Tehnici importante[modificare | modificare sursă]

Tehnicile de pictură sunt clasificate în funcție de modul în care pigmenții sunt diluați și fixați pe

suportul care este pictat. În general, în cazul în care pigmenții nu sunt solubili în liant, în el o să se
împrăștie.[4] Este convenabil să se facă diferența între „procesul pictural” și „tehnica picturală”.
Procedura înseamnă unirea elementelor picturale de liant sau adeziv, și pigmenți. Modul de a aplica
această procedură pictorială se numește „tehnică picturală”. [5]

 Ulei. Culorile de ulei sunt vopsele cu uscare lentă compuse din particule fine de
pigmenți suspendate în uleiuri vegetale.[6] Tehnica a fost adoptată pe scară largă începând cu
secolul al XV-lea.[6] Cea mai des întâlnită aplicație/utilizare pentru această vopsea este cea
domestică, unde culorile luminoase și rezistența la uzură o fac potrivită atât pentru interior cât și
pentru exterior.[6]
Calitățile de bază ale culorilor de ulei includ:[6]

 Uscarea lentă: vopseaua nu se va usca decât după câteva săptămâni

 Proprietatea culorii de a se îmbina cu cea în contact, permițând treceri foarte subtile

de la o nuanță la alta.

 Luminozitatea culorii, strălucire, nuanțe intense.

 Ceară. Aceasta este o tehnică la care s-a renunțat, cu toate că era folosită încă din
antichitate.  Pentru această tehnică se folosește ceara de albine expusă 10-20 de zile la soare, apoi
[7]

topită repetat în apă curată.[7] Diluată cu esența de terebentină, ceara astfel pregatită se amesteca
pe paletă cu pigmenți.[7] Icoanele sau tablourile în ceară aveau avantajul că prezentau culori mate,
catifelate care nu se îngălbeneau în timp și nu se crăpau. [7] Erau însă sensibile la zgârieturi, lovituri
și temperaturi ridicate.[7] Tot o tehnică pierdută, dar mult mai complicată era pictura cu ceara
calda, numită encaustică.[7] După unele studii s-a ajuns la concluzia că suportul folosit trebuia să fie
cald.[7] Culorile amestecate cu ceara, de asemenea se mențineau ca o pastă tot cu ajutorul căldurii.
[7]
 Chiar și încăperea, unde se lucra, trebuia să aibe o temperatură ridicată constant, iar culoarea se
aplica cu spatule sau pensule aspre „din prima” fără reveniri. [7] Astăzi, datorită condițiilor
pretențioase, nu se mai folosește pictura în encaustică. [7]

 Acuarelă. Spre deosebire de alte tehnici, de exemplu guașă, care folosește vopsea
acuarelă amestecată cu ceruză (carbonat de plumb, alb), sau pictura în ulei, tehnici care se bazează
pe acumularea culorii, acuarela se bazează pe transparență, care lasă să se întrevadă fondul alb
al hârtiei, ceea ce conferă lucrărilor în acuarelă luminozitatea și delicatețea care le caracterizează.
[10][11]
 Uscarea imediată necesită o execuție rapidă, ceea ce mult timp a făcut să fie o tehnică folosită
la schițe și studii, însă treptat a devenit o tehnică de sine stătătoare. A fost folosită mult la
ilustrarea manuscriselor, dar epoca sa de înflorire în pictură a fost sfârșitul secolului al XVIII-lea și
începutul secolului al XIX-lea, în special în Anglia, Franța și Rusia.[12] Tehnicile de lucru sunt ud pe
ud, ud pe uscat și uscat pe uscat, fiecare având particularitățile sale. În lucrări aceste tehnici pot fi
folosite și combinat.

 Guașă. În fapt, guașa (din franceză: gouache[13]) este o varietate de tempera, dar spre
deosebire de aceasta, datorită emulsiei pe care o conține își păstreză calitățile după uscare. [14] Spre
deosebire de tempera obișnuită, guașa rămâne aproape la fel de saturată cromatic. [14] Când este
folosită ca pastă are un aspect lucios.[14] Guașa este o tehnică de pictură ieftină, care folosește ca
diluant apa și se spală foarte ușor, fiind potrivită pentru începuturi nesigure și încercări, deoarece
se usucă rapid.[15] Guașa se folosește ușor, fiindcă acest tip de pictură se poate retușa. [15] Este
preferabil să se folosească o hârtie groasă sau carton, pentru că o hârtie prea subțire riscă să se
rupă.[15] Spre deosebire de acuarelă, guașa, ca și tempera, conține ceruză, care o lipsesc de
transparență, făcând-o mai compactă.[16] Ceruza este un carbonat natural de plumb, alb sau
cenușiu, cu luciu diamantin, denumit și alb de plumb. [16]Suprafețele se acoperă cu un strat subțire
dar dens de pigment, care permite corectări ulterioare. [16] Dacă este necesar se aplică și alte straturi
până obținem ideea dată.[16] Dacă stratul este prea gros, guașa poate crăpa la uscare. [16]După
uscare pictura capătă o tonalitate mai deschisă. [16] Atunci când sunt expuse, guașele, ca și
 acuarelele, pastelurile, și gravurile, trebuie protejate sub sticlă, deoarece curățarea lor nu este
posibilă.[17]

 Acrilic. Folosite pentru prima dată în anii '50, acrilicele sunt acum considerate a fi
unele dintre cele mai importante inovații pentru artiști. [18] Culorile au fost folosite pentru văruit și
conțineau acril și vinil pe lângă pigmenți și apă. [19]Culorile cele mai bune pentru exterior sunt 100%
acrilice.[19] Potențialul acestor culori a fost experimentat de către pictorii muraliști mexicani pentru
prima dată în decorațiile interioare.[19] Din anii '60 culorile acrilice sunt comercializate pe scară
larga.[19] Popularitatea acrilicelor printre artiști poate fi atribuită în principal versatilității
acestora.[18] Apreciate pentru intensitatea culorii, timpul rapid de uscare și solubilitatea ei, acrilicele
se pot folosi atât în tehnica picturii în acuarelă, cât și în tehnica picturii în ulei. [18] Evaporarea
rapidă a apei din culorile acrilice obligă artiștii la un lucru rapid. [19] Unele avantaje sunt:
neaplicarea regulii de aplicare a straturilor „grase” peste cele „slabe” și posibilitatea de a aplica facil
culorile pe aproape orice suport.[19] Tehnica oferă o luminozitate deosebită și culori spectaculoase. [19]

 Pastel. Este o tehnică artistică care folosește bețisoare care sunt compuse din pigment
pudra amestecat cu un liant.[20] Pigmenții folosiți pentru a fabrica pastelul sunt aceiași care sunt
folosiți pentru a crea și celelalte culori, în special cele de ulei. [20] Liantul folosit este un ulei neutru cu
mică saturație.[20] Pastelurile uscate au folosit de-a lungul timpului ca liant gumă arabică, iar metil-
celuloza a fost introdusă în secolul XX.[20] De multe ori sunt introduse și creta sau ghipsul în
componență.[20] Variază în funcție de duritate; cele mai moi sunt învelite în hârtie. [20] Pastelul uscat
este de mai multe tipuri: cele moi sunt cele mai frecvent folosite, dar necesită fixare, iar cele tari
sunt folosite la detalii.[20] De asemenea, pastelul este diferențiat și în funcție de materialele folosite în
fabricație: pastelul de ulei: are o consistență moale și grasă, mai greu de amestecat, dar nu necesită
fixare, și pastelul solubil în apă: conțin o componență solubilă în apă, și pot fi spălate cu pensula
uda, tehnică asemănătoare acuarelei.[20] Prima mențiune a tehnicii o face Leonardo da Vinci.[20]
 

 Frescă. Această tehnică presupune pictarea pe un perete proaspăt tencuit, în timp ce

acesta este încă umed (de unde și denumirea de pictură „pe umed”). [21] Astfel, culorile se combină
chimic cu suportul și, după uscare, are loc fixarea lor definitivă. [21] Pentru executarea frescei, trebuie
efectuate unele operțiuni preliminare.[21] Înainte de toate, pe perete se aplică un prim strat de
tencuială granulată, numit mortar.[21] Peste el se aplică un al doilea strat de tencuială mai poroasă
- arriccio - peste care se poate trasa direct desenul în cărbune, cu ajutorul schițelor pregătitoare (o
caracteristică de sol terra rossa).[21] Peste arriccio se întinde un al treilea strat de tencuială mai fină,
în timp ce acest strat este încă umed, pe care se efectuează rapid pictura propriu-zisă cu pigmenți
rezistenți la varul din pasta de bază a tencuielii. [21] Deoarece acesta se usucă foarte repede, se
pictează bucată cu bucată, calculând suprafața care poate fi realizată într-o zi. [21] Pictorul poate
reveni la suprafețele pictate în zilele anterioare pentru a le definitiva cu ajutorul îmbinării dintre
două straturi diferite de tencuială.[21] Un artist care dorește să picteze pe frescă trebuie să știe cât
poate picta într-o singură zi, fie să picteze rapid și precis pentru a evita, pe cât posibil, ulterioare
modificări „pe uscat”, care nu garantează persistența în timp a culorilor. [21] Dacă înainte de secolul
al XV-lea, desenul pregătitor se trasa direct pe tencuială, ulterior s-a trecut la desenul pe carton,
pentru ca, în final, cu ajutorul tehnicilor de pulverizare sau de gravură directă, desenul să se
transfere direct pe tencuială.[21]

 Cerneală. Este numită și cerneală chinezească. Împreună cu graffiti, ele sunt mai
degrabă tehnici de desen. În general, prezentarea este în formă lichidă, dar este, de asemenea, sub
formă de bară foarte solidă care urmează să fie diluată pentru utilizare. Cele mai întrebuințate
culori sunt negru și sepia, dar acum se folosesc multe alte culori diferite. Cerneala este aplicată în
diverse moduri, de exemplu, stiloul sau pixul, sunt cele mai potrivite instrumente pentru desene și
caligrafia picturilor. Ea se aplică, de asemenea, cu o pensulă de cerneală, tehnica din antichitate,
numită caligrafie, ca și scrierea japoneză care este de asemenea realizată în pensulă și cerneală pe
hârtie. Cerneala se mai poate aplica cu un încărcător de cerneală sau cu un rapidograph.

 Tempera (de ou). Tempera pe baza de ou este una dintre cele mai vechi, versatile și
durabile metode de pictură.[22] Rădăcinile acestui mediu de pictură sunt atestate încă din timpurile
preistorice și este considerată a fi o tehnică permanentă, datorită rezistenței sale la umiditate și
schimbările de temperatură.[22] Ea necesită răbdare și experiență - reprezintă tehnica cea mai
utilizata în iconografie.[22] Emulsiile de tempera formează propriul strat protectiv și spre deosebire
 de culorile în ulei, acestea nu își schimbă culoarea în timp și mai mult, se usucă într-un timp foarte
scurt.

 este executată în întregime în tonuri de gri și este de obicei realizată astfel încât să
producă iluzia unei sculpturi sau a unui relief.[23] A fost utilizată mai ales de către pictorii flamanzi
din secolul al XV-lea (de exemplu la Altarul din Gand al lui Jan van Eyck, 1432).[23] La
sfârșitul secolului al XVIII-la, a fost folosită pentru a imita sculpturile clasice, în decorația pereților
și plafoanelor.[23] Uneori este utilizată pentru a obține stratul de sub culorile de ulei translucide.
[23]
 În secolul al XVI-lea, la Limoges, Franța, au apărut piesele din email pictat în grisaille. Tehnica
a permis obținerea unui efect dramatic de lumini și umbre, precum și a unei senzații puternice de
tridimensionalitate.[23]

 Pointilism. Pontilismul (pontillism) este tehnica folosită în pictură, care prevede

alăturarea unor puncte de mici dimensiuni, pe care ochiul spectatorului este în măsură să le
reunească singur, privind tabloul de la distanța potrivită. [24] Acest procedeu îi permite artistului să
lucreze cu orice fel de lumină, chiar și cu cea artificială. [24] Pictorul neoimpresionist Georges
Seurat a propus stilul pointilist, care abordează în manieră științifică problema percepției. [24]

 Vitraliu. Vitraliul este tehnica artistică obținută din îmbinarea unor bucăți de sticlă
diferit colorate[7] sau pictate.[25] Vitraliul a început să fie folosit când mozaicul era în declin.[7] În
Apus, ferestrele în vitraliu vor excela în complexitate în perioada gotică; în acea perioadă, bisericile
gotice erau foarte impunătoare și înalte, de aceea era nevoie de mai multă lumină. [7] Ferestrele s-au
mărit, spațiul dintre geamuri s-a micșorat, pereții nu mai erau pictați și astfel s-a recurs la vitraliu,
singurul mijloc prin care s-ar fi putut da culoare interiorului bisericii. [7]
Alte tehnici[modificare | modificare sursă]
Există și unele tehnici mai moderne, cum ar fi abstracția gestuală sau graffiti-ul, care sunt alte
posibilități de exprimare a artei.

 Action painting. Action painting sau abstracția gestuală este o tehnică de pictură

directă, dinamică, instinctivă, care presupune spontaneitate în aplicarea culorii. Aceasta este
picurată, vărsată și întinsă pe pânză prin gesturi rapide. [26] Termenul a fost folosit pentru prima
dată cu referire la lucrările lui Jackson Pollock.[26] Pictorii americani s-au inspirat din tehnicile
„automate” folosite de suprarealiștii europeni în anii 1920 și 1930. Aceștia consideră că tabloul nu
reprezintă doar un produs finit, ci și o istorie a procesului de creație al acestuia. Abstracția gestuală
este legată și de expresionismul abstract al anilor 1950.[26]

 Graffiti. Este o vopsea ambalată în cutii de spray și utilizată prin apăsarea unui
buton de deasupra lichidului, care vine într-un pulverizator fin, folosită pe suprafețe mari, de multe
ori pe pereții de pe străzi. Romanii și grecii foloseau această metodă pentru a-și exprima ideile
public, pe stradă[27]
O considerație finală sunt așa-numitele tehnici mixte. Uneori, diferite tehnici sunt folosite pe
același suport. Colajul, de exemplu, o tehnică artistică care nu este picturală devine o tehnică mixtă
atunci când intervențiile sunt făcute cu guașă, ulei sau cerneală. [28]

Materiale
Există informații scrise despre materialele pe care artiștii le-au folosit de-a lungul istoriei; există
documente, cum ar fi scrisorile adresate altor artiști sau examinări tehnice și științifice ale unor
opere de artă. Aceste examinări sunt foarte utile pentru a consolida dovezile documentare. Firește,
din secolul XX, materialele au fost utilizate în cantitate și diversitate mai mare. [29]

Suporturi
Suportul îndeplinește funcția de purtător al fundalurilor și al straturilor de vopsea. Suporturile sunt
variate, cele mai tradiționale sunt de hârtie, carton, lemn, pânză și pereți, la care pot fi adăugate,
printre altele, cele din metal, sticlă, plastic sau piele. Toate necesită un grund special care depinde
de procedeul pictural pe care dorim să-l folosim.[30]
Panel de lemn
 Istoria panoului de lemn începe cu sarcofagele egiptene vechi de câteva mii de ani, continuă cu
pictura portabilă, apoi cu panourile pictate în encaustică; în Evul Mediu a avut o și mai largă
utilizare.[7] Momentul de vârf în care panoul are cea mai largă folosință este atins în Europa de
Sud între secolele XIV-XV.[7] În Renaștere rămâne suportul de bază până în secolul XV, chiar dacă
mai apare și pânza.[7] În secolul nostru, lemnul continuă să fie folosit, deși în proporție mult mai
redusă față de numărul enorm de tablouri pictate pe pânză. [7]
Lemnul este un organism care se modifică neîncetat. [7] Substanța sa lemnoasă este compusă din
fibre lungi.[31]
Sistemul de consolidare[modificare | modificare sursă]
Traversele sunt stinghiile transversale aplicate pe spatele panourilor pictate altădată.
[7]
 Confecționate dintr-o esență lemnoasă mai moale decât a panoului sau dintr-una similară, ele se
pot opune dezmembrării și tendinței spre curbura acestuia, dar cu măsură, fără strangulări ce s-ar
putea solda cu fisuri.[7]
Sticlă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Sticlă.
Sticla este un alt suport adecvat pentru pictură. Cele mai cunoscute exemple se găsesc în ferestrele
de sticlă din catedralele din secolul al XII-lea; au fost plasate vitralii colorate și pictate în
tehnica grisaille; acest lucru permite în primul rând, schimbarea culorii de fundal a sticlei, și în al
doilea rând, conturarea figurilor reprezentate, în special cele de fețe. [32]
Hârtie
În jurul anului 200 î.Hr. hârtia era folosită deja în China, pe atunci confecționată din cârpe
de mătase.[33] Demnitarul chinez Tsai Lun (48-118) a inventat hârtia în varianta ei mai modernă,
materialele de bază fiind cânepa, țesătura și bumbacul amestecate cu apă, transformată în pastă și
întinsă pe o foaie.[33] Un document indică precis că hârtia, a fost descoperită în anul 98, însă
procedeul de fabricare a fost ținut secret până secolul al VIII-lea, când Samarkandul era un centru
însemnat de producere a hârtiei.[33] Hârtia a ajuns în Bagdad în 793, în Siria și Egipt în cca. 900 și
în Africa de Nord puțin după aceea.[34] În Europa, hârtia a ajuns târziu, abia prin anii 1100 iar
prima fabrică de hârtie din Europa este deschisă în 1150 la Jativa, Valencia, Spania.[34] Mai târziu
au apărut fabrici și în Franța, Germania, Anglia iar în România primele fabrici s-au construit
în 1539 la Sibiu și în 1546 la Brașov,[34] iar primul act oficial scris pe hârtie este dat de Mircea cel
Bătrân Mănăstirii Tismana în anul 1406.[34]
Hârtia pentru pictură poate fi descrisă prin opt caracteristici: material, culoare, greutate, textură,
capacitate de absorbție, rezistență, dimensiuni și forma în care se livrează.
Hârtia este folosită în diverse tehnici de pictură, cele mai comune sunt acuarela, guașa, pastelul și
cerneala neagră sau colorată. Există o varietate de texturi, culori și greutăți, și alegerea depinde de
intenția artistului și stilul care crește. Există trei standarde:

Formate A.

 Hârtia satinată (netedă, presată la cald); multi artiști iau în considerare suprafața ei
prea alunecoasă pentru acuarelă.
 Hârtia granulată fin (presată la rece), care se obține cu o stofă presată pe hârtie într-o
etapă a fabricației. Pe această suprafață este cel mai ușor de lucrat.
 Hârtia granulată rugos (aspră), care are o textură aparentă pronunțată. Necesită
multă experiență, dar efectele picturale sunt foarte bune. Suprafața hârtiei este tratată cu substanțe
care măresc absorbția apei, ca gelatina, guma arabică, rășini, sau, mai nou, substanțe sintetice ca
Aquapel.
Hârtia se livrează în blocuri, coli sau role. În Europa se folosesc blocuri în formate A: A5 (21 –x
14,8 cm), A4 (29,7 x 21 cm) sau altele.[35][36] Alte dimensiuni sunt cele anglo-saxone: „sferturi” (15" x
11"), „jumătăți” (15" x 22"), „întregi” (22" x 30"), „dublu elefant” (30" x 40") și „împărat” (40" x 60").
În role, hârtia poate avea o lățime de până la 1,5 m (60") și o lungime până la 10 m (30 ft).[35]
Au existat tentative de a determina normele internaționale pentru dimensiunea hârtiei și în secolul
XVIII, de către George Lichtenberg, apoi în secolul XIX, când Wilhelm Ostwald a exprimat
termenul de „format internațional”, însă standardele folosite azi în aproape întreaga lume, au fost
stabilite de inginerul german Walter Porstmann.[37]
Testarea calității hârtiei se face prin diferite metode. Compoziția hârtiei se poate testa prin ardere,
cea de celuloză arde complet lăsând puțină cenușă gri. Absorbanța hârtiei se verifică prin umezire,
iar rezistența ei prin îndoiri repetate de-a lungul unei linii. Stabilitatea la vălurire în urma umezirii
și capacitatea de ridicare a culorii de pe ea se pot verifica cel mai bine pictând ceva.
Mărci cunoscute de hârtie sunt Arches, Canson, Fabriano, Hahnemühle, Lanaquarelle, Saunders
Waterford, Strathmore, Winsor & Newton și Zerkall. În ultimul timp au reapărut producători de
hârtie făcută manual ca Twinrocker, Velke Losiny, Ruscombe Mill și St. Armand.
Cupru[modificare | modificare sursă]
Nu este un suport prea comun; a fost utilizat în principal în secolul al XVI-lea în felii foarte subțiri.
A fost folosit de pictorii din Europa de Nord, ca artistul german Adam Elsheimer. Dimensiunile mici
ale acestor plăci sugerează că artiștii care le-au utilizat le-au avut reciclate de la gravurile vechi.[38]

Pensule
.

O pensulă reține vopseaua prin fenomenul de capilaritate dintre peri.

Cele mai scumpe sunt pensulele făcute din păr de jder. Suplu și elastic, el este apreciat pentru ținuta
sa și pentru vârful său fin. Cel mai bun jder este zibelina siberiană Kolinsky.[39][40] Pensulele din fibre
sintetice sunt elastice, dar mai puțin absorbante, ele sunt utile pentru fonduri și pentru culegerea
culorii în exces.[41] Pentru laviuri și fonduri se pot folosi pensule de laviu, mai mari, care rețin multă
apă, rotunde sau plate.

Diferite tipuri de pensule (nu neapărat pentru pictură; unele pot fi folosite și în domeniul cosmeticii).
De la stânga la dreapta:
- Pensulă rotundă;[40]
- Pensulă plată cu peri lungi;
- Pensulă plată cu peri scurți;
- Pensulă „Filbert”[42] (limbă de pisică;[42] formă curbată);
- Pensulă evantai;[43]
- Pensulă teșită;[44]
- Pensulă mop;[45]
- Pensulă „Rigger”[46] (pensulă cu peri foarte lungi).

Există și pensule cu peri sintetici, mult mai ieftine și mai durabile, însă ele se comportă diferit. Rețin
mai puțină vopsea, din care lasă mult la atingerea hârtiei. Din această cauză cu ele nu se pot trasa
tușe lungi. Sunt bune pentru texturat, ridicarea culorii și pentru frecarea culorilor.
Forma pensulei poate fi rotundă, plată, sau de diferite forme adaptate nevoilor. Pensulele rotunde
au smocul conic, gros la bază și subțire la vârf și sunt bune pentru aproape orice. Cele plate au
smocul lățit cu vârful tăiat drept și se folosesc la acoperirea suprafețelor mari. „Filbert” (limbă de
pisică) este o formă intermediară. Există și pensule folosite ca mopuri, sau pensule cu perii foarte
lungi („Rigger”), folosite pentru pictarea apei. În funcție de raportul dintre lungimea perilor și
diametrul smocului, pensulele se clasifică în cinci categorii: foarte lungi (peste
6:1), lungi (5...6:1), de lungime medie (3...4:1), scurte (2...3:1) și foarte scurte (0,8...2:1).
Fiecare artist are propriile sale preferințe în materie de pensule, și propria sa „disciplină a uneltei”.
Mărci cunoscute de pensule sunt DaVinci, Escoda, Isabey, Raphaël, Kolonok, Robert Simmons,
Arches și Winsor & Newton. Unii comercianți au dreptul să vândă pensule de o anumită marcă sub
propriul lor nume.

Diluarea (diluanți și apă)

Diluarea înseamnă micșorarea concentrației unei vopsele. [47]
Solvenții (diluanții) pentru ulei se folosesc pentru a dilua culoarea, cât și pentru a curăța ustensilele
de pictură (pensulele, paleta sau cuțitele (cu ajutorul cuțitului pentru pictură se amestecă cantități
mari de culoare sau chiar se poate picta cu el;[48] de regulă, la pictura „în cuțit” sunt folosite culorile
de ulei sau acrilicele vâscoase.[49])) după încheierea lucrului.[50] Solvenții sunt fabricați special
pentru diluarea culorilor pentru artiști.[50] Aceștia sunt perfect volatili, ceea ce înseamnă că după
evaporarea lor din amestecul de culoare, nu vor lăsa materii reziduale în urmă. [50] Solvenții grei
(„DIY”), ce au un preț scăzut, nu sunt rafinați până la acel grad necesar artiștilor pentru a nu afecta
aspectul picturii.[50] Deseori, solvenții grei, ce nu sunt fabricați pentru utilizarea lor în pictură, vor
afecta aspectul lucrării după uscare, culoarea devine lipicioasă și stratul de vopsea nu se va usca
perfect.[50] În funcție de tipul de culoare folosit pentru care sunt fabricați (culoare de ulei
tradițională, culoare de ulei alchidică sau culoare de ulei solubilă în apă) compoziția solvenților
diferă.[50]
În cazul diluării cu apă, cele mai cunoscute vopsele sunt guașa, acuarela și tempera.

Paletă
Paleta este o placă de lemn, de porțelan etc., prevăzută de obicei cu o deschizătură pentru a putea fi
ținută cu mâna, pe care pictorii își întind și își amestecă vopselele când lucrează. [53]
Paletele pentru pictură din lemn sunt confecționate dintr-un placaj dens și ușor, fiind ideale pentru
lucrul în culori acrilice sau culori de ulei.[54] Culoarea naturală a lemnului nu influențează aspectul
culorilor pe paletă.[54]
Paleta pentru pictură din plastic este ideală pentru acuarelă și culorile fluide, pe bază de apă.
[54]
 Culoarea paletei pentru pictură nu influențează aspectul culorilor de pe paletă, inclusiv cele
transparente.[54]
Majoritatea paletelor sunt disponibile sub formă ovală sau rectangulară. [54]

Pigmenți
Pigmenții pot fi naturali sau sintetici, anorganici sau organici.
Mulțumită progreselor chimiei, astăzi varietatea, saturația și rezistența pigmenților este mai mare
ca niciodată. Consumul de culori în scopuri artistice este foarte mic comparativ cu uzul industrial,
motiv pentru care nu se produc pigmenți speciali pentru pictură, se folosesc cei produși
pentru tipografii, industria automobilelor, vopsirea textilelor, a lemnului și a metalelor, zugrăveli,
colorarea betoanelor, a ceramicii, a maselor plastice, precum și coloranți alimentari, coloranți
folosiți în medicină sau în industria cosmeticelor. Fabricarea culorilor pentru pictură se reduce de
fapt la măcinarea fină a pigmenților, amestecarea cu lianți, aditivi și solvenți și împachetarea lor.
Puterea de colorare (engleză staining) a pigmenților se referă la posibilitatea de a-i dilua sau scoate
după aplicare. Unii pot fi scoși prin umezire și tamponare apoi cu pensula sau cu cârpa, însă
rezultatul nu depinde numai de pigment, ci și de hârtie. Un pigment măcinat mărunt aplicat pe o
hârtie puțin încleiată este mult mai greu de scos. Pentru a reduce timpul de măcinare unii fabricanți
adaugă aditivi de dispersare, care însă măresc puterea de colorare și închid culorile. Granulația se
referă la faptul că particulele de pigment sunt sau nu vizibile în urma aplicării în tușe mari cu multă
apă. Exemple de granulație apar la pigmenții verde veronese, albastru ceruleum și violet de
cobalt. Flocularea se referă la aglomerarea particulelor, efect caracteristic pigmentului ultramarin.
Efectele date de granulație și floculare sunt unice pentru acuarele și pot fi exploatate de artiști, însă
tendința comercială este spre culori fără textură, omogene.

Colegiul ,,Mihai Eminescu ” Soroca

Comunicare
Pe tema : Genurile artelor plastice și materialele, instrumentele
folosite
La disciplina istoria artelor plastice
în grădinița de copii
al studentei grupei 41
specialitatea 1202 ,,Pedagogie preșcolară”
Apetrea Doina

Profesor : Ostapovici Olga