DEFICIENȚA MINTALĂ

„Prin deficiența mintală se înțelege reducerea semnificativă a capacităților intelectuale și

psihice care determină o serie de dereglări ale reacților și mecanismelor de adaptare ale
individului la condițiile în permanentă schimbare ale mediului înconjurător și la standardele
de conviețuire socială dintr-un anumit areal cultural, fapt care plasează individul într-o situație
de incapacitate și inferioritate, exprimată printr-o stare de handicap în raport cu ceilalți
membri ai comunității din care face parte.”( Neamțu, 2011, p.902)

„Deficiența este consecința unei tulburări a procesului de integrare apărută sau produsă în
cursul perioadei de formare a sistemului personalității și constă în orpirea din dezvoltare a
instanțelor structurale ale personalității, la diferite niveluri de dezvoltare.”( Enăchescu, 2007,
p.175)

„Termenului de tulburare mentală / tulburare de intelect i-au fost asociaţi, de-a lungul
timpului, şi alţi termeni cu sensuri diferite, deoarece ei vizau fie structura, fie etiologia, fie
gradul de handicap mental al persoanei respective.

Astfel, Esquirol, în secolul XVIII, pentru a putea face o diferenţiere între tulburările mentale,
stările de demenţă şi slăbire progresivă şi globală a potenţialului mental, a utilizat noţiunea de
idiotism. În legătură cu aceasta el spune: “omul aflat în starea de demenţă este lipsit de
bunurile de care el se bucura altădată … Idiotul s-a găsit întotdeauna în nenorocire şi
mizerie… prezintă multe din trăsăturile copilăriei pe când celălalt (dementul) păstrează în
mare fizionomia omului matur. Idioţia nu este o boală, este o stare în care facultăţile
intelectuale nu s-au manifestat niciodată… începe odată cu viaţa. Nimic n-ar putea da bieţilor
idioţi chiar pentru câteva clipe mai multă raţiune, mai multă inteligenţă.

Termenul de debilitate mentală se referă la “prima zonă de insuficienţă - legată de exigenţele

societăţii, exigenţe care sunt variabile de la o societate la alta, de la o vârstă la alta –
insuficienţă ai cărei determinanţi sunt biologici (normali sau patologici), având un efect
ireversibil în starea actuală a cunoştinţelor noastre.”
 Debilitatea reprezintă în acelaşi timp şi gradul cel mai uşor al întârzierii mentale.
Oligofrenia este văzută de Luria ca o “insuficienţă determinată de lezări ale sistemului nervos
central”, ceea ce-i dă acestuia un caracter de bandit, indiferent dacă acestă lezare a avut loc în
perioada intrauterină sau cea postnatală.

Deficienţa mentală este starea în care un individ “din motive fiziologice sau psihice, are
nevoie de un ajutor special pentru a se adapta condiţiilor de existenţă, fără acest ajutor el
plasându-se mult sub posibilităţile sale reale.”

Apropiindu-se mult de termenul de întârziere mentală, termenul de retardare mentală este

un concept folosit pentru definirea tuturor formelor de activitate intelectuală generală, situată
semnificativ sub medie şi se stabileşte exclusiv pe baza coeficientului de inteligenţă.
Termenii cei mai des folosiţi, însă au rămas totuşi handicap mental şi deficienţă mentală.

Pus în raport cu societatea, individul cu probleme psihice, a fost socotit handicapat

deoarece acesta nu-şi va putea exercita rolul său social, nu va putea să se integreze în societate
sau nu va putea să îndeplinească expectanţele societăţii.

Handicapul mental implică nişte limite intelectuale peste care acel individ nu va putea să se
dezvolte.

Însă, problema acestor persoane poate fi pusă nu numai din perspectiva societăţii, ci şi din
perspectiva individului. Astfel, societatea poate fi considerată ca prezentând un handicap
deoarece, fiind formată din mai mulţi membri cu o dezvoltare psihică normală, nu poate
asigura condiţiile necesare desfăşurării unui individ cu o dezvoltare psihică anormală.

Celălalt termen la care s-au oprit unii autori este deficienţa mentală, deoarece consideră ei
că aceasta poate fi asociată celorlalte forme de deficienţă: auditivă, vizuală, motrică,
senzorială.

Aprecierea acestor doi termeni nu reduce însă posibilitatea utilizării celorlalţi termeni
deoarece aceştia pot fi folosiţi şi interdisciplina.”( Șoitu, 2010, pp.10-17)

Gradele întârzierii mentale.

„După mai multe cercetări efectuate de-a lungul timpului, s-a observat că handicapul de
intelect diferă ca structură şi profunzime. Luându-se în calcul coeficientul de inteligenţă dar şi
posibilitatea de adaptare, integrare, formarea autonomiei personale, de elaborare a
comportamentelor comunicaţionale şi de relaţionare, s-a ajuns la o diferenţiere a
handicapurilor de intelect pe mai multe trepte sau în diferite grade.

Aceste grade sunt:

1. Intelectul de limită (liminar)

Coeficientul de inteligenţă care corespunde acestui grad este cuprins între 85 şi 90 (ca limită
superioară) şi 70. Această treaptă marchează graniţa între normalitate şi handicap. Printre
caracteristicile somatice avem:

- dezvoltare somatică insuficientă atât ponderal cât şi structural;

- semne de rahitism de tip sechelar;
- anemie carenţială.

Neurologic, liminarul se distinge prin:

- tulburări motorii de tip paretic sau paralitic cu o anumită sistematizare;

- tulburări cerebeloase minore;
- tulburări extrapiramidale în caz de encefalopatie;
- diverse leziuni ale nervilor cranieni.

Studiindu-i în cadrul procesului de învăţământ, cercetătorii evidenţiază necesitatea efortului

depus de instructor pentru ca elevul liminar să poată îndeplini cerinţele educaţionale.

Un rol important în obţinerea succesului şcolar la aceşti copii îl joacă şi imaginea de sine, care
nu numai că poate împiedica îndeplinirea exigenţelor şcolare dar are ca efect şi adoptarea unui
comportament negativist, care prezintă frecvente tulburări.

La acestea se adaugă blocaje în mecanismul gândirii, factorul verbal şi de integrare a căror

organizare sunt slab reprezentate.

2. Debilitatea mentală sau deficienţa mentală de gradul I

Aceasta este a doua treaptă a handicapului mental şi corespunde unui coeficient de inteligenţă
ale cărui valori sunt cuprinse între 50 şi 70.

Caracteristicile care aparţin acestei trepte s-au înregistrat la diferite nivele.

Astfel, la nivelul percepţiilor analiza şi sinteza informaţiilor este deficitară din cauza atenţiei
care se concentrează asupra unor elemente periferice (culoare, greutate) aceste procese
necesitând un timp mai îndelungat.

Sub aspectul reprezentărilor, s-a ajuns la concluzia că reprezentările debililor mentali sunt
distorsionate datorită: îngustimii câmpului perceptiv, orientării dificile în spaţiu, lipsei de
flexibilitate a activităţilor cognitive.

La nivelul cognitiv, debilii mentali se remarcă prin gândire reproductivă, practică, concretă.
Aceasta rezultă din neputinţa de generalizare, abstractizare, comparare, identificare. Însă un
fapt ce a atras atenţia în studiul debililor mental, a fost acela că, fiind pus în faţa unor obiecte
asemănătoare într-o oarecare măsură, debilul mental reuşeşte să distingă mai repede
deosebirile dintre obiecte decât asemănările dintre ele. O altă particularitate a gândirii
debilului mental este calitatea ancorării. Pentru astfel de persoane a apela la cunoştinţele vechi
şi a le pune în legătură cu cele noi este un proces dificil din care el poate să iasă mai greu.

Limbajul la debilii mentali apare cu întârziere faţă de copilul normal (doi ani), cuprinde
noţiuni cheie, iar din punct de vedere gramatical, exprimarea este anevoioasă şi defectuoasă.

Un alt proces cognitiv care se desfăşoară deficitar la debilii mental, este memoria. Aceasta
nu are caracter voluntar; de cele mai multe ori este involuntară iar reproducerile sunt
“infidele” realităţii. Transferul de cunoştinţe deasemenea are şi el foarte mult de suferit, iar
pentru a realiza cu succes procesul memorării, aceştia au nevoie de foarte multe repetiţii.

Deficienţele motrice ale debililor mentali sunt observate în: viteză şi precizie redusă a
mişcărilor, reglare deficitară a forţei musculare datorită insuficienţei senzaţiilor kinestezice,
lateralitate manuală stângă sau ambidextră, dexteritate manuală scăzută.

Tulburările de ordin afectiv-emoţional au forma depresiunilor, ostilităţii faţă de adulţi,

absenţei răspunsului la solicitări, anxietăţii, tensiunii emotive, simptome nevrotice variate.

În plan social, debilii mentali de gradul I care au primit o pregătire profesională adecvată (în
care au fost împlicaţi atât ei cât şi instructorii) şi nu prezintă tulburări de personalitate, sunt
capabili să-şi câştige în mod independent mijloacele de subzistenţă.
 3. Deficienţa mentală de gradul II (imbecilitatea) este atribuţia persoanelor care au
coeficient de inteligenţă cuprins între 50 şi 20.

Caracteristicile somatice ale acestei categorii de handicapaţi sunt:

- aspect displastic facio-cranian (hipertelorism, asimetrii craniene, gură de lup, facies de

pitic, urechi malformate, displazii faciale, proeminenţa globilor oculari);

- malformaţii viscerale (hepato-spleno-megalie, hernii ale peretelui abdominal);

- tulburări de dezvoltare somatică cu deficit pondero-statural; - anomalii genitale.

Neurologic, imbecilii sunt caracterizaţi prin tulburări de motricitate la care se adaugă:

microcefalie, hidrocefalie, craniostenoze, displazii faciale.

Activitatea cognitivă a acestei categorii de handicapaţi mental, este deficitară şi ea.

Atenţia, memoria, gândirea, limbajul sunt limitate şi nu pot fi dezvoltate şi antrenate Conţiu
Tiberiu ŞOITU 202 decăt într-un cămin şcoală. Deprinderile, dobândite, ale acestora, le dau
posibilitatea de a îndeplini anumite cerinţe simple, dar necesită în continuare o
supraveghere din partea familiei sau a instituţiilor speciale.

4. Deficienţa mentală de gradul III – idioţia

Această formă a handicapului mental constituie forma cea mai gravă şi mai este întâlnită şi
sub numele de demenţă.

Coeficientul de inteligenţă al acestor persoane este situat sub 20.

Somatic, idioţii prezintă frecvente malformaţii ale corpului, de cele mai multe ori fiind
prezente mai multe, ceea ce indică de la prima vedere, existenţa anormalităţii. Sistemul
imunitar al acestora nu este rezistent, astfel încât orice infecţie poate provoca moartea. De
altfel, s-a constatat că puţine persoane cu astfel de handicap trăiesc mai mult de 19 ani.

Nivelul cogniţiei este redus destul de mult. Astfel, limbajul se rezumă la monosilabe, cazurile
în care ei folosesc cuvinte întregi fiind izolate. Gândirea este şi ea limitată, idiotul stabilind
doar relaţii între trebuinţele de bază şi obiectele uzuale. Atenţia este involuntară pentru
perioade scurte de timp, iar senzaţiile şi percepţiile sunt inexistente. Datorită inexistenţei
acestora, ei nu suferă dureri iar uneori au tendinţa de a mânca orice fiindcă le lipseşte simţul
gustativ. Activitatea psihomotrică se rezumă la simple acte sau gesturi reflexe şi de aceea ei
nu pot executa acte ale mişcării.

Studiul patologie mintale și, implicit, al consecințelor sale expertale începe în secolul a
XVIII-lea și al XIX-lea, până atunci, bolnavul psihic era considerat a fi stăpânit de duhuri
necurate, de diavoli, și prin urmare, era supus constrângerilor, în scopul de a fi purificat de
asemenea duhuri rele.”( Șoitu, 2010, pp 25-33)

Evoluția psihiatriei legale în România

„În evoluția psihiatriei legale, nu poate fi neglijat aportul etologiei prin cercetările inițiate de
K. Lorenz, care consideră agresivitatea la om ca un instinct bipolar, creator și disructiv, dar,
ca agresivitatea malignă, la om fiind un construct ontogenetic anormal, față de agresivitatea
intraspecifică din evoluția biologică. La om agresivitatea intraspecifică este ținută de e
chilibru și sublimată de multiple turniruri culturale achiziționate în decursul evoluției sale
filogenetice și mai ales culturale.

În România, psihiatria medico-legală începe cu Pravilele lui Matei Basarab și Vasile Lupu,
care, prin prevederile lor umaniste, deschideau câmpul de înțelegere stiințifică a bolnavului
mintal și de producție umană și medico-socială a acestuia. Pravilele prevedeau: „Dacă vraciul
a spus că cineva e bolnav mintal, apoi el să nu fie pedepsit, pentru că pedeapsa dea fi nebun îi
este de ajuns”. Astfel „spusele vraciului erau mai tari decât orice mărturie”, deoarece „el
cunoaște mai bine decât judecătorul”aceste aspecte.