Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
„Nicio descriere nu se poate apropia de adevăr când este vorba să-i înfăţişeze pe slujbaşii
din Ţara Românească. Nemăsurata lor imoralitate, ticăloşia – acesta este cuvântul potrivit
– îndurerează şi umple omenirea de silă.“ Acesta este portretul funcţionarilor din ţările
române făcut la începutul secolului al XIX-lea de Louis Langeron, nobil francez angajat
ca ofiţer în armata ţarului pe parcursul războiului ruso-turc dintre 1806 şi 1812. De atunci
au trecut 200 de ani, dar felul în care se comportă destui dintre administratorii statului
român, de la clasa politică şi până la simpli funcţionari, poate da impresia că Langeron a
trecut ieri prin România.
Jurnalul contelui, citat de Neagu Djuvara în „Între Orient şi Occident. Ţările române la
începutul epocii moderne“, e cutremurător. Langeron era complet bulversat de această
lume pe care n-o înţelegea, aşa cum occidentalii nu reuşesc s-o înţeleagă nici acum.
„Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească. Aici,
toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi
pedepsit. Fiecare slujbă, în scurt timp, îl îmbogăţeşte pe cel care o cumpără, dar, după un
an, trebuie s-o părăsească sau s-o lase altuia – căci încă un abuz al acestei cumplite
cârmuiri (n.r. – fanariotă) este ca un slujbaş să nu stea niciodată mai mult de un an într-o
slujbă, oricare ar fi ea;atunci vine la Bucureşti, unde se dedă unui lux neînfrânat şi de
prost-gust, risipeşte la iuţeală rodul jafurilor sale şi, după doi ani de stat degeaba, mai
cumpără o slujbă, se îmbogăţeşte din nou de pe urma ei, ca să vină iar în capitală şi să
trăiască tot pe picior mare. Acesta este cercul vicios al boierilor din Ţara Românească“,
explica Langeron.
După cum se poate constata, într-o formă sau alta, sistemul s-a perpetuat până azi.
Cum mergeau lucrurile la 1800? Ca şi acum. Unitatea administrativă era judeţul. Fiecare
judeţ avea un şef atotputernic, atunci numit oficial „ispravnic“ (acum, ironic, „baron“). În
funcţie se ajungea prin corupţie (mită, nepotism, trafic de influenţă), iar apoi micii satrapi
înstăpâniţi acolo îşi organizau propria structură prin care furau resursele zonei pe care o
controlau. Plângerile aveau şanse minime de izbândă.
Aşadar, Langeron despre Muntenia la 1812:„Ţara este împărţită în judeţe, fiecare judeţ
fiind cârmuit de un administrator, numit, ca şi în Rusia, ispravnic. Aceste dregătorii au
preţuri, mai mari sau mai mici, după veniturile pe care le pot aduce boierilor care le
cumpără de la membrii Divanului. Ispravnicii aceştia sunt adevăraţi despoţi în
jurisdicţiile lor şi nu se tem că li se va cere socoteală, căci aceasta nu se întâmplă
niciodată, sau că vor fi pedepsiţi, căci nici aceasta nu se întâmplă, deoarece superiorii pot
fi cumpăraţi“. Asemănarea cu modul în care actualii „baroni“ (nu) dau socoteală pentru
ilegalităţile comise e grăitoare.
„Iau, fără ruşine şi chiar fără să se ferească, de la fiecare ţăran, grânele, vitele, banii.
Fiecare familie trebuie să plătească la Divan o dajdie oarecare:ispravnicul o face de două
ori, de patru, de zece ori mai mare şi împarte suma cu membrii Divanului. Dacă ţăranul
se încumetă să se opună sau să se plângă de aceste jecmăneli, este întemniţat, ruinat, bătut
şi schingiuit în aşa fel încât, adesea, moare în chinuri sau, când călăii sunt şi mai cruzi,
omul se uită cum îi sunt schingiuiţi nevasta şi copiii. (...) Cel mai neînsemnat loc de
ispravnic aduce 7-8.000 de ducaţi pe an“, explica francezul mecanismul prin care
guvernul fura cot la cot cu „baronii“ timpului.
Iată cum descria Langeron şi „Ministerul de Interne“ care trebuia să asigure ordinea şi
dreptatea în ţară:„Şeful poliţiei din Bucureşti se numeşte agă. Uneori, el este cel ce-i
ocroteşte pe hoţi, cel care ascunde prada, iar treburile acestea cinstite îi aduc vreo 15-
20.000 de ducaţi pe an. Spătarul ţine o armată de arnăuţi ca să urmărească şi să prindă
tâlharii ce mişună pe drumuri şi în păduri:dar tocmai arnăuţii sunt cei ce fură şi ucid, iar
câştigul îl împart adesea cu spătarul. Dacă treburile merg bine, acesta poate câştiga
15.000 de ducaţi într-un an. Judecătorii sau logofeţii deschid procese, civile sau penale,
sau scornesc cine ştie ce fărădelege pe socoteala oamenilor bogaţi ca să-i despoaie de
avutul lor...“.
Destui istorici sunt de acord că acest flagel al corupţiei a venit pe meleagurile noastre
dinspre Bizanţ şi i-a avut, ca principali factori „patogeni“, pe grecii emigraţi de acolo
după cucerirea cetăţii de către turci, în 1453. Lucrurile s-au deteriorat ireversibil după
1700, odată cu înscăunarea fanarioţilor. „Nu mă tem nici de bănuiala că aş întrece
măsura, nici de învinuirea că aş ponegri de voi spune că nu se află pe faţa pământului un
neam de ticăloşi mai mârşavi decât fanarioţii“, observa Langeron.
Cu toate acestea, nu toţi fugarii din Constantinopole şi nu toţi domnitorii fanarioţi au fost
rău-intenţionaţi. Unii au adus un plus de cultură în ţările române. Câţiva – inspiraţi de
iluminism – au iniţiat reforme. Pentru că au venit prea târziu şi au fost izolate, aceste
eforturi s-au dovedit însă inutile:corupţia devenise deja un mod de trai în ţările române.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, domnitorul fanariot Constantin Mavrocordat a
încercat să introducă salarizarea slujbelor. Rezultatul:funcţionărimea a încasat atât
salariul, cât şi aşa-numitul „havaiet“, adică tot soiul de plocoane şi bacşişuri, obicei
perpetuat până în zilele noastre...
Ceva mai târziu, un alt domnitor fanariot cu bune intenţii, Alexandru Ipsilanti (poate
singurul care a plecat de la domnie mai sărac decât venise), a încercat, la 1775, o anumită
descentralizare şi limitarea, fie şi parţială, a puterii ispravnicilor în teritoriu. S-au fondat,
în această reformă judiciară, instanţe pentru fapte penale, pentru treburi civile şi pentru
cele comerciale. S-au înfiinţat tribunale civile şi în judeţe, dar totul a rămas, ca de obicei,
de decor, pentru că ispravnicii au controlat mai departe tot ce mişca în teritoriile pe care
le stăpâneau. Se poate spune, din acest punct de vedere, că ispravnicii din secolele XVIII-
XIX au fost precursorii „baronilor“ politici care controlează acum judeţele României.
Între ciubucuri şi marea corupţie
Flagelul necinstei urmăreşte destinul României ca un fir roşu de-a lungul secolelor până
în zilele noastre. De la găinăriile mărunte ale cetăţenilor de rând, obişnuiţi să trăiască din
mici învârteli mai degrabă decât din muncă onestă, după cum observa filozoful Dumitru
Drăghicescu la 1900, şi până la elitele politice şi intelectuale legate ombilical de afacerile
cu statul, oportunismul e adevăratul brand de ţară al României.
Nici măcar a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cea lăudată de istorici şi solidificată în
memoria populară ca o perioadă glorioasă, de renaştere şi reforme, n-a fost scutită de
gravele scandaluri de corupţie.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, erou popular intrat în legendă chiar
ca luptător pentru dreptate (ocaua lui Cuza), a fost, în realitate, una generatoare de
corupţie extremă. Domnitorul se înconjurase de un cerc de aşa-zişi afacerişti – o camarilă
– cu care storcea finanţele ţării. În ajunul căderii lui Cuza, deputatul Constantin Boerescu
prezenta, de la tribuna Parlamentului, probe zdrobitoare ale unui jaf al bugetului care
poate avea corespondent doar în zilele noastre.
Dionisie Fotino, grec aflat în slujba boierului Dinu Filipescu, a scris în jurul anului
1820 o lucrare cu numeroase statistici. Printre altele, Fotino consemna senin veniturile
dregătorilor, precum şi mercurialul şpăgilor care asigurau cumpărarea funcţiilor în
Ţara Românească:prefectura din Dâmboviţa costa 4.000 de lei, cea din Ialomiţa – 3.000
de lei, cea din Nucşoara – 4.000 de lei, cea din Câineni – 14.000 de lei (zonă de graniţă
cu Transilvania, vama fiind până în zilele noastre un loc foarte râvnit de funcţionari). În
schimb, vornicul din Ţara de Sus aduna o avere de 53.500 de lei pe an, iar cel din Ţara
de Jos – 63.000 de lei. Pe lângă aceste ciubucuri, mai intra şi salariul oficial, de la stat,
de 500 de lei pe lună.
În contextul realităţilor din 2013, remarca făcută de Cuza după abdicarea sa forţată spune
totul despre continuitatea în rău a clasei politice româneşti, acum şi întotdeauna. „M-ar fi
răsturnat de mult partidele dacă aş fi fost aspru cu toţi care pradă ţara, căci afară de câteva
excepţii onorabile, dar netrebuincioase în lucrările ţării, ceilalţi nu caută în drepturile pe
care le cer decât mijlocul de a despuia ţara“ este afirmaţia lui Cuza citată de istoricul
Maria Georgescu, care concluziona:„Avea convingerea realistă că nimeni nu-i putea fi
credincios în România acelor timpuri, dacă nu era interesat. Ca urmare, a cultivat şi
tolerat în jurul său, mai ales în ultimii ani de domnie, o camarilă formată din profitori de
tipul lui Liebrecht, Docan, Pisoschi ş.a.“.
Nici venirea lui Carol I n-a scutit ţara de astfel de episoade. Cazul construcţiei căilor
ferate este cel mai scandalos dintre actele de corupţie care au slăbit România. Presa
vremii gemea de anchete şi dezvăluiri în privinţa felului în care mai ales liberalii se
abonau la contractele cu statul şi manipulau legile în aşa fel încât să obţină beneficii
maxime.
Personificarea corupţiei interbelice a fost însă, în România, regele Carol al II-lea. Acesta
a fost adevăratul inventator al multora dintre practicile de „sifonare“ a banilor publici de
astăzi. Înconjurat de o clică de afacerişti, monarhul care a condus ţara între 1930 şi 1940
s-a dovedit de o lăcomie greu de imaginat. Actele sale de corupţie au ruinat bugetul, au
frânat dezvoltarea ţării şi au slăbit foarte grav capacitatea de apărare a României exact
înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial.
Sofisticata civilizaţie bizantină, descendentă a celor mai importante culturi ale antichităţii
europene – cea greacă şi cea romană – a cucerit fără nicio problemă mintea şi sufletul
populaţiilor cu care a intrat în contact, inclusiv pe invadatorii turci. Problema este că,
odată cu preluarea culturii, a organizării şi a stilului de viaţă ale celei mai evoluate
societăţi existente la acea dată, aceste popoare (între care şi locuitorii de la nordul
Dunării) şi-au însuşit şi moravurile care au dus la căderea Imperiului Bizantin.
Nicolae Iorga (marele istoric avea chiar el origini greceşti) menţiona, în „Bizanţ după
Bizanţ“, că marile familii bizantine nu s-au stins după ocuparea Constantinopolelui de
către turci, la 1453, ci unele dintre ele s-au refugiat în Ţara Românească şi Moldova,
singurele ţinuturi ortodoxe rămase – la acea dată – încă neocupate de turci.
Timp de un secol, la nivelul clasei conducătoare s-a realizat o contopire între elementul
grec şi cel autohton. Boierii erau încântaţi să-şi căsătorească odraslele cu educaţii venetici
veniţi din Fanar, iar grecii scăpătaţi – dornici să parvină.
În baza acestui rechizitoriu, Leon Tomşa a decis, printre altele, expulzarea boierilor şi a
negustorilor greci din ţară, cu excepţia grecilor căsătoriţi cu pământence şi aşezaţi în ţară.
Matei Basarab îi acuza pe aceiaşi greci din fostul Imperiu Bizantin într-un document din
1639 în care limita posibilitatea de a se scoate avuţiile de pe terenurile mănăstireşti cu
destinaţia lăcaşurilor de la Muntele Athos:„Mitropoliţii şi domnitorii ţării, oameni străini
nouă, nu cu legea sfântă, ci cu neamul, limba şi cu năravurile cele rele, adică grecii, cari
spurcându-şi mâinile lor cu ocărâtoarea mită, sub vicleana taină începuse a vinde şi a
cârciumări sfintele mănăstiri ale ţării şi lavrele domneşti, a le supune metoace dajnice
altor mănăstiri de prin ţara grecească şi de la Sveta Gora (n.r. – Muntele Athos), făcându-
le hrisoave de închinăciune fără de ştirea sfatului şi fără de voia soborului“.
La 1711, în ţările române începea oficial epoca fanariotă, perioadă de peste 100 de ani în
care Moldova şi Ţara Românească au avut domnitori greci aleşi de sultan din cadrul
comunităţii elene din cartierul Fanar, din Constantinopole.
După ce petrec mai multe luni târându-se josnic pe la curtea vizirilor turci, grecii ajung
să fie numiţi mai întâi dragomani la curte (n.r. – în Istanbul) şi apoi guvernatori în
Moldova şi Valachia. Ei plecau la domniile lor ciuruiţi de datorii făcute pentru ca să
conrupă pe membrii divanului turc, înconjuraţi de o mulţime de rude leşinate şi de
trântori morţi de foame, şi despoaie pe bieţii ţărani spre a-şi îngrăşa pe creaturile
lor.Adam Neale, călător englez, la începutul secolului al XIX-lea
Cuvintele ordine, dreptate, cinste, onoare sunt adesea uitate în Ţara Românească Aici,
toate slujbele se cumpără, adică se plăteşte dreptul de a săvârşi orice crimă fără a fi
pedepsit.Louis Langeron, conte francez, la 1812
„Trebuie să spunem că aici întâlnim două păcate mari, care, orice ai face, se vor împotrivi
mereu înfloririi la care ţinutul acesta frumos ar putea să ajungă (…). Cele două păcate
sunt cârmuirea, care, prin natura ei, este o adevărată nenorocire, şi depopularea, urmarea
nefericită a celei dintâi“, scria Parrant, citat de Djuvara în „Între Orient şi Occident.
Ţările române la începutul epocii moderne“.
„Provincia aceasta are şi un stăpân, însă un stăpân străin, care o jefuieşte, care este silit s-
o jefuiască şi să facă acest lucru cu o grabă necrezut de mare. Miniştrii de lângă el ştiu să
facă întocmai ce face el. Toţi slujbaşii au grijă să le urmeze pilda, încât întreaga cârmuire
nu este altceva decât un jaf;toţi membrii ei sunt nişte lipitori dornice să sugă ultima
picătură de sânge a unor mulţimi vlăguite“, descria francezul.
„Din trei în trei ani, o nouă legiune de astfel de vampiri ajunge în Moldova, săraci cu
toţii, amărâţi şi, din trei în trei ani, pleacă de aici încărcaţi de aur şi de bunuri, lăsând
după ei doar amintirea necazurilor şi gustul pentru o nepotolită lăcomie pe care vrednicii
lor urmaşi o vor arăta negreşit“, le povestea Parrant, uluit, concetăţenilor săi francezi.
Şeful poliţiei e cel care-i ocroteşte pe hoţi şi ascunde prada. Louis Langeron, conte
francez, la 1812
În România, a patra cea mai coruptă ţară din Uniunea Europeană, conform studiului
Transparency International pe 2012, e greu de găsit un specialist în corupţie. Oamenii de
ştiinţă încep dialogul cu un avertisment sincer:„N-am studiat domeniul“. E un paradox:ne
lovim zilnic de această plagă, vorbesc străinii, vorbim şi noi, ne afectează viaţa de zi cu
zi, dar puţini sunt cei care au pus-o sub lupa ştiinţei.Sociologul Constantin Schifirneţ,
profesor la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice la SNSPA şi blogger „Adevărul“,
găseşte explicaţii interesante pentru particularităţile „ticăloşiei“ seculare a funcţionarului
român.
„Există un context geopolitic favorizant, care a împins mentalităţile către această stare de
lucruri. În primul rând, ţările române n-au avut niciodată alte teritorii sub ocupaţie, care
să asigure capital din exterior. Miza a fost, permanent, această resursă internă limitată,
mai mereu sub presiune externă. De aici, lupta pentru accesul la buget. Acesta este, prin
tradiţie, unica sursă sigură de îmbogăţire în România. În plus, secole de-a rândul, pacea şi
funcţiile s-au cumpărat în ţările române. Asta creează un obicei“, spune Schifirneţ.
Pentru a evolua şi maturiza, o societate are nevoie de perioade de timp în care să existe
continuitate, stabilitate, pace, o anumită predictibilitate a viitorului. România n-a avut
niciodată la dispoziţie aceste răgazuri. În scurtele intervale dintre războaie, invazii sau
crize economice, conducătorii ţării noastre s-au concentrat pe marile proiecte
naţionale:independenţa, întregirea teritorială. Proiectul reformei interne, acela al
emancipării populaţiei şi al progresului civilizaţiei, a fost lăsat în plan secund.
Soluţia pare mai simplă decât ne imaginăm:„Cheia spre diminuarea corupţiei e o atitudine
intransigentă a statului în faţa tentativelor de a fi eludată legea. Nici în Occident nu a fost
altfel până în urmă cu un secol sau două. La rigoarea de acum s-a ajuns tot prin
impunerea cu forţa a legii. Conştiinţa s-a format şi cu ajutorul pedepselor şi al educaţiei“.
Medievistul acceptă ideea că biserica ortodoxă a jucat şi încă joacă un rol neplăcut în
perpetuarea corupţiei şi găseşte cauze concrete, istorice:„Da, patriarhiile ortodoxe sunt
afectate, într-un grad înalt, de acest flagel, n-are rost să ne ascundem, ştim cu toţii acest
lucru. Până la un punct, şi biserica catolică a avut aceeaşi problemă cu corupţia ca şi cea
ortodoxă. Diferenţa a început să se facă în urmă cu aproximativ 4-500 de ani. Începând
din secolul al XVI-lea, reforma iniţiată de Martin Luther, izvorâtă tocmai din aceste
nemulţumiri ale poporului faţă de practicile bisericii catolice, a pus o presiune foarte
puternică atât pe papi, cât şi pe cler. Schisma protestanţilor a obligat biserica catolică să
se autoreformeze. Din păcate, în ortodoxism n-a existat o asemenea presiune, iar
consecinţele se văd“.
Nici fanarioţii nu au fost chiar atât de răi, susţine Diaconescu. „Pentru cei din Fanar,
domnia în ţările române era o afacere. Veneau aici pentru a-şi recupera investiţia şi pentru
a strânge avere. Deci nu aveam la ce să ne aşteptăm. Dar să ştiţi că n-au fost toţi răi.
Pentru ţările noastre, care erau izolate din cauza dominaţiei turceşti, ei au fost nişte
legături cu epoca Renaşterii din Occident. Erau şi oameni învăţaţi care, mai ales în prima
parte a anilor 1700, au încercat unele reforme, au iniţiat schimbări în acord cu ceea ce se
întâmpla în lume. Constantin Mavrocordat a fost unul dintre ei. Apoi, mai târziu,
Alexandru Ipsilanti. S-a urmărit descentralizarea, reducerea puterii boierilor, introducerea
unor coduri de legi, profesionalizarea funcţionarilor. Boierii au fost cei care s-au opus,
pentru că nu acceptau să-şi piardă privilegiile.“
Există o legătură cauzală între duritatea cu care Vlad Ţepeş a sancţionat hoţia şi
diminuarea acestui fenomen. Regulile s-au respectat de frică.Marius Diaconescu, istoric
Secole de-a rândul, pacea şi funcţiile s-au cumpărat. Asta creează un obicei. În plus,
România n-a avut şi nu are o birocraţie reală.Constantin Schifirneţ, sociolog
La noi, de la vlădică la opincă, toată lumea fură. Şi de aceea şi copiii fac la fel! Iar dacă
nimeni nu mai are moralitate, nu mai au nici copiii. (…) La noi, ideea de a şmecheri e
considerată nu doar normală, dar aproape o datorie! Copiii ăştia sigur că trişează,
pentru că ei sunt necinstiţi din educaţie!Neagu Djuvara, istoric
Djuvara spune că, în această tristă consevenţă a poporului român, a existat o ruptură mai
recent, tot sub influenţa Occidentului de care-şi leagă speranţele şi Diaconescu. „Veacul
al XIX-lea a fost unul destul de fericit. La începuturile României, de la 1859 şi chiar mai
devreme, odată cu ultimii domni pământeni din ţările române, Ion Sturdza şi Grigore
Ghica, lucrurile au început să se schimbe aproape miraculos. Sub influenţa Occidentului,
care la vremea aceea însemna Franţa, a ideilor născute acolo, partea intelectuală a
boierilor noştri, negustorii bogaţi intraţi în contact cu civilizaţia de acolo au dat tonul unei
reforme a mentalităţilor.“
Într-un interviu acordat anul trecut pentru „Weekend Adevărul“, Djuvara menţiona că
această mentalitate de hoţi a românilor a fost încurajată de comunism şi de cei care l-au
continuat după 1990. Istoricul găsea cauza şi oferea şi soluţia pentru remedierea acestei
catastrofe. „Am să vă spun un lucru supărător:la noi s-au dezvoltat mai rău decât oricând,
în ultimii 60 de ani de comunism, hoţia, trişarea, minciuna! La noi, de la vlădică la
opincă, toată lumea fură. Şi de aceea şi copiii fac la fel! Iar dacă nimeni nu mai are
moralitate, nu mai au nici copiii.“
Puterea exemplului furnizat de Câlţia este grăitoare:„În ’64, am fost profesor de desen în
satul Şercaia, lângă Făgăraş. Alt lucru impus de comunişti, lucru care a distrus satul, a
fost colhozul. Colhozul însemna următorul lucru:locul unde eu am învăţat prima dată să
fur. În satul meu, fiind un sat pe coastă, străzile erau cu sens unic, pentru că veneau care
multe cu bucate în sus şi în jos şi voiau să evite să se întâlnească pe drumul acela îngust.
În satul acesta, cuiva i-a venit ideea asta teribilă:aduceam apă acolo, la arie, unde treierau
oamenii. Nimeni nu s-a mirat de ce cărăm atâta apă. De fapt, deşertam damigeana şi o
umpleam cu grâu şi mergeam acasă şi o răsturnam. Lângă lăzile alea goale în care se
ţinea grâul cu ani în urmă, noi reuşisem să strângem o grămăjoară de grâu şi eram fericiţi.
Eram prima dată fericiţi că am furat! De atunci încoace, ţăranii, ca să supravieţuiască, au
tot furat. Şi deveniseră nişte hoţi de pe propriul pământ“.
România, locul 25 din 28 în UE