ISDR- Curs 3- 22.10.

2015

Continuare : ORGANIZARE LOCALA A PROVINCIEI ROMANE DACIA

 Principalele atributii ale senatelor municipale

 supravegheau atribuirile de terenuri,
 solutionau problemele cu caracter ereditar,
 organizau spectacolele si jocurile publice,
 coordonau activitatile administrative si fiscale,
 indeplineau obligatiile de varf,
 asigurau cinstirea imparatului in viata si a conducatorilor provinciei,
 alegeau magistratii municipali si sacerdotali.

MAGISTRATII MUNICIPALI
Magistratii Superiori erau denumiti in colonii si municipii “Duumviri Iure Dicunto”, iar in
municipii ,,quattuorviri iure dicundo”. Ei erau alesi pe termen de un an dintre decurioni si aveau
atributii administrative si jurisdictionale (judiciare).
Alti magistrati municipali erau edilii “edilles”, care erau insarcinati cu:
 politia oraselor
 aprovizionarea pietelor,
 intretinerea strazilor si cladirilor,
Precum si “questorii” care erau insarcinati cu administrarea finantelor si bunurilor oraselor.
In subordinea magistratilor municipali, se afla un intreg aparat de functionari si slujbasi marunti
denumiti aparitores.

Magistratii Sacerdotali, preotii municipali, erau alesi de catre decurioni, fiind organizati intr-un
sistem ierarhic, in fruntea caruia se afla Pontifex, cea mai inalta magistratura sacerdotala, ales
dintre decurioni, apoi urmau “Flamines” (flamini=preotii zeilor principali) si ultima treapta o
reprezentau “Augurii”.

Al doilea esalon: Ordinul augustalilor= al doilea in ierarhia conducerii oraselor. El era alcatuit
din persoane care nu aveau acces la magistraturile municiplale. Augustalii erau alesi pe viata de
catre decurioni si aveau ca principal misiune intretinerea cultului Romei si al imparatului in
viata, fiind tinuti sa faca donatii banesti pentru constructii civile si religioase. Augustalii se
constituiau intr-o asociatie la nivelul intregii provincii, cu sediul la Colonia Ulpia Traiana, unde
isi avea resedinta si conducatorul lor Sacerdos Arae Augusti, care indeplinea si functia de
presedinte al lui Concilium Provinciae, sau Concilium Daciarum Trium.
Al treilea Esalon: Colegiile sunt asociatii cu caracter profesional, religios sau funerar, avand ca
scop intrajutorarea membrilor lor. Cele mai importante erau colegiile profesionale:
mestesugarilor, negustorilor, acestea fiind organizate dupa model militar, grupand pe membrii lor
in centurii si decurii. Aceste colegii erau conduse de un Prefectus sau Magister si se puneau sub

1
protectia unor personalitati influente ale provinciei denumite Patronus sau Defensor, un fel de
protector al colegiului.

2) Asezarile rurale cuprindeau cea mai mare parte a provinciei Dacia si erau de 2 categorii:

 cele organizate in forma traditional a obstilr satesti sau teritoriale, mostenita de la geto-
daci
 cele organizate dupa modelul administratiei romane. Aceasta a doua categorie se
impartea in alte 2 categorii:
 Pagus= > pagi. Pagus= sat organizat pe teritoriul unei colonii locuit in
mare parte de romani
 Bicus => bici. Bicus= sat mai mic organizat in afara teritoriilor coloniilor
locuit in special de necetateni.
- Mai existau inca 2 categorii de asezari rurale: stationes si canabes.
 Stationes sunt acele puncte fiscale, vamale, postale, de paza si control, aflate atat in
interiorul provinciei cat si la granite.
 Canabele sunt asezari intemeiate pe langa castrele romane, locuite cu precadere de
negustori si mestesugari, dar si de veteran, familii si rude ale soldatilor.
-Existau si teritorii cu organizare speciala, cum ar fi zona exploatarilor aurifere din m-tii
Apuseni, care era administrate direct de catre imparat prin intermediul unui Procurator
Aurarium, totodata legiunile dispuneau de un teritoriu propriu pentru nevoile lor economice.

DREPTUL IN PROVINCIA ROMANA DACIA

Dreptul din provincial Dacia are un profund caracter statutar, in sensul ca el consacra un statut
juridic diferit in functie de categoria sau pozitia sociala detinuta de fiecare individ.
1) Cetatenii romani se bucurau in Dacia, ca si la Roma, de plenitudinea drepturilor civile si
politice, cu exceptia propietatii quiritare, pe care o exercitau doar cetatenii romani care locuiau
in coloniile investite cu ius italicum. Astfel, cetatenii romani aveau:
 ius sufragi (=dreptul de a alege)
 ius honorum (=dreptul de a candida la o magistratura)
 ius militiae (=dreptul de a face parte din armata romana)
 ius commerci (=dreptul de incheia acte juridice potrivit dreptului civil)
 ius connubi (=dreptul de a incheia o casatorie valabila potrivit dr civil)
 legis action (=dreptul de a utiliza mijloace procedurale ale dreptului civil
pentru valorificare drepturilor lor subiective si a pretentiilor lor legitime).
-In raportul dintre ei, cetatenii romani utilizau normele lui ius civile adica drepturi quiritare, iar
in raporturile cu latinii si peregrinii utilizau normele dreptului gintilor.

2
2) Latinii aveau un statut juridic intermediar intre cetateni si peregrini, bucurandu-se de o parte
dintre drepturile civile si politice ale cetatenilor romani. Ei aveau:
 ius commerci
o uneori:
 ius connubi
 legis action (dintre dr civile),
 ius sufragi (dr politice),
o dar nu se bucurau de ius honorum si ius militiae.
-Latinii din Dacia faceau parte din categoria latinilor fictivi, in sensul ca aveau statutul juridic al
latinilor coloniari, dar nu erau rude de sange cu romani.
-In perioada stapanirii romane a Daciei, statutul de latin devenise o exceptie aplicandu-se unui
numar restrans de persoane ca urmare a tendintelor de generalizare a cetateniei romane. Printr-un
edict dat de Antoninus Caracala in care a acordat cetatenie romana tuturor cetatenilor liberi ai
imperiului cu 2 exceptii:
 latinii iuniari (sclavii dezrobiti fara respectarea unei legi solemne, confrom unei legi
iunia norbana),
 peregrinii dedidicii (=locuitorii cetatilor care s-a opus cu forta armelor cuceririi romane).
-Latinii utilizau in raporturile dintre ei, precum si in raporturile dintre cetatenii si peregrinii
normele dreptului gintilor.

3) Peregrinii = a treia categorie sociala. Ei reprezentau categoria sociala cea mai importanta,
deoarece in aceasta categorie intra marea masa a populatiei libere a provinciei Dacia. Marea
majoritate a populatiei dace intra in categoria peregrinilor dediticii, pt ca se opusese cu forta
armelor cuceririi romane, ca atare, ei nu aveau niciodata dreptul de a veni la Roma sub
sanctiunea caderii in sclavie si nu puteau dobandi cetatenia romana, dovada ca edictul lui
Caracala i-a exceptat de la cetatenia romana. Acesti peregrini dediticii nu mai puteau utiliza in
raporturile dintre ei normele dreptului lor national de dinaintea cuceririi romane. In raporturile cu
cetatenii romani,cu latinii, precum si in raporturile dintre ei, peregrinii utilizau normele dreptului
gintilor, iar peregrinii obisnuiti in plus puteau utiliza in raporturile dintre ei cutumele juridice
anterioare cuceririi romane, denumite in latina „leges Moresque peregrinorum” (=legile si
cutumele peregrinilor), recunoscute, insa, numai in masura in care nu intrau in contradictie cu
normele dreptului roman.
Ca o concluzie, normele dreptului gintilor reprezinta un drept comun al cetatenilor,
latinilor si peregrinilor, utilizat pentrut] reglementarea raporturilor juridice dintre acestia.
Formele juridice bazate pe ius gentium, desi diferite de cele bazate pe dreptul civil, produc efecte
juridice valabile, chiar daca imperfecte in raport cu cele ale dreptului civil.
1) Spre exemplu, cetateanul roman se putea casatori in mod valabil cu o peregrina
potrivit formelor prescrise de dreptul gintilor, insa nu avea manus(=putere
maritala asupra sotiei) si nici patria protestas (=puterea parentala) asupra copiilor
rezultati din aceasta casatorie (nu putea sa ii ucida, sa ii vanda, etc).
2) Alt exemplu, in contractele incheiate intre cetateni si peregrini se putea utiliza
forma scrisa, insa nu ad validitatem (adica aceasta forma nu era necesara pt insasi
incheierea contractului), ci ad probationem (se utiliza ca mijloc de proba).

3
 3) Al treilea exemplu, litigiile civile dintre cetateni si peregrini erau deduse spre
solutionare tribunalelor romane din provincie pe baza fictiunii juridice ca
peregrinul este cetatean roman (si civis romanus eser).
- Ius gentium, ca diviziune a dreptului privat roman, este mult mai evoluata in raport cu dreptul
civil, in sensul ca nu presupune forme solemne si gesturi rituale, ci se intemeiaza esentialmente
pe elementul subiectiv al vointei umane. In procesul convietuirii dacilor cu romanii, cele 3
randuieli juridice, dreptul civil, dreptul gintilor si cutumele locale, s-au apropiat pana la
contopire, dand nastere, in conditiile specifice Daciei romane, unui sistem de drept nou, si anume
sistemul juridic daco-roman. In acest proces de sinteza juridica, evident ca influenta covarsitoare
a fost exercitata de dreptul roman, dar si cutumele locale ale geto-dacilor au exercitat o anumita
influenta in special in directia inlaturarii formalismului din actele juridice si in directia
generalizarii principiului bunei-credinte („bona fite”). (Romanistii italieni neaga faptul ca in
Imperiul Roman ar fi avut loc un proces de sinteza si spun ca in provincii s-a intamplat o
vulgarizare a dreptului roman si o vulgarizare a latinei. )

PRINCIPALELE INSTITUTII ALE DREPTULUI APLICAT IN PROVINCIA ROMANA

DACIA

1) Institutia proprietatii:

In Dacia proprietatea asupra pamantului a imbracat 2 forme:

 proprietatea quiritara
 proprietatea provinciala.
a) Asa cum am vazut, proprietatea quiritara era exercitata de cetatenii romani care locuiau
in coloniile investite cu ius italicum, caci printr-o fictiune a legii, teritoriul acestor colonii
era asimiliat teritoriului Romei, fiind scutit de plata impozitelor.
b) Proprietatea provinciala era exercitata de ceilalti provinciali asupra celorlalte categorii
de terenuri. Potrivit unei regiuni stravechi a dreptului roman, dusmanii Romei nu aveau
niciun drept si ca atare teritoriile cucerite de la dusmani intrau in proprietatea statului
roman, cu titlul de ager publicus (oborul public). Ele erau date in folosinta provinciilor,
care plateau in schimb un impozit funciar denumit „tributum soli” sau „stipendium”.
Intrucat aceasta stapanire era dificil de incadrat dpdv juridic, jurisconsultii romani ai
epocii au cautat sa o defineasca pe baza ideilor si a surselor existente la data respectiva,
considerand, in acest sens, ca locuitorii din proprietate, exercitau, asupra teritoriilor
respective, uzufructul (posesia) si ca pot fi asimilati pana la un punct cu titularii de
drepturi reale. In realitate insa, provincialii exercitau asupra acestor teritorii o veritabila
proprietate, pe care doctrina moderna a denumit-o proprietatea provinciala. Astfel,
provincialii puteau transmite teritoriile atat prin acte intervivos, cat si prin acte pentru
cauza de moarte, dupa cum ei puteau transmite aceste teritorii cu diferite servituti si
ipoteci. Totodata, dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil, a fost creata pentru
proprietatea provinciala o inscriptio longi temporis, pe care Paul si Modestin, 2
jurisconsulti ai epocii clasice, au denumit-o inscriptio longae possessionis. Ea se
deosebeste de uzucapiunea din dreptul civil atat prin termene, cat si prin efecte:

4
 1) in privinta termenelor- uzucapiunea din dr civil avea termene foarte
scurte (1 an pt bunurile mobile, 2 ani pt bunurile imobile), in timp ce prescriptio
longi temporis are termene de 10 ani intre prezenti si 20 de ani intre absenti (intre
rezenti= intre cei care se aflau in acelasi oras la oras la origine, ulterior in aceeasi
provincie; intre absenti= intre cei care se afla in orase diferite la origine, ulterior
cei care se afla in provincii diferite).
2) efecte- uzucapiunea din dreptul civil este o prescriptie achizitiva (=un
mod de dobandire a proprietatii la implinirea termenului de prescriptie),
prescriptio longi temporis este o rescriptie extinctiva, adica efectul ei consta in
respingerea actiunii de revendicare ... de catre posesor, insa daca acesta pierde ...
dupa implinirea termenului de prescriptie, nu mai poate revendica bunul)
3) in privinta lui prescriptio lngi temporis, spre deosebire de uzucapiune,
era admisa jonctiunea posesiilor, fapt explicabil prin termenul foarte lung de
prescriptie si de asemenea nu se cereau justul titlu sau iusta causa posesionis si
nici buna credinta.
-In afara de aceasta prescriptie speciala, a fost creata si o prescriptio longisimi temporis,
adica prescriptia celei mai lungi durate cu termen de 40 de ani, sub imparatul Constantin cel
Mare, redus apoi la30 de ani din vremea imp Teodosiu al II-lea. Aceasta prescriptie era tot una
exctinctiva, insa spre deosebire de presciptio longi temporis, se aplica si bunurilor imperiale
(patrimonium cesaris).
Justinian, in politica sa unificatoare, a suprimat distinctia dintre fondurile provinciale si
cele ale Italiei, in sensul ca acestea din urma erau supuse la plata impozitelor si care au asimilat
uzucapiunea cu presciptio longissimi temporis, creand urmatorul sistem: bunurile mobile se
uzucapau prin posesie 3 ani (usus capius), iar bunurile imobile se uzucapau prin posesie 10 ani
intre prezenti si 20 de ani pentru absenti. Acest sistem s-a numit prescriptio longi temporis. Erau
necesare justul titlu (iusta causa possessionis), cat si buna-credinta, iar prescriptia avea un
caracter achizitiv.
Justinian mentine presciptio longi temporis, avand urmatoarea fizionomie: daca posesorul
este de buna-credinta si nu a intrat in stapanirea bunului cu violenta, dobandea proprietatea prin
presciptia de 20 ani. Daca posesorul nu era de buna-credinta sau daca a intrat in posesia bunului
prin violenta, prescriptia de 30 ani ramane extinctiva, in sensul ca poate respinge actiunea in
revendicare a proprietatii provinciale, dar nu devine proprietar, astfel incat, daca dupa implinirea
termenului de prescriptie pierde posesia bunului, nu poate revendica. Figura juridica a dat nastere
pe planul tehnicii de reglementare juridica unor atributii si determinative juridice care au putut fi
utilizate cu success mai tarziu, in zorii Evului Mediu, in vederea consacrarii proprietatii divizate
de tip feudal.
Pe langa cele 2 tipuri de proprietati, locuitorii liberi ai Daciei romane au cunoscut si o a
III-a forma de proprietate, aplicabile altor bunuri decat teritoriile, denumita proprietata
peregrina. Aceasta forma a fost creata pe fondul pragmatismului poporului roman, din
considerente de ordin economic, intrucat peregrinii erau principalii parteneri de comert ai
romanilor. Dar ei nu dispuneau de ius commerci si deci nu aveau acces la proprietatea quiritara.
Proprietatea peregrina a fost ocrotita prin mijloace create dupa modelul celor aplicabile
proprietatii quiritare: actiunea revendicatorie a fost acordata si peregrinilor, fie prin suprimarea

5
din formula actiunii a expresiei ,,ex iure quiritium”, fie cu fictiunea calitatii de cetatean roman a
peregrinului, titular al actiunii (si civis romanus est).
Cu aceleasi mijloace au fost acordate peregrinilor si alte 2 actiuni, care protejau cele 2
forme de proprietate: ,,actio furti” si ,,actio damni in iuriam dati” (delictul, paguba cauzata pe
nedrept).