Evenimentele de la 30 decembrie 1947

În luna noiembrie 1947, Majestatea Sa Regele Mihai și Regina-mamă Elena sunt invitați la

nunta Principesei Elisabeta a Marii Britanii, actuala Regină, cu Prințul Filip (între cele două Familii
Regale există apropiate legături de rudenie). Conform uzanțelor, pentru a răspunde invitației, Regele
cere acordul guvernului Groza și, spre surprinderea sa, îl primește cu mare grabă și solicitudine.
Plecarea are loc pe 12 noiembrie 1947, de pe Aeroportul Băneasa, cu avionul (pilotat alternativ de
comandorul Traian Udriski și de Rege), în prezența tuturor miniștrilor, foarte entuziaști: cu mare
probabilitate, comuniștii sperau că Regele va folosi prilejul pentru a nu se mai întoarce în țară.
În cursul ceremoniilor - care au durat aproape o lună - Familia Regală română a locuit la
hotelul Claridge's din Londra, unde tânărul Rege a făcut cunoștință cu Principesa Ana de Bourbon-
Parma, viitoarea sa soție, dintr-o veche familie regală franceză. Cei doi s-au îndrăgostit repede și, după
câtva timp, Regele a formulat o cerere în căsătorie pentru tânăra Principesă.
La revenirea în țară - care a avut loc cu trenul, în Gara Regală Băneasa - Regele și Regina-mamă au
fost întâmpinați foarte rece - până la nepolitețe - de aceiași miniștri ai guvernului comunist Petru
Groza. La primirea oficială, Lucrețiu Pătrășcanu a refuzat să dea mâna cu Regele, mimând că este atent
în altă direcție.
Conform prevederilor Statutului Familiei Regale, pentru a se căsători, Regele avea nevoie de acceptul
Guvernului (în condiții normale, o simplă formalitate). Totuși, cererea sa, formulată după revenirea în
țară, a fost refuzată.
În seara zilei de 29 decembrie 1947, Familia Regală se găsea la Sinaia, la Castelul Foișor. Aflat la
masă, Regele a primit două telefoane succesive din București, de la Dimitrie Negel, mareșalul
Palatului, care îi comunica că Primul-ministru Petru Groza dorește neapărat o audiență a doua zi
dimineața, la ora 10, la Palatul Elisabeta, „pentru a discuta o chestiune de familie” (pe atunci, Palatul
Elisabeta din Parcul Herăstrău, locuința mătușii Regelui, era folosit ca singura reședință regală
disponibilă în București, Palatul Regal din Calea Victoriei fiind încă grav avariat de bombardamentele
germane din 24 august 1944, iar Casa Nouă fiind complet distrusă de aceleași bombardamente).
Estimând că va fi vorba despre proiectul căsătoriei sale, Regele a acceptat cererea, deși felul imperativ
cum fusese formulată reprezenta o încălcare flagrantă a protocolului (un ministru nu fixează întâlniri
Suveranului, ci solicită o audiență, sosind la ora la care i se comunică; însă astfel de greșeli de politețe
elementară erau frecvente la demnitarii comuniști).
A doua zi, Regele (la volan) și Regina-mamă, însoțiți de aghiotantul regal Jacques Vergotti, au părăsit
Sinaia, pentru a se întâlni la ora 10:00 cu Petru Groza, în București.
La sosirea la Palatul Elisabeta, aghiotantul Vergotti a observat că Garda Regală, care asigura paza
locuinței, fusese înlocuită prin surprindere cu militari din Divizia Tudor Vladimirescu, instruți
în Rusia și fideli comuniștilor. Aghiotantul nu a mai putut însă să reacționeze, fiind el însuși arestat de
un grup de doi tineri militanți comuniști, care se găseau în număr mare în parcul din jurul Palatului.
La ora fixată, Regele a coborât personal de la etaj, pentru a-i deschide ușa lui Groza. Neanunțat, acesta
venise însoțit de ministrul Gheorghe Gheorghiu-Dej - o altă încălcare a protocolului, fiindcă nu se
puteau aduce persoane străine la întâlnirea dintre Suveran și Primul-ministru, mai ales neinvitate. În
locuință se găseau - în afară de Regina-mamă Elena, care participa la discuția „de familie” -
doar Mircea Ionnițiu, secretar personal și fost coleg de școală al Regelui.
În salonul aflat la etaj, Petru Groza a început discuția arătând că „a sosit momentul unui divorț amiabil
între țară și monarhie”; el a scos dintr-o mapă un act de abdicare gata scris, pe care i-a solicitat Regelui
să-l semneze (documentul nu respecta formularea uzuală a decretelor regale, arătând prin însăși aceasta
că este un fals, întocmit de persoane străine). Regele a protestat, arătând că schimbarea formei de
guvernământ nu se poate face decât la dorința expresă națiunii române și cu respectarea exactă
procedurilor democratice prevăzute de Constituție, care ar fi trebuit, apoi, validate printr-un
referendum. De asemenea, actul gata scris ce fusese prezentat Regelui era incorect din punct de vedere
juridic, fiindcă prevedea că acesta „renunță la Tron pentru sine și pentru urmașii săi” (fără mandat
expres, nimeni nu poate renunța la ceva în numele altcuiva); în plus, eventuala renunțare la Tron a
Regelui Mihai I nu însemna, automat, și abolirea Monarhiei, ci numai trecerea Coroanei la următoarea
persoană din linia de succesiune.
Răspunsul delegației comuniste a fost că „nu e timp pentru astfel de proceduri” („graba” era urmarea
presiunii politice a Moscovei, care dorea să înlăture monarhia). Regele a cerut un răgaz pentru lectura
atentă a actului; retrăgându-se în biroul său și consultându-se cu Ionnițiu, a aflat că Palatul e complet
izolat, fiindcă legăturile telefonice fuseseră tăiate. Secretarul regal a subliniat faptul că un atentat reușit
la viața Regelui ar înlătura orice șansă de normalizare a situației, pe când o semnătură pusă pe un act
ilegitim ar mai fi putut fi îndreptată, fiindcă Regele se bucura de o uriașă susținere populară și întreaga
națiune ar fi știut că actul de abdicare a fost smuls prin forță. Informații parvenite ulterior au arătat că,
în înțelegere cu comuniștii români, ocupanții militari sovietici mișcau pe străzile
Bucureștiului tancuri destinate să înspăimânte populația și, pe stadionul aflat lângă Arcul de Triumf,
fusese amplasată chiar și o baterie de artilerie ațintită asupra Palatului Elisabeta.
Revenit în salon, Regele refuza, în continuare, să semneze actul de abdicare (deși, între timp, Petru
Groza se lăudase în fața Reginei cu un pistol pe care-l avea în haină, adus „ca să nu pățească ca
Antonescu, la 23 August”). Ca argument ultim, delegația comunistă a amenințat cu împușcarea
imediată a 1.100 de tineri (în majoritate studenți) ce se aflau în închisori încă de la manifestația din 8
noiembrie 1945. Astfel, Regele a fost constrâns să semneze, spunând: „Nu va curge sânge din cauza
mea!”
După semnarea actului, Familiei Regale i s-a pus în vedere să nu încerce să ia legătura cu nimeni și să
plece cât mai repede la Castelul Peleș, unde o „comisie de inventariere” numită de guvernul comunist
avea să ia în primire toate proprietățile regale (în graba sa de a confisca „averea Regelui”, conducerea
comunistă a amestecat de-a valma, în decretul de naționalizare, atât proprietăți personale ale
membrilor Familiei Regale, cât și bunuri care aparțineau Domeniilor Coroanei, adică Statului; Statul
comunist confisca, astfel, bunuri care îi aparțineau deja). Se poate observa că data loviturii de stat a fost
atent aleasă de comuniștii români și sprijinitorii lor, în perioada de sărbătoare dintre Crăciun și Anul
Nou, într-un moment cu vreme de iarnă, când atenția majorității populației României era îndreptată
spre sărbători și activități de familie curente.