R E

IA
A C
L
I G E
R R
U IA
S C C
I LA
I R G
Ş RI
E PE
R D I
A Ş
AZ
H
Domeniul glaciar – domeniul cu temperaturi în cea mai
mare parte a anului sub 00 C şi cu bilanţ pozitiv al
precipitaţiilor solide.
Domeniul glaciar este individualizat prin prisma celor 2
importante zone de desfăşurarea:
-zona altitudinilor înalte
-zona latitudinilor înalte

Gheţarii ocupă actual 10% din suprafaţa Globului (16,24)

milioane km2. Peste 90% se găsesc în regiunile polare.

Gheţarii au fost estimaţi ca număr între 70.000 – 200.000.

Pe latitudine se dispun de la Eucator la cei doi poli. La

Ecuator se găsesc la > 5000 m altit., la latitudini
temperate la 3500-4000 m. iar la poli, coboară până la
nivelul oceanului sau chiar submarin.
 A. HAZARDE GLACIARE

Regiunile de pe glob cu gheaţă:

Europa: Svalbard, Novaia Zemlia, Franz Josef, Islanda,
Scandinavia, Alpii, Pirineii.
Asia: Himalaya, Karakorum, Severnaia Zemlia, Pamir,
Tian Sai – Altai, Caucaz.
Africa: Kilimajaro
America de Nord: Groenlanda, Arhipelagul Nord-
Canadian, Regiunea continentală
America de Sud: -Anzii
Oceania: -Noua Zeelandă, Noua Guinee
Antarctica

Se remarcă o răspândire a gheţarilor la nivelul tuturor

continentelor.
Dintre hazardele glaciare care ameninţă aşezările
omeneşti se pot cita 3 categorii importante:
-fluctuaţiile glaciare
-inundaţiile induse de gheţari
-avalanşele
Fluctuaţiile glaciare
Tufnell (1984 et all.) au pus în evidenţă că de-a
lungul istoriei gheţarii au suferit procese de
avansare şi retragere ca răspuns al fluctuaţiilor
climatice; de amintit “Mica Epocă Glaciară” dintre
anii 1350 – 1850 în Europa. Efectele acestei
perioade reci au fost: distrugerea satelor de către
gheţari, inundaţii provocate de torenţii subglaciari,
deplasări pe versant de debris şi gheaţă, avalanşe.
Hazarde de tip fluctuaţii glaciare sunt arareori
catastrofale, dar influenţează resursele de apă,
Inundaţiile induse de gheţari
Sunt adeseori o mare ameninţare la adresa aşezărilor
omeneşti şi a infrastructurii antropice. Există mai multe
situaţii generatoare de inundaţii glaciare: un gheţar
afluent poate bloca o vale glaciară fără gheaţă; apele
subglaciare ce provin din văile suspendate glaciare; lacuri
dezvoltate pe suprafaţa gheţarilor; lacuri dezvoltate între
fruntea gheţarilor în retragere şi şirurile de morene
proglaciale; topirea bruscă a gheţii determinată de foc
natural sau activitate vulcanică şi blocarea văilor glaciale
cu volume mari de debris de pe versanţi.
2 forme se remarcă:
-Jökulhaups – sunt inundaţii datorate topirii unor volume
mari de gheaţă din cauza activităţii vulcanice sublaciare.
Sunt specifice în Islanda.
-Débâcles – se manifestă în Alpi în perioada de vară când în
urma topirii parţiale a gheţarilor se pot forma torenţi
importanţi în care sunt antrenate mari volume de debris.
Jökulhaups

Efecte ale inundaţiilor de tip Jökulhaups

Myrdalsjökull situat deasupra vulcanului Katla

Avalanşele

Sunt deplasări rapide de zăpadă, gheaţă şi adeseori debris, de

la partea superioară a versanţilor spre porţiunile bazale.
Datorită efectelor distructive produse asupra infrastructurii
antropice şi a pierderilor de vieţi omeneşti, acestui fenomen
i se acordă o importanţă tot mai mare. În Elveţia, încă din
1931 funcţionează Comisia Elveţiană pentru Cercetarea
Zăpezii şi Avalanşelor. Există trei tipuri de avalanşe
diferenţiate în funcţie de materialul implicat în deplasare:
avalanşe de gheaţă, avalanşe de zăpadă şi avalanşe mixte
(zăpadă şi noroi).
Avalanşe de gheaţă – se produc prin desprinderea
unor blocuri mai de gheaţă din partea terminală
(bazală) a gheţarilor montani. Cauza desprinderii o
poate reprezenta topirea parţială a gheţii sau
vibraţiile induse de cutremure şi explozii. Un caz
celebru îl constituie dezastrul Huascaran din Peru
din 1962, când o avalanşă de gheţă şi debris (cu un
volum de circa 10 milioane m3) a provocat peste
4000 victime, distrugând orăşelul Ranrahirca.
Huascaran, Peru -1962
Avalanşele de zăpadă

Reprezintă deplasări de zăpadă pe versanţi, în volume

diferite şi cu o tipologie foarte variată. Fenomenul
se declanşează, când greutatea masei de zăpadă
corelată cu panta versantului depăşeşte forţele de
frecare ce asigură stabilitatea acesteia.
Cauzele sunt numeroase şi sunt legate de condiţiile
meteorologice, caracteristicile structurale şi
mecanice ale zăpezii, supraîncărcare versantului cu
zăpadă şi caracteristicile terenului (înclinarea
versantului, lungimea, orientarea şi rugozitatea
suprafeţei).
 Avalanşă în plăci
Cornişa avalanşei
Avalanşe mixte (zăpadă şi noroi).

Reprezintă deplasări rapide de zăpadă partial topită

care poate încorpora şi noroi, ce provoacă pagube
importante localităţilor, căilor de comunicaţie şi
pirderi de vieţi omeneşti în zonele de altitudine
ridicată şi latitudine înaltă. Spre deosebire de
avalanşele de zăpadă, avalanşele mixte nu
necesită versanţi cu pantă accentuată, unghiul
critic de declanşare având o valoare de 150.

Hărţile de zonare a hazardelor-avalanşe sunt

produse în principal în ţările care se confruntă
frecvent cu acest fenomen: Elveţia, Franţa,
Canada, USA, Norvegia.
Avalanşe mixte
B. HAZARDE PERIGLACIARE

Periglaciar – termen introdus în ştiinţă de W. Lozinsky în 1909

– areal situat în jurul calotei glaciare pleistocene.

Periglaciarul – regiunea afectată de fenomene de îngheţ-

dezgheţ – la latitudini şi altitudini unde temperatura este în
jur de 00 C şi precipitaţiile sunt foarte scăzute a.î. nu se
asigură acumularea zăpezii şi gheţii.

Domeniile de apariţia a periglaciarului:

-domeniul altitudinilor înalte-în jur de 1.800 m. în regiunile

temperate şi la peste 3000 m. în regiunile tropicale.
Temperatura are valori medii de 0 0 C.
-domeniul latitudinilor înalte-începe de la limita superioară a
pădurilor şi se diferenţiază în funcţie de nuanţele climatice.
În contrast cu hazardele glaciare, hazardele periglaciare
afectează suprafeţe mult mai extinse din oicumenă,
provocând pagube mai însemnate. Au legături foarte
strânse cu hazardele glaciare. Problemele care se ridică
aici sunt în special asociate cu permafrostul (susbstrat
permanent îngheţat până la o anumită adâncime).

Permafrost – Muller (1943) – de la termenul englezesc

“permanently frozen”:
-zona permafrostului continuu – la temp. medii anuale de
–70 C, -80 C; >100 m grosime şi poate ajunge la 1000 m în
regiunile polare
-zona permafrostului discontinuu – la temp. medii anuale
cuprinse între –70 C, -80 C şi –30 –20 C; între 10-100 m.
-zona permafrostului sporadic - la temp. până la –10, -20 C.
Zonele cu permafrost ocupă 20% din suprafaţa uscatului.
80% din Alaska, 50% din Canada, 47% din Rusia şi 22% din China
sunt arealele dominate de permafrost. În emisfera nordică 22,4
milioane km2 sunt ocupaţi de permafrost, iar în cea sudică 13,1
milioane km2.Distribuţia verticală prezintă şi ea variaţii
importante, 1500 m. adâncime în Siberia iar în mod obişnuit
grosimea medie este de circa 600 m (305-460 m. în Eurasia şi
245-365 m. în America de Nord).
În relaţie cu factorul uman, cele mai distructive
procese din arealele cu permafrost sunt: îngheţ-
dezgheţul şi solifluxiunile. La acestea se adaugă:
crioclastismul, având ca efect apariţia fracturilor în
roci sau dezagregarea completă a rocilor, şi
fenomenul de ridicare indusă de prezenţa gheţii
(frost heaving) cu forme de tip pipekrake şi pingo.
 Ridicare indusă de prezenţa ghe
(frost heaving)

Pipekrake
Pingo-urile – (Porsild
1938) Pingo-urile – movile de
formă conică cu bază ovală sau
circulară, cu diametrul de mai
multe sute de metrii şi înălţime de
50-60 m.
Sinonimi ai termenului (naledii,
bugors, bolguniak, hidrolacoliţi).
În urma analizei inginereşti a terenurilor cu
permafrost se pot pune în practică următoarele
acţiuni:
1. neglijarea acestuia (încazuri de drenaj bun şi când
depozitele nu sunt susceptibile îngheţului şi
solifluxiunilor).
2. eliminarea (în situaţii de strat subţire şi
discontinuu). Materialele folosite aici vor fi
rezistente la acţiunea îngheţului. Această metodă se
numeşte metoda activă.
3. conservarea (pt arealele cu permafrost continuu).
Se încearcă conservarea permafrostului prin
izolarea suprafeţei cu vegeţaţie sau cu pietrişuri,
prin ventilarea la partea inferioară a structurilor
generatoare de căldură, sau prin folosirea unor
Tehnicile de proiectare şi constructive în zonele cu
prmafrost sunt numeroase şi vizează construcţii de
clădiri, drumuri, căi ferate, conductele de gaz şi petrol,
structurile miniere, aprovizionarea cu apă şi
managementul deşeurilor.
Câteva lucruri se au în vedere în acest caz:
-este foarte important să fie bine cunoscute condiţiile
locale de dezvoltare a permafrostului;
-atunci când sunt adoptate metodele passive sau cele
active eforturile se vor concentra înspre o cât mai
redusă deranjare a condiţiilor ce controlează regimul
termic stabilit înaintea realizării construcţiilor;
-atunci când au loc modificări datorate schimbărilor, se
încearcă ca acestea să fie minimizate;
-se va încerca o minimizare a instabilităţii laterale create
de solifluxiuni prin lucrări de consolidare şi fixare a
structurilor.
Tehnici folosite în construcţii în zonele cu permafrost:

-construcţia pe piloni
-creerea de şanţuri în jurul construcţiilor, umplute cu
material rezistent la îngheţ pentru reducerea
stresului lateral.
-folosirea de conduce încălzite, atât în cazul
aprovizionării cu apă dar şi în cazul conductelor
destinate transportului deşeurilor. În caz contrar
acumularea de deşeuri ar crea poluare şi ar putea
declanşa hazarde ce vor afecta sănătatea
populaţiei.
-creerea de şanţuri în jurul şoselelor
PROCESELE EOLIENE CA HAZARDE
Sistemul eolian definit de variabilele legate de erozivitate
(vânturile şi climatul) şi erodabilitate (materialele din care
este compusă suprafaţa şi condiţiile de modelare.

Modelarea eoliană:

-direct – prin mişcarea maselor de aer.

-indirect.

Procesele prin care se realizeză modelarea eoliană:

-eroziunea – prin deflaţie şi coraziune,

-transport – prin saltaţie, rostogolire, suspensie,

-acumulare.
Erozivitatea

-Particulele de sol suferă în cadrul procesului de

transport o sortare diferenţiată în funcţie de
competenţa şi capacitatea vântului. Acestea au o
legătură directă cu intensitatea vântului şi cu
rezistenţa aerului.

2
 
𝑅=𝑘𝑠 𝑣

-k = coeficient dependent de forma particulei,

-s = suprafaţa secţiunii particulei perpendiculare,
-v = viteza particulei în raport cu a aerului,
Transportul se realizează prin intermediul proceselor
de târâre, saltaţie, suspensie.
  Erodabilitatea

Principalele trăsături ale materialelor sunt legate de dimensiune

şi densitate. Cele mai multe particule de pe suprafaţa topo
sunt formate din cuarţ care are o valoare a greutăţii specifice
de 2,65 (uzual particulele cu această greutate specifică au
0,1-0,15 mm. în diametru.
Pragul la care vântul deplasează particulele de peste 0,1 mm.
este definit de legea rădăcinii pătrate:

-gD
Vt=pragul de viteză pentru târâre
σ = greutatea specifică greutatea specifică a granulelor de nisip
= = greutatea specifică a aerului
D = diametrul undei granule în cm
A = pentru aer, un coeficient a căui valoare pentru particulele
de 0.1 mm. este de 0,1 pentru pragul fluidelor şi şi 0,084
pentru pragul de impact.