MECANICA FLUIDELOR

-CURS 1-
OBIECTIVELE CURSULUI

1) Obiectul cursului
2) Generalitãþi
3) Starea de eforturi într-un fluid
4) Principalele proprietãþi ale fluidelor: presiunea, temperatura ºi ecuaþia de stare,
vâscozitatea, tensiunea superficialã.

1) Obiectul cursului
Mecanica fluidelor se ocupã cu studiul repausului respectiv miºcãrii fluidelor ºi interacţiunii
mecanice a acestora cu corpurile cu care vin în contact.
Maºinile hidraulice vehiculeazã fluide (lichide) cu scopul de a realiza în sisteme tehnologice
diferite obiective de lucru: vehicularea fluidelor, transmisia de putere, conversia unor parametrii
funcþionali, ungere, etc.

2) Generalitãþi
a) Definirea noþiunii de fluid ºi maºinã hidraulicã

Fluidele sunt corpuri (stãri) care nu au formã proprie ºi a cãror deformare fãrã variaþii
semnificative de volum se face foarte uºor, de unde decurge proprietatea de fluiditate. Exista douã
categorii de fluide:
- lichidele, care sunt foarte puþin compresibile ºi care în contact cu un gaz posedã
suprafaþã liberã;
- gazele sunt fluide foarte compresibile, ele umplu întreg spaþiul, nu rãmân în repaus decât
în spaþii închise.
Maºinile hidraulice realizeazã transformarea energiei mecanice în energie hidraulicã sau
invers dupã cum funcþioneazã, ca pompã sau ca motor.

b) Ipotezele fundamentale de lucru

Modelul de fluid
Curgerea fluidelor reprezintã un fenomen complex al cãrui studiu impune în fiecare aplicaþie
în parte o serie de ipoteze simplificatoare.
Ipoteza valabilã în mecanica fluidelor este aceea a continuitãþii: la scara de studiu a
fenomenului, care este una macroscopicã, toate funcþiile ataºate proprietãþii de curgere (viteze,
presiuni, densitãþi, etc.) sunt de clasã C1 pe domeniul considerat cu excepþia unor suprafeþe de
discontinuitate.
Fluidele se considerã medii continuu deformabile ºi izotrope, posedând un set de proprietãþi
care caracterizeazã comportamentul lor real.
OBSERVAÞIE: Scara de studiu a fenomenelor nu este microscopicã în sensul cã nu se þine
seama de agitaþia termicã a particulelor constituente.

1
3) Starea de eforturi într-un fluid
Forþele care se manifestã în mecanica fluidelor se clasificã în douã mari categorii:
- forþe masice;
- forþe de suprafaþã;
r
rm – vectorul de poziþie al elementului ∆D ;
r
rS – vectorul de poziþie al elementului ∆S ;
r
f – forþa masicã unitarã;
r
∆F m – forþa masicã;
r
∆FS – forþa de suprafaþã;
r
p n – tensiunea (efortul unitar);

2
 r r r r
r r ∆Fm dFm r ∆Fs dFs
f (r , t ) = lim = p n = lim =
∆m→0 ∆m dm ∆S → P ∆ A dA
Fluidele nu sunt capabile sã exercite decât eforturi de compresiune (nu de tracþiune) sau de
forfecare.

4) Principalele proprietãþi ale fluidelor: presiunea, temperatura ºi ecuaþia de stare,

vâscozitatea, tensiunea superficialã.
Proprietatea 1: PRESIUNEA
În cazul repausului fluidelor direcþia normalã ºi forþa de suprafaþã se aflã pe acelaºi suport,
astfel încât se exercitã exclusiv eforturi de compresiune.
r
dFS
r r
pn = − p ⋅ n ; p= ≥0; [ p SI ] = Pa = N2 ; 1bar = 10 5 N m 2
dA m
p= presiunea staticã (semnul „–„ se datoreazã faptului ca sensul efortului de presiune este
opus normalei exterioare).
OBSERVATIE: În orice fluid în repaus intensitatea efortului unitar , într-un punct oarecare nu
depinde de direcþie.

Proprietatea 2: VÂSCOZITATEA
Vâscozitatea este proprietatea fluidelor de a se opune deformaþiilor relative care se
manifestã între straturile adiacente de fluid aflate în miºcare relativã fãrã ca deformaþiile sã fie
însoþite de variaþii ale volumului.
Modelul de fluid caracterizat de vâscozitatea sa se numeºte fluid real, iar cel care neglijeazã
proprietatea în cauzã se numeºte ideal.
Vâscozitatea lichidelor creºte destul de puþin cu creºterea presiunii, acest aspect putând fi
neglijat în majoritatea aplicaþiilor tehnice.

Proprietatea a fost pusã în evidenþã prin experienþa lui Newton.

F v
τ = =η
A h
η=coeficient de vâscozitate dinamicã
OBSERVAÞIE: În strat molecular, fluidul aderã la pereþii solizi cu care intrã în contact.

dv
τ =η < η > SI = Pas
dn
3
 η m2 
υ=   (vâscozitate cinematicã)
ρ s 

- (2) Vâscozitatea este constantã în raport cu viteza de deformare;

- (1) sunt fluide „de tip nisip” care posedã prag de efort ºi care pot sã rãmânã în repaus în diferite
configuraþii geometrice complexe;
- (3) sunt comportamente de tip polimeri termoplastici care la viteze mici de deformare permit
alunecarea straturilor, practic fãrã frecare pânã la un anumit prag al vitezei de deformare.

Pentru lichide: vâscozitatea scade odatã cu creºterea temperaturii.

Pentru gaze: vâscozitatea creºte odatã cu creºterea temperaturii.
Din aceastã variaþie rezultã condiþia obligatorie de termostatare a instalaþiilor prin care curge
fluidul.

4
Proprietatea 3: TENSIUNEA SUPERFICIALÃ

N
< σ > SI =
m
Experienþele evidenþiazã cã în repaus o masã oarecare de lichid îºi modificã forma, în sensul
minimizãrii ariei suprafeþei de contact cu un alt fluid (energia superficialã are valoarea minimã).
Aplicând o tãieturã pe suprafaþa liberã S, conform principiului acþiunii si reacþiunii se
r r
manifestã forþele de legãturã ∆F ºi − ∆F , putându-se defini coeficientul de tensiune superficialã:
r
r dF
σ =
ds

Coeficientul de tensiune superficialã variazã invers proporþional cu temperatura.

5
 MECANICA FLUIDELOR
-CURS 2-

OBIECTIVELE CURSULUI

1. Tipuri de fluide nenewtoniene

2. Vâscoelasticitatea

1) Tipuri de fluide nenewtoniene

Dacă vâscozitatea nu depinde de viteza de deformare fluidul se numeşte newtonian. Apa,
uleiurile minerale pure şi alte lichide larg utilizate în tehnică satisfac această condiţie. Numeroase
lichide funcţionale, îndeosebi cele sintetice conţin aditivi cu greutăţi moleculare mari, care conferă
un caracter nenewtonian comportării vâscoase (fig. 1).

Fig. 1 Caracteristicile curgerii şi curbele de variaţie a vâscozităţii

a) Lichide pseudoplastice

O categorie răspândită de lichide prezintă scăderi drastice ale viscozităţii odată cu creşterea
vitezei de deformare γ (curbele 2 în fig. 1.10). De exemplu, produsele farmaceutice sunt pompate
rapid prin conducte şi tuburi capilare, vopselurile sunt aplicate prin pulverizare sau cu ajutorul unei
pensule, pasta de dinţi şi cremele sunt extrase prin presare sau scuturare din tuburi sau sticle şi cu
cât aceste procese se desfăşoară mai rapid cu atât vâscozitatea scade mai mult. În fapt, aceasta
înseamnă că pentru aceeaşi forţă sau presiune mai mult material este făcut să curgă, asociată cu
reducerea energiei necesare pentru menţinerea curgerii. În general, acest comportament este specific
emulsiilor, suspensiilor sau dispersiilor solide în fluide.
Multe lichide în aparenţă omogene sunt compuse din particule cu forme neregulate sau
neomogenităţi ale fazei lichide. Pe de altă parte există soluţii de polimeri cu lanţuri moleculare lungi
sau buclate. În repaus, toate aceste materiale sunt caracterizate printr-o structură internă neregulată
şi în consecinţă se opun curgerii, având viscozitate ridicată (fig. 2).

1
 1) Lichide în repaus

2) Lichide ce curg în sensul sãgeþilor

Fig. 2 Explicarea curgerii pe baza structurii interne

Odată cu creşterea vitezei de deformare particulele constituente se orientează în direcţia

curgerii. Lanţurile moleculare din topituri sau soluţii se desfac, se întind şi se orientează paralel cu
direcţia de acţiune a forţelor ce tind să deformeze domeniul fluid. Această orientare permite
alunecarea relativă între straturile fluide, corespunzător unei reduceri a vâscozităţii. Deformarea
poate produce dezagregarea aglomerărilor de particule, având ca efect accelerarea curgerii, deci
reducerea vâscozităţii.
Pentru majoritatea fluidelor comportamentul pseudoplastic este reversibil, cu o anumită
întârziere, deci vâscozitatea creşte odată cu scăderea vitezei de deformare şi se reface orientarea
dezordonată a particulelor constituente, datorită agitaţiei browniene.

b) Lichide dilatante

Lichidele dilatante se caracterizează prin creşterea vâscozităţii odată cu creşterea vitezei de

deformare γ (curbele 3 în fig. 1). De exemplu pentru un material plastic de tip PVC, odată cu
creşterea vitezei de depunere rigiditatea materialului creşte.
Comportamentul dilatant este întâlnit la suspensiile foarte concentrate în care particulele
solide sunt amestecate cu lichidele plastifiante. Acestea umplu interstiţiile dintre particulele solide,
dens aglomerate. În repaus sau la viteze de deformare reduse, lichidul plastifiant unge suprafeţele
particulelor solide şi permite alunecarea relativă între straturi. Acest comportament este specific
lichidelor. La viteze de deformare mai ridicate se manifestă frecări mari între particulele solide şi
lichidul plastifiant este expulzat dintre acestea, consecinţa fiind creşterea importantă a vâscozităţii.
Pentru lichide, acest tip de comportament este destul de rar.

c) Lichide plastice

Lichidele plastice se deosebesc de cele pseudoplastice prin apariţia unui prag al efortului
tangenţial τ 0 (curbele 4 în fig. 1). Lichidele plastice caracterizează comportamentul unor lichidele
şi al unor solide. Ele sunt de cele mai multe ori dispersii, care în repaus prezintă o reţea
intermoleculară de forţe de legătură (forţe de natură electrică, Van der Waals, etc.). Aceste forţe
împiedică modificarea poziţiei relative a elementelor constituente, conferind substanţei un
comportament solid, deci cu vâscozitate infinită. Toate forţele exterioare aplicate domeniului ocupat
de fluid vor conduce la apariţia unor deformări elastice. Când forţele exterioare cresc, depăşind
forţele de coeziune se poate produce modificarea ireversibilă a formei domeniului material şi apare
2
curgerea specifică fazei lichide.
Câteva substanţe ce prezintă un astfel de comportament sunt: noroiul de foraj, unsorile, rujul
şi pasta de dinţi.

d) Lichide cu comportament tixotrop

La creşterea vitezei de deformare particulele lichidelor pseudoplastice se orientează în

direcţia curgerii. Acest comportament este tipic pentru diferite dispersii, la care se manifestă şi o
interacţiune moleculară variabilă în timp. Se formează astfel o reţea de structuri moleculare
tridimensionale, cunoscute sub denumirea de gel. După intervale mai mari de timp aceste structuri
se dezmembrează, conducând la scăderea viscozităţii, în condiţiile aceleiaşi viteze de deformare
(fig. 3). Vâscozitatea minimă atinsă este specifică stării de soluţie a dispersiei.

Particule de hidroxid de Si

Legãturã
hidrogenoidã

Particule în starea iniþialã Conglomerate

În repaus
Sub deformaþie

Conglomerate Structurã tip reþea

Fig. 3 Mecanismul curgerii la lichidele tixotrope

3
 Tixotropia este proprietatea lichidului de a reveni la starea de gel, odată cu punerea în repaus
a acestuia. Trecerea dintr-o stare în cealaltă se poate face de un număr nedefinit de ori.
Tixotropia se manifestă semnificativ la o serie de materiale, precum vopselurile, produsele
alimentare, cosmetice şi farmaceutice. De exemplu, la vopseluri este necesar ca revenirea la starea
de gel să se facă cât mai rapid pentru a evita scurgerea ei pe perete.

e) Lichide reopective

Lichidele reopective sunt caracterizate prin creşterea vâscozităţii, odată cu intervalul de

existenţă a curgerii. Când aceste lichide revin la starea de repaus ele îşi recapătă vâscozitatea
iniţială.
Reopexia şi tixotropia sunt comportamente opuse, inclusiv sensul de parcurgere al curbelor
dependenţei efortului tangenţial şi vâscozităţii de viteza de deformare. Comportamentul reopectiv
este mult mai rar întâlnit, în comparaţie cu cel tixotropic.
Este de remarcat că la unele materiale se manifestă creşterea viscozităţii în timp, fără a fi un
comportament de tip reopectiv. Cauza este modificarea structurii fizico-chimice, transformările
fiind nereversibile.
Mărimea histerezisului la comportamentul reopectiv este influenţată de acceleraţia rotorului
vâscozimetrului. Este necesar ca regimurile tranzitorii să fie evitate, pentru a nu influenţa
corectitudinea rezultatelor măsurătorilor. Pentru un lichid de mare vâscozitate, la acceleraţii mari
ale rotorului, se poate greşit concluziona un comportament.

2) Vâscoelasticitatea
Lichidele vâscoelastice prezintă comportamente speciale în condiţii identice de încercare cu
cele ale fluidelor newtoniene (fig. 4). Astfel, apa şi o soluţie de polimeri transparentă nu pot fi
diferenţiate semnificativ în condiţii de repaus absolut. Când un rotor este introdus în cele două
lichide comportamentul este diferit. Lichidul vâscoelastic se ridică pe tija rotorului, datorită
eforturilor normale suplimentare de natură elastică. O parte din energia lichidului este acumulată
sub formă de energie potenţială, restul inducând curgerea şi fiind disipată sub formă de frecare
vâscoasă. În acest caz, este necesară o abordare specială pentru a obţine informaţii corecte despre
comportarea materialului supus încercărilor.

Lichid în repaus Lichid vâscos Lichid elastic

Nu se manifestã Forþele centrifuge Forþele de tip elastic
fenomene reologice contribuie în depãºesc forþele centrifuge
urcarea lichidului ºi lichidul urcã pe tija
pe pereþi rotorului

Fig. 4 Experimente comparative pentru lichidele vâscoase şi elastice

4
 La viteze de deformare mici toate fluidele se comportă predominant vâscos,
elasticitatea putând fi neglijată. La viteze de deformare mari situaţia se inversează.
Pentru înţelegerea comportării vâscoelastice se apelează la modele foarte simple ale
substanţei (combinaţii de resoarte şi amortizoare vâscoase). Acestea nu au un corespondent direct în
structurile moleculare, dar pornesc de la modelul Rouse-Zim şi concentrează fenomenele în vederea
aplicării unei tratări matematice accesibile.
În reometrie există două tipuri de teste experimentale:
- test de fluaj, care corespunde aplicării unui efort τ = τ 0 ⋅ H (t ) ºi măsurării-înregistrării
deformaţiei γ . H(t) este funcţia treaptă unitară a lui Heaviside;
- test de relaxare, care corespunde aplicării unei deformaţii γ = γ 0 ⋅ H (t ) şi măsurării-
înregistrării efortului τ .
Vor fi analizate modelele matematice pentru elementele tip şi pentru câteva combinaţii
reprezentative.

a) Solidul ideal (fig. 5)

Fig. 5 Simbolul şi curbele de fluaj şi relaxare pentru solidul ideal

Un solid ideal răspunde instantaneu printr-o deformaţie proporţională cu efortul aplicat, în

domeniul elastic. La dispariţia efortului deformaţia dispare şi corpul revine la forma iniţială. Prin
intermediul modulelor longitudinal (Young) şi transversal, se pot scrie următoarele ecuaţii
constitutive ce descriu comportarea materialului:
σ = Eγ
(1)
τ = Gγ
unde: σ este efortul longitudinal; τ - efortul transversal; γ - deformaţia; E - modulul lui Young; G
- modulul de elasticitate transversal.
Acest comportament poate fi descris printr-un resort elastic.

b) Lichidul newtonian (fig. 6)

Fig. 6 Simbolul şi curbele de fluaj şi relaxare pentru lichidul newtonian

5
 Pentru lichide, viteza de deformare este proporţională cu efortul; când acesta dispare
deformaţia rămâne constantă. Relaţia de legătură dintre efort şi viteza de deformare este legea lui
Newton:
dγ
τ = ηγ& = η (2)
dt
unde: η este coeficientul de vâscozitate dinamică.
Acest comportament poate fi descris printr-un amortizor vâscos ideal.

c) Fluide vâscoelastice

Prin combinaţii de resoarte elastice şi amortizoare vâscoase ideale, cuplate în serie, paralel
sau mixt pot fi descrise comportamentele materialelor vâscoelastice şi deduse ecuaţiile constitutive
corespunzătoare.
Cele mai reprezentative modele sunt Kelvin-Voigt (solidul vâscoelastic) şi Maxwell
(lichidul vâscoelastic).

c1) Solidul vâscoelastic Kelvin-Voigt (fig. 7)

Fig. 7 Simbolul şi curbele de fluaj şi relaxare pentru modelul Kelvin-Voigt

Solidul vâscoelastic este modelat prin cuplarea în paralel a modelelor simple anterioare.
Deformaţia celor două elemente este aceeaşi, iar efortul total este suma eforturilor parţiale
aplicate resortului şi amortizorului:
τ K = τ Ke + τ Kv
(3)
γ K = γ Ke = γ Kv
(4)
Ecuaţia constitutivă corespunzătoare se scrie:
τ K = G K γ K + η K γ& K (5)
Soluţia ecuaţiei diferenţiale precedente este:
τ  −
1

γ K (t ) = 0 1 − e Kλ  (6)
GK  
 
unde: λ K = η K / G K se numeşte timp de fluaj; τ 0 - treapta de efort aplicată la momentul iniţial.
Deformaţia remanentă se poate calcula cu relaţia ( t → ∞ ):
τ
γ K 0 (t ) = γ K∞ = 0 (7)
GK
Întârzierea răspunsului, determinată de amortizor este caracterizată prin constanta de timp
λ K , măsurată aproximativ prin intersecţia dintre tangenta în origine la curba de evoluţie a
deformaţiei şi dreapta γ K = γ K 0 .

6
 La dispariţia efortului deformaţia revine la zero după o lege asemănătoare cu (6). Constanta
de timp de relaxare este identică cu timpul de fluaj.

c2) Lichidul vâscoelastic Maxwell (fig. 8)

Fig. 8 Simbolul şi curbele de fluaj şi relaxare pentru modelul Maxwell

Lichidul vâscoelastic este modelat prin cuplarea în serie a unui resort elastic cu un amortizor
vâscos.
Efortul este acelaşi, iar deformaţia totală este suma deformaţiilor parţiale specifice resortului
şi amortizorului:
γ M = γ Me + γ Mv (8)
τ M = τ Me = τ Mv (9)
Ecuaţia constitutivă corespunzătoare se scrie:
τ 1 τ λ
γ& M = M + τ& M = M + M τ& M (10)
η M GM ηM ηM
unde λ M este timpul de relaxare al fluidului de tip Maxwell.
Ecuaţia diferenţială precedentă are următoarea soluţie:
τ τ
γ M (t ) = 0 t + 0 (11)
ηM GM
Când efortul dispare (momentul t1) deformaţia scade instantaneu la o valoare constantă
nenulă, corespunzător destinderii resortului. Deformaţia remanentă este o măsură a curgerii
vâscoase din faza de fluaj.
d) Lichidul vâscos neliniar Norton (fig. 9)

Fig. 9 Simbolul şi curbele de fluaj şi relaxare pentru modelul Norton

Pentru modelul Norton este valabilă ecuaţia constitutivă:

1
τ = λγ& N (12)

7
e) Solidul rigid perfect plastic (fig. 10)

Fig. 10 Simbolul şi curbele de fluaj şi relaxare pentru solidul rigid perfect plastic

Pentru solidul rigid perfect plastic este valabilă ecuaţia constitutivă:

τ = τ S sign(γ& ) (13)
deformaţia γ putând lua valori arbitrare.

f) Solidul elastic perfect plastic Saint-Venant (fig. 11)

Fig. 11 Simbolul şi curbele de fluaj şi relaxare pentru solidul elastic perfect plastic
Pentru solidul elastic perfect plastic este valabilă ecuaţia constitutivă (13), deformaţia γ
fiind calculată cu relaţia:
τ
γ = SV + γ p (14)
G SV
ultimul termen din ecuaţia de mai sus putând lua valori arbitrare.

g) Solidul elastic perfect vâscoplastic Bingham-Norton (fig. 12)

Fig. 12 Simbolul şi curbele de fluaj şi relaxare pentru solidul elastic perfect vâscoplastic

8
Pentru solidul elastic perfect vâscoplastic sunt valabile ecuaţiile constitutive:
τ
τ <τS →γ =
G
(15)
τ&
τ ≥ τ S → γ = γ e + γ p , γ& = + f (τ )
G

9
În cazul gazelor se neglijeazã variaţia presiunii cu greutatea proprie pentru cã densitatea
este mult mai mica decât cea a lichidelor.
Orice aplicaţie numericã duce la un rezultat evident: puterea disipatã prin frecare fluidă
este mai micã decât puterea disipatã prin frecare uscată.

Aplicaţia 2
- Cât este puterea disipatã prin frecare?
 ρ - densitatea lichidului
g – acceleraţia gravitaţionalã
v - volumul corpului
– FA nu este forţã masicã, ci este forţã de presiune.

Suprafeţe curbe deschise

 În cazul cel mai general al unei suprafeţe curbe deschise oarecare, se poate
demonstra cã acţiunea fluidului nu mai poate fi echivalatã cu o rezultantã unicã aplicatã
în centrul de presiune, ci cu 3 forţe neconcurente (în general) dupã cele 3 direcţii ale unui
sistem de coordonate cartezian.
Proiecţiile algebrice Sx si Sy sunt suprafeţe plane dispuse vertical. Pentru acestea,
calculul forţelor de presiune se face ca în cazul suprafeţelor plane.
Pentru proiecţia algebricã Sh, care se aflã în planul orizontal se procedează de o
manierã asemãnãtoare cu cea de la Principiul lui Arhimede.
Între Sh, S şi planele de proiecþie a apãrut un volum de calcul notat V. Acesta are centrul
de greutate Gv, forţa de presiune verticalã Fph = ρ . g . V. Aceastã forţã acţioneazã pe
verticalã, trece prin Gv.
Temă: De calculat toate forţele marcate pe desen.

OBSERVAŢIE: Dacã se ia tot corpul din zona E format dintr-un paralelipiped cu baza
pătrat şi un sfert de cilindru, este mai complicat calculul centrului de greutate al acestui
corp.
LAGRANGE (metoda materiala) EULER (metoda formala)
S-au ales cele 3 feţe PBC, PAC, PAB ca aparţinând planelor sistemului de coordonate şi
au fost marcate normalele exterioare la aceste suprafeţe:
r r r r r r
n x = −i ; n y = − j ; n z = − k
r
Efortul p x nu este efectuat dupã direcţia x, ci el acţionează pe faţa PBC.
Pe faţa ABC, PH este înãlţimea perpendicularã din P pe ABC; efortul pe faţa ABC este
r
notat cu p n .
Printr-un procedeu de trecere la limitã, punctele A, B, C tind cãtre P.
 d ⎡ D( ρ ⋅ψ ) r ⎤
dt D∫( t ) ∫
ρ ⋅ψ dV = ⎢⎣ Dt + ρψ (∇ v )⎥dV - este formula a II-a de la cinematica
D (t ) ⎦
integralelor de volum
r
pentru ψ → v ⇒
Iată câteva elemente de calcul, pornind de la ecuaţia vectorială scrisă mai sus:
 Condiţiile iniţiale:
- la momentul pornirii ventilatorului se evalueazã parametrii hidrodinamici;
- la interfeţele aer-solid, aer-lichid şi la infinit se precizeazã condiţiile la limitã:
- condiţii iniţiale: dacã ventilatorul are o funcţionare variabilã (debit variabil), atunci la
diferite momente de timp, condiţiile la infinit se schimbã.
OBSERVAŢIE: Acest aspect poate fi luat în discuţie, dar în cele ce urmeazã va fi neglijat.
Semnificaţia practicã a acestei observaţii este cã sistemele tehnice se dimensioneazã la regimuri
permanente, pentru comportamentul în regimuri tranzitorii abordarea fiind mai complicată.
- Condiţiile la limitã la contactul dintre aer si profil:
Avem 2 cazuri:
1) fluidul ideal – fluidul nu se desprinde de profil, ci alunecã faţã de acesta.
2) fluidul real – condiţia de aderenþã: fluidul real vâscos aderã (în strat molecular) la
peretele solid.
Diagrama lui Moody
 MECANICA FLUIDELOR
-CURS 10-
OBIECTIVELE CURSULUI:

Maºini hidraulice. Generalitãþi

- Turbopompe (aspecte constructiv-funcþionale)
- Pompe volumice

Maºini hidraulice. Generalitãþi

Maºina hidraulicã serveºte la realizarea unui lucru mecanic util într-un echipament industrial
oarecare, prin transformarea energiei mecanice în energie hidraulicã, dacã avem de-a face cu o
pompã, sau invers dacã avem de-a face cu un motor.
Existã 2 mari categorii de maºini hidraulice:
a) turbomaºini;
b) maºina volumicã;
Principiile de funcþionare sunt complet diferite, ca ºi domeniul de lucru. Turbomaºina
funcþioneazã la debite mari ºi presiuni mici, fiind folositã în general la vehicularea lichidelor, iar
pompa volumicã funcþioneazã la presiuni mari ºi debite mici, lucrând cu lichide speciale (în general
uleiuri de înaltã presiune), ºi sunt folosite în mod obiºnuit în circuite de comenzi, acþionãri sau
transmisii hidrostatice.

a) Turbopompa
Piese componente:
1-rotor
2-arbore
3-lagãr
4-racord de aspiraþie
5-buºon
6-stator
7-camera colectoare
8-difuzor
9-racordul de refulare
10-sistem de etanºare
11-sistem de labirinturi
12-buºon de golire
Pornind de la structura constructivã a pompei prezentate în figurã, funcþionarea acesteia este
urmãtoarea: palele rotorului, prin miºcarea acestuia “lovesc“ lichidul imprimându-i atât o miºcare
de rotaþie cât ºi una centrifugalã (pe direcþie radialã); la periferia canalelor rotorice (un canal rotoric
este delimitat de 2 pale succesive ºi de discurile faþã/spate) este colectat la periferie de cãtre carcasa
spiralã, cu secþiune variabil crescãtoare în lungul curgerii, ºi care joacã rolul de “colector“ asigurând
conducerea lichidului cãtre flanºa de refulare. La intrarea în rotor se creeazã o depresiune care
conduce la aspiraþia lichidului dinspre flanºa de aspiraþie ºi la închiderea circuitului hidraulic.
Curgerea lichidului prin pompã se face continuu (nu pulsatoriu), prin jocurile funcþionale (prin
labirinþi) existând scurgeri de la flanºa de refulare cãtre cea de aspiraþie; pentru echilibrarea
hidraulicã a rotorului pe discul spate sunt practicate un numãr de orificii care permit închiderea
circuitului q de scurgere.

1
 TURBOPOMPA

2
 b) Pompa volumicã

Piese componente:

P-piston
C-cilindru
B-bielã
M-manivelã
CP-carcasa pompei
SA-supapã de aspiraþie
SR-supapã de refulare
SD-sistem de distribuþie
RA-rezervor de aspiraþie
RR-rezervor de refulare

Jocurile funcþionale j între piston ºi cilindru sunt de ordinul a 1...2 sutimi de milimetru
asigurând o bunã etanºeitate între elementele active piston-cilindru.
Maºinile volumice prezintã 2 faze distincte de funcþionare:
1) aspiraþie: pistonul iese din cilindru, viteza creºte, presiunea scade, supapa de aspiraþie se
deschide ºi lichidul pãtrunde din rezervorul de aspiraþie în cilindru;
2) refulare: pistonul intrã în cilindru, viteza scade, presiunea creºte, supapa de refulare se
deschide ºi lichidul este evacuat din cilindru cãtre rezervorul de refulare.

Debitul care curge cãtre consumator este pulsatoriu (curgerea este discontinuã), ceea ce în
realitate este inacceptabil.
La toate maºinile volumice trebuie luate mãsuri constructive funcþionale pentru a “redresa“
ºi a “filtra“ semnalul de debit (pentru a asigura o cât mai buna continuitate a curgerii).