Cristian Ionescu

Pag. 189
Constitutia din 1991 a avut unele imperfectiuni in materie de delegare legislativă, intrucat
nu a precizat mai clar, mai restrictiv conditiile in care Guvernul poate să recurga la emiterea de
ordonantelor de urgent. La randul său, Guvernul a abuzat, a exagerat emitând un numar
impresionant de ordonante de urgenta, precum și ordonante simple, care practic au sufocat forul
legislativ, intrucat Constitutia, precum și legile de abilitare a Guvernului de a emite ordonante in
timpul vacantei parlamentare au prevăzut aprobarea acestora de către cele două Camere. De
asemenea, textele constitutionale au permis printr-o interpretare doctrinară și parlamentară la limita
constitutionalitătii, că printr-o ordonanta de urgentă, Guvernul poate să reglementeze în domeniul
legilor organice.
Transferarea puterii legislative de la Parlament la Guvern este cunoscută în doctrină sub
denumirea de „delegare de legislatie” și este practicată în mod general. Din punct de vedere
conceptual, delegarea de legislatie sau delegarea puterii legislative constă într-un transfer de
prerogative de la Parlament către Guvern privind adoptarea unui act normativ cu putere de lege.

Pag. 190
Tendinta parlamentelor de a delega puterea legislativă celei executive are caracter general,
în pofida faptului că numerosi autori se opun. Principalul argument adus de adversarii teoriei
delegării puterii legislative se intemeiază pe principiul potrivit căruia „delegata potestas non
delegatur”. Cu alte cuvinte, dacă parlamentul detine și exercită o putere delegată, nu ar mai avea, la
randul său, vocatia de a delega sau instrăina o putere ce nu ii apartine.
În opinia Curtii Constitutionale, delegarea legislativă constituie o procedura exceptională de
substituire a Guvernului în prerogativele legislative ale Parlamentului, astfel încât prin ordonantă
Guvernul poae să reglementeze primar, să modifice sau să abroge reglementarea existentă. (Decizia
ccr nr. 102/1995)
În viața fiecărui stat pot interveni situații când Parlamentul se află în imposibilitatea de a se
intruni pentru a legifera și chiar situatii social-politice ce impun adoptarea rapidă a unei reglementări
juridice. În asemenea conditii, procedura parlamentară fiind greoaie, se abilitează guvernul să ia
măsuri rapide – inclusiv de legiferare.
În Romania practica emiterii decretelor-legi a fost folosită în diferite perioade istorice. Initial
a fost instituită de Alexandru Ioan Cuza după modelul francez. Astfel, în art. 18 alin. (2) al Statutului
Dezvoltator al Conventiei de la Paris din 1858 se prevedea că „Decretele ce până la convocarea noii
Adunări se vor da de Domn, după propunerea Consiliului de Miniștri și a Consiliului de Stat vo avea
putere de lege.” De asemenea, în art. III al Modificațiunilor îndeplinătoare Statutului” se arată că „în
cazul cang guvernul ar fi nevoit a lua masuri de urgenta care cer concursul adunarii elective si al
senatului in timpul cand aceste adunari nu sunt deschise, ministrul va fi dator a le supune la cea
dintai convocatiune, motivele și rezultatele acestor măsuri”.
p. 190-191
Aceasta practica a mai fost folosită în Romania în timpul primului razboi mondial.
Constitutia din 1923 a ratificat, prin art. 133 unele dintre decretele-lege adoptate în perioada
anterioară. Prin Legea din 9 iulie 1934, guvernul este abilitat de parlament sa se implice legislativ în
solutiionarea „operativa a problemelor urgente”. In acest fel, se introduce sistemul guvernarii prin
Decrete-lege emise de Rege. In urmatorii ani aceasta practica se extinde foarte mult, chiar si în
domeniul financiar.
Sunt imperiul Constitutiei din 1938 Regele avea dreptul ca „ in timpul cand adunarile
legiuitoare erau dizolvate și în intervalul dintre sesiuni, să facă în orice privintă decrete cu putere de
lege care urmau a fi supuse adunarilor spre ratificare la cea mai apropiata sesiune a acestora. ( art.
46)
Prin decretul-lege nr. 3052 din 5 septembrie 1940 cele doua camere ale parlamentului au
fost dizolvate si prin urmare de la aceasta data pana la constituirea Parlamentului in urma alegerilor
generale din noiembrie 1946 s-a legiferat prin decrete-lege. Constitutia din 1948 a prevăzut crearea
unui organism ales din randul parlamentarilor – Prezidiul Marii Adunări Nationale – căruia i s-a
conferit atributia de a emite decrete cu putere de lege. Constitutia din 1952 a preluat prevederea din
Constitutia din 1948 intocmai. In anul 1961 acest organism si-a schimbat denumirea in Consilii de
Stat. Din punct de vedere al naturii sale juridice, Prezidiul Marii Adunări Nationale si Consiliul de Stat
intruneau caracteristicile de organ suprem puterii de stat cu activitate permanenta subordonate
Marii Adunari Nationale. Avand aceasta calitate, Consiuliu de Stat era investit cu atributii de a emite
in anumite conditii decrete cu putere de lege care erau apoi supuse dezbaterii M.A.N. potrivit
procedurii de adoptare a legii.
191-192
Legea de reviziuire a Constitutiei a reformat institutia delegarii legislative aducand solutii
judicioase pentru rezolvarea unor situatii conflictuale intre puterea legislativă și cea executivă si care
vor permite in viitor o restrangere a puterii Guvernului de a emite ordonante de urgenta, un control
sporit și real al Parlamentului asupra acestuia. Totodata prin legea de revizuire a Constitutiei se
stabilesc cu claritate domeniile în care Guvernul nu poate emite astfel de acte normative. O
importantă deosebită o are dispozitia constitutională (pag. 192) introdusă prin Legea de revizuire
potrivit careia daca in termen de cel mult 30 de zile de la depunerea ordonantei de urgenta Camera
sesizata nu se pronunta asupra acesteia, ordonanta este considerata adoptata si se transmite
celeilalte Camere care va decide tot in procedura de urgenta.