Teoria şi terapia cognitivă

„Ori de câte ori trăieşti un sentiment sau o senzaţie neplăcută încearcă să-ţi aminteşti ce ai gândit
înainte de a trăi acest sentiment”. (Beck, A.T, 1976)

La început behavioriştii nu au vrut să se gândească la cogniţie, astfel încât nu ei au descoperit terapia

cognitivă. Unii behaviorişti încă au inclus cogniţiile încă de la început. Unul dintre ei, Joseph Wolpe, a
deschis suficient cutia neagră a lui Skinner pentru a lăsa să pătrundă puţină imagerie mentală. aceasta a
fost utilizată pentru desensibilizare. În 1983 la o conferinţă a Asociaţiei pentru Dezvoltarea Terapiei
Behavioriste s-a constatat prezenţa unor lucrări de orientare cognitivistă, şi s-a luat decizia de a exclude
din manifestările şi publicaţiile asociaţiei astfel de orientări. Acest aspect i-a determinat pe cognitivişti
să îşi înfiinţeze propria revistă Cognitive Research and Therapy condusă de Michael Mahoney.

Forme de teorie şi terapie cognitivă

Diferitele forme de terapie cognitivă se explică prin extinderea continuă a înţelegerii minţii umane.
Terapia cognitivă se împarte în trei domenii terapeutice separate dar cu legătură între ele. Perspectiva
raţională, perspectiva empirică şi perspectiva constructivistă.

Terapiile cognitive raţional semantice

Albert Ellis este considerat în general ca fiind promotorul abordărilor moderne, raţionale în
psihoterapie. Ellis a descoperit această abordare după ce a constatat în practică ineficienţa psihanalizei
tradiţionale. El şi-a intitulat (1950) abordarea Teoria behavioristă raţional-emotivă.
Ellis (1977) afirmă:
„Am constatat că oamenii au diferenţe şi unicităţi în ce priveşte gusturile, caracteristicile,
scopurile şi plăcerile lor, ei se şi aseamănă remarcabil în modul în care se tulbură emoţional. Oamenii
au desigur nenumărate idei şi filosofii iraţionale specifice (ca să nu mai vorbim despre superstiţii şi
credinţe religioase) pe care le inventează creativ, le apără dogmatic şi suferă prosteşte din cauza lor.
Aceste nenumărate idei se pot grupa în câteva categorii generale. Apoi putem să căutăm aceste
categorii, să le arătăm indivizilor tulburaţi şi să-i învăţăm să renunţe la ele.”
Astfel Ellis rezumă cinci componente esenţiale ale teoriei sale:
1. Oamenii aderă dogmatic la idei iraţionale şi filosofii personale;
2. Aceste idei iraţionale cauzează oamenilor cea mai mare tristeţe şi mizerie;
3. Aceste idei pot fi clasificate în câteva categorii de bază;
4. Terapeuţii pot identifica uşor aceste categorii în gândirea clienţilor;
5. Terapeuţii îi pot învăţa cu succes pe clienţi cum să renunţe la credinţele lor iraţionale cauzatoare
de suferinţă.
Adler este considerat pionier al gândirii cognitive în terapie. Mai mult rădăcinile terapiei cognitive se
regăsesc în gândirea antică stoică greacă şi romană. J.W. Bush (2002) descrie această filiaţie astfel:
primul terapeut behaviorist cognitiv a fost filosoful Epistet (50-138 dH). S-a născut sclav în provincia
romană Frigia situată astăzi în centrul Turciei. Într-o zi, în timp ce lucra la câmp în cătuşe, stăpânul său
s-a apropiat de el şi a vrut să i le strângă. Deşi Epictet i-a spus să nu i le mai strângă pentru că-i va rupe
piciorul, stăpânul i le-a mai strâns totuşi şi ceea ce prevedea Epictet s-a întâmplat. Cu toate că avea
piciorul rupt, Epictet nu s-a supărat şi nu a protestat, ceea ce l-a mirat pe stăpân şi i-a cerut explicaţii.
Epictet i-a răspuns că o dată ce piciorul era rupt, răul iremediabil fusese produs, nu avea nici un sens să
se mai supere. Atitudinea sclavului l-a impresionat într-atât pe stăpân, încât l-a eliberat şi i-a dat
suficienţi bani încât să devină filosof itinerant. În periplul său prin Imperiul Roman, printre romanii
proeminenţi pe care Epictet i-a influenţat a fost şi împăratul Marc Aureliu.

Iniţial, Ellis îşi numeşte abordarea sa terapeutică terapie raţională, iar ulterior terapie raţional-emotivă.
În 1993 a inserat cuvântul comportament (behavior), creând astfel terapia behavioristă raţional-
emotivă (TBRE). Ellis a produs 700 de articole ştiinţifice şi 60 de cărţi de specialitate. A lucrat cu un
număr foarte mare de clienţi. În 1987 lucra cu 300 de clienţi în cinci grupuri, demonstrând procedura sa
la Five-Dollar Friday Night Workshop.
Modelul TBRE încurajează terapeuţii să identifice activ şi să eticheteze ca iraţionale gândurile
care cauzează clienţilor suferinţă. Terapeuţii sunt încurajaţi să fie obiectivi în examinarea gândurilor
clienţilor şi să judece corect aceste gânduri ca raţionale sau iraţionale. Mahoney critica această
orientare pentru că a declara gândurile cuiva ca fiind raţionale implică a te declara deţinătorul unui
sistem axiomatic al raţionalităţii, pentru că Albert Ellis se consideră alesul pentru a ne educa despre
ceea ce reprezintă „credinţe raţionale”.

Ellis îşi consideră TBRE ca fiind o teorie constructivistă a terapiei.

Terapiile cognitive colaborativ-empirice includ contribuţiile lui Aaron Beck şi Donald Meichenbaum
în teoria şi terapia cognitivă.

Aaron Beck şi terapia cognitivă

La fel ca Ellis, Beck a avut o formaţie psihanalitică. La începutul carierei sale a fost interesat de
validarea teoriei lui Freud despre depresie a furiei orientate spre sine, dar a ajuns să respingă teoria lui
Freud şi să construiască propria teorie. În timp, activitatea lui Beck asupra depresiei a fost recunoscută
ca validă empiric. Beck a arătat cum a descoperit centralitatea cogniţiei în funcţionarea umană:
Pacientul mă critica pe mine şi în acelaşi timp avea permanent gânduri de natură auto-critică. El descria
două curente de gândire concomitent - un curent al criticismului şi ostilităţii exprimat în asocierea
liberă şi un altul pe care nu îl exprima. Apoi raporta celălalt curent de gândire: „am spus un lucru
nepotrivit... n-ar fi trebuit să spun aşa ceva... greşesc criticându-l... sunt rău... nu mă va plăcea... sunt
rău... nu am nici o scuză pentru a fi astfel”. Această descoperire l-a condus pe Beck la concluzia că
focalizarea pe acest alt curent al conştiinţei este mult mai valoros pentru clienţi decât asocierea liberă
ţintită de analiştii freudieni tradiţionali.

Terapia cognitivă a lui Beck se bazează pe ideea că problemele psihologice pot fi stăpânite prin
realizarea unor discriminări, corectarea concepţiilor greşite şi învăţarea unor atitudini mai adaptative.
De vreme ce introspecţia, conştientizarea, testarea realităţii şi învăţarea sunt în mod fundamental
procese cognitive, această abordare a nevrozelor a fost etichetată drept terapie cognitivă. Beck lucrează
cu clienţii săi într-o manieră colaborativă şi practică. Are o abordare gentilă, pe cât este a lui Ellis de
puternică. El nu doreşte să-i convingă pe clienţii săi de iraţionalitatea gândurilor lor. Utilizează un stil
pe care îl numeşte empirism colaborativ, în care lucrează împreună cu clienţii pentru a-i ajuta să
descopere pentru ei înşişi natura dezadaptativă a gândurilor lor automate. O distincţie cheie între aceste
două terapii cognitive este că în timp ce Ellis subliniază eradicarea în forţă a gândurilor iraţionale, Beck
subliniază modificarea colaborativă a gândurilor dezadaptative.

Donald Meichenbaum şi strategiile de auto-instruire

Meichenbaum a urmat calea terapiei behavioriste în domeniul terapiei cognitive şi dincolo de aceasta.
În cercetările sale iniţiale s-a focalizat pe şcolarul impulsiv şi adulţii spitalizaţi diagnosticaţi cu
schizofrenie. Spre surprinderea sa a descoperit că atât schizofrenii cât şi copiii pot să-şi amelioreze
funcţionarea după ce au fost învăţaţi să-şi vorbească lor înşişi sau să gândească cu voce tare. S-a bazat
pe contribuţiile lui Vîgotski (1962), Luria (1961), Bandura (1965) pentru a construi o metodă
sistematică de a-i învăţa pe copii să utilizeze auto-instruirea pentru a se calma şi pentru a se ghida în
situaţii dificile prin strategii de rezolvare de probleme. Terapeutul poate şi trebuie să influenţeze ceea
ce clientul îşi spune lui însuşi (1974).
Iniţial, Meichenbaum s-a centrat pe Formarea Auto-Instruirii (FAI) ca formă de modificare
cognitivă a comportamentului. Atunci (1977) sublinia: schimbarea comportamentală are loc printr-o
serie de procese de mediere care implică interacţiunea vorbirii interne, structurilor cognitive şi
comportamentelor şi rezultatele lor.
Ulterior (1985) a dezvoltat Stress inoculation training o abordare specifică pentru a ajuta
clienţii să facă faţă eficient factorilor de stres dificili. În această perioadă, Meichenbaum s-a focalizat în
principal pe cercetarea empirică şi pe validarea abordărilor terapeutice practice. A abordat un stil
similar cu al lui Beck: colaborativ, apropiat, pentru a-i ajuta să-şi schimbe vorbirea interioară. A
accentuat importanţa deprinderilor de adaptare auto-instrucţionale şi a adoptat un stil relaţional mult
mai empatic şi mai emoţional decât alţi terapeuţi cognitivi.
Recent, Meichenbaum (1992), la fel ca şi alţi terapeuţi cognitivi s-au orientat mai puternic spre
modelul constructivist. În multe privinţe, Meichenbaum redefineşte terapia cognitivă ca o abordare
integrativă.

Terapiile cognitive filosofic-constructiviste

Constructivismul filosofic porneşte de la premisa că oamenii îşi construiesc activ propria realitate.
Mahoney şi Meichenbaum se orientează către constructivismul filosofic de la terapia behavioristă
cognitivă empirică.

Principii teoretice

Esenţa teoriei cognitive poate fi rezumată într-o afirmaţie pe care Ellis (1997) i-o atribuie lui Epictet:
oamenii sunt tulburaţi nu de lucruri ci de concepţia pe care o au asupra lucrurilor.
Teoria cognitivă şi în special teoria behavioristă cognitivă sunt extinderi ale terapiei
behavioriste. Dacă Watson excludea introspecţia ca metodă terapeutică, teoria cognitivă o include.
Pentru cognitivişti, descoperirea interpretării pe care clienţii o dau realităţii este esenţială.
Dacă Skinner considera că comportamentul este o funcţie a consecinţelor sale, cognitiviştii
transformă consecinţele dintr-un fapt obiectiv, într-un fenomen subiectiv. Acum comportamentul este o
funcţie despre ceea ce indivizii cred despre consecinţele comportamentului. Revizuirea cognitivă a
teoriei behavioriste Stimul-Răspuns (S-R) este teoria Stimul – Organism – Răspuns (SOR).
Componenta organism reprezintă procesarea informaţiilor din mediu ca forţă principală determinând
răspunsul specific. Pentru ca răspunsul să apară, creierul individului trebuie să proceseze stimulii. Beck
(1976) afirma că există o gândire conştientă între evenimentul extern şi răspunsul emoţional particular.

Terapia behavioristă raţional emotivă

Această terapie îi priveşte pe oameni ca fiind nici buni, nici răi. Ellis îi consideră pe oameni ca având
potenţial pentru a gândi atât raţional, cât şi iraţional. Din nefericire, oamenii au o puternică tendinţă de
a gândi în moduri greşite, iraţionale şi aceasta este sursa principală a nefericirii umane.
 Ellis foloseşte modelul A-B-C pentru a descrie şi discuta teoria SOR. A reprezintă evenimentul
activator care are loc în viaţa individului. B reprezintă credinţele (beliefs) individului despre
evenimentul activator, iar C se referă la consecinţele comportamentale şi emoţionale derivate din
credinţele individuale.
Modelul A-B-C al TBRE poate fi ilustrat prin următorul exemplu: Jem vine la terapie simţindu-
se furios, deprimat, rănit, plin de resentimente. Seara din urmă soţia sa nu fusese acasă la ora 18 aşa
cum fusese stabilit pentru a lua cina. Acest fapt l-a tulburat puternic. În termenii TBRE faptul că soţia
nu fusese acasă la timp pentru a lua cina a constituit evenimentul activator. Din cauză că soţia sa a
întârziat a început să proceseze mental acest eveniment, gândind: nu-i pasă suficient de mine pentru a fi
acasă la timp ca să cinăm împreună. Ulterior a început să îşi imagineze că a întârziat pentru că a fost cu
un alt bărbat. Desigur există un număr de alte credinţe specifice pe care le poate adopta dar el se
gândeşte în principal că „ea nu mă iubeşte cu adevărat şi preferă să petreacă timpul cu altcineva”. În
final, soţia lui Jem a ajuns acasă la 19,45. Ea a explicat că a fost prinsă într-o şedinţă la serviciu şi că nu
a putut să sune deoarece bateria de la telefon era descărcată. Din nefericire, această explicaţie nu l-a
convins pe Jem iar sentimentele sale au izbucnit. A ţipat la soţia sa şi a acuzat-o că are o aventură cu un
coleg de servici.
Din perspectiva lui Ellis nu este de mirare că el se simte mizerabil. I-a explicat lui Jem că el este
cauza propriei nefericiri, utilizând modelul ABC:
 Evenimentul activator (A): soţia sa întârzie la masă.
 Credinţele (B): soţia sa nu-l mai iubeşte şi nu-l mai respectă. Ea are probabil o aventură.
 Consecinţele comportamentale şi emoţionale (C): furie, tristeţe, rănire, resentiment, gelozie;
ţipă la soţia sa şi o acuză că are o aventură.
Principala grijă în TBRE este de a-i demonstra clientului că credinţa sa despre întârzierea soţiei este
iraţională. Scopul terapiei este de a înlocui credinţa iraţională cu o credinţă raţională care va avea drept
consecinţă un comportament şi o stare emoţională mai bună.
Ellis este bine cunoscut pentru stilul său terapeutic direct, confruntaţional, însă nu toţi terapeuţii
care practică TBRE sunt la fel de direcţi, abrazivi şi centraţi pe confruntare.
TBRE nu se opreşte la modelul ABC. Principalul scop al terapiei este de a disputa (D) direct
credinţa iraţională. El poate alege să dispute direct credinţa iraţională a clientului întrebându-l „este
adevărat că soţia ta trebuie să fie acasă exact la timp pentru a-şi demonstra dragostea faţă de tine?” sau
„nu-i adevărat că soţia ta poate întârzia şi că lucrul acesta nu este într-adevăr groaznic – aceasta nu
înseamnă că nu te iubeşte, ci că este un comportament nepotrivit care se întâmplă uneori celor mai bune
cupluri?”.
TBRE este o formă flexibilă de terapie care permite terapeuţilor să folosească o gamă largă de
tehnici, toate pentru a disputa, anihila sau distruge credinţele iraţionale ale clientului generatoare de
nefericire.
Dacă totul merge bine, disputa va avea un efect (E) asupra lui Jem, constând în construirea unui
set de credinţe alternative mai eficiente. În final, dacă terapia are succes, Jem va trăi un nou sentiment
(Feeling - F).

Teoria psihopatologiei
În TBRE, psihopatologia este o funcţie a unor credinţe iraţionale. Ellis consideră că suferinţele noastre
rezidă într-o serie de trebuie, o serie de 12 apoi 13 credinţe iraţionale ce pot fi grupate în trei principale
categorii:
1. trebuie să fac bine şi să fiu aprobat de ceilalţi semnificativi; dacă nu fac cât de bine ar trebui sau
trebuie, este ceva în neregulă cu mine. Această credinţă iraţională conduce la depresie,
anxietate, disperare, neîncredere în sine. Acesta este un trebuie personal. Trebuie să fac bine,
altfel nu sunt bun.
 2. A doua credinţă iraţională este că „oamenii cu care relaţionez – familia de origine, familia pe
care o întemeiez, prieteni, colegi - ar trebui să mă trateze corect, cu consideraţie, şi chiar
special, având în vedere că sunt un om deosebit. Dacă nu să ardă în iad pe vecie”. Această
credinţă este un homicid, un genocid.
3. A treia credinţă iraţională este: „condiţiile în care trăiesc – mediul meu social, condiţiile
economice, politice – trebuie astfel aranjate astfel încât să am uşor, repede, fără efort tot ce îmi
doresc, ceea ce comand. Este oribil când aceste condiţii mă frustrează. Nu pot suporta. Nu pot fi
fericit în condiţii atât de îngrozitoare. Nu pot decât să mă simt foarte rău şi să mă sinucid”.
Aceasta este slaba toleranţă la frustrare.

Beck şi terapia cognitivă

Principiile teoretice ale terapiei cognitive a lui Beck sunt similare cu cele ale TBRE a lui Ellis.
Principalele asemănări constau în premisele că: cogniţia este în miezul suferinţei umane; sarcina
terapeutului este de a ajuta clienţii să modifice gândurile generatoare de supărare.
Există mai multe distincţii între terapia cognitivă şi TBRE. Beck îl critică pe Ellis că utilizează
termenul de iraţional pentru a caracteriza regulile după care oamenii se conduc în viaţă. Beck spune că
aceste idei nu sunt propriu-zis iraţionale, ci prea absolute, largi şi extreme; prea puternic personalizate,
şi sunt utilizate prea arbitrar pentru a ajuta clientul să facă faţă exigenţelor vieţii. Pentru a fi de ajutor,
regulile trebuie să fie rafinate, pentru a fi mai precise, mai corecte, mai puţin egocentrice şi mai
elastice.

Beck utilizează diferite proceduri pentru a ajuta clienţii să-şi modifice gândurile. Deşi ambii
teoreticieni subliniază rolul învăţării, cognitiviştii utilizează empirismul colaborativ sau colaborarea
ştiinţifică pentru a ajuta clienţii să descopere calitatea dezadaptativă sau incorectă a gândurilor lor.
Empirismul colaborativ subliniază activitatea conjugată pe o problemă definită reciproc. Această
muncă conjugată se focalizează pe identificarea regulilor sau ipotezelor cognitive ale clientului,
testarea validităţii acestor ipoteze şi apoi pe posibila modificare a ipotezelor. Această abordare cere
terapeutului să lucreze în cadrul de referinţă al clientului, să încerce să vadă lumea prin ochii clientului.
Abordarea subliniază că clientul nu este defectuos, ci are nevoie să-şi adapteze lentilele prin care vede
lumea (Beck ş.a. 1985).
Teoria personalităţii şi psihoterapia lui Beck are următoarele caracteristici:
1. pe parcursul vieţii, individul este expus la o varietate de situaţii sau evenimente specifice unele
dintre ele declanşând gânduri automate, dezadaptative.
2. aceste gânduri dezadaptative sunt caracterizate prin eroare, ele sunt prea înguste sau prea largi,
prea extreme sau pur şi simplu incorecte;
3. gândurile dezadaptative ale unui individ sunt de obicei dintr-o serie de credinţe de bază
dezadaptative (scheme sau atitudini disfuncţionale);
4. indivizii în general dobândesc aceste credinţe pe perioada copilăriei;
5. aceste gânduri automate, credinţe de bază şi tulburările emoţionale asociate lor pot fi modificate
prin terapie cognitivă – o procedură care nu cere explorarea trecutului clientului.

Conceptul lui Beck de credinţă de bază sau schemă este similar conceptului adlerian de stil de viaţă. O
altă caracteristică de bază a abordării lui Beck este utilizarea regulată a conversaţiei socratice.
Terapeutul pune întrebări care ajută clienţii să se focalizeze pe:
1. conştiinţa gândurilor automate şi a credinţelor de bază;
2. evaluarea utilităţii şi corectitudinii gândurilor automate şi credinţelor de bază;
3. posibile strategii pentru modificarea gândurilor automate şi credinţelor de bază.

Teoria psihopatologiei
Teoria generală a psihopatologiei elaborată de Beck este similară celei din TBRE. Însă, spre deosebire
de Ellis care se focalizează pe trei credinţe iraţionale, Beck subliniază distorsiunile cognitive ale
clientului sau eroarea presupunerilor sau concepţiilor greşite. Aceste distorsiuni declanşate de
evenimente externe, produc gânduri automate, care sunt adesea legate de credinţe de bază sau scheme.
Beck (1976) a descris mai multe tipuri diferite de distorsiuni cognitive. Beck a considerat că gânduri
sistematice specifice şi credinţe de bază specifice sunt ilustrative pentru problemele mentale şi
emoţionale specifice (Beck, 1976). Ca o consecinţă a cercetării asupra depresiei, a considerat că
condiţiile depresiei sunt caracterizate de o triadă cognitivă specifică ce constă în:
 Evaluarea negativă a sinelui: nu sunt valoros.
 Evaluarea negativă a lumii sau a unor evenimente specifice: orice eveniment este o dovadă în
plus că lumea este în decădere.
 Evaluarea negativă a viitorului: „nimic nu va fi mai bine”.

Distorsiunile cognitive recunoscute de terapia cognitivă a lui Beck

Inferenţa arbitrară. Această distorsiune presupune a sări la concluzii, similar cu catastrofizarea lui
Ellis, în care clienţii conchid în absenţa unor dovezi relevante că rezultatul cel mai rău posibil se va
produce. Dacă o persoană cu puternică anxietate socială merge la o petrecere poate avea următoarele
gânduri automate: „ştiu că voi merge ca să mă fac de râs. Nimănui nu-i va place de mine. Probabil vor
râde cu mine şi apoi vor râde de mine după ce mă voi îndepărta de ei”. Această distorsiune poate fi
conectată cu o schemă sau credinţă de bază interioară precum: „sunt dezgustător şi voi fi mereu respins
de ceilalţi”.
Abstractizarea selectivă. În această distorsiune se face abstracţie de majoritatea informaţiilor relevante
dintr-o situaţie şi se ia în considerare doar un detaliu minor care permite ajungerea la concluzia
pesimistă. De exemplu, după terminarea unei evaluări poţi să te focalizezi pe un item pe care nu l-ai
rezolvat concluzionând „Ştiu că am ratat întrebarea esenţială! Profesorul va şti cât de prost sunt. Sunt
un ratat. Lumea ar fi un loc mai bun dacă nu aş mai fi în ea.” Această distorsiune revelează schema
„dacă nu fac totul perfect, demonstrez că nu sunt adecvat, nu merit, sunt lipsit de valoare”.
Personalizare sau autoreferire. Victimele acestei distorsiuni iau totul personal. Dacă cineva nu salută,
ei consideră că e vina lor. Acest tip de distorsiune produce fie o mare anxietate, fie o stare paranoidă. În
cazul paranoia, când vânzătoarea nu dă restul corect în magazin, gândurile pot fi urătoarele: „a făcut
intenţionat acest lucru, m-a urmărit încă de când am intrat în magazin”, iar credinţa din spatele acestui
când poate fi „oamenii nu sunt demni de încredere. Dacă nu sunt atent mereu la fiecare din jurul meu,
cineva mă va înşela”.
Gândirea dihotomizantă, polarizată. Acest stil de gândire distorsionat este caracteristic persoanelor cu
trăsături de personalitate de limită sau narcisiste. Oamenii şi situaţiile sunt evaluate de obicei în alb şi
negru, buni sau răi. Când aceşti clienţi vin la consiliere, adesea ei ori îşi iubesc ori îşi urăsc terapeutul,
având gânduri automate precum: „acesta este cel mai bun terapeut pe care l-am cunoscut vreodată. Este
incredibil, extraordinar.”Schema care alimentează acest gând poate fi: „trebuie să mă ţin aproape de
oamenii buni şi să evit pericolul oamenilor răi”.
Etichetarea şi etichetarea greşită. Toţi oamenii utilizează etichete pentru a se descrie şi a-i descrie pe
ceilalţi. Din nefericire, uneori oamenii se agaţă de etichete dezadaptative sau incorecte, în ciuda lipsei
lor de utilitate. Când un client se etichetează frecvent ca ratat sau insipid, etichetele pot avea un
comportament puternic şi negativ asupra comportamentului său. Şi o etichetă pozitivă dar incorectă
poate avea efecte dezadaptative (dacă o femeie cu trăsături narcisiste se etichetează ca Regină).
Augmentarea sau minimalizarea se referă fie la supraestimare, fie la subestimare.
Suprageneralizarea are loc când individul generalizează şi ajunge la o concluzie puternică pe baza unui
eveniment singular sau a unui număr insuficient de dovezi. Dacă un client conchide că el este destinat
să fie respins de toate femeile pentru că una sau două au refuzat să se întâlnească cu e, aceasta este o
suprageneralizare.

Meichenbaum şi formarea pentru auto-instruire

Formarea pentru autoinstruire şi inocularea stressului se bazează pe vorbirea internă sau medierea
verbală. Meichenbaum (1977, p. 128) afirma că comportamentul se schimbă printr-o serie de procese
mediatoare care implică interacţiunea vorbirii interne, structurilor cognitive, comportamentelor şi
rezultatelor lor. În tradiţia lui Bandura, acest model subliniază relaţia de interacţiune continuă dintre
individ şi mediu.
Procedurile de formare prin inocularea stresului, implicând trei faze de tratament, au fost
utilizate în tratarea unei mari varietăţi de probleme clinice:
1. Conceptualizare, faza include construirea unei relaţii colaborative conversaţiei socratice pentru
a ajuta clienţii să înveţe despre natura şi impactul stresului şi conceptualizarea situaţiilor
stresante ca probleme de rezolvat. Când stresul este văzut ca provocare, terapeutul începe să
asiste clientul în formularea metodelor personale şi individualizate de pregătire pentru situaţii
stresante, confruntare cu acestea, reflectare asupra experienţelor stresante.
2. Formarea deprinderilor şi exersarea. În această fază sunt învăţate şi practicate deprinderi de
adaptare specifice în cabinet şi în exterior. Deprinderile sunt legate de problemele individuale.
Se învaţă relaxarea, autoinstruirea, autocontrolul emoţional şi deprinderi de comunicare.
3. Aplicarea şi monitorizarea. În această fază, clientul aplică deprinderile de adaptare învăţate la
stresori din ce în ce mai mari. Sunt utilizate experimente personale pentru a ajuta clienţii să facă
faţă efectelor unor situaţii stresante ulterioare. Sunt învăţate strategii pentru prevenirea revenirii
la starea dezadaptativă anterioară, proceduri de atribuire în care clienţii sunt învăţaţi să se
încreadă în succesele lor, strategii de încurajare.
Unicitatea teoriei lui Meichenbaum constă în accentuarea importanţei autoafirmaţiilor de adaptare. În
tratamentul furiei, Novaco (1979) îşi sfătuieşte clienţii să îşi spună:
1. Aceasta poate fi o situaţie dură, dar ştiu cum să-i fac faţă.
2. Pot face un plan şi să-l aplic. Este uşor.
3. Îmi amintesc să mă leg de fapte şi să nu le iau personal.
Ulterior, când clienţii se confruntă cu probleme fizice, sunt instruiţi să-şi spună:
 Muşchii mei sunt încordaţi. Mă relaxez uşor.
 Respir profund. Iau problema punct cu punct.
 Acesta probabil vrea ca eu să mă înfurii, dar eu voi face faţă situaţiei constructiv.
Douglas ş.a. (1976) raportează utilizarea unor strategii de autoinstruire similare în tratamentul copiilor
impulsivi. Îi învaţă să îşi spună următoarele lucruri:
Trebuie să mă opresc şi să gândesc înainte de a începe.
Ce plan pot încerca?
Ce s-ar întâmpla dacă aş face aşa?
Ce ar fi dacă aş încerca următorul plan?
Este corect acest plan?
Am făcut o greşeală acolo. Trebuie să o elimin.
Acum să văd. Am încercat toate lucrurile la care m-am gândit?
Am făcut un lucru destul de bun.

Formarea prin inocularea stresului este considerată o metodă validată empiric de a ajuta adulţii să facă
faţă stresului. Aplicarea procedurilor de autoinstruire în tratamentul copiilor cu comportament impulsiv
este studiată dar rezultatele sunt mixte (Kendall, 2000).
Practica terapiei cognitive
Uneori terapia cognitivă pare foarte simplă, fiind o trecere prin paşii următori:
1. Accesarea gândurilor iraţionale sau dezadaptative ale clientului.
2. Instruirea clientului în gândirea mai adaptativă sau raţională, şi predarea unor strategii
adaptative prin instruirea verbală internă.
3. Sprijinirea clientului să aplice noile deprinderi în viaţa sa.
Din nefericire, terapia cognitivă nu este atât de simplă pe cât pare.

Pregătirea terapeutului pentru realizarea terapiei cognitive

Indiferent dacă se urmează modelul tradiţional TBRE, sau modelul de terapie cognitivă empirică,
cognitiviştii acordă mare importanţă la ceea ce gândesc clienţii. Este utilă tehnica automonitorizării
cognitive.

Pregătirea clientului pentru terapia cognitivă

Este posibil ca clienţii să creadă incorect că terapia cognitivă este o abordare centrată exclusiv pe
aspecte intelectuale, excluzând aspectele afective. Pentru a elimina concepţiile eronate se recomandă a
oferi clientului o informare asupra terapiei cognitive. Cognitiviştii utilizează descrieri clare, exemple,
demonstraţii despre eficienţa terapiei cognitive.

Aspecte şi proceduri de evaluare

La fel ca behavioriştii, cognitiviştii utilizează frecvent o varietate de strategii de evaluare, facilitare,
monitorizare a progresului tratamentului. Aceste strategii de evaluare includ interviul colaborativ,
scalele de autoapreciere şi automonitorizarea cognitivă.

Interviul colaborativ
În contextul terapiei cognitive, se utilizează modelul colaborativ de evaluare. Persons şi Tompkins
(1997) consideră că formularea cazului comportamental-cognitiv este un proces colaborativ în care
clientul şi terapeutul lucrează împreună la construirea unei liste de probleme, propune unele credinţe
de bază, stabilesc scopuri pentru tratament, aleg intervenţii şi monitorizează progresul. Terapeutul nu
este un expert de care depinde succesul terapiei. El are expertiză când lucrează împreună cu clientul
având o atitudine orientată către cercetare.
Principala sarcină în interviul iniţial colaborativ este de a stabili o listă de probleme clară şi
cuprinzătoare. Itemii din listă trebuie descrişi în termeni simpli, descriptivi, concreţi. Persons şi
Tompkins susţin că o listă de probleme trebuie să cuprindă între 5 şi 8 itemi. De exemplu, o clientă de
25 ani poate genera următoarea listă de probleme:
 Gânduri depresive: crede că este o ratată lipsită de valoare, că lumea este un loc mizerabil, şi că
viaţa ei este mizerabilă.
 Izolare socială: este puternic nesatisfăcută de viaţa ei socială, are contacte sociale în afara
locului de muncă o dată pe săptămână sau mai rar.
 Datorii, lipsă de autodisciplină. Luptă să-şi menţină casa curată, să-şi plătească facturile la timp,
să-şi menţină igiena personală, să-şi organizeze activităţile zilnice.
 Preocuparea pentru internet. Petrece multe ore pe zi navigând pe Internet. Deşi spune că îi place
această activitate, ea devine mai intensă când trebuie să-şi plătească facturile, are o oportunitate
socială sau trebuie să respecte un termen.
 Lipsa de progres academic. I-ar place să-şi ia bacalaureatul dar lipseşte frecvent de la ore şi i-a
note proaste.
  Tulburări de somn. Dificultatea de a adormi pe care ea o asociază sarcinilor nerezolvate.
Procesul generării problemelor principale ajută clientul şi terapeutul să înceapă construirea ipotezelor
despre credinţele fundamentale ale clientului. În faza explorării problemelor clientului se recomandă
utilizarea următoarelor întrebări:
 Ce gândiţi înainte de a începe să simţiţi astfel?
 Ce spune aceasta despre dumneavoastră?
 Ce înseamnă aceasta cu referire la dumneavoastră, viaţa dumneavoastră, viitorul
dumneavoastră?
 Ce vă este teamă că se poate întâmpla?
 Care este cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla dacă acesta ar fi adevărat?
 Ce înseamnă aceasta pentru alte persoane?
 Aveţi imagini sau amintiri despre o astfel de situaţie? Dacă sunt, ce sunt?
 (Greenberger, Padesky, 1995)
Clienta din exemplul următor se percepe ca fiind o ratată lipsită de voinţă, eşuând mereu în încercarea
de a iniţia relaţii sociale. Mai mult, consideră că ceilalţi o critică mereu, constatând inadecvările sale.
Aceste credinţe de bază devin ţinta principală a procesului de schimbare terapeutică.

Scalele de autoevaluare
La începutul şi pe parcursul procesului terapeutic, cognitiviştii utilizează frecvent scale de
autoapreciere. Beck a inventat inventarul depresiei, pentru a evalua şi monitoriza depresia pe parcursul
terapiei. Unii terapeuţi cognitivişti orientaţi empiric solicită clienţilor să completeze inventarul la
începutul fiecărei şedinţe, precum şi alte inventare de anxietate (Beck ş.a. 1988), îngrijorare (Meyer,
ş.a. 1990), inventarul depresiei pentru copii (Kovacs, 1992).

Automonitorizarea cognitivă

În terapia cognitivă este esenţial a-i învăţa pe clienţi să fie atenţi la gândurile lor automate.
Automonitorizarea cognitivă este una dintre căile cele mai eficiente de a conştientiza gândurile
automate. Deşi conştientizarea cognitivă şi explorarea gândurilor iraţionale sau dezadaptative începe în
şedinţele de consiliere, este foarte important pentru clienţi să continue monitorizarea gândurilor lor şi
înafara acestor şedinţe.
Există numeroase strategii de monitorizare a gândurilor, dar Persons (1989) recomandă tehnica
înregistrării gândurilor. Aceasta presupune a-i instrui pe clienţi să noteze imediat următoarele tipuri de
informaţii după ce trăiesc o emoţie puternică:
 Data şi ora răspunsului emoţional;
 Situaţia care a determinat răspunsul emoţional;
 Comportamentele proprii;
 Emoţiile care au apărut în acea situaţie;
 Gândurile care au apărut în acea situaţie;
 Alte răspunsuri asociate;
Înregistrarea gândurilor oferă o bază pentru intervenţiile cognitive. Beck şi colegii săi recomandă
transformarea tehnicii înregistrării gândurilor într-un instrument terapeutic mai bazat pe teorie, prin
utilizarea limbajului gândirii automate, a distorsiunilor cognitive şi a răspunsurilor raţionale. Clienţii
sunt instruiţi să construiască un tabel cu trei coloane incluzând aceste etichete şi să-şi înregistreze în el
experienţele. Acest instrument se numeşte tehnica celor trei coloane şi este un tip comun de temă
pentru acasă în şedinţele de consiliere.

Exemplu de înregistrare a gândurilor

situaţie emoţie Gânduri Distorsiune Răspuns Rezultat –
automate cognitivă raţional sentiment
nou
Descrie Specifică şi Afirmă Clasifică Înlocuirea Evaluează
scurt situaţia evaluează gândurile distorsiunea gândului sentimentele
legată de emoţia pe o automate cognitivă automat cu iar pentru a
sentimentele scală de la 0 care însoţesc prezentă în un răspuns vedea dacă
neplăcute la 100 emoţia gândul mai raţional răspunsul
automat. şi adaptativ. raţional le-a
modificat.
Singur acasă Trist 85 Sunt Gândire Să fiu singur Trist: 45.
sâmbătă întotdeauna dihotomică şi acasă
seara. singur, catastrofizare. sâmbătă
nimeni nu seara este
vrea să mă mai bine
iubească. decât să fiu
Nimeni nu cu cineva
va vrea care nu-mi
niciodată să place. Dacă
fie cu mine. nu am o
relaţie acum
aceasta nu
înseamnă că
nu voi avea
niciodată.
Tehnici terapeutice specifice
Următoarele tehnici sunt preluate în principal din Burns (1989), Ellis (1999), McMillin, (1986).

Generarea interpretărilor alternative

Această tehnică este utilă clienţilor care păstrează gânduri dezadaptative sau iraţionale în ciuda faptului
că există alte explicaţii sau interpretări mai raţionale. McMillin (1986) nota că prima interpretare a unei
scene este de regulă cea mai rea, mai negativă, mai catastrofică. Din nefericire, primele interpretări sunt
dificil de înlocuit. Această tehnică îi învaţă pe clienţi să înlocuiască imediat primele interpretări cu cel
puţin patru interpretări alternative rezonabile aplicând următorul ghid:
Clientul păstrează un jurnal scris al celor mai rele emoţii trăite pe perioada unei săptămâni. Acesta
include o scurtă descriere a evenimentului activator şi o scurtă descriere a primei interpretări.
În următoarea întâlnire această temă este analizată şi clientul primeşte o altă temă: „după înregistrarea
interpretării iniţiale, adaugă patru interpretări diferite dar plauzibile.”
În următoarea întâlnire terapeutul ajută clientul să determine care dintre cele patru interpretări este cea
mai fundamentată cu dovezi. Este important să ajutăm clientul să utilizeze o analiză obiectivă a datelor,
mai curând decât impresii sau bănuieli subiective.
Clientul continuă să utilizeze această procedură a celor patru interpretări alternative de câte ori are loc
un eveniment care-l tulbură emoţional. Clientul este antrenat să scrie interpretările alternative, dar apoi
să aştepte şi să decidă care dintre interpretări este cea mai bună, după un anumit timp care să-i permită
să se distanţeze de eveniment. Apoi clientului i se cere să practice luna următoare această procedură cu
fiecare eveniment stresant, până când aceasta devine un răspuns automat (McMillin, 1986).

La fel ca generarea alternativelor comportamentale, această tehnică este utilă în special adolescenţilor.
Kenneth Dodge şi colegii săi (1980, 1982, 1987) au arătat că adolescenţii care manifestă comportament
agresiv datorează adesea acest comportament interpretării rapide şi incorect a comportamentului
celorlalţi ca ostil. Acest fenomen a fost numit atribuire greşită a ostilităţii. Un elev predispus la
agresivitate va interpreta faptul că un coleg se ciocneşte de el pe hol ca un act de ostilitate. În
consecinţă, potenţialul de răzbunare creşte.
Sommers-Flanagan adaugă două adaptări la această tehnică: temporizează emiterea de
interpretări alternative (60 de secunde) şi atribuie recompense pentru identificarea acestora.

Disputarea puternică şi viguroasă (Albert Ellis)

Această tehnică se bazează pe credinţa că individul trebuie să înceapă să adopte deschis o credinţă
raţională („vreau ca oamenii să mă placă, dar pot trăi fericit dacă ei nu mă plac”) în timp ce păstrează o
credinţă iraţională opusă mai intensă („am neapărată nevoie de aprobarea lor şi nu am de ce să trăiesc
fără aceasta”).
Pentru a ajuta oamenii care au această problemă, Ellis (1999) sugerează să le explicăm mai întâi că
„disputarea puternică, persistentă şi viguroasă” a credinţelor iraţionale este adesea necesară pentru a le
înlocui cu credinţe mai raţionale. Apoi trebuie să oferim clienţilor următoarele instrucţiuni scrise, să îi
încurajăm să le respecte, următoarea temă pentru acasă, pentru a disputa viguros credinţele iraţionale.

„o cale de a disputa viguros credinţele iraţionale este utilizarea înregistrărilor audio. Ne înregistrăm
spunând de exemplu „dacă ratez acest interviu de angajare înseamnă că nu voi avea niciodată o slujbă
bună şi că trebuie să aplic de acum înainte pentru poziţii inferioare” imaginează-ţi mai multe dispute cu
credinţele iraţionale şi prezintă-le puternic pe aceeaşi casetă. De exemplu, „chiar dacă nu reuşesc la
acest interviu, aceasta înseamnă că nu am reuşit de data aceasta, dar asta nu înseamnă că voi eşua şi la
alte interviuri; altă dată pot să mă descurc mai bine. Poate mă vor angaja. Dar dacă nu pot să învăţ din
greşelile mele, pot să mă descurc mai bine la alte interviuri şi astfel voi obţine tipul de serviciu pe care
mi-l doresc”.
Ascultarea disputării. Lasă alţi oameni, inclusiv terapeutul sau membrii grupului de terapie să
asculte înregistrarea. Fă-o din nou într-un mod mai puternic şi mai viguros şi lasă-i din nou să asculte,
pentru a vedea dacă te descurci mai bine şi mai puternic, până când ei sunt de acord că ai devenit mai
puternic. Continuă să asculţi înregistrarea până când vezi că eşti capabil să te convingi şi să-i convingi
pe ceilalţi că disputarea ta a devenit mai puternică şi mai convingătoare”.

Ellis prescria teme pentru acasă pentru a repeta şi întări procedurile de întărire cognitivă. Aceste teme
provin din stilul său terapeutic. Dacă clienţii pot contracara raţional şi puternic credinţele lor iraţionale,
vor fi capabili să diminueze şi să elimine gândirea lor iraţională.

Gândirea în nuanţe de gri

Această tehnică este propusă de Burns (1989). Ea implică măsurarea gândurilor, presupunerilor şi
concluziilor automate ale clienţilor cu ajutorul unei scale.
În cazul unui inginer Jackson de 35 ani, standardele sale perfecţioniste conduceau la o extrem
de slabă performanţă. În plus, acesta suferea de mai multe simptome depresive, care păreau asociate cu
perfecţionismul său şi cu perfecţiunea în muncă. După focalizarea sa pe gândurile sale automate, el a
produs următoarea autodescriere scrisă despre credinţele sale de bază şi schema de sine:
„Sunt în defectuos. Pentru a demonstra că nu sunt defectuos, trebuie să îmi fac munca mai bine decât
oricine altcineva. Dacă mă poticnesc atunci când fac ceva înseamnă că sunt defectuos. Îndeplinirea
uneia sau mai multor sarcini perfect nu este suficient pentru a-mi demonstra adecvarea. De aceea,
trebuie să continui să muncesc sau voi eşua, punct. Credinţa mea este că a eşua într-o sarcină înseamnă
a eşua întru totul.”
Evident, Jackson suferă de tirania lui „ar trebui” şi în tratamentul său sunt utilizate mai multe
proceduri behavioriste şi cognitiviste. Un punct de intrare pentru cercetarea schemei sale de sine rigide
este gândirea în nuanţe de gri.
Terapeutul i-a cerut să evalueze performanţa sa pe o scală în 100 de trepte. La început, pentru
Jackson tot ce era sub 96% însemna eşec. Succesul însemna performanţă peste 96. Cu ajutorul
terapeutului a reuşit să reconstruiască scala de evaluare a performanţei în muncă: 0-74 – eşec total, 75-
84 - aproape acceptabil, 85-95 – succes parţial, 96-100 – succes complet. Noua scală reprezenta un
compromis între el şi terapeut. Pentru a continua tehnica de a gândi în nuanţe de gri, a utilizat această
nouă scală pentru a evalua performanţele sale în muncă timp de o săptămână. Tema sa era de a se
autoevalua folosind această nouă scală şi de a confrunta evaluările sale cu cele ale şefului. Spre
surprinderea sa, a constatat că şeful său îi plasa performanţa în muncă în primele două categorii şi că
aprecierile sale se situau tot în acele categorii.

Explorarea consecinţelor şi renunţarea la regula „ar trebui”

Această tehnică este o variantă a prevenirii răspunsului pe care a propus-o Beck şi colegii. Jackson a
fost instruit să verbalizeze regula „ar trebui”, pentru a prezice ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi respectat
regula „ar trebui”, pentru a realiza un experiment pentru a testa predicţia şi pentru a revizui regula în
conformitate cu rezultatul experimentului. (Beck, 1979).
Lui Jackson i s-au dat o serie de sarcini pentru a testa regula „ar trebui”: Orice fac trebuie să fac
fără poticniri, iar dacă nu dovedesc că sunt defectuos. El a prezis că ar putea fi retrogradat de şeful său
dacă ar ignora această regulă şi ar face o muncă de calitate inferioară. În consecinţă i s-a cerut să
îndeplinească câteva sarcini de muncă cât de repede putea, dar păstrând calitatea întregii sale munci
între 74-85 marginalitate acceptabilă. Jackson a testat cu succes regula ar trebui, constatând că în loc să
fie mustrat, a fost felicitat de şeful său.
Majoritatea tehnicilor cognitive se bazează pe utilizarea unor strategii mentale – verbale sau bazate pe
imagerie vizuală – pentru a stăpâni sau elimina simptomele problematice.