dar nu suficient în a stabili ce este adevărul, ele fiind indicatori de bază ai
veridicității opiniilor.