Orientul Mijlociu şi Apropiat (Asia de Sud-Vest)

Asia de Sud-Vest cuprinde două dintre cele mai mari peninsule ale continentului –
Pen. Arabia şi Pen. Asia Mică - , precum şi zona prin care se face legătura cu Asia Centrală şi
de Sud – unitatea iraniană (Pod. Iranului şi catenele muntoase înconjurătoare).
Din punct de vedere fizico-geografic, caracterele care o individualizează sunt
următoarele:
- ca morfostructură, Asia de SV reprezintă o îmbinare între unitatea de orogen (ce
cuprinde podişurile muntoase ale Anatoliei şi Iranului, cu munţii ce le mărginesc şi care se
integrează lantului alpino/caucazo-himalayan) şi unitatea de platformă (constituită din
podişurile peneplenizate ale Siriei şi Arabiei, dominate pe alocuri de munţi-bloc – M-ţii Liban
sau Hijaz-Asir);
- sub raport hidrologic, cea mai mare parte a acestei regiuni (80-90%) aparţine zonei
endoreice şi areice, condiţionată atât de relief (podişuri interioare mărginite de lanţuri
muntoase înalte), cât şi de climă (precipitaţii puţine);
- în ceea ce priveşte trăsăturile bioclimatice, se caracterizează, în cea mai mare
parte, prin prezenţa unui climat uscat, deşertic, cald, la care se adaugă climatul de tip
mediteranean, influenţând şi caracterele florei şi faunei.

Situată la contactul celor trei continente ale Lumii Vechi, Asia de SV a constituit unul
din creuzetele în care s-au format cele mai vechi civilizaţii. Astfel, sumerienii s-au stabilit în
Câmpia Mesopotamiei încă din mileniul al IV-lea î. Hr., venind dinspre nord. Aceştia au
dezvoltat o civilizaţie bazată pe culturile irigate, pe o activă viaţă urbană şi pe scrierea
cuneiformă, ai cărei inventatori au fost.
Sumerienii au fost zdrobiţi de triburile semite („semiţi” de la Sem, numele unuia din
cei trei fii ai lui Noe) care trăiau în sistem nomad prin deşerturile Arabiei. Au urmat hitiţii,
veniţi din nord-estul Pod. Anatoliei şi asirienii, care au făcut din oraşul Ninive centrul unui
uriaş imperiu care cuprindea toată Asia Apuseană şi Egiptul.
În secolele XIX-VII î. Hr., caldeenii, tot popor semit, au reclădit Babilonul, făcând
din acesta cel mai mare oraş al vremii şi au încurajat dezvoltarea ştiinţelor (îndeosebi
astronomia şi matematica).
În sec. VI î. Hr., imperiul caldeean a fost distrus de triburile de păstori perşi; aceştia,
de origine indoeuropeană, au migrat dinspre bazinul Mării Caspice spre sud-est, în spaţiul
iraniano-afgan, fondând, vreme de multe veacuri, statul persan care s-a extins foarte mult spre
vest, intrând astfel în conflict cu alte triburi indoeuropene care colonizaseră Pen. Grecia şi
arhipelagurile egeene.
La rândul lor, perşii au fost zdrobiţi de Alexandru cel Mare (sec. IV î. Hr.), iar
Mesopotamia a fost transformată într-o provincie grecească. Au venit apoi romanii, urmaţi
de turci, a căror dominaţie s-a exercitat vreme de mai multe secole, iar Mesopotamia, al
doilea de centru de civilizaţie al lumii, a cunoscut un lung proces de decădere.
În zona Levantului, fenicienii formau un trib semitic aşezat din vremuri străvechi pe
teritoriul de astăzi al Libanului. Au fondat oraşe-state puternice (Tyr, Byblos, Sidon) şi au
câştigat monopolul comerţului în Mediterana, unde au întemeiat numeroase colonii (Cadiz,
Marsilia, Cartagina). Pornind de la unele hieroglife egiptene şi unele semne cuneiforme
sumeriene, fenicienii au alcătuit un alfabet scurt şi practic (22 litere); acesta s-a transmis la
greci, la romani, apoi la populaţiile „barbare” din Europa, ajungând să stea la baza
comunicaţiei scrise, moderne.
Evreii, un alt popor originar din Asia de SV, au plecat din aşezările lor situate la
vărsarea Eufratului în căutarea unor păşuni fertile, stabilindu-se în mileniul II î. Hr. în Egipt,
de unde, după cca. 500 ani, s-au refugiat sub conducerea lui Moise şi s-au stabilit în Palestina,
ţara filistenilor; aceştia, originari din I. Creta, se aşezaseră în sec. al XII-lea î. Hr. pe ţărmul
estic al Mediteranei. Evreii reprezintă cel dintâi popor monoteist din lume. După perioadele
de înflorire din timpul regilor David şi Solomon (1004-928 î. Hr.), statul evreu se destramă,
iar evreii, persecutaţi, se vor răspândi într-o diasporă mondială; abia în prima jumătate a sec.
XX se reconstituie statul israelian.
Arabii, care din timpuri imemoriale rătăceau cu turmele prin pustiurile din Pen.
Arabia, urmând cuvântul lui Mahomed, autoproclamat profetul lui Allah, au început să se
afirme în sec. al VII-lea d. Hr. şi să pătrundă spre vest, până în Europa, expansiunea lor fiind
oprită în anul 732 pe valea Loirei; ei au rămas însă până la sfârşitul sec. al XV-lea în sudul
Spaniei, lăsând urme adânci în civilizaţia materială şi spirituală (cultura maură).
Turcii, originari din Asia Centrală, au năvălit în Asia Mică în sec. XI – XII d. Hr.,
cucerind apoi Europa de Sud-Est şi ajungând până la porţile Vienei; în epoca modernă
Imperiul Otoman a fost obligat să se retragă din Europa, însă consecinţele dominaţiei sale au
rămas prin islamizarea albanezilor şi a unei părţi a slavilor (bosniaci).
Concluzie: Timp de 4.000 de ani, egiptenii, babilonienii şi mai multe triburi semite au
format leagănul civilizaţiei umane. Aceasta a fost apoi transmisă grecilor, popor
indoeuropean, iar mai departe romanilor. Romanii vor difuza civilizaţia egipteano-
mesopotamiano-greacă pe întreg teritoriul Europei, iar pe temelia aceasta se va clădi
civilizaţia europeană modernă care se va răspândi în toată lumea.

Sub raport demografic, Asia de SV se remarcă printr-o repartiţie geografică inegală

a populaţiei, cu arii de concentrare de-a lungul câmpiilor aluviale, fluviilor, în zonele litorale,
unde densităţile pot depăşi 100 loc./km 2, în oaze sau pe unele platouri înalte. Dimpotrivă, cea
mai mare parte a Pen. Arabia şi a Pod. Iranului înregistrează sub 10 loc./km 2 sau chiar sub l
loc./km2 (deşertul Rub al Khali, deşerturile Kavir şi Lut).
Viaţa socială este profund marcată de predominanţa cultului islamic, reflectat inclusiv
în dinamica naturală foarte ridicată a populaţiei, aici înregistrându-se printre cele mai mari
valori ale natalităţii din Asia: peste 30‰ (în Oman, Yemen, Arabia Saudită, Siria, Irak).
Mobilitatea teritorială a populaţiei este din ce în ce mai intensă, atât cea cu caracter
naţional (dinspre rural spre urban), cât şi cea cu caracter internaţional. Bogatele monarhii din
ţările petroliere ale Golfului, îndeosebi Arabia Saudită şi Kuwaitul, apoi Irakul şi E.A.U. au
exercitat o puternică atracţie asupra forţei de muncă din alte ţări; cei 7-8 mil. de imigranţi
pentru muncă din aceste state provin fie din ţările arabe mai puţin favorizate (Egipt, Yemen,
Iordania, Liban), fie din ţările Asiei de Sud şi Sud-Est (India, Pakistan, Bangladesh, Filipine,
Thailanda), fie din Europa. O altă caută a migraţiilor o constituie stările tensionate şi
conflictele care afectează această regiune; acestea mobilizează atât populaţiile autohtone, cât
mai ales rezidenţii străini (ex. conflictul irakiano-kuwaitian din 1991 a determinat refugierea
în ţările lor de origine a peste 2,2 mil. de muncitori străini care lucrau fie în Kuwait, fie în
Irak).
Trebuie amintite minorităţile etnolingvistice care au rezultat, cel mai frecvent, în urma
metamorfozelor politice din prima jumătate a sec. XX care au impus frontierele actuale,
lăsând adesea popoare fără state proprii. Aşa este cazul poporului kurd; în 2003, cca. 25 mil.
kurzi trăiau în aşa-numitul „Kurdistan”, teritoriu împărţit între Turcia (14 mil. kurzi), Iran (6,5
mil.), Irak (4 mil.) şi Siria (1 mil.). Kurzii s-au manifestat în permanenţă pentru recunoaşterea
drepturilor lor, atât în Iran şi Irak, cât mai ales în Turcia şi pentru afirmarea identităţii
naţionale kurde. În urma intervenţiei în Irak a armatelor S.U.A. şi aliaţilor săi, în anul 2003,
profitând şi de slăbiciunea autorităţilor de la Baghdad, comunitatea kurdă şi-a creat structuri
politice şi administrative care-i conferă o largă autonomie în partea de nord-est a Irakului.
Turcia se teme de revendicările autonomiste ale kurzilor de pe teritoriul său.
 Un alt popor fără teritoriu statal este poporul palestinian, plasat în centrul conflictului
regional arabo-israelian. Ca urmare a creării statului Israel în 1948, şi a diferitelor războaie
israelo-arabe, palestinienii sunt răspândiţi în prezent pe mai multe teritorii: în Israel
(800.000), Cisiordania (1.400.000), Fâşia Ghaza (920.000), Iordania (1.350.000), Liban
(400.000), Kuwait (200.000), Siria, Arabia Saudită, dar şi în Europa şi America. Prin
intermediul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, diaspora palestiniană exercită presiuni
puternice pentru recunoaşterea „Statului Palestina”, lipsit deocamdată de teritoriu.

Din punct de vedere economic, Asia de SV/OAM se remarcă prin existenţa aici a celui
mai mare pol petrolifer al lumii (66% din rezerve şi cca. 30% din producţie) şi cu mari rezeve
de gaze naturale. Acest spaţiu, mult timp marginal pentru economia industrială şi
postindustrială a lumii moderne, beneficiind de veniturile din vânzările de petrol, a procedat la
investiţii masive şi a înregistrat în ultimele trei decenii o dezvoltare economică puternică.
Rezervele de petrol sunt concentrate în ţinuturile ce înconjoară G. Persic, îndeosebi în
Arabia Saudită (care deţine peste 25% din rezervele mondiale), în Irak (11%), Emiratele
Arabe Unite (9,6%), Kuwait (9,5%) şi Iran (8,8%). Rezervele de gaze naturale, deşi mai
limitate (32% din cele ale Globului), constituie o altă resursă strategică, astăzi puţin
valorificată.
Pe baza acestor rezerve, s-a dezvoltat foarte mult industria extractivă, extracţia
petrolului fiind activitatea care a transformat integral economiile ţărilor Golfului Persic,
făcând din acestea una din destinaţiile importante ale investiţiilor tehnologice şi
infrastructurale ale marilor puteri. Cu cca. 30% din producţia mondială de petrol, Asia de SV
este cea mai importantă regiune petrolieră a lumii. Arabia Saudită este în fruntea ierarhiei
mondiale (cu o producţie de 425 mil. t în 2002), fiind urmată de Iran, E.A.U., Kuwait, Irak,
Oman, Qatar.
Producţia de gaze naturale este departe de potenţialul de care dispune această regiune;
cauze: consumul redus pe plan local, lipsa cererii internaţionale datorită depărtării sale faţă de
marii consumatori şi datorită absenţei infrastructurii de transport necesare (gazoducte). Cele
mai mari producţii se obţin în Iran, Arabia Saudită şi E.A.U.
Industria prelucrătoare este specializată în funcţie de rezervele naturale:
- industria chimică, cu deosebire petrochimia în ţările Golfului, care îşi rafinează
în întreprinderile interne o parte din petrolul extras: 30 % Iranul, 20% Arabia Saudită;
- se dezvoltă însă şi alte ramuri ale industriei prelucrătoare, beneficiind de
dinamismul datorat exportului de petrol: construcţii de maşini, materiale de construcţii,
bunuri de consum.
Turcia şi Israel au o industrie prelucrătoare mai diversificată (ex: Turcia – bunuri de
larg consum în ind. uşoară, alimentară, electronică şi electrotehnică).
Agricultura îmbracă un caracter dual:
- pe de o parte, în regiunile de semipustiu şi de stepă se practică o agricultură
extensivă (cu transhumanţă şi chiar nomadism);
- pe de altă parte, în câmpiile aluviale, de-a lungul ţărmurilor şi în oaze, pe baza
irigaţiilor, se aplică agrotehnica modernă specifică agriculturii intensive.
În culturile agricole, predomină culturile de climă caldă, destinate exportului – citrice,
stafide, curmale, alune, fistic. Creşterea animalelor ocupă, în mod tradiţional, o pondere
însemnată în ţările islamice – îndeosebi creşterea ovinelor şi a caprinelor, beneficiind de
întinse păşuni.
Una din problemele cheie de care depind nu numai agricultura, ci şi întreaga activitate
economică, este asigurarea resurselor de apă într-o regiune aridă. În consecinţă, foarte multe
ţări apelează la desalinizarea apei de mare; de asemenea, sunt numeroase baraje pentru lacuri
de acumulare, mai ales pe Tigru şi Eufrat.
 Ca urmare a poziţiei geografice la convergenţa a trei continente, dar mai ales a
creşterii standardului de viaţă în ţările petroliere, infrastructura de transport s-a dezvoltat
foarte mult. S-au construit autostrăzi şi şosele moderne, au fost modernizate porturile şi
aeroporturile.
Porturile Asiei de SV sunt printre cele mai active. Se disting două categorii de porturi:
a. cele exportatoare de petrol şi produse petroliere – situate ca o corolă în jurul G.
Persic sau la capetele conductelor petroliere;
b. cele cu trafic complex, în care, de obicei, ponderea mărfurilor debarcate o întrece
cu mult pe cea a mărfurilor încărcate: Istanbul, Jeddah, Beirut etc.
Transportul prin conducte permite legătura între zonele de producţie şi porturile de la
Marea Mediterană, Marea Roşie şi G. Persic. De mare importanţă economică şi strategică sunt
proiectele de gazoducte care urmează să lege Iranul, respectiv Egiptul, prin Turcia, de Europa
de SE şi Centrală, acestea constituind o alternativă la dependenţa exclusivă a est-europenilor
faţă de gazele naturale de provenienţă rusească.

Sub raport geopolitic şi al organizării spaţiului, Orientul Mijlociu şi Apropiat

constituie una din regiunile „fierbinţi” ale Globului. Aici, pe baza unei mari diversităţi
confesionale, etnolingvistice, economice, se confruntă direct sau indirect marile puteri ale
lumii, pentru a-şi asigura interesele într-o zonă de o deosebită importanţă strategică – la
convergenţa a trei continente şi cu resurse energetice excedentare. Existenţa unor tensiuni
interne şi a conflictelor regionale fac ca ţările OMA să cheltuiască cele mai mari sume pentru
înarmare, raportate la Produsul lor Intern Brut. Astfel, în anul 2002, cheltuiau între 5-10% din
P.I.B. – EAU, Irak, Kuwait, Yemen şi între 10-15% - Arabia Saudită, Oman, Qatar. (Sume
mai mici decât cele din 1987, când Irakul utiliza 30% din PIB pentru înarmare, iar Israelul
25%; sume mult mai mari decât în statele Europei care cheltuie doar 1-3% din PIB în aceste
scopuri; ex. România – 2,6%).