Despre Sfânta Cruce

(7 mai, 1 aug, 14 sept, Duminica Crucii )

Index

Sărbătorile Sfintei Cruci .........................................................................................3

Vieţile Sfinţilor - Cuvânt la Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a
Domnului (14 septembrie) ....................................................................................4
Sinaxar - Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie) ........................................11
Sfântul Nicolae Velimirovici - Proloagele de la Ohrida - Pomenirea
înălţării Sfintei Cruci (14 septembrie) ...........................................................14
Vieţile Sfinţilor - Arătarea Semnului Sfintei Cruci la Ierusalim (7 mai) ......18
Sfântul Nicolae Velimirovici - Proloagele de la Ohrida - Pomenirea
semnului Cinstitei Cruci, care s-a arătat pe cer la Ierusalim, în zilele
împăratului Constantin, fiul Marelui Constantin (7 mai) ...........................20
Sinaxar - Pomenirea scoaterii cinstitului lemn al Cinstitei şi de viaţă
făcătoarei Cruci (1 august) ................................................................................21
 Scoaterea Sfintei Cruci (Începutul postului adormirii Maicii Domnului) .22
Sfântul Nicolae Velimirovici - Proloagele de la Ohrida - Pomenirea
scoaterii cinstitului lemn al Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci (1 august)
............................................................................................................................26
Despre Sfânta Cruce – Predici şi editoriale .........................................................28
Preot Iulian Raţă - Despre Sfânta Cruce, simbolistica şi modul corect de
săvârşire a Sfintei Cruci .....................................................................................29
Părintele Ilie Cleopa - Despre Sfânta Cruce ..................................................34
Părintele Ilie Cleopa - Prin Cruce s-a lucrat mântuirea neamului omenesc
............................................................................................................................37
Sfântul Ioan Iacob (Hozevitul) - Din Ierihon către Sion – Scrieri
Duhovniceşti despre Sfânta Cruce ....................................................................40
Despre Sfânta Cruce ........................................................................................40
În săptămâna închinării Sfintei Cruci - câteva pilde ...................................43
Din viaţa Sfântului Constantin, care a fost din neamul evreiesc ................44
Fulgere din cer .................................................................................................47
Sfânta Cruce în Persia .....................................................................................50
Altă minune cu semnul Sfintei Cruci .............................................................52
Semnul Sfintei Cruci........................................................................................54
Crucea vieţii omeneşti .....................................................................................56
Semnele bucuriei ..............................................................................................60
Pe drumul crucii mele .....................................................................................62
Părintele Gheorghe Calciu - Sfânta Cruce – legendă şi istorie ......................64
Părintele Gheorghe Calciu - Puterea Sfintei Cruci ......................................68
Maica Siluana Vlad - Despre Sfânta Cruce......................................................73
Sfânta cruce şi înţelesurile ei .................................................................................77
Învăţătura de credinţă ortodoxă despre Sfânta Cruce ...................................83
Simbolistica crucii ...............................................................................................87
Oamenii de ştiinţă ruşi au dovedit experimental proprietăţile miraculoase
ale semnului crucii şi al rugãciunii ....................................................................93
Apleacă-mă, Iisuse ..............................................................................................95
Istorioară – O cruce mai uşoară ........................................................................96
Puterea Sfintei Cruci - Istorioară ......................................................................98
Pildă despre puterea Sfintei Cruci! .................................................................100

Sărbătorile Sfintei Cruci

Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie) - cea mai veche şi mai importantă
dintre sărbătorile crucii;
Arătarea semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împăratului Constantie (7
mai) - fapt petrecut probabil în anul 351, şi relatat de într-o scrisoare a
Sfântului Chiril al Ierusalimului către împăratul Constantie;
Scoaterea cinstitului lemn al cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci (1 august)
- coincide cu începutul postului Adormirii Maicii Domnului;
Duminica a treia din Postul Paştilor, numită şi Duminica Crucii (dată
variabilă, în Postul Mare)
Miercurea şi vinerea, în cântările Octoihului, se face pomenire de cinstita
Cruce.
 Vieţile Sfinţilor - Cuvânt la Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a
Domnului (14 septembrie)

Împărăţind în Roma Maxenţiu, persecutorul (307-312), făcea multă chinuire

popoarelor, gonindu-i şi chinuindu-i nu numai pe creştini, dar şi pe păgânii săi
ucigându-i şi jefuindu-le averile lor. Petrecea cu necurăţie, siluind casele celor de
bun neam, şi era tuturor romanilor foarte greu şi urât, pentru acea tiranică, cumplită
a lui viaţă şi prea spurcată.

Deci, au trimis romanii, în taină, la împăratul Constantin (306-337) care petrecea

atunci în Britania cu mama sa, Elena, rugându-l pe el să vină şi să-i scape de
tiranul acela. Iar Constantin i-a scris mai întâi lui Maxenţiu, sfătuindu-l pe el
prieteneşte să înceteze o tiranie ca aceea. Iar el nu numai că nu l-a ascultat pe
dânsul şi nu s-a îndreptat, dar şi mai amar s-a făcut. S-a sculat chiar asupra lui
Constantin, pe care toată oastea romanilor la împărăţie-l alesese, nevrând ca să-l
aibă deopotrivă cu sine la împărăţie. Pentru că Maxenţiu, cu de la sine putere s-a
suit în Roma pe scaunul împărătesc, nu cu voinţa poporului; ci numai cu sprijinul
câtorva mai mari, cărora le-a făgăduit multe daruri şi cinste. Iar Constantin a fost
ales împărat de către toţi cu un glas.

Drept aceea, auzind Constantin că Maxenţiu tot neîndreptat petrecea, ba încă şi la

alte fapte mai rele se întinde, s-a sculat şi a mers asupra lui cu război. Văzând însă
că puterea oştilor sale nu este de ajuns şi gândind apoi la farmecele cele rele ale lui
Maxenţiu, a început a se îndoi, pentru că ştia că Maxenţiu a vărsat mult sânge
omenesc la facerea vrăjilor: mulţi băieţi, fete şi femei îngreunate a înjunghiat la
jertfele diavolilor, căutând milostivirea deşerţilor idoli, spre care nădăjduia. Deci,
văzând Constantin că la Maxenţiu era mare putere diavolească, a început a se ruga
unui Dumnezeu care stăpâneşte cerul şi pământul, pe care şi neamul creştinesc îl
cinsteşte, ca să-i dăruiască lui chip de biruinţă asupra prigonitorului.

Drept aceea, rugându-se el cu osârdie, i s-a arătat în amiază-zi chipul Crucii

Domnului închipuit cu stele, strălucind mai mult decât soarele şi deasupra scris
pe dânsul: "În acest semn vei învinge". Au văzut aceea şi ostaşii toţi, între care
era şi dulcele Artemie cel care după aceea a fost chinuit pentru Hristos de Iulian, şi
se mirau. Iar cei mai mulţi dintre dânşii au început a se teme că păgânilor chipul
crucii le era semn de mare nenorocire şi de moarte, fiindcă pe cruce se pedepseau
cu moarte tâlharii şi făcătorii de rele. Deci, ostaşii se temeau ca nu cumva războiul
lor să fie fără noroc şi din pricina aceasta împăratul Constantin era în mare îndo-
ială.

Iar într-o noapte, pe când dormea el, i s-a arătat însuşi Hristos Domnul şi iarăşi
i-a arătat semnul cinstitei cruci pe care îl văzuse şi i-a zis lui: "Să faci
asemănare chipului acestuia şi să porunceşti ca să-l poarte înaintea oştilor şi nu
numai pe Maxenţiu, ba încă şi pe toţi vrăjmaşii tăi îi vei birui". Deci, sculându-se
împăratul, a spus mai marilor săi vedenia şi chemând argintari iscusiţi le-a poruncit
lor să facă cinstita cruce de aur, de mărgăritar şi de pietre scumpe după chipul
semnului celui arătat şi, ceva mai mult, a poruncit la toată oastea să închipuiască pe
toate armele, pe coifuri şi pe zale semnul crucii.

Iar rău-credinciosul Maxenţiu, fiind înştiinţat de venirea lui Constantin în Italia

asupra Romei, cu multă îndrăzneală şi-a scos oastea romană şi a mers împotriva
marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit ca să poarte cinstita cruce înaintea
taberilor armatei sale. Şi când s-a început lupta cu Maxenţiu, atunci, cu puterea
cinstitei cruci, Maxenţiu a fost biruit şi mulţimea ostaşilor lui a fost tăiată (28
octombrie 312), şi însuşi Maxenţiu a fugit. Şi l-a urmărit împăratul Constantin şi,
fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur l-a zidit, s-a rupt podul, cu
puterea lui Dumnezeu, şi s-a afundat ticălosul în râu cu oastea sa, ca şi faraonul
cel de demult, încât s-a împotmolit râul de călăreţi, de cai şi de arme.

Iar marele Constantin a mers în Roma biruitor şi l-a întâmpinat pe el tot poporul cu
bucurie mare şi cu cinste. Iar el înălţa mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-
a dat lui biruinţă asupra vrăjmaşului, cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei
Cruci. Iar spre pomenirea biruinţei celei prea slăvite, a pus o cruce în mijlocul
Romei, pe un stâlp de piatră şi a scris pe dânsa: "Cu acest mântuitor semn,
cetatea aceasta a fost scăpată de sub jugul tiranului".
Având el al doilea război împotriva celor de la Bizanţ a căror numire de obârşie se
trage încă de pe vremea împăratului Iudeei, Manasi, când un oarecare grec Bizas a
pus temelia cetăţii, numind-o Bizantion, de unde mai târziu Bizanţ, şi fiind biruit
Constantin de către aceştia de două ori, era întru mâhnire mare. Şi fiind într-o
seară, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care
închipuia aceste: "Să mă chemi în ziua necazului tău". Apoi, înfricoşându-se,
şi-a ridicat iar ochii spre cer şi a văzut o cruce de stele, ca şi mai înainte
închipuită pe cer şi scriind deasupra, împrejurul ei, aşa: "În acest semn vei
învinge". Şi aşa purtându-se crucea înainte în tabere, a biruit pe vrăjmaşii săi şi
a luat cetatea Bizantion.

Şi având el al treilea război cu goţii, la râul Dunării, iar i s-a arătat pe cer
mântuitoarea armă şi i-a făcut ca şi mai înainte biruinţă. Şi de aici Constantin
cunoscând puterea lui Hristos celui răstignit pe cruce, şi crezându-l pe acesta că
este adevărat Dumnezeu, s-a botezat întru dânsul, cu maica sa Elena cea
vrednică de laudă, pe care, ca pe o foarte iubitoare de Dumnezeu, a trimis-o la
Ierusalim cu multă avere spre căutarea cinstitei cruci. Iar ea, ducându-se la
Ierusalim, a cercetat sfintele locuri şi le-a curăţit de spurcăciunile idoleşti şi a
scos la lumină cinstite moaşte ale diferiţilor sfinţi. Era atunci în Ierusalim
patriarh Macarie (314-333), care a întâmpinat pe împărăteasa cu cuviincioasă
cinste.

Deci, fericita împărăteasă Elena, vrând să găsească crucea cea de viaţă făcătoare a
Domnului, cea ascunsă de evrei, a chemat pe toţi evreii şi i-a întrebat pe dânşii, ca
să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului.

Dar lepădându-se ei, că nu ştiu, împărăteasa Elena i-a îngrozit cu munci şi cu

moarte, şi aceia i-au arătat ei un bărbat bătrân, anume Iuda, zicând: "Acesta poate
să-ţi arate ţie ceea ce se caută, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc".

Şi făcându-se multă cercetare, şi Iuda refuzând a spune, împărăteasa a poruncit să-l

arunce pe el într-o groapă adâncă în care, petrecând el câtăva vreme, a făgăduit să
spună. Apoi, scoţându-l pe el, merseră la un loc unde era un munte mare
împresurat cu pământ şi cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei, zi-
dise o capişte zeiţei Venera şi pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arătat că este
ascunsă crucea Domnului.

Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să se risipească capiştea cea idolească şi să

se răscolească ţarina şi să se sape. Iar Macarie patriarhul, rugându-se la locul
acela, iată a ieşit un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat mormântul şi
locul căpăţânii în partea dinspre răsărit şi aproape de dânsele au aflat îngropate
trei cruci şi după aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neştiind care ar fi fost
crucea lui Hristos, s-a întâmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare
şi atunci Macarie, patriarhul, a poruncit celor ce-l duceau să stea; şi se aşezară
crucile pe mortul acela câte una pe rând, iar când au pus crucea lui Hristos,
îndată mortul a înviat şi s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieştii Cruci a
Domnului.

Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat şi a sărutat-o;

asemenea şi toată suita împărătească, ce era cu dânsa.

Iar alţii nu puteau să vadă şi să sărute sfânta cruce în acea vreme, din pricina
mulţimii celei mari de lume, şi au dorit ca măcar de departe s-o poată vedea.
Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a făcut
înălţarea, arătând cinstita cruce mulţimii, iar ei au strigat: "Doamne miluieşte".
Şi de atunci s-a început praznicul "înălţării cinstitei Cruci a Domnului".

Deci, împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum
şi sfintele piroane, iar cealaltă parte, punând-o într-o raclă de argint, a dat-o lui
Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor.

Atunci Iuda cu mulţime de jidovi a crezut şi s-a botezat şi s-a numit din sfântul
botez Chiriac. Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului şi în vremea lui Iulian
Apostatul (361-363) s-a sfârşit, fiind prigonit pentru Hristos.

Iar sfânta împărăteasă Elena:

a poruncit să se zidească biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai
întâi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus
Hristos, unde este sfântul mormânt al lui Hristos şi unde s-a aflat cinstita
cruce.
Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormântul
Sfintei adormiri a Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.
Apoi a zidit celelalte optsprezece biserici şi le-a înfrumuseţat cu tot felul
de podoabe, dăruindu-le cele de trebuinţă cu îndestulare.
A venit în Bizanţ (Astăzi Constantinopol), aducând cu sine partea
lemnului crucii celei de viaţă făcătoare şi sfintele piroane, cu care a fost
pironit trupul lui Hristos.

Aici, sfântul împărat Constantin a pus lemnul cel de viaţă făcător în raclă de
aur, iar din sfintele piroane,
  unul s-a aruncat în Marea Adrianului, de către sfânta Elena, când se
întorcea de la Ierusalim la Constantinopol, pentru alinarea mării, pentru că
se ridicase furtună mare şi învăluire cu primejdie mare;
 pe altul, împăratul l-a ferecat în coiful său,
 pe al treilea l-a ferecat la zăbală, în frâul calului său, ca să se împlinească
cele zise de Zaharia proorocul: "În ziua aceea va fi (scris) pe frâul cailor:
Sfânt lui Dumnezeu Atotţiitorul" (Zaharia 14, 21), iar
 al patrulea piron l-a dat împărăteasa Elena Trevirilor în pază.

După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanţ, iubitorul de Hristos împăratul

Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la
războaie: cea dintâi în Roma, când l-a înnecat pe Maxenţiu, a doua în Bizanţ, când
l-a cucerit, a treia când a bătut pe goţi la râul Dunării. După chipul celor trei
arătări a făcut trei cinstite cruci din materii scumpe şi a scris pe dânsele cu slove
de aur cuvintele acestea: Is Hr Ni Ka, adică "biruieşte", arătând la toţi râvna
dreptei credinţe.

Iar ca să arate lumii că cu puterea crucii a biruit pe vrăjmaşi, a înălţat o cruce spre
răsărit, în târgul de sus, apoi alta deasupra stâlpului cel roşu la locul iubirii de fraţi,
iar pe cea de-a treia a înălţat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în târgul
de pâine, la care loc se făceau multe puteri şi semne prin sfânta cruce.

Încă se mărturisea de mulţi că îngerul Domnului se pogora din cer în lumină

mare noaptea, în locul acela, şi tămâia împrejur cinstita cruce, cântând cântarea
cea întreit sfântă cu glas dulce, şi apoi iar se suia la cer. Şi aceasta se făcea de
trei ori pe an: adică în luna aceasta, la înălţarea cinstitei cruci, apoi în luna lui
mai, în 6 zile, la arătarea Crucii Domnului pe cer şi în sfântul marele post cel de
patruzeci de zile, în Duminica închinării crucii. Şi mulţi din oamenii cei
cucernici, care cu cinste şi cu sfinţenie vieţuiau, vedeau această pogorâre a
îngerului şi auzeau cântarea lui.

Încă se cuvine a pomeni şi că cinstitul şi de viaţă făcătorul lemnul Crucii

Domnului a fost luat oarecând de Perşi (602-610) şi iar s-a întors în Ierusalim,
spre mângâierea credincioşilor; pe vremea împăratului grec Foca, Chosroe II
(590-628), împăratul perşilor, biruind Egiptul, Africa şi Palestina, a luat
Ierusalimul şi pe mulţi creştini i-a ucis şi luând cu de-a sila vistieriile cele
bisericeşti şi podoabele, între altele a luat şi vistieria cea de mult preţ, lemnul crucii
Domnului celei de viaţă făcătoare, şi l-a dus în Persia. Peste puţin, murind Foca
împăratul, a fost ales Eraclie (610-641); în locul lui, el încearcă să biruiască pe
Chosroe II, dar de multe ori nebiruind a cerut pace, însă nu a câştigat-o de la
vrăjmaşul cel mândru.

Atunci fiind în mâhnire mare, a început a căuta ajutor la Dumnezeu, şi a poruncit

tuturor credincioşilor să facă rugăciuni, priveghieri şi postiri ca să-i scape Domnul
de acela ce se lăuda, în mândria sa, că va pierde pe toţi creştinii; de acela ce hulea
numele lui Iisus Hristos, ca să nu zică vrăjmaşii că mâna lor este înaltă şi idolii lor
puternici, ci să cunoască neamurile că unul este Dumnezeul cel adevărat, Căruia
cine poate să-I stea împotriva puterii şi tăriei? Şi chiar împăratul se ruga singur cu
lacrimi şi cu post îndelungat. Apoi, adunându-şi toţi ostaşii şi în nădejdea
ajutorului lui Dumnezeu înarmându-se cu puterea crucii, a mers asupra perşilor şi
lovindu-se cu Chosroe II, l-a biruit şi l-a pus pe fugă. Şi a fost cu oştile în pământul
Persiei şapte ani, luând cetăţile, robind satele şi biruind multe prigoniri ale lui
Chosroe. Iar mai pe urmă Chosroe, neputând să se împotrivească puterii greceşti, a
fugit din pământul său şi, trecând peste râul Tigru, cu cel mai tânăr fiu al său,
Medars, a împărţit el împărăţia sa. De acest lucru s-a mâniat Siroes, fiul lui cel mai
în vârstă, şi a gândit ca şi pe tată şi pe frate împreună să-i ucidă; lucru pe care l-a şi
făcut degrab. Iar după uciderea acelora, Siroes a fost moştenitor împărăţiei Persiei
şi a trimis cu rugăminte şi cu multe daruri la Heraclie, împăratul grec, smerindu-se
lui şi poftindu-l să înceteze a prăda pământul lui.

Atunci Heraclie, făcând pace cu împăratul Persiei, a luat de la perşi făcătorul de

viaţă lemnul Crucii Domnului, cel luat de Chosroe din Ierusalim, care fusese
patrusprezece ani la perşi, şi l-a adus împreună cu multe daruri la locul său,
bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu pentru ajutorul Lui cel mare.

Iar când a ajuns la Ierusalim, a luat împăratul cinstitul lemn pe umerile sale, ca
să-l ducă la locul lui cel mai dinainte. Însă era îmbrăcat în porfira cea
împărătească, cu aur şi cu pietre scumpe împodobit, având în cap coroana cea
împărătească. Atunci se făcu o minune înspăimântătoare, pentru că deodată a
stat în uşile acelea, prin care se intra la locul căpăţînei, şi nu putea să păşească
mai departe cu cinstitul lemnul Crucii, oprit fiind de puterea cea Dumnezeiască;
şi toţi se minunau de un lucru ca acesta.

Iar Zaharia, patriarhul Ierusalimului (609-631), care a mers cu toată mulţimea

Ierusalimului în întâmpinarea împăratului, având ramuri de finic în mâini şi
ieşind până la muntele Eleonului, mergea cu împăratul alături şi, căutând cu
ochii, a văzut pe îngerul lui Dumnezeu ca un fulger în poartă stând, oprindu-le
intrarea, şi zicând: "Nu cu astfel de chip Făcătorul nostru a purtat aici acest
lemn al Crucii, cu care voi îl duceţi pe el". Aceasta văzând-o şi auzind-o
patriarhul, s-a înspăimântat şi, întorcându-se spre împăratul, i-a zis: "Să ştii,
împărate, că cu neputinţă îţi este ţie ca în haine bogate îmbrăcat şi cu podoabele
împărăteşti înfrumuseţat să duci lemnul acesta sfânt, pe care, săracul Hristos,
Cel ce a sărăcit pentru mântuirea noastră, l-a dus. Drept aceea, de voieşti ca să
duci Crucea Lui, să urmezi sărăciei Lui". Atunci, împăratul a dezbrăcat de pe
sine porfira şi coroana şi s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase şi proaste şi a dus
cinstitul lemn al Sfintei Cruci fără de nici o împiedicare, mergând cu picioarele
desculţe. Şi l-a dus în biserică, la locul de la care îl luase Chosroe al Perşilor.

Acolo, binecredinciosul împărat Heraclie a pus iar lemnul Sfintei Cruci şi a fost
mare bucurie şi veselie credincioşilor pentru întoarcerea Crucii Domnului, şi
dănţuiau precum oarecând israilitenii pentru întoarcerea chivotului legii de la
filisteni, lăudând pe Cel răstignit pe Cruce, Hristos Împăratul slavei, şi
închinându-se aşternutului picioarelor Lui, Crucii celei sfinte. Căreia şi de la
noi să fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru minunea prin care s-a cunoscut adevărata cruce a lui Hristos, mulţi nu
se potrivesc în spusele lor.
 Unii zic că pe o fecioară moartă o duceau la îngropare şi cu puterea Sfintei
Cruci a înviat;
 alţii zic că o văduvă moartă era cea care a înviat prin făcătorul de viaţă
lemn,
 iar alţii povestesc că o văduvă zăcea în casă bolnavă şi era aproape de
moarte. Mergând la ea patriarhul cu împărăteasa şi aducând crucile, le-a
pus pe cea bolnavă şi, punându-se crucea Domnului, îndată s-a sculat
sănătoasă.
 Alţii spun că un om mort pe care-l duceau la groapă a înviat prin atingerea
Sfintei Cruci a Domnului.
 Iar Nichifor al lui Callist, cel numit Xantopol, în cartea 8, la cap. 29, zice că
amândouă aceste minuni prin Crucea Domnului atunci s-au făcut aşa:
văduva zăcând în casă bolnavă şi murind, de la porţile morţii a fost adusă la
viaţă şi la sănătate, şi mortul cel dus la groapă a înviat.
 Sinaxar - Înălţarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

Constantin cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, avea război, precum zic unii din
istorici, la Roma împotriva lui Maxenţiu, până a nu lua împărăţia. Iar alţii zic că la
apa Dunării împotriva sciţilor.

Văzând că mulţimea potrivnicilor era mai multă decât oastea lui, era cuprins de
nedumerire şi frică. Atunci i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe
cer, şi litere romane împrejurul Crucii, care şi acelea erau închipuite cu stele şi
ziceau: "Întru aceasta vei birui". Făcând numaidecât o cruce de aur, după chipul
celei ce i se arătase, şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi, au dat război
cu vrăjmaşii, dintre care cei mai mulţi au pierit, iar alţii au fugit.

Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce, şi
crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu şi întărindu-se cu Botezul împreună
cu maica sa, a trimis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o
ascunsă, împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu
numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi Crucea
Domnului, s-a arătat aceasta prin minune.
O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea a înviat; iar celelalte două
cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune.
Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toată suita. Şi
neputând încăpea tot poporul să se închine s-a rugat ca măcar să o vadă. Atunci
s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat deasupra
amvonului Cinstita Cruce, şi văzând-o poporul, a început a striga: "Doamne
miluieşte!" Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci.

Troparul Înălţării Sfintei Cruci

Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta; biruinţă

binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta
păzeşte pe poporul Tău.

Condacul Înălţării Sfintei Cruci

Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou, numit cu
numele Tău, indurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule. Veseleşte cu
puterea Ta pe credinciosul nostru popor, dăruindu-i lui biruinţă asupra
potrivnicilor, având ajutorul Tău armă de pace, nebiruită biruinţă.
 Sfântul Nicolae Velimirovici - Proloagele de la Ohrida - Pomenirea înălţării
Sfintei Cruci (14 septembrie)

Două evenimente se prăznuiesc astăzi, care sunt strâns legate de Crucea lui
Hristos: mai întâi, aflarea Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci pe dealul Golgotha,
iar al doilea, întoarcerea lemnului Cinstitei Cruci din Persia la Ierusalim.

Mergând să cerceteze Locurile Sfinte, Sfânta împărăteasă Elena a hotărât să

afle acolo Cinstita Cruce a lui Hristos.

Doar un iudeu foarte vârstnic, Iuda, mai ştia unde se află îngropat lemnul Sfintei
Cruci a Domnului. Constrâns de împărăteasă, el a dezvăluit că locul este sub
capiştea lui Venus, ridicată de împăratul Hadrian pe Golgotha.

Împărăteasa a poruncit ca acea capişte să fie rasă la pământ şi să se facă acolo

săpături. Aşa s-au aflat adânc îngropate în pământ cele trei cruci.

Pe când împărăteasa gândea cum să afle care dintre cele trei este a
Mântuitorului, s-a apropiat un convoi de îngropăciune. Patriarhul Macarie le-a
zis să atingă crucile, una câte una, de cel mort. Nimic nu s-a întâmplat la
atingerea primei şi celei de a două cruci. Dar când au atins-o de mort şi pe a
treia, mortul a înviat. Aşa au cunoscut că aceea este Crucea Mântuitorului cea
de Viaţă dătătoare. Ei apoi au atins Sfânta Cruce a Domnului de o femeie foarte
bolnavă, care s-a însănătoşit pe loc.
Patriarhul atunci a poruncit înălţarea Sfintei Cruci la un loc înalt, de unde să o
poată vedea tot poporul - şi atunci tot poporul a strigat cu lacrimi: Doamne,
miluieşte!

Împărăteasa Elena a poruncit turnarea unei îmbrăcăminţi de argint întru care a

ferecat Sfânta Cruce.

După vreme, împăratul persan Hosroe a cucerit Ierusalimul, a robit popor mult, şi a
luat şi Crucea Domnului în Persia. Sfânta Cruce a rămas în Persia timp de
paisprezece ani.

În anul 628 împăratul Imperiului grecesc Heraclie 1-a învins pe Hosroe şi, cu
multă solemnitate, a întors Sfânta Cruce la Ierusalim. Intrând în Sfânta Cetate
împăratul purta Sfânta Cruce pe umerii lui, dar a văzut că deodată nu mai poate
să facă nici un pas, o putere oprindu-1.

Sfântul Patriarh Zaharia a văzut cum îngerul Domnului nu îl lasă pe împărat să

păşească mai departe cu Sfânta Cruce în spate, pe aceeaşi cale pe care demult
păşise şi Mântuitorul, dar desculţ, scuipat şi defăimat.

Patriarhul i-a descoperit împăratului vedenia. Atunci împăratul şi-a scos straiul
şi însemnele imperiale şi, desculţ şi în haine proaste, a purtat în spate Sfânta
Cruce până la Golgotha, iar acolo a aşezat-o în Biserica învierii Domnului,
pentru bucuria şi mângâierea întregii lumi creştineşti.
 Cântare de laudă la Cinstită şi de Viaţă Făcătoarea Cruce a
lui Hristos

Mântuieşte, Doamne, poporul Tău!

Binecuvântează moştenirea Ta!

Tu nouă cu Sfânta Ta Cruce

Chipul Tău nouă ni-L străluceşti!

Tu pe noi, cu Sfânta Crucea Ta, pe calea vieţii noastre

Ne povăţuieşti!

Semn al Puterii Tale Sfânta Cruce este,

Mântuire vieţii noastre este ea!
Mântuieşte, Doamne, pre Ortodocşii Patriarhi,
Şi sinaxa Ortodocşilor Episcopi ai lumii mântuieşte!

Putere lor le dăruieşte

Cinstitei Tale Cruci ca să urmeze!

Căci Semn al Puterii Tale Sfânta Cruce este,

Mântuire vieţii noastre este ea!

Mântuieşte, Doamne, pre ai poporului

Ortodocşi conducători!
De-a iadului moarte păzeşte-i pre ei cu Sfânta Crucea Ta!
Căci Semn al Puterii Tale Sfânta Cruce este,
Mântuirea vieţii noastre este ea!

Mântuieşte, Doamne, pre poporul Tău,

Carele la Tine cădem cu sârguinţă, pururea!

Cu Crucea Ta păzeşte-ne pre noi

De toată nevoia şi necazul!

Căci Semn al Puterii Tale Sfânta Cruce este,

Mântuirea vieţii noastre este ea!

Cugetare

Aşa cum lumânarea se aprinde de la o altă lumânare tot aşa fapta bună se naşte
dintr-o altă faptă bună.

Un patrician a voit odată să dăruiască o cruce de aur unei sfinte biserici. El a

chemat un aurar tânăr şi foarte priceput, i-a dăruit aur din destul pe care i 1-a
cântărit, şi i-a poruncit să alcătuiască sfânta cruce cum i se va părea lui mai
frumos.

Aurarul, care era sărac, văzând mulţimea aurului pe care o cheltuieşte acest om
pentru mântuirea sufletului lui, s-a ars şi el în inimă cu flacăra dumnezeiescului
dor, şi a hotărât să pună în acea sfântă cruce şi cei zece galbeni ai lui, singura
lui avere.

Când sfânta cruce a fost gata, patricianul a cântărit-o iar şi a văzut că este mai
mult aur în ea decât cel pe care i-1 cântărise la început aurarului.

El a început atunci să îl certe pe aurar, gândind că acesta a furat aur şi 1-a

înlocuit cu un alt aliaj, mai greu. Văzându-1 pe nobil atât de supărat, tânărul
aurar i-a mărturisit fapta lui, zicându-i: „Am pus în aurul Domniei Tale şi cei
zece galbeni ai mei, singura mea avere, precum şi văduva aceea de demult, ca să
am şi eu parte de mântuire, împreună cu Domnia Ta."

Cuvintele acestea 1-au atins pe aristocrat la inimă. El a zis atunci către aurar:
„De azi înainte tu eşti fiul meu, iar toate ale mele sunt moştenirea ta."
 Vieţile Sfinţilor - Arătarea Semnului Sfintei Cruci la Ierusalim (7 mai)

După moartea celui întâi între creştini, a binecredinciosului şi dreptului împărat

Sfântul Marele Constantin, luând împărăţia fiul său Constantie şi abătându-se la
rău credinciosul eres al lui Arie, care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut - spre
ruşinarea ereticilor celor rău credincioşi, spre încredinţarea necredincioşilor şi spre
întărirea celor dreptcredincioşi - un semn minunat în Sfânta Cetate a Ierusalimului,
în Duminica Cincizecimii, când se prăznuieşte Pogorârea Sfântului Duh. Şi s-a
întâmplat atunci de era duminică aceea în şapte zile ale lunii mai.

În ceasul al treilea s-a arătat pe cer închinarea cinstitei Cruci a Domnului, care
strălucea cu o lumină negrăită, mai mult decât razele soarelui, la care privind tot
poporul, se minuna cu spaimă mare.

Acel semn al Sfintei Cruci a stat deasupra sfântului munte al Golgotei, pe care
Domnul nostru Iisus Hristos S-a răstignit şi s-a întins Crucea cu lungimea sa,
ajungând până la muntele Eleonului, care este departe de la Golgota ca la
cincisprezece stadii; şi se potrivea lăţimea Crucii cu lungimea sa. Iar frumuseţea
ei era atât de împodobită, încât se asemăna cu faţa curcubeului, atrăgând astfel
privirea tuturor către ea.

Deci, toţi câţi aveau orice lucruri în mâinile lor şi cei care erau prin case,
lăsându-şi toate treburile lor, ieşeau şi priveau cu frică spre acel semn
preaminunat. Apoi, toată mulţimea ierusalimitenilor, umplându-se de frică şi de
bucurie de dumnezeiasca vedere, au alergat la sfânta biserică cu mare umilinţă
şi cu căldura duhului, bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei cu pruncii cei sugători,
asemenea şi fecioarele cele neispitite de nuntă, care se ţineau prin cămări, ieşind
din camerele lor, alergau iarăşi acolo. Alergau oamenii de toate vârstele şi
rânduiala, străinii şi nemernicii, creştinii şi cei de altă credinţă şi toţi cu o gură
şi printr-un glas preamăreau pe Iisus Hristos Domnul nostru, Fiul lui
Dumnezeu, Unul născut, Dumnezeu adevărat din Dumnezeul Cel adevărat, pe
Făcătorul minunilor celor mari.

Atunci, necredincioşii şi ereticii, vrăjmaşii şi hulitorii dumnezeirii lui Hristos, s-au

umplut de ruşine, văzând cât este de mare slava şi puterea lui Hristos Domnul,
întru arătarea Crucii celei dumnezeieşti; şi a dovedit atunci cu lucrul Său chiar, că
credinţa creştinească este dreaptă, adevărată şi mântuitoare. Ea nu este alcătuită din
dovedirea cuvintelor celor din înţelepciunea omenească cea din afară, ci din Duhul
Sfânt prin descoperire şi putere întărită, fiind mărturisită din cer cu semne şi cu
minuni.

De acest minunat semn, Preasfinţitul Chiril, patriarhul Ierusalimului, a înştiinţat

prin scrisoare pe împăratul Constantin, sfătuindu-l spre dreapta credinţă. Iar
Hermias Sozomen a scris că, prin acea arătare pe cer a Sfintei Cruci, foarte mulţi
dintre evrei şi păgâni s-au încredinţat; şi, apropiindu-se cu pocăinţă de Hristos
Dumnezeul nostru, au primit Sfântul Botez şi au slăvit cu bună credinţă pe Hristos,
Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh.

Iar noi, prin Crucea arătată, mărturisim puterea Lui cea nespusă, îl înălţăm pe El cu
laudele noastre, că este Domnul Dumnezeul nostru şi ne închinăm aşternutului
picioarelor Lui, adică Crucii celei sfinte, rugând bunătatea Domnului, ca la a doua
şi înfricoşătoarea Sa venire, să ne învrednicească pe noi a vedea întru bucurie şi
întru nădejdea mântuirii semnul Fiului Omenesc - Crucea cea sfîntă-, care voieşte
pe cer să se arate. Cu aceea, ca şi cu o cheie, să ne deschidă nouă uşile Împărăţiei
Cerului, precum oarecând tâlharului Raiul şi, împreună cu oile cele binecuvântate,
să ne rânduiască pe noi în veci. Amin.
 Sfântul Nicolae Velimirovici - Proloagele de la Ohrida - Pomenirea semnului
Cinstitei Cruci, care s-a arătat pe cer la Ierusalim, în zilele împăratului
Constantin, fiul Marelui Constantin (7 mai)

În timpul împăratului Constanţius, fiul Sfântului Constantin cel Mare, şi al

Patriarhului Chiril al Ierusalimului, Cinstita Cruce s-a arătat pe cer la Ierusalim
începând de la ora 9 dimineaţa, întinzându-se de la Golgotha şi până la Muntele
Măslinilor. Această Cruce era mai strălucitoare decât razele soarelui, şi mai
frumoasă decât orice curcubeu.

Toate popoarele din Ierusalim, credincioşi şi necredincioşi, şi-au lăsat lucrul lor şi
au privit la această minune cerească şi dumnezeiască cu frică şi uimire mare.

Mulţi necredincioşi s-au convertit la Credinţa creştină şi mulţi arieni au lepădat

necurata lor erezie, întorcându-se la Biserica Ortodoxă.

Despre acest semn Patriarhul Chiril i-a scris în scrisoare împăratului Constanţius,
care avea înclinaţii către arianism.

Arătarea acestui semn s-a întâmplat în ziua de 7 mai a anului 357. Astfel,
această minune a arătat că Ortodoxia şi credinţa creştină nu sunt teoretizări
lumeşti ale minţii celei omeneşti, ci ele sunt puterea lui Dumnezeu, arătată prin
semne mari şi prin minuni.
 Sinaxar - Pomenirea scoaterii cinstitului lemn al Cinstitei şi de viaţă
făcătoarei Cruci (1 august)

În această lună, în ziua întâia (august), pomenirea scoaterii cinstitului lemn al

Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci.

Era obiceiul la Constantinopol în această zi de a scoate Lemnul Sfânt al Cinstitei

şi de viaţă făcătoarei Cruci din palatul imperial în procesiune până la catedrala
Sfânta Sofia, la care participau mulţime de preoţi şi diaconi, care o tămâiau pe
tot acest drum.

Procesiunea se oprea pe parcurs la o fântână cu un baptisteriu, unde se făcea

binecuvântarea apei, pestru ca apoi Sfânta Cruce să fie pusă pe masa altarului
Sfintei Sofia.

Din Marea-Biserică se făceau apoi, în fiecare zi, până la sărbătoarea Adormirii

Maicii Domnului, precesiuni în cartierele oraşului, pentru a purifica aerul şi a-i
proteja pe locuitorii capitalei de epidemiile ce se puteau răspândi cu repeziciuni la
acea epocă şi mai ales pe căldurile din luna august.

Astfel, după ce a folosit tuturor celor care au cinstit-o cu credinţă, Sfânta Cruce era
repusă în palatul împăratului.
 Scoaterea Sfintei Cruci (Începutul postului adormirii Maicii Domnului)

Astăzi începe Postul Adormirii Maicii Domnului, care durează două săptămâni,
până la 15 august, şi este asemănător, ca rânduială, cu cel al Postului Mare (Postul
Paştilor).

“Cine este pe deplin satisfăcut de această lume şi nu este nesăţios spiritual, acela
nu înţelege deloc credinţa, este organic străin de ea. “ – părintele Bulgakov

Prăznuirea scoaterii cinstitei Cruci a Domnului s-a aşezat în această zi în anii

binecredinciosului împărat grec Manuil şi a marelui domn al Rusiei, Andrei
Gheorghievici, de către preasfinţitul Luca, patriarhul Constantinopolului, de
mitropolitul Constantin al Kievului şi de Nestor, episcopul Rostovului.

Şi s-a aşezat aceasta prăznuire pentru o pricină ca aceasta: împăratul Manuil şi

marele domn al Rusiei petrecând în pace şi iubire de fraţi, s-a întâmplat într-o zi de
au ieşit la război: cel din Constantinopol împotriva turcilor, iar acesta din Rostov
împotriva bulgarilor, că atunci marele domn Andrei petrecea în Rostov.

Bulgarii erau un popor necredincios, care se chemau aşa după râul Volga, fiindcă
petreceau în josul acestui râu. Şi le-a dăruit Domnul Dumnezeu la amândoi biruinţă
împotriva potrivnicilor. Împăratul grec a biruit pe turci, iar domnul Rusiei a biruit
pe bulgari şi i-a supus lui, făcându-i birnici ai stăpânirii sale.

Iar marele cneaz Andrei avea obicei, când mergea la război împotriva vrăjmaşilor,
de lua cu sine în cetele sale, cinstita icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu,
care are în braţele sale pe Pruncul Cel mai înainte de veci, pe Hristos, Mântuitorul
nostru.

El mai lua încă şi cinstita Cruce a Domnului, pe care o purtau doi preoţi îmbrăcaţi
în veşminte sfinţite.

Astfel ieşea la război, cu aducere de multe rugăciuni cu lacrimi către Hristos

Dumnezeu şi către Preacurata Lui Maică, împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine
ale Trupului şi Sângelui lui Hristos.

Cu nişte arme ca acestea nebiruite se înarma mai mult decât cu săbiile şi cu

suliţele, şi nădăjduia mai mult spre ajutorul Celui Preaînalt, decât spre vitejia şi
puterea oştirii sale, ştiind bine cuvântul lui David: Nu în puterea calului va voi, nici
în pulpele bărbatului bine îi va plăcea. Bine va voi Domnul intru cei ce se tem de
Dânsul şi intru cei ce nădăjduiesc spre mila Lui. Încă şi pe oastea sa, acest
binecredincios domn pe de o parte o întărea cu pilda cucerniciei sale intru
rugăciuni, iar pe de alta o deştepta cu porunca sa spre rugăciuni. Deci toţi căzând
înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi a cinstitei Cruci, se rugau
Domnului cu lacrimi.

Iar marele domn, privind spre icoană, zicea în rugăciunea sa astfel: “O, Stăpână,
ceea ce ai născut pe Hristos, Dumnezeul nostru! Tot cel ce nădăjduieşte spre tine
nu va pieri; şi eu, robul Tău, te am pe Tine, după Dumnezeu, zid şi acoperământ,
iar Crucea Fiului tău, armă ascuţită împotriva vrăjmaşilor. Deci roagă pe
Mântuitorul lumii, pe Care îl ţii în braţele tale, ca să fie puterea Crucii ca un foc,
arzând feţele potrivnicilor, care doresc război cu noi; iar sprijinul tău cel
atotputernic să ne ajute nouă şi să calce pe vrăjmaşii noştri”.

Iar după multă rugăciune, sărutând ei sfânta icoană şi cinstita Cruce, toţi mergeau
cu îndrăzneală împotriva vrăjmaşilor şi astfel le ajuta lor Domnul cu puterea
Crucii, iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu le ajuta cu mijlocirile sale cele
către Dumnezeu.

Un obicei ca acesta având marele domn totdeauna, a ieşit cu astfel de rânduială cu

oastea sa împotriva bulgarilor - precum de demult marele împărat Constantin a
purtat semnul Sfintei Cruci înaintea oastei - şi, mergând la câmp, s-a luptat cu
oştirea bulgărească.

Deci, biruindu-i, a gonit după dânşii şi a luat patru cetăţi ale lor, precum şi a
cincea, anume Brehimul, la râul Kamii. Şi când s-a întors în cortul său de la luptă
cu păgânii, a văzut ieşind din icoana Mântuitorului şi a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu o strălucire luminoasă ca focul, care strălucea peste toate cetele.

De aceea, marele domn, luând iarăşi mai mare bărbăţie şi mai multă îndrăzneală,
şi-a întors puterea sa împotriva păgânilor şi a ars cetăţile acelea cu foc, încât a
făcut pământul acela pustiu; iar asupra celorlalte cetăţi ce rămăseseră a pus dajdie,
apoi s-a întors înapoi cu prăznuire.

Asemenea şi Manuil, împăratul grecilor, care ieşise cu oastea sa împotriva turcilor,

a văzut tot atunci o minune ca aceea, adică nişte raze de foc ce ieşeau din icoana
Mântuitorului şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care o avea cu cinstita
Cruce în oştile sale, şi a biruit în acea zi puterea turcilor.
Deci s-au înştiinţat unul pe altul prin scrisori de biruinţa lor, cu ajutorul lui
Dumnezeu, împotriva vrăjmaşilor, şi de strălucirea cea minunată pe care o
văzuseră ieşind din chipul Mântuitorului şi au proslăvit pe Dumnezeu. Şi
sfătuindu-se cu arhiereii lor cei mai mari, au aşezat prăznuire în ziua întâi a lui
august, dând mulţumire lui Hristos Mântuitorul şi Preacuratei Lui Maici.

Iar pentru pomenirea puterii Sfintei Cruci, cu care, fiind înarmaţi, au biruit pe
vrăjmaşi, au poruncit ca să scoată preoţii cu mâinile lor cinstita Cruce din
Sfântul Altar şi să o pună în mijlocul bisericii, ca să se închine ei toate popoarele
creştine şi cu dragoste să o sărute, proslăvind pe Hristos Domnul, Care a fost
răstignit pe dânsa.

Încă arhiereii au mai poruncit să se facă şi sfinţirea apei, şi s-a numit prăznuirea
aceasta “Scoaterea Cinstitei Cruci”, căci se scoate cu slăvită umblare Crucea
Domnului împreună şi cu sfintele icoane, la pâraie, la fântâni şi la izvoare.

Deci să prăznuim, fraţilor, lăudând şi mulţumind Preamilostivului Dumnezeu şi

Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Maicii Lui celei fără de prihană, Stăpâna
noastră cea binecuvântată Fecioara Maria, şi slăvita Cruce să o cinstim cu dreaptă
credinţă.

Şi să prăznuim cu cucernicie şi cu plăcere dumnezeiască, având între noi pace şi

dragoste, mângâind cu milostenie pe cei săraci, depărtându-ne de toate lucrurile
cele rele şi luând aminte la frica de Dumnezeu, pentru ca astfel plăcând Ziditorului
şi Stăpânului nostru, să ne învrednicim prăznuirii celei veşnice, împreună cu toţi
sfinţii, în ziua aceea, în care se va arăta pe cer semnul Fiul Omului, adică cinstita
Lui Cruce, care va merge înaintea Celui ce va să vie cu slavă şi cu putere multă, a
judecătorului viilor şi al morţilor, şi va străluci pe toţi drepţii cu străluciri
luminoase şi dătătoare de bucurie.

Iar după săvârşirea judecăţii, va merge înaintea tuturor cetelor sfinţilor,

povăţuindu-i în Împărăţia Cerului. Atunci vor prăznui, dănţuind în vecii cei fără de
sfârşit, toţi sfinţii, cu care şi pe noi, păcătoşii, să ne numere Preamilostivul Hristos
Mântuitorul nostru, cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Amin.
 Sfântul Nicolae Velimirovici - Proloagele de la Ohrida - Pomenirea scoaterii
cinstitului lemn al Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci (1 august)

Această sfântă sărbătoare s-a instituit la dorinţa comună a ortodocşilor greci şi ruşi,
reprezentaţi de împăratul Manuel al Bizanţului, respectiv de Cneazul Andrei al
Rusiei, întru prăznuirea biruinţei simultane pe care au repurtat-o ruşii asupra
bulgarilor, iar grecii asupra sarazinilor.

În amândouă aceste bătălii oastea creştină a grecilor şi ruşilor au purtat sfinte cruci
în chip de stindarde, dintru care la vremea luptelor au stălucit raze cereşti.

De aceea s-a hotărât ca la fiecare zi întâi a lunii august, să fie adusă cu procesiune
Sfânta Cruce în mijlocul Bisericii celei Mari din Constantinopol [Aghia Sofia], iar
apoi să fie purtată pe străzile Constantinopolului spre a fi cinstită de popor, şi spre
Slava lui Dumnezeu care a dat atunci prin ea biruinţă răsunătoare în mâinile
creştinilor.

Sfânta Cruce care se aducea astfel în Biserica cea Mare în fiecare an, apoi se
purta în procesiune prin întreaga cetate, era chiar Sfânta Cruce pe care fusese
răstignit Mântuitorul, şi care se păstra în Biserica curţii imperiale.

Ea era scoasă din biserica imperială la 31 iulie, dusă cu solemnitate şi sfinţenie în

Aghia Sofia, iar de acolo în procesiuni prin întreaga cetate, spre sfinţirea poporului,
pământului şi văzduhului. La 14 august Sfânta Cruce era purtată solemn înapoi la
biserica imperială.
 Cântare de laudă la Cinstita Cruce a lui Hristos

Înaintea Cinstitei Cruci a lui Hristos,

Credincioşii toţi cu cinste se închină:
Prin puterea ei, a Crucii lui Hristos,
Noi ne mântuim de dureri şi de necazuri.

Sfânta Crucii rană diavolilor este,

Ea mai puternică este
Decât orice împărat pământesc.

Sfânta Cruce ridică bolile noastre,

Şi de războiul celor ce ne urăsc ne izbăveşte.

Prin puterea Sfintei Cruci Cneazul Andrei

Poporul asuprit de barbari şi-a scăpat;

Iar Manuel al Bizanţului prin puterea ei

Strălucit i-a biruit pe sarazini.

Puterea Crucii mai puternică s-a arătat

Decât oştiri păgâneşti nenumărate,
Decât toţi duşmanii vărsători de sânge omenesc,
Decât tot răul.
Despre Sfânta Cruce – Predici şi editoriale
 Preot Iulian Raţă - Despre Sfânta Cruce, simbolistica şi modul corect de
săvârşire a Sfintei Cruci

Ce spune Biserica şi Sfânta Scriptură despre Sfânta Cruce? Sunt sigur, nimeni
nu-şi imaginează ortodoxia fără de Sfânta Cruce a Domnului Dumnezeu şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Ba mai mult ca atât, creştinismul nu s-ar
putea identifica pe sine însuşi, fără de Crucea pe care a pătimit Domnul nostru.

Însăşi Sfânta Scriptură, prin gura apostolului Pavel strigă: „Cuvântul Crucii,
pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim este puterea
lui Dumnezeu" (I Corinteni 1;18). Dintre cei care au urât Crucea, cât şi pe Cel
răstignit pe ea, de-a lungul istoriei au fost, sunt şi vor fi. Pentru noi, ortodocşii,
semnul Sfintei Cruci este „Semnul Fiului Omului", despre care ne vorbeşte
cartea Apocalipsei.

Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce? Orice rugăciune, orice lucru, orice

mişcare din viaţa noastră trebuie să se înceapă cu Sfânta Cruce. Suntem însă
datori ca să ştim cum corect să ne însemnăm pe noi cu Crucea Domnului. Aşadar,
semnul Sfintei Cruci îl facem când:
 Ne trezim dimineaţa şi dorim să începem sfânta rugăciune;
 Înainte şi după masă;
 Înainte de a ieşi din casă;
 La începerea şi la sfârşirea oricărui lucru;
 Când trecem pe lângă o răstignire sau pe lângă o biserică;
  Când ne simţim rău şi invocăm ajutorul lui Dumnezeu;
 Când mărturisim, înaintea lui Dumnezeu şi a sectanţilor;
 Când intrăm în biserică şi când ieşim, în timpul serviciului divin din
biserică;
 Seara înainte şi după rugăciunile de seară.

Ce însemnăm cu Sfânta Cruce? Este foarte bine şi frumos când creştinii, din
dragoste faţă de Dumnezeu, nu din fanatism înseamnă cu semnul Sfintei Cruci:
 Bucatele care urmează să le mănânce;
 Drumul, înainte de plecare;
 Perna şi pereţii casei înainte de culcare şi desigur pe sine însuşi şi pe copiii
săi;

Ce cuvinte rostim când ne însemnăm cu Sfânta Cruce? Rugăciunea pe care

poate să o rostească atunci când însemnează ceva cu semnul Sfintei Cruci este:

„Îngrădeşte-mă, acoperă-mă şi mă păzeşte Doamne cu puterea Cinstitei şi de

Viaţă dătătoarei Crucii Tale, depărtând de la mine tot răul. Amin" sau pur şi
simplu:

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin".

Poate să se întâmple ca cineva în jurul vostru să vă întrebe, nu care cumva te temi

de vrăji? Să nu vă fie ruşine. Explicaţile că atunci când cineva dă ceva de pomană,
iar cel ce primeşte săvârşeşte semnul Sfintei Cruci o face nu pentru că se teme de
vrăji, ci pentru ca lucrul dat, să fie primit: „În numele Domnului", dar totodată şi
pentru al curăţi de toată întinăciunea!

Cum săvârşim Semnul Sfintei Cruci? De importanţă majoră este modul în care ne
facem noi semnul Sfintei Cruci! Unii creştini, făcându-şi alehamite Cruce, nu fac
decât să batjocorească Crucea Domnului, iar prin aceasta aduce bucurie diavolului.

De asemeni, trebuie de ştiut că făcându-ne în bătaie de joc semnul Sfintei Cruci, nu

o folosim ca armă împotriva diavolului, dimpotrivă spre osândire. Ea, făcută în
bătaie de joc nu ne poate mântui.

Când ne însemnăm cu Semnul Sfintei Cruci, unim primele trei degete de la

mâna dreaptă în una, iar cele două mici le strângem strâns în palme. Cele trei
degete mari adunate în una, simbolizează Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită. Cele două degete strânse în palmă
ne aduc aminte de cele două firi a Domnului nostru Iisus Hristos, adică,
Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

După ce le-am strâns degetele, le ducem la frunte, apoi jos, la burtă (la buric),
ridicăm mâna şi o ducem la dreapta, apoi la stânga, rostind: „În numele Tatălui (la
frunte), şi al Fiului (la burtă), şi al Sfântului (la dreapta) Duh (la stânga).
Amin".

Semnul Sfintei Cruci, făcut în modul dat ne aduce aminte totodată şi despre
faptul că Hristos (la frunte) s-a coborât din ceruri pe pământ, unde s-a răstignit,
apoi s-a coborât la iad (ducem mâna la burtă), s-a înălţat la ceruri, unde şade
de-a dreapta Tatălui (ridicăm mâna la dreapta) şi iarăşi va să vină cu slavă să
judece vii şi morţii (la stânga). La sfârşit zicem Amin (aşa să fie), pecetluind
cuvintele noastre, şi mărturisind că suntem de acord cu această învăţătură.

De ce purtăm semnul Sfintei Cruci? Fiecare creştin ortodox este dator să poarte
Semnul Sfintei Cruci asupra sa. Troparul de la Taina Sfântului Maslu spune:
„Doamne, armă asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat-o nouă, că se scutură şi se
cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morţii a sculat şi moartea a
călcat...".
Obişnuiesc să spun creştinilor din parohia mea că un creştin fără de Cruce la gât
este ca un soldat care a plecat la război fără de armă. Nu prea mari izbânde o să
aibă pe câmpul de luptă. Eu zic că din prima va fi doborât. La noi, după cum spune
Sfânta Scriptură lupta vine nu împotriva trupului ci împotriva duhurilor
întunericului. Deci, cea mai potrivită armă pentru lupta noastră cu dracii rămâne
cinstita Cruce pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos şi prin care a fost
omorâtă moartea cea semeaţă.

În altă parte se spunea că în vechime, robii erau însemnaţi cu anumite semne, aşa
încât, atunci când venea stăpânul vedea că ăsta este a lui Gheorghe rob, celălalt a
lui Ion, iar celălalt a lui Vasile. Tot aşa se va întâmpla şi la Înfricoşătoarea Judecată
a Domnului nostru Iisus Hristos. Mântuitorul nostru îi va vedea pe cei însemnaţi cu
semnul Său, pe când pe cei ce nu vor purta semnul Fiului Omului, mă tem că vor fi
alungaţi în focul cel mai dinafară unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Simbolistica

În tradiţia ortodoxă este cel mai des întâlnit semnul Crucii cu opt colţuri. Aceasta
este de obicei formată din patru braţe. Unul este vertical şi trei orizontale. Braţul
vertical şi cel din mijloc, orizontal este Crucea propriu zisă. Braţul de sus, ne
aduce aminte despre tabla pe care scria vina pentru care a fost răstignit: „Iisus
Hristos Regele Iudeilor". Bara de jos, care vine înclinată (în stânga), conform
tradiţiei creştine ortodoxe, este braţul pe care s-au sprijinit picioarele Domnului
nostru Iisus Hristos. Bara este înclinată în stânga aducându-ne aminte despre
cei doi tâlhari, care au fost răstigniţi unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga
Domnului. Unul dintre ei s-a pocăit, cel din dreapta şi s-a înălţat la cer (bara a
arătat în sus), iar celălalt, pentru necredinţa lui a mers la iad (bara a arătat în
jos).
De obicei, sub majoritatea crucilor creştine ortodoxe se vede şi un craniu. Conform
aceleiaşi tradiţii creştine, Mântuitorul a fost răstignit în locul în care a fost îngropat
şi Adam. Atunci când a curs sângele Domnului răstignit pe Cruce, acesta s-a
prelins până pe căpăţâna lui Adam, astfel ştergând păcatul strămoşesc de pe întreg
neamul omenesc, dar şi zdrobind moartea prin această supremă jertfă.

Împotriva cectanţilor

Deseori se va întâmpla să vă întâlniţi cu cei care se consideră „Martorii lui Iehova",

care nu cred în Cruce, afirmând că Domnul a fost răstignit pe un stâlp. Vă vor
întreba, dacă pe fiul Dvs., îl vor împuşca dintr-o armă, veţi purta-o pe aceasta la
gât? Aici le răspundeţi, fără ezitare şi cu tărie în voce: „Da!"

În acest sens, chiar nu demult am citit, dar sunt nenumărate cazuri când ostaşii au
fost răniţi pe câmpul de luptă şi prin miracol, au rămas vii. Aceştia, agaţă glontele
la gât şi îl poartă ca pe un talisman la gâtul său.

Sau cazul unui alt ostaş, căruia un carnet, dacă nu mă înşală memoria, în Irak i-a
salvat viaţa de un glonte, carnetul rămânând găurit, dar primind asupra sa glontele.
Ostaşul este acum nedespărţit de acel carnet. Îi aduce aminte ce l-a ajutat să
rămână în viaţă.

Cu cât mai mult noi, creştinii, pentru care s-a răstignit Hristos, pentru care a
fost adusă această supremă jertfă, oare nu merită de fiecare dată să ne aducem
aminte cine şi în ce mod a pătimit pentru noi? Oare nu merită să păstrăm vie în
memoria noastră această jertfă culminantă ce a avut loc pe Cruce? Trebuie fără
de ezitare să le răspundem sectanţilor, folosind şi argumentele biblice, dar şi cele
din Sfânta Tradiţie!

Crucii Tale ne închinăm Stăpâne şi Sfânta Înviere a Ta o lăudăm şi o slăvim!

 Părintele Ilie Cleopa - Despre Sfânta Cruce

“Îndoit este omul, şi îndoită cruce trebuie să poarte, cum arată Sfântul Efrem
Sirul şi Sfântul Chiril al Ierusalimului, care zice: O, creştine, nici un lucru să nu
faci, până nu faci Semnul Crucii, când pleci în călătorie, când începi lucrul,
când te duci să înveţi carte, când eşti singur şi când eşti cu mai mulţi;
pecetluieşte-ţi cu Sfânta Cruce fruntea ta, trupul tău, pieptul tău, inima ta,
buzele tale, ochii tăi, urechile tale, şi toate ale tale să fie pecetluite cu semnul
biruinţei lui Hristos asupra iadului. Şi nu te vei mai teme atunci de farmece sau
de descântece sau de vrăji. Că acelea se topesc de puterea Crucii, ca ceara de la
faţa focului şi ca praful în faţa vântului. Aşadar, ne-am adus aminte mai întâi de
simbolurile crucii, apoi de îndoita cruce – cea materială şi cea spirituală.”

Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne
mântuim, este puterea lui Dumnezeu.

Crucea este biruinţă, Crucea este steagul lui Hristos, Crucea este arma cu care
Hristos a biruit puterile iadului şi ale morţii. Deci, vai şi amar şi blestemat şi de
trei ori blestemat este acela care nu se închină cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a
lui Hristos!

De câte ori auziţi cuvântul „Cruce”, să nu înţelegeţi ca sectarii cei nebuni, ca

baptiştii, adventiştii, evangheliştii, penticostalii, nazarinenii, pocăiţii, secerătorii,
tudoriştii, martorii lui Iehova şi toţi ceilalţi sectari, care bântuie lumea; gurile
sectare cele hulitoare, care au umplut lumea şi care vatămă ţarina lui Dumnezeu-
Cuvântul.
Să nu gândiţi despre Sfânta Cruce ca ei, ci aşa să înţelegeţi şi să ţineţi minte că,
cuvântul „Cruce” are îndoită putere şi îndoită taină. Îndoită este Crucea, îndoite
sunt înţelesurile Crucii.

Să nu înţelegeţi despre Sfânta Cruce aşa ca cei scurţi la minte şi neînţelepţi, care nu
vor să se închine mântuitoarei Cruci a lui Hristos, cum zice Sfântul Apostol Pavel.

Lasă-i să hulească, pentru că i-a întunecat satana, le-a pus pecetea pe frunte mai
întâi, adică unde stă creierul mare, ca să nu creadă. Le-a pus pecetea pe mâna
dreaptă, ca să nu o ridice la frunte să facă semnul cel mântuitor al preacinstitei şi
de viaţă făcătoarei Cruci a lui Hristos.

Deci să ştiţi că îndoit este omul, îndoită este şi Sfânta Cruce. Nu vezi la om un
ipostas în două firi? O parte se vede, adică trupul, una nu se vede, adică sufletul,
pentru că este natură nevăzută. Aşa şi Crucea să o înţelegem.

Una este Crucea materială, văzută, şi alta este cea tainică, mistică şi nevăzută, pe
care o purtăm în inima noastră. În Sfânta Evanghelie auzim zicând aşa: Şi stătea
lângă crucea Lui mama Lui, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.

Auzi? Stăteau lângă crucea Lui. Deci înţelege că a sta lângă crucea Lui nu
înseamnă a sta lângă crucea spirituală, ci lângă una materială, Crucea de lemn a lui
Hristos, lângă care stătea Maica Domnului, Maria lui Cleopa şi Maria Magdalena.

Când veţi auzi: Pogoară-te de pe cruce, se înţelege Crucea lui Hristos cea din
lemn pe care era răstignit.
Şi când veţi auzi: Şi L-au dus şi L-au scos afară din cetate, ducându-şi
Crucea Lui până în locul Căpăţânii, ce se cheamă pe evreieşte Golgota,
înţelegem crucea materială. Pe aceasta o purta Mântuitorul în spate.
Şi când veţi auzi că s-au dus evreii la Pilat şi l-au rugat: „Ne rugăm ţie,
zdrobeşte fluierele picioarelor celor răstigniţi, ca să-i dăm jos de pe cruce,
să nu-i apuce ziua sâmbetei”, că mare era ziua sâmbetei aceleia la iudei, şi
aici înţelegem tot crucea cea de lemn, nu cea spirituală.
Iar când auzi în Sfânta Evanghelie pe Hristos, zicând: Cel ce voieşte să vină
după Mine, să se lepede de sine – adică de iubirea de sine, care ne leagă
foarte mult pe toţi –, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie, aici înţelegem
crucea spirituală, crucea duhovnicească, pe care a purtat-o mai întâi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, nu pe umeri, ci în suflet.
 Când veţi auzi la Evanghelistul Marcu: Cel ce nu-şi ia Crucea şi nu-Mi
urmează Mie, nu este vrednic de Mine, să nu înţelegeţi crucea cea de lemn,
ci crucea spirituală, nevăzută.

Deci, băgaţi de seamă, că Hristos îndoită cruce a purtat. Una în suflet: suferinţa,
răbdarea, usturimea, durerea, ruşinea, scuipările, mâhnirile şi întristarea; şi
toate câte le ducea în suflet formau crucea cea spirituală a Domnului
Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar a doua cruce, cea de
lemn, a purtat-o pe umerii Săi şi S-a răstignit de bunăvoie pe ea, pentru
mântuirea lumii.

Şi Sfântul Apostol Pavel a purtat două cruci: Mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în
Crucea Domnului nostru Iisus Hristos. Dar el a dus şi cealaltă cruce, cum singur
spune: În bătăi, în suferinţe, în posturi, în friguri, în primejdii de la neamuri, în
primejdii pe mare, în primejdii pe uscat, în primejdii de la neamul meu, în
primejdii de la fraţii cei mincinoşi.

Deci să ştiţi, când vă atacă sectarii pentru Sfânta Cruce, ei o iau numai pe cea de a
doua, numai crucea suferinţelor, nu şi cea materială. Noi o luăm şi pe cea dintâi, că
aşa a dus-o Hristos.

El a dus o cruce de lemn în spate şi o cruce a suferinţelor în sufletul său, până la

moarte şi moarte pe cruce.
 Părintele Ilie Cleopa - Prin Cruce s-a lucrat mântuirea neamului omenesc

… ( … ) Dar ce este crucea lui Hristos? Dacă o vor lua aşa simplu, sunt două
lemne puse de-a curmeziş. Iar dacă vom căuta taina cea mare care este în ea şi
taina mântuirii neamului omenesc care s-a ţesut în ea, vom vedea altceva.

Crucea lui Hristos este mai întâi Altar. Pentru ce? Pentru că pe dânsa S-a jertfit
Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, Care cu preascumpul şi preasfântul Său Sânge
o a sfinţit pe ea şi pe noi ne-a răscumpărat.

Iată ce spune Apostolul Pavel în epistola sa cea către evrei: „El (Hristos) a intrat o
singură dată în Sfânta Sfintelor, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi
sângele Său, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Căci dacă sângele ţapilor şi
al taurilor şi cenuşa junincii, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeşte spre curăţirea
trupului, cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a
adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul vostru de
faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” (Evrei 9, 12-14).

Ce mai este Crucea? Crucea este arma cu care Mântuitorul lumii, Dumnezeu, a
biruit pe diavolul.

Şi zic duşmanii Crucii că noi trebuie să cinstim numai pe Hristos, dar nu şi crucea,
că – zic ei – crucea e o măciucă cu care a omorât pe Hristos. Blestemată este
părerea aceasta. Scriptura ne arată că David a tăiat capul lui Goliat. Dar cu ce? Cu
o sabie, şi sabia aceasta o socotea poporul sfântă, şi era ţinută în Sfânta Sfintelor,
în cortul cel sfânt, învelită într-un veşmânt, lângă efod, pentru că cu dânsa biruise
David pe Goliat (I Regi 21, 8-9). Aşa şi această biruitoare armă a lui Hristos, cu
care s-a biruit satana şi puterile întunericului, trebuie păstrată în loc de cinste, cu
toată sfinţenia. Pentru ce? Pentru că a fost arma cea puternică a lui Hristos, cu
care a biruit pe Goliat cel nevăzut, pe satana (I Corinteni 1, 18).

Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este pecetea Dumnezeului
Celui Viu. Unde aflăm noi aceasta? Căutaţi în Scriptura veche şi vedeţi acolo pe
Proorocul Iezechiel, ce spune că a venit mânia Domnului peste Ierusalim pentru
fărădelegile şi răutăţile poporului. Şi Iezechiel a văzut o vedenie şi un înger al
Domnului care striga cu glas mare: Alergaţi pe uliţele Ierusalimului şi însemnaţi
pe frunte pe robii Dumnezeului Cel Viu cu litera Tau, adică T – care are forma
crucii – şi când va veni sabia Domnului, va cruţa Dumnezeu pe toţi cei însemnaţi
pe frunţile lor. Şi a fost că a venit sabia Domnului de la tânăr până la bătrân şi
numai cei însemnaţi pe fruntea lor de îngerul Domnului erau scutiţi de
primejdie şi de moartea sabiei (Iezechiel 9, 4-6). Dar aceasta e în legea veche.

Avem însă alte mărturii mai puternice în legea nouă. Dumnezeiescul Ioan
Evanghelistul, după ce arată descoperirile cele mari despre sfârşitul lumii, despre
taina întrupării lui Dumnezeu Cuvântul, spune: „Am văzut, apoi, alt înger care se
ridica de la Răsăritul Soarelui şi avea pecetea Viului Dumnezeu. Îngerul a
strigat cu glas puternic către cei patru îngeri, cărora li s-a dat să vatăme
pământul şi marea, zicând: Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii,
până ce nu vom pecetlui, pe frunte, pe robii Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 7,
2-3).

Dar ce mai este Crucea lui Hristos? Am văzut că este Altar, că este armă şi pecete
a Dumnezeului Celui Viu. Ce mai este Crucea lui Hristos? Este pricinuitoarea
înălţării şi preaînălţării lui Iisus Hristos.

Crucea este motivul şi pricina şi mijlocul prin care S-a înălţat Domnul nostru Iisus
Hristos mai presus de tot numele. În epistola sa cea către filipeni, Apostolul spune
că, prin dragostea cea către noi, Fiul lui Dumnezeu „S-a omorât pe Sine,
ascultător făcându-Se până la moarte – şi încă moarte de cruce. Pentru aceea, şi
Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume care este mai presus de tot
numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al
celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 8-10).

Vedeţi, fraţilor, câtă cinste Îi aduce lui Hristos Crucea? L-a preaînălţat Dumnezeu-
Părintele pe Dumnezeu-Cuvântul, pentru că a răbdat moarte, ba încă moarte de
ocară şi moarte de cruce, şi L-a suit pe El mai presus de toată stăpânia şi
începătoria şi domnia.

Ce mai este Crucea lui Hristos? Crucea lui Hristos este steagul şi, dacă vreţi,
emblema. Este stema şi steagul lui Hristos, care va străluci mai înainte de
sfârşitul lumii nu numai pe pământ, ci şi pe norii cerului – cum spune
Evanghelistul: „Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului” (Matei 24,
30).

Deci, iată cât de mare lucru şi cât de mare taină s-a lucrat prin Cruce: s-a lucrat
mântuirea neamului omenesc. Că a zis Isaia Proorocul: „Înălţaţi un steag pentru
neamuri” (Isaia 62, 10). Vedeţi steagul dinaintea lui Iisus Hristos: Sfânta Cruce
care înalţă toate popoarele spre Cel ce suferă, spre Cel ce rămâne în veac în cer
şi pe pământ (Matei 24, 30). ( … )
Sfântul Ioan Iacob (Hozevitul) - Din Ierihon către Sion – Scrieri Duhovniceşti
despre Sfânta Cruce

Despre Sfânta Cruce

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dăruit nouă celor credincioşi Semnul Sfintei
Cruci, ca să ne fie ca armă nebiruită împotriva a tot răul, dar mai ales împotriva
nevăzuţilor vrăjmaşi. Nimeni dintre creştini nu se îndoieşte despre asta.

Însă mai minunat este că Semnul Sfintei Cruci lucrează şi celor necredincioşi, când
vrea Dumnezeu ca să iconomisească mântuirea lor. Pentru asta voi aduce oarecari
pilde din istorie şi din Vieţile Sfinţilor.

Împăratul Iulian Paravatul (adică lepădatul de lege, apostatul) era nepotul Sfântului
Constantin cel Mare. El a fost crescut de mic în legea creştinească şi a învăţat mai
întâi carte prin mânăstirile Capadochiei, unde a îmbrăcat şi haina călugărească.

Mai târziu a fost dăscălit de filosofii păgâni, cari duşmăneau de moarte

creştinismul. Fermecat de filosofia păgânească, tânărul prinţ a început să urască
credinţa creştină şi a făgăduit păgânilor că dacă ajunge împărat, ridică iarăşi
închinarea la idoli (care era oprită de Sfântul Constantin). Împins de ambiţia
măririi s-a împrietenit cu cei mai aprigi duşmani ai creştinismului şi mai ales cu
vrăjitori, cari l-au ajutat. Dar dintre toţi s-a arătat mai iscusit la înşelăciune un
vrăjitor evreu. Acesta i-a făgăduit că îl va ajuta la scopul lui, dar i-a pus condiţia să
se lepede de Hristos. Jidovul (ca un vrednic urmaş al lui Iuda) l-a îndemnat pe
tânărul Iulian ca să facă lepădarea în scris pe hârtie şi să meargă el singur în
capiştea idolească ca s-o încredinţeze demonilor.

I-a pus în vedere ca atunci când aruncă scrisoarea în văzduh să cheme pe demoni,
dar nu cumva să facă Semnul Crucii.

Dar în clipa când a aruncat scrisoarea în capişte, s-a arătat o tabără întreagă de
demoni. Spăimântându-se de chipul lor, Iulian a făcut semnul crucii (din
obişnuinţă) şi atunci demonii au fugit în adâncul iadului, neprimindu-i scrisoarea.
Poşta satanei n-a suferit semnul crucii, ea cerea alt timbru pentru scrisoarea
lepădării.

Atunci s-a dus nebunul tânăr iarăşi la jidovul vrăjitor ca să întrebe care este pricina
neizbutirii. Iar acela i-a tâlcuit că semnul crucii a stricat treaba.

Pentru că are obiceiul să facă cruce atunci când se sperie, l-a învăţat afurisitul ca să
junghie un prunc botezat şi să aducă la dânsul inima pruncului. Atunci să fie sigur
că semnul crucii nu mai împiedică treaba. Făcând după sfatul jidovului, nu s-au
mai speriat poştaşii iadului când le-a aruncat scrisoarea, ci au primit-o, căci mâinile
celui lepădat erau acum mânjite de sânge nevinovat.

Prin lucrarea vrăjilor şi prin tot felul de uneltiri viclene, Iulian Paravatul a ajuns
împărat la Constantinopol după moartea feciorilor Sfântului Constantin.

În vremea împărăţiei lui credinţa creştinească a fost prigonită în chip ascuns,

întocmai cum face stăpânirea comunistă în ziua de azi. N-a închis Bisericile, dar a
încurajat închinarea la idoli. Averea Bisericii a fost sechestrată de stat pentru
întreţinerea spitalelor şi a capiştilor păgâneşti. Creştinii au fost scoşi din funcţiile
statului şi din şcoli. Ereticii cari erau afurisiţi de Soborul Bisericii au fost puşi
iarăşi în drepturi ca să pricinuiască împerechere şi sminteală în norodul
pravoslavnic.

După ce a slăbit Biserica şi a vătămat-o mai rău decât împăraţii păgâni, vipera
aceasta vicleană (cum îi zicea Sfântul Vasile lui Iulian) le-a dat ajutor jidovilor ca
să zidească din nou Templul din Ierusalim.

Prin asta căuta să arate că sunt mincinoase cuvintele Domnului, cari au fost rostite
pentru risipirea templului.
Dar când au început să facă şanţuri pentru temelie, atunci s-a cutremurat pământul
şi a ieşit din adânc pară de foc şi pucioasă. Pentru asta n-au mai îndrăznit să
lucreze.

În vremea aceea a fost închis şi Sfântul Atanasie cel Mare, căci el era socotit ca cel
mai mare duşman al lui Iulian. Şi căuta în tot chipul să-l omoare pe Sfânt, dar
Dumnezeu i-a scurtat zilele tiranului. Căci în vremea când era în război cu barbarii,
Sfântul Mucenic Mercurie l-a săgetat în inimă. Atunci Iulian cunoscând de unde
vine pedeapsa a strigat: “M-ai învins Galileanule!” În vremea aceea Sfântul Vasile
se afla în Biserică, rugându-se Sfântului Mercurie ca să ajute pe norodul
pravoslavnic şi să facă izbândă asupra tiranului. Deodată vede că chipul Sfântului
Mercurie a pierit de pe icoană. Rugându-se cu mai multe lacrămi, s-a arătat iarăşi
chipul Sfântul Mucenic ca şi mai înainte şi a grăit către Sfântul Vasile: “Să mă ierţi
căci n-am fost aici, ci am mers ca să pierd pe tiranul Iulian!” În felul acesta s-a
izbăvit creştinătatea de cel mai primejdios vrăjmaş, care se arăta în faţă că este
creştin, iar cu lucrul era păgân. El a dat foc la multe moaşte de-ale Sfinţilor din
vechime şi a distrus multe cărţi sfinte. Atunci au fost arse şi Cinstitele Moaşte ale
Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, ale Sfântului Prooroc Elisei şi ale altor sfinţi.

Tactica lui Iulian Paravatul (adică metoda lui ascunsă) o folosesc astăzi tovarăşii
comunişti, care se prefac că sprijină Biserica, dar lasă slobodă toată oastea ateilor
şi o sprijină în tot chipul ca să dezrădăcineze orice urmă de credinţă din sufletul
tinerimii.

Au văzut că nu reuşesc cu prigoana, pentru asta au luat învăţătură de la afurisitul

Iulian, ca să nu priceapă lumea de unde vine vătămarea. Puterea Sfintei Cruci este
săgeata care va zdrobi capul balaurului roşu, cu darul Domnului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. Amin.
 În săptămâna închinării Sfintei Cruci - câteva pilde

Din aceste pilde se vede puterea cea nebiruită a Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci
la cei din întunericul necunoştinţei.

Şi anume: La unii lucrează spre mântuire şi spre proslăvire (când este credinţă), iar
la alţii lucrează spre ruşinare şi spre osândă (când lipseşte credinţa). Cei cari vor
citi viaţa Cuviosului Constantin cel din neamul evreiesc (care urmează aici) pot să
aibă oarecare nedumerire despre felul cum s-a învăţat de la Dumnezeu tainele
Sfintei Credinţe. Dar cel care ne-a făcut cunoaşte tainele inimii precum şi faptele
cele viitoare. Deci Acela, adică Dumnezeu, luminează uneori în chip minunat pe
cei aleşi ai săi, precum a luminat pe fariseul Pavel şi l-a făcut Apostol şi pe mulţi
dintre sfinţi care erau în întunericul necunoştinţei.

Milostivul Dumnezeu într-un chip deosebit arată semne celor din neamul evreiesc,
căci ei sunt mai tare dăscăliţi de mici ca să urască Sfânta Cruce (pentru asta ajung
cei mai înverşunaţi vrăjmaşi ai legii creştineşti). Nici o naţie de pe pământ nu este
aşa de încăpăţânată întru necredinţă, ca neamul jidovesc.
 Din viaţa Sfântului Constantin, care a fost din neamul evreiesc

(Se prăznuieşte la 26 decembrie, vezi Sinaxarul cel mare al Sfântului Nicodim

Aghioritul).

Cuviosul Constantin era din Cetatea Sinada, care se afla în Ţara Frigiei. S-a născut
din părinţi evrei şi a ajuns mai târziu slujitor ales al lui Hristos şi făcător de minuni.

De mic obişnuia să meargă împreună cu maica sa prin cetate. Odată s-a întâmplat
să vadă pe un creştin care-şi făcea cruce la gură când îi venea să caşte. Din asta a
luat obiceiul şi copilul să facă la fel. Dar nu numai semnul crucii, ci şi alte
obiceiuri a învăţat de la creştini şi le păzea cu adâncă credinţă.
Pentru asta s-a luminat faţa lui cu o strălucire cerească şi a fost învăţat de la
Dumnezeu dogmele credinţei creştineşti, petrecând atunci nemâncat mai multe zile
de-a rândul.

S-a năpustit odată asupra lui o evreică cu multă neruşinare, iar el făcând semnul
Sfintei Cruci peste ea, a căzut jos moartă. Dar tot el a înviat-o cu semnul Crucii.

Acest tânăr luminat a fost călăuzit de către un nor luminos (care era Îngerul
Domnului) până la mânăstirea Tuvotia, unde erau monahi cu viaţă înaltă. Acolo a
povestit egumenului cele îmtâmplate cu dânsul. Iar acela ca să se încredinţeze că
nu minţise i-a adus o cruce ca s-o sărute. Deci sărutând el cu multă frică şi cu
evlavie partea cea de jos a Crucii, s-a făcut un semn minunat cu el şi anume: când
s-a plecat să sărute picioarele Crucii, atunci s-a plecat şi Sfânta Cruce întreagă
pe capul lui şi s-a întipărit semnul ei ca o pecete pe fruntea tânărului. A rămas
de atunci pecetea Sfintei Cruci închipuită pe frunte până la moartea lui.

După aceasta tânărul s-a botezat, primind numele Constantin. Dar şi în vremea
Sfântului Botez s-a văzut un semn minunat la el. Când a ieşit din cristelniţă (din
baia Sfântului Botez) pe piatra unde a stat el au rămas săpate urmele picioarelor
lui.

După Sfântul Botez a rămas în mânăstire, petrecând cu multă evlavie şi cu mari

nevoinţe. Meşteşugul lui era facerea corturilor (ca şi Sfântul Apostol Pavel), adică
făcea corturi din piele.

Când făcea el rugăciunea se umplea locul acela de o mireasmă negrăită, iar uşile
Bisericii se deschideau singure când intra el.

Pentru multa lui curăţie i s-a darul de a cunoaşte gândurile cele ascunse ale fraţilor.
Într-o vreme a postit 40 de zile de-a rândul, stând îngropat până la brâu în pământ.
Mai târziu a primit şi darul preoţiei, fără să vrea el, iar ziua morţii şi-a cunoscut-o
cu opt ani înainte.

Cu ale lui Sfinte Rugăciuni să ne miluiască pe noi Domnul. Amin.

 Fulgere din cer

Înfierează pe jidovi cu pecetea Crucii la templul lui Solomon (vezi istoria

Bisericească de Lascăr)

Împăratul Iulian Paravatul (cel lepădat de Dumnezeu) după ce a adus din nou
închinarea la idoli, se gândea cum ar face ca să piardă cu totul religia creştinească.
Pentru asta el a sprijinit pe evrei, ştiind că ei sunt cei mai neîmpăcaţi duşmani ai
creştinilor.

Socotea tiranul că dacă va înălţa iarăşi pe evrei în slava lor cea veche, atunci se va
întuneca lumina Sfintei Evanghelii. Voia să ridice lavra jidovească în locul
Bisericii lui Hristos.

Cu scopul acesta le-a dat ajutoare mari evreilor pentru a se aduna din toate părţile
la Ierusalim, ca să îşi zidească din nou templul cel risipit al lui Solomon.

Era hotărât ca după aceasta să clădească un amfiteatru (un loc de privelişte) la

Ierusalim spre a merge ca să se veselească şi el împreună cu jidovii, în timpul când
creştinii vor fi sfâşiaţi de fiare în teatrul păgânesc!

În vremea aceea era patriarh al Ierusalimului Sfântul Chiril, care îndemna pe

creştini să aibă răbdare, căci cuvintele Domnului nu vor rămânea mincinoase. El a
zis Sfinţilor Săi ucenici că nu va rămânea piatră pe piatră (adică din Templul lui
Solomon) şi cuvintele Lui se vor împlini negreşit prin minune. Bieţii creştini
ascultau cu încredere cuvintele Sfântului Patriarh şi nu se tulburau.
Deci au început jidovii să curăţească locul unde a fost vechiul templu al lui
Solomon (după ce mai întâi au batjocorit în tot chipul pe creştini).

Mii de lucrători munceau ziua şi noaptea ca să pregătească locul pentru zidire.

După ce au cărat destule materiale pentru zidărie, a venit vremea ca să aşeze piatra
pentru temelie. Atunci s-a stârnit deodată un cutremur înfricoşat însoţit de furtună
cu fulgere şi cu trăznete, încât se clătina pământul ca apa când fierbe în clocot.
Atunci tot lucrul jidovilor a fost zădărnicit, ba şi temeliile vechi ale templului au
fost scoase afară din pământ de cutremur.

În acelaşi timp valuri de foc arzător se pogora din cer şi pârjolea pe lucrători, iar
alte valuri de foc ieşeau din pământ şi ardeau uneltele lor.

Sfânta Cruce făcută întreagă din Lemnul Sfânt pe care a fost răstignit
Domnul nostru Iisus Hristos. Se află la Mânăstirea Xeropotamu
din Sfântul Munte Athos
Însă un lucru de mirare era, că Semnul Sfintei Cruci s-a întipărit ca o pecete, atât
pe hainele jidovilor, cât şi pe trupurile lor, întocmai ca şi cum ar fi însemnaţi cu un
fier roşu (cum se înfierează vitele pentru cireadă).

Pecetea crucii de pe ei era la început luminoasă, iar la urmă a rămas neagră. Dar
era întipărită aşa de tare încât nu se mai putea şterge cu nici un chip.

Fiind uimiţi de aceste semne înfricoşate, mulţi dintre jidovi şi dintre păgâni au
crezut în Hristos. Dar lepădatul de Dumnezeu, Iulian, n-a socotit întru nimic
semnele, ci le punea în rândurile întâmplărilor fireşti spre a fi date uitării.

Dumnezeu a arătat atunci puterea cea nebiruită a Crucii, ca să fie semn de

întoarcere şi de pocăinţă pentru necredincioşi.
 Sfânta Cruce în Persia

După şase sute de ani de la Naşterea Domnului, creştinismul a fost strâmtorat de

către păgânii perşi, cari se închinau focului şi soarelui.

Pe la anul 614 barbarii aceştia au cucerit Palestina, Siria, Egiptul. Au prefăcut în

ruină toate cetăţile şi Sfintele Lăcaşuri din Pământul Sfânt, iar norodul creştinesc a
fost luat în robie. Sfintele Odoare au fost jefuite şi Biserica Sfântului Mormânt a
fost arsă.

În vremea aceea au luat păgânii şi Sfântul Lemn al Crucii şi l-au dus în Persia
împreună cu bătrânul Patriarh Zaharia al Ierusalimului.

La pustiirea care au făcut-o perşii în Ierusalim, au fost ajutaţi de către evrei, cari
căutau răzbunare împotriva creştinilor. Aceşti vrăjmaşi neîmpăcaţi ai Crucii au
răscumpărat nouăzeci de mii de creştini de la perşi şi pe toţi i-au ucis fără milă.

Norodul creştinesc care a fost în robie (în Persia) a aflat multă mângâiere de la
Lemnul Sfintei Cruci, care era acolo.

Nenumăratele minuni cari s-au săvârşit atuncea cu Sfântul Lemn, au făcut să se

vestească şi să se proslăvească numele Domnului în ţara persească aşa de mult,
încât păgânii ziceau că “Dumnezeul creştinilor a venit în Persia!”
Mulţi dintre ei văzând prea slăvitele minuni, erau cuprinşi de frică şi mergând la
creştini, ascultau învăţătura lor şi se botezau.

[Notă: Datorită minunilor Sfintei Cruci s-a creştinat Sfântul Anastasie Persul (22
Ian.)]
 Altă minune cu semnul Sfintei Cruci

În al cincisprezecelea veac stăpânea în Egipt sultanul turcesc Melec Mina.

Acesta avea ca sfetnic al său de taină (vizir) pe un evreu turcit cu numele Musa,
care avea mare ură împotriva creştinilor, pentru râvna şi evlavia lor. Urâciunea
evreului se îndrepta mai ales împotriva Sfântului Patriarh Ioachim al
Alexandriei.

Pentru înţelepciunea şi sfinţenia vieţii lui Patriarhul era cunoscut şi cinstit de

sultan. Dar pizmaşul de evreu nu putea vedea cu ochi buni cinstea cea mare care
se da ierarhului creştin de către sultan şi pentru aceasta căuta să-l piardă.
Zavistia Iudei nu-l lăsa ca să se liniştească.

A îndemnat deci pe sultan ca să-l poftească la curte pe Ioachim pentru a discuta

cu el despre credinţă.

Făcându-se discuţie între ei în faţa sultanului pentru dreapta credinţă evreul a

rămas ruşinat la toate întrebările. Mărturiile aduse de înţeleptul ierarh au
astupat gura vicleanului vizir.

Pentru ruşinea asta se gândea că de acum îşi va pierde încrederea cea mare pe
care o avea la sultan şi căuta tot timpul să prindă în cursă pe Sfântul Ierarh.

După ce s-a terminat discuţia, evreul a zis către patriarh: “Hristos vă spune la
Evanghelie că cine are credinţă cât un bob de muştar, poate să urnească şi
munţii din loc. Deci dacă vei muta şi tu muntele acela, care se vede în faţa
noastră (departe în zare), atunci am să cred şi eu în legea voastră!”

Patriarhul a primit propunerea, dar a cerut să-i dea răgaz 3 zile ca să se

pregătească.

După 3 zile a venit iar la palat. Acolo fiind de faţă sultanul şi vizirul evreu,
Sfântul Ierarh a tămâiat de trei ori muntele din zare, apoi a făcut semnul Sfintei
Cruci, chemând prea sfânt numele Domnului.

În clipa aceea, la vederea tuturor, s-a desfăcut muntele în trei părţi şi a început
să se mişte către cetatea Alexandriei.

Fiind cuprins de spaimă, sultanul a strigat: “Patriarhule, izbăveşte-ne,

porunceşte muntelui să stea, căci altfel ne pierdem!”

Atunci Sfântul Ioachim a rostit: “Întru numele Domnului nostru Iisus Hristos,
stăi!” şi s-a oprit atunci pe loc muntele, care de atunci se cheamă “Dur Dag” pe
limba turcească, iar pe româneşte se tâlcuieşte: “Stăi Munte!”
 Semnul Sfintei Cruci

Semnul crucii este nouă

Scutul cel mântuitor
Care depărtează răul
Şi ne dă la toate spor.

Deci să facem cum se cade

Creştinescul nostru semn,
Căci vrăjmaşii fug atuncia
Ca de prea cinstitul lemn.

Iar acei ce bat în cobză

Şi pe cruce o îngână
Au sămânţa necredinţii
Şi pecete rea la mână!

N-au evlavie în suflet

Nici ruşine la obraz
Plecăciune nu pot face
Că-i boierul pe grumaz!

Domnul cerurile pleacă

Pentru neamul omenesc
Iar la El să-şi plece capul
Mulţi creştini nu se silesc.
El întinde sus pe cruce
Mâinile dumnezeieşti
Tu măcar a face semnul
Omule nu te sileşti.

El ne mântuie creştine
Săvârşindu-se pe lemn
Iară tu socoţi ruşine
Ca să faci al crucii semn!
 Crucea vieţii omeneşti

Un creştin odinioară
Tot se căina mereu:
Grea mai este Crucea asta
Ce mi-a dat-o Dumnezeu.

Cum o dau nu-mi iese bine

De necazuri nu mai scap
Şi muncesc din greu ca boul
Până cad lângă proţap!

Iaca alţii sunt mai leneşi şi

trăiesc mai în belşug
Numai mie (vorba ceea) “boii
nu-mi mai trag la jug”.

Şi ofta creştinul nostru şi

mereu era cârtind
Nimeni nu putea odată să-l
audă mulţumind.

Însă Cel de sus Părinte, care

ajută pe mişel
Căutând din cele sfinte,
cercetatu-l-au pe el:
A trimis la el un înger
Noaptea când dormea trudit
Şi luând pe om de mână
L-a urcat pe deal la Schit.

Se făcea că este ziuă

Şi erau numai ei doi
Între nişte Cruci frumoase
Felurite după soi.

Unele erau de aur,

Altele de fier şi lemn,
De argint şi de aramă,
Fiecare cu un semn.
Zice îngerul atuncea:
“Ia-ţi o Cruce care vrei
Numai potriveşte-o bine
şi te-ntoarce la bordei”.

Lacom el apucă-n grabă, cea

de aur mai întâi
Încercând s-o tăbârcească pe
voinici umerii săi.

Dar nu-i chip ca s-o urnească

şi privind la ea cu jind
Se pogoară mai la vale,
la o Cruce de argint.

De prea multă strălucire

Nu te poţi uita la ea,
Dar voind el s-o ridice
Vede că-i grozav de grea.

Se mai uită, iar încearcă

Până ce îşi ia de seamă
Să-şi aleagă altă Cruce,
Tot frumoasă, de aramă.

Dar în ciuda lui şi aceea

pentru dânsul este grea
Cea de marmoră mai tare,
cea de fier cam tot aşa.

Lângă ele, mai la vale,

vede sub un copăcel,
Cruce de stejar uşoară,
numai bună pentru el.

O ridică deci şi pleacă,

Iară îngerul pe drum
Îl întreabă pentru Cruce,
dacă-i mulţumit acum.

Slavă Domnului, răspunde,

Tare-s mulţumit cu ea,
Căci din toate numai asta
Este după vlaga mea!

Îngerul atunci îi zice:

Omule nemulţumit,
Pentru Crucea vieţii tale
Totdeauna ai cârtit!

Astăzi te-am adus anume

Ca să-ţi fie ţie semn
Că nici una nu poţi duce
Decât Crucea cea de lemn.

Asta este “Crucea vieţii”

Dată ţie de când eşti
Deci lui Dumnezeu dă slavă
şi de-acum să nu cârteşti.

Cele de metaluri scumpe

sunt a oamenilor sfinţi
Care sufăr pân’la sânge,
întru grele nevoinţi.

Iară tu cu sărăcia lesne

te vei mântui,
Dacă vei păzi credinţa
şi răbdând vei mulţumi!
 Semnele bucuriei

Ridicându-te, cu slavă,
Din “lăcaşul celor morţi”,
Semnul suliţei, Hristoase,
Şi al cuielor îl porţi.

Fruntea Ta păstrează veşnic

(Şi în veacul următor)
Urma spinilor – adâncă -
Ca un semn izbăvitor.

Iar la Tronul cel din Slavă

Crucea este “Steagul Sfânt”,
Închinat la cer de Îngeri
Şi de oameni, pe pământ.

Taină negrăită, Doamne!

Ca fiind un lucru rar,
Porţi în slava veşniciei
“Semnele de la Calvar”.

Împăraţii fac izbândă

Cu oştirea, la război,
Tu zdrobeşti puterea morţii
Viaţa dându-Ţi pentru noi.
Întinzând, pe Cruce, mâna
Tainic ne arăţi mereu
Că eşti “Mirele Răbdării”
Şi al “Milei Dumnezeu”.

Iar în raiul desfătării

Mai întâi pe cel tâlhar
L-ai suit, Prea Milostive,
Arătându-Ţi Sfântul dar.
 Pe drumul crucii mele

Ajută-mă, Stăpâne Doamne

Să merg şi eu pe-al Crucii drum
Căci largă mi-a fost calea vieţii
Pe care mers-am pân-acum.

Când sub a Crucii greutate

Îmi va slăbi grumazul meu
Trimite-mi ajutor atuncea
Ca oarecând pe Chirineu.

Aproape de sfârşit Stăpâne,

Când chinul este mai amar,
S-aud şi eu făgăduinţa
Rostită către cel tâlhar!

Să am atunci o mângâiere
Să fiu părtaş la cina Ta
Precum erai la Răstignire
Cu Tatăl întru Slava Sa.

Precum vedea atunci pe Maica

Aproape, lângă Cruce stând,
Să văd şi eu pe lângă mine
Pe păzitorul meu cel sfânt!
La despărţirea pământească,
Primeşte-mi pe sărmanul duh
Ca nu cumva să aibă silă
La vameşii cei din văzduh!

Apoi mergând la judecată

Tu fii preamilostiv atunci
Să nu mă osândeşti, Stăpâne
În focul veşnicelor munci.
 Părintele Gheorghe Calciu - Sfânta Cruce – legendă şi istorie

Sfânta cruce este un obiect excepţional al veneraţiei creştine pentru că, fiecare
credincios, atunci când o venerează, vede în ea instrumentul de răscumpărare al
omenirii prin pătimirea Domnului, tăria credinţei, Biserica şi mântuirea. De aceea,
simpla facere a semnului crucii, este un act de devoţiune adresat Sfintei Treimi,
o mărturisire a credinţei noastre ortodoxe, o certitudine a apărării noastre
împotriva satanei şi a tuturor relelor care vin de la el, rele care atacă şi sufletul
şi trupul nostru.

Fiind atât de prezentă în viaţa noastră, pietatea populară a creat o serie de legende
evlavioase în legătură cu Sfânta Cruce, originea ei şi puterea ei izgonitoare de
draci.

Cea mai interesantă legendă pioasă este legarea crucii de pomul cunoaşterii din
Rai.

La moartea lui Adam, fiii săi au hotărît să-i facă sicriul din pomul care
semnificase păcatul neascultării protopărinţilor noştri. Copacul uriaş a fost tăiat.
Sicriul lui Adam a consumat o parte infimă din lemn. Tot ce a rămas a fost
păstrat ca un semn al amintirii păcatului şi a promisiunii răscumpărării noastre.

Când Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul mântuirii noastre,

Biserica – el a folosit marele copac din mijlocul Raiului, tocmai fiindcă era legat
de promisiunea salvării. Corabia l-a purtat pe el şi familia lui şi toate animalele
aduse în corabie după porunca lui Dumnezeu. La terminarea potopului, apele au
adus părţi din lemnul corabiei până în ţara sfântă. Oamenii au văzut lemnul
care era dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare.

Un dulgher a luat a luat tot ce a găsit din copacul respectiv şi a cioplit o masă
mare şi grea, care s-a moştenit din generaţie în generaţie, până în vremea lui
Iisus. După ce, prin intrigile şi acuzaţiile evreieşti, Mântuitorul a fost condamnat
la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher si-a adus aminte de
lemnul special moştenit de la strămoşi şi a făcut din masă o cruce mare şi grea
pe care a oferit-o spre crucificarea acelui înşelător şi răzvrătit pe care sinedriul
Îl condamnase la moarte, cerând apoi confirmarea sentinţei lor de la
procuratorul roman Pilat. Astfel a murit Iisus pe crucea făcută din lemnul
păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispăşirii păcatelor omenirii
prezente atunci şi cea viitoare, până la Judecata Finală.

Legenda, ca orice altă legendă, ascunde în ea o fărâmă de adevăr istoric, dar, mai
ales, un sens spiritual pe care evlavia populară l-a însămânţat în ea. Cel mai
important element al acestei legende este legarea ei de păcatul adamic şi de iertarea
neamului omenesc. Acolo unde Adam a greşit, acolo s-a făcut şi făgăduinţa
mântuirii viitoare.

Istoriceşte, sfânta cruce a existat şi pe ea a fost răstignit Mântuitorul, aşa cum ne

spun Sfintele Evanghelii, aproape în mod identic: "şi ducându-şi crucea, a ieşit la
locul ce se cheamă al Căpăţânii, care, pe evreeşte se zice Golgota, unde L-au
răstignit şi, împreună cu El, pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc, pe
Iisus." (Ioan 19: 17-18)

Acolo, pe cruce şi pe sângele curs din trupul Domnului, a fost întemeiată în mod
mistic Biserica, pe care Iisus o trece în istorie prin pogorârea Sfântului Duh peste
Apostoli la Cincizecime. De atunci, crucea a devenit simbolul mântuirii prin
jertfa lui Iisus care ne duce, prin pocăinţă, la Învierea Lui şi la învierea noastră
a tuturor.

Descoperirea Crucii Mântuitorului

Golgota a rămas ca un loc blestemat. Gunoaiele Ierusalimului au început să fie

aruncate acolo, dar Dumnezeu a schimbat cursul istoriei şi, prin decretul lui
Constantin cel Mare, creştinismul a fost scos de sub interdicţia legii romane şi i s-
au data aceleaşi drepturi ca oricărei alte religii a imperiului, prin decretul de la
Milano, din 313. Prin punerea semnului crucii pe scuturile ostaşilor împăratului
Constantin, acest semn al mântuirii nu a mai fost un prilej de pedeapsă pentru
creştini. Până atunci, aşa cum vedem în catacombele romane, creştinii foloseau
semnul crucii pe morminte sau pe pereţii catacombelor într-o formă disimulată, ca
o ancoră (cel mai adesea) ca un trident, sau ca o svastică. De atunci începe
venerarea deschisă a crucii, ca simbol mistic al suferinţei şi al Învierii Domnului.

Cea care aduce la iveală Crucea cea adevărată, spre venerarea întregii omenirii
creştine, a fost Sfânta Elena, mama împăratului Constantin. Aceasta a cerut
Împăratului să-i dea bani pentru a face săpături pe Golgota spre a descoperi sfânta
cruce. Dumnezeu i-a ajutat şi crucea a fost dezgropată în 326. Nu a fost greu să fie
recunoscută, fiind singura care avea cuie bătute în ea, fiindcă cei doi tâlhari
fuseseră legaţi cu funii pe crucile lor. Pentru mai bună verificare, crucea a fost
aşezată peste un mort, care a înviat şi a rostit cuvinte de slavă lui Dumnezeu.

Aceasta este crucea despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: "Căci cuvântul crucii
este, pentru cei ce pier, nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea
lui Dumnezeu, căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa
celor învăţaţi o voi nimici." (1 Cor, 18-19)

Sfânta Elena, aşa cum ne spun Ambrozie, Rufinus şi alţi urmaşi ai apostolilor, a
trimis două cuie din crucea Domnului fiului ei Constantin, unul din cuie fiind
încastrat într-o diademă. Crucea a fost pusă în basilica Sfânta Cruce din Ierusalim,
zidită de împărăteasa Elena. Acolo era, de asemenea, un cui şi placa pe care Pilat
pusese să se scrie INRI. În faţa bazilicii, a fost înălţată o cruce de metal pe care,
împăratul Teodosie al II -lea a acoperit-o cu aur şi diamante în 417.

În urma unui război cu Perşii, sfânta cruce a fost luată ca un trofeu de mare valoare
şi astfel Ierusalimul a rămas fără obiectul de venerare cel mai sacru. La câţiva ani
după aceasta, împăratul Heraclius a pornit un război contra Perşilor pentru a
recuceri obiectul sacru al crucii. Era în anul 614. Perşii au fost înfrânţi, crucea
adusă cu mare cinste la Ierusalim şi patriarhul oraşului a înălţat-o în faţa poporului,
în ziua de 14 Septembrie, când tot poporul a căzut în genunchi şi a cântat cu
lacrimi: "Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o
mărim".

Sfânta cruce s-a pierdut, nu au mai rămas decât părţi din ea, aflate în proprietatea
unor Patriarhii. Este sigur că, în perioada iconoclasmului, crucea a fost negată ca şi
icoanele. Poate că a fost ascunsă de patriarhul Ierusalimului, eventual, descompusă
în bucăţi spre a fi mai uşor de ascuns şi apoi, scoasă din nou la iveală. Se
presupune că a fost trimisă la Constantinopol, atunci când pericolul musulman a
crescut şi că a stat acolo până în preajma căderii Constantinopolului. Unii istorici
cred că atunci crucea a fost desfăcută în bucăţi mai mici şi trimisă diferitelor
patriarhii spre salvarea ei. În felul acesta cei care duceau bucăţile de cruce puteau
trece prin controlul musulman fără pericol.

Dar chiar dacă astăzi avem doar fragmente ale sfintei cruci, simbolul crucii
reprezentat în multiple forme, rămâne ca semn al morţii şi Învierii Domnului
nostru Iisus Hristos spre care martirii îşi aţinteau ochii în timpul suferinţei şi
mureau fericiţi. Crucea evocă patima mântuitoare pentru lume a lui Iisus. În ea
se recapitulează întreaga Lui viaţă.

"El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn pentru ca noi, murind faţă
de păcate, să trăim spre îndreptare", spune Sfântul Petru în întâia sa epistolă
sobornicească, la capitolul 2, vers 24.

Paradoxul credinţei creştine constă în aceea că puterea lui Dumnezeu se arată în

suferinţă, pe cruce, căci aşa cun mărturiseşte Sfântul Pavel, "când sunt slab,
atunci sunt tare". (2 Cor. 12)

Pe de o parte, crucea descoperă starea de păcat a lumii şi responsabilitatea omului

pentru organizarea infernală a veacului nostru şi, pe de altă parte este provocarea
lui Dumnezeu contra concepţiei fataliste a răului şi a morţii, căci ea constituie
cursa în care Mântuitorul a prins pe stăpânitorul lumii acesteia.

Pe de altă parte, crucea este şi simbolul Bisericii lui Hristos care stă cu rădăcina
înfiptă în dealul Golgotei trăgându-şi seva din sângele jertfei lui Iisus. Ea se
înalţă până la cer prin braţul vertical şi cuprinde în ea întreaga lume pe care o
îmbrăţişează salvator prin braţele orizontale. Ea închipuie verticalitatea bisericii,
înălţarea la ceruri şi dimensiunea ei orizontală, socială, pentru toată viaţa
pământească a omului. (Paragraf construit pe datele din Dicţionar de Teologie
Ortodoxă de Preot prof. Ion Bria, B.O.R. 1994)

Părintele Gheorghe Calciu, 13 septembrie 2004

 Părintele Gheorghe Calciu - Puterea Sfintei Cruci

Mare este puterea crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt în loc şi lucrează în lume.
Ea face din pescari Apostoli şi din păgâni mucenici, ca să se roage pentru
sufletele noastre.

Iubiţi credincioşi, Când Mântuitorul a decis să Se jertfească pentru mântuirea

lumii, El a ales ca instrument de tortură şi de moarte pentru Sine, cel mai infam
mijloc de pedeapsă pe care îl avea lumea vremii în care a trăit: crucea.

În concepţia popoarelor asiatice şi, prin împrumut, chiar şi imperiul roman, crucea
era mijlocul de moarte chinuitoare pentru marii tâlhari, pentru ucigaşi, iar după
începerea răspândirii creştinismului în lume, ea a fost folosită în largă măsură de
către împăraţii romani pentru uciderea creştinilor.

Unii creştini, în special pe vremea persecuţiei lui Nero, erau crucificaţi, unşi cu
smoală şi li se dădea foc pentru a arde de vii, ca nişte torţe pentru mărturisirea lui
Dumnezeu şi a lui Iisus ca Mântuitor al lumii de către cei care îl predicau şi
acceptau să moară pentru El.

Astfel, crucea îşi schimba semnificaţia infamantă, începând cu răstignirea lui Iisus
şi devine instrument de venerare şi de acces la mântuire; pentru că nimeni nu mai
poate vorbi acum de cruce şi de moartea pe cruce, fără a se gândi, mai departe, la
învierea lui Iisus după moartea pe cruce şi, implicit, la învierea noastră a tuturor,
"cei care au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei care au făcut cele rele,
spre învierea osândei. " (În. 5:29)
De ce a ales Iisus crucea pentru a muri pe ea? De ce a vrut El să facă din acest
obiect infamant instrumentul de salvare a lumii?

Mai întâi că, pentru Dumnezeu nu există nimic infamant pe acest pământ,
pentru că El a făcut totul bine. Numai păcatele noastre strică binele făcut de
Dumnezeu;
în al doilea rând stă faptul că, în sistemul de creaţie pe care Dumnezeu 1-a
ales, crucea este elementul de bază, atât în planul real, cât şi în cel
intelectual. Toată creaţia în această lume este bazată pe organizarea
materiei în formă de cruce.

Sistemul de atracţie şi respingere, care este tot o formă de energie în cruce, solicită
materia în aşa fel, încât ea nu se poate organiza pe plan orizontal şi pe plan vertical
fără a-şi lua ca principiu de aşezare crucea.

Nu există un singur obiect sau fiinţă vertcală, sau cât de cât un relief, care să nu-şi
aibă crucea ca axă de organizare.

Un copac creşte pe verticală, dar şi pe orizontală; o fiinţă mobilă, de asemenea.

Mai mult, toate fiinţele şi vegetalele au o simetrie bilaterală, adică braţul lung al
crucii trece prin mijlocul fiinţelor creându-le această simetrie.

În reprezentările grafice, tot crucea, braţele ei orizontale şi verticale categorisesc

valorile negative (în stânga braţului vertical şi sub braţul orizontal), stabilindu-se
astfel o ierarhizare a valorilor în plan intelectual cu care lucrăm ca şi cum ele ar fi
materiale.

Orice obiect creat de om şi care se mişcă pe pământ, pe apă sau în aer, are ca
principiu fundamental în structura lui crucea.

De aceea a ales Dumnezeu acest simbol pentru a ne duce pe calea mântuirii,

pentru că ea, crucea, este elementul fundamental pentru planul material şi
intelectual.

Prin moartea pe cruce a lui Iisus, crucea capătă cea mai înaltă semnificaţie, aceea
de a fi condiţia mântuirii noastre. "Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede
de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie". (Mc. 8: 34)
Crucea este atât de importantă, nu numai pentru că Mântuitorul a murit pe ea şi
martirii care au urmat după El şi au murit pentru El, dar este locul sfinţit de
sângele Lui Hristos şi pe ea s-a întemeiat sfânta Biserică, în mod mistic.

Dacă Biserica văzută a fost înfiinţată la 10 de zile după înălţarea Mântuitorului la

cer când, în urma Pogorârii Sfântului Duh, prin predica Sfântului Petru, s-au
botezat ca la trei mii de suflete, acolo pe Golgota şi pe cruce s-a realizat pe plan
mistic sacrificiul pe care Iisus 1-a anunţat ucenicilor Sâi la Cina cea de Taină când
a numit pâinea trupul Său şi vinul sângele Său:

"Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând
ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi
mulţumind, le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu al
Legii celei Noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor. " (Mt. 26: 26-
28)

Acolo s-a instituit sfânta Euharistie, prin rugăciunea pronunţată de Iisus atunci
când a binecuvântat pâinea şi vinul, dar temelia mistică a Bisericii s-a pus pe
Golgota, pe sângele vărsat pe cruce.

De aceea, bisericile noastre de zid au formă de cruce (sau de corabie) de aceea, la

mormântul creştinilor adevăraţi, la capul lor, stă de veghe, până la Judecata din
Urmă, Crucea, fie de piatră, fie de lemn, fie crucea spirituală pe care şi-o ia orice
creştin, când acceptă pe Hristos. Nimeni nu-L poate accepta pe Hristos fără a-şi
asuma şi crucea Lui. Nu este uşor să-ţi asumi această cruce. Ea este pentru
mulţi dintre oameni, care se supun înţelepciunii lumii acesteia, nebunie. Sfântul
Pavel spune în Epistola întâi către Corinteni, 1: 18-19: "Căci cuvântul crucii,
pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea
lui Dumnezeu. Căci scris este: pierde-voi înţelepciunea celor înţelepţi şi ştiinţa
celor învăţaţi o voi nimici. "

De fapt, în aceasta constă a-ţi lua crucea şi a urma lui Hristos: să spui lumii: nu
mă amăgi, lume. Ies din tine şi urmez lui Hristos. Ştiu că înţelepciunea ta este
falsă şi că ştiinţa ta este nebunie înaintea Domnului meu. Şi, mai ales, să fii
consecvent în hotărârea ta şi oricât ar încerca lumea să te prindă în plasa ei, cu
promisiuni şi împliniri materiale şi sociale, cu cântecul ei de sirenă amăgitoare,
nu te lăsa prins. Mergi pe calea ta de om al credinţei, fă bine tuturor, spune
adevărul cuvântului lui Dumnezeu, iubeşte după modelul lui Hristos şi atunci,
cu adevărat, vei urma Lui Hristos şi jugul tău va fi dulce, iar sarcina ta uşoară,
(cf Mt. 11: 30)
Există o întreagă teologie a crucii, în care teologii se întrec să explice ce înseamnă
crucea în viaţa lumii. Dar nici un cuvânt al lor nu este mai percutant decât cuvântul
Sfântului Apostol Pavel pe care l-am citat mai sus.

Cea mai simplă teologie a crucii este Omul-Hristos răstignit pe ea, cu braţele
întinse, într-un suprem gest de iubire şi de iertare adresat omenirii de atunci şi
de oricând, care mereu ÎI răstigneşte pe Fiul lui Dumnezeu.

În Catedrala Naţională din Washington DC, în una din capelele de la parter, care
are o catapeteasmă veche, o vedem pe Sfânta Fecioară cu Pruncul în braţe, privind
amândoi spre credincioşi. Pruncul Iisus ţine micile lui braţe întinse în formă de
cruce, prefigurând răstignirea. Oricine se răstigneşte pentru Hristos în inima sa,
în iubire şi durere, acela a luat pe umerii săi crucea şi-I urmează Lui.

Crucea pe care a fost răstignit Iisus a avut o istorie tulburată.

După moartea Sa şi după pogorârea de pe cruce, a urmat învierea Lui, înălţarea la

cer şi trimiterea Sfântului Duh, care i-a împins pe Apostoli la propovăduirea în
toată lumea. Evreii au îngropat crucile pe care Iisus şi cei doi tâlhari fuseseră
răstigniţi, crezând că Galileanul acela răstignit va fi uitat.

Cele trei cruci au zăcut în pământul Golgotei, peste care s-au aruncat gunoaiele
oraşului Ierusalim, vreme de circa trei sute de ani. Între timp, soarta creştinilor se
schimbase: Lumea imperiului roman începuse să recunoască în Galilean pe Fiul lui
Dumnezeu, pe Mesia pe care Iudeii ÎI răstigniseră. Creştinismul cucerise lumea;
Constantin cel Mare acordase noii religii aceleaşi drepturi ca şi religiei păgâne care
începea să moară.

Sfânta Elena, mama împăratului, a primit dreptul de la fiul ei să meargă la

Ierusalim şi să înceapă săpăturile pentru a descoperi pe Golgota crucea lui Iisus.
Într-adevâr, cele trei cruci au fost descoperite într-o fostă cisternă de apă, unde
aproape se petrificaseră, dar dificultatea era să afle care era crucea adevărată.

Plăcuţa de lemn pe care era scris Iisus Nazarineanul împăratul Iudeilor zăcea
amestecată printre gunoaiele care acoperiseră groapa. Împărăteasa s-a rugat
înpreunâ cu creştinii din Ierusalim şi Dumnezeu s-a îndurat de rugăciunea lor: El
le-a pus în inimă gândul să pună pe rând crucile peste un mort pe care îl duceau să-
1 îngroape. Când au pus crucea lui Iisus peste mort, acesta a înviat, a rostit câteva
cuvinte şi a adormit din nou.
Vestea descoperirii Sfintei Cruci a umplut lumea de bucurie. Mii şi mii de pelerini
au început să vină şi să venereze Sfânta Cruce.

Ea a fost luată de Perşi, în urma unui război cu Bizanţul, dar a fost răscumpărată cu
preţ mare. Înainte de căderea Bizanţului sub asaltul Turcilor, Patriarhul împreună
cu împăratul au hotărât să desfacă sfânta cruce în bucăţi şi s-o trimită pe ascuns,
marilor biserici din din Europa, spre a o salva.

Astfel Sfânta Cruce a fost făcută bucăţele şi trimisă marilor Ierarhi care, la rândul
lor, au împărţit-o altor ierarhi în subordine.

Crucea mai trăieşte şi astăzi sub forma de mici bucăţele răspândite în toată lumea.
Dar Sfânta Cruce trăieşte întreagă în inimile noastră, ale adevăraţilor creştini,
care o venerăm prin rugăciunile noastre, prin facerea semnului crucii când ne
închinăm, prin acatistele dedicate ei şi prin actele solemne de venerare din Joia
Mare a răstignirii lui Iisus când o scoatem în mijlocul bisericii şi de 14
Septembrie, când prăznuim înălţarea Sfintei Cruci, patroana Bisericii noastre,
când crucea este pusă pe un taler pe flori şi scoasă de preot în mijlocul Bisericii.

Aici preotul rosteşte nişte ectenii speciale iar strana rosteşte "Doamne, miluieşte"
în patru serii de câte o sută, în timp ce preotul se apleacă până la pământ în timpul
rostirii fiecărei sute de "Doamne, miluieşte", după care crucea este pusă pe analog
şi toţi creştinii vin să facă metanii şi s-o sărute spre venerare, în timp ce obştea
cântă: "Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne şi sfânta învierea Ta o lăudăm şi o
mărim."

Amin.
 Maica Siluana Vlad - Despre Sfânta Cruce

Mântuitorul a ales acest fel de a-Şi da viaţa pentru noi, a ales Crucea tocmai pentru
că, cum spuneai, reprezintă legătura dintre cer şi pământ, unirea cerului cu
pământul, unirea înaltului cu adâncul şi cuprinderea largului în inima lui
Dumnezeu, Care S-a aşezat acolo ca să ne adune pe noi în inima Lui, pentru că o
luasem razna.

R: Bine v-am găsit! Să ne ajute Dumnezeu să binecuvânteze vorbirea noastră!

Î: Să fie cu folos!

R: Amin.

Î: De ce şi-au ales creştinii ca simbol suprem Crucea, Crucea numită de un

părinte chiar icoana icoanelor?

R: N-aş spune că a fost aleasă de creştini, ci Crucea i-a ales pe creştini. Crucea este
legată de Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, de jertfa Mântuitorului pentru
noi, oamenii, şi ea are atât înţeles duhovnicesc, dar şi o realitate trupească, pentru
că şi omul este o făptură şi trupească, şi duhovnicească, iar Mântuitorul a ales
acest fel de a-Şi da viaţa pentru noi, a ales Crucea tocmai pentru că, cum
spuneai, reprezintă legătura dintre cer şi pământ, unirea cerului cu pământul,
unirea înaltului cu adâncul şi cuprinderea largului în inima lui Dumnezeu, Care
S-a aşezat acolo ca să ne adune pe noi în inima Lui, pentru că o luasem razna.
Deci Crucea ne-a ales pe noi, Crucea ne apără pe noi, nu noi o alegem pe ea, ci noi
acceptăm sau nu. Acceptăm să fim ai lui Hristos, şi atunci primim Crucea, sau nu
acceptăm, suntem liberi să nu acceptăm, fugim de Cruce, dar dăm de…

Î: …de ce este la antipod.

R: De cel care fuge de Cruce.

Î: Chiar se spune că, dacă ne facem semnul Crucii, ne închinăm, atunci duhurile
rele sunt alungate.

R: Da, pentru că nimic nu i-a speriat mai mult pe demoni şi puterile răului, decât
această de neînţeles jertfă a lui Dumnezeu. Cum a putut să moară? Toată făptura
fuge de durere, toată făptura fuge de ce este neplăcut, şi El a ales în mod liber să
Se lase omorât atunci când i-a fost vremea, că, altfel, L-au tot ameninţat cu
pietre şi L-au lovit de-atâtea ori, au vrut să-L omoare, şi n-au putut, pentru că
nu venise ceasul. Iar când L-au prins, aţi văzut, au căzut cu faţa la pământ când
El a zis: Eu sunt. Dar El i-a lăsat, pentru că alesese această moarte pentru că e
moartea care reface demnitatea omului, de făptură aflată ca inel de legătură
între cer şi pământ, între duhovnicesc şi trupesc, material.

Î: Este, într-adevăr, momentul cel mai dramatic din istoria creştinismului, atunci
când Mântuitorul a fost răstignit pe Cruce, poate din cauza aceasta nici nu prea ne
place să ne amintim, ni se pare, poate, prea sângeros pentru sensibilitatea noastră
modernă, dar nu putem să-l ocolim.

R: Mă iertaţi, dacă aceasta ne este sensibilitatea, nu înţeleg de ce ne uităm cu atâta

plăcere la filmele în care se împuşcă, în care este atâta cruzime, atâta violenţă, oare
de sânge fugim sau de Cruce? Haideţi să ne întrebăm cinstit: ce ne îngrozeşte?

Î: Probabil că este şi setea după ficţiune. Probabil că, în momentul în care ne uităm
la acele cruzimi, avem ideea ca e ceva cumplit, se omoară…

R: Să ne întrebăm conştiinţa, să vedem ce anume ne îngrozeşte?

Î: Să ne întoarcem la Cruce. Cum ne ajută, cum o folosim?

R: Mă ajută Dumnezeu prin Cruce. De ce? Pentru că prin Cruce a venit bucurie la
toată lumea. Aşa cântăm, aşa mărturisim, prin Cruce a venit. Dacă nu Se urca pe
Cruce, dacă nu-Şi dădea viaţa pe Cruce, care a fost altarul pe care S-a jertfit,
Mielul lui Dumnezeu S-a jertfit, şi toată lumea cinsteşte altarul, noi cinstim acest
altar pentru că aşa a fost toată tradiţia, să cinstim altarul pe care se aduceau jetfele.

Or, altarul pe care S-a adus Mielul lui Dumnezeu ca jertfă, Fiul lui Dumnezeu ca
jertfă, este această Cruce care e prezentă în orice cruce: în crucea aceasta, făcută
din lemn, în crucea de metal, în orice cruce care spune: aceasta este Crucea lui
Hristos şi care-L are pe Hristos pe ea, văzut sau nevăzut, şi care e însoţită în
Ortodoxie de nişte raze. O să vedeţi în Biserică, sunt nişte raze, întotdeauna Crucea
este însoţită de raze, pentru că nu există Cruce fără Înviere, nu există moarte fără
Înviere.

Deci, pentru mine, Crucea nu este răstignirea, ci răstignirea urmată de Înviere. Ce

caut eu este Învierea, nu să mă răstignesc. Cine ar vrea să facă lucrul ăsta şi de ce l-
ar face? Dar dacă asta e poarta, dacă numai pe aici se trece la Înviere, la lumina şi
la bucuria Învierii, nu există altă poartă! Au încercat bieţii oameni tot felul de… Şi
se încearcă în continuare. La orice există soluţie. Radar - am văzut maică anti-
radar, care se vinde în mod oficial! Şi se zice că la fiecare durere există un anti-
durere, la fiecare pericol există un anti-pericol, dar, ca să ajungi în Rai, ca să ajungi
la Înviere, nu ai decât Crucea.

Dar, să vezi, că sunt trei cruci: una a lui Dumnezeu-Fiul Care S-a răstignit pe ea şi
prin care a ajuns bucuria la noi; şi, de-o parte şi de alta a Lui, pe Golgota, erau doi
tâlhari, tâlhari-tâlhari, care făcuseră răutăţi, cum fac tâlharii.

Unul de-a dreapta şi unul de-a stânga, unul Îl huleşte pe Dumnezeu şi-I spune:
Dacă eşti Dumnezeu, dă-Te jos şi scapă-ne şi pe noi, şi scapă-Te şi pe Tine! Şi
acesta a rămas în hulă, a rămas în îndoială: „Ăsta nu-I Dumnezeu”! Câţi dintre noi,
aflaţi pe crucea vieţii noastre, durerea vieţii noastre, nu strigăm: „Ăsta nu-I
Dumnezeu, dac-ar fi Dumnezeu n-am pătimi, dacă ar fi Dumnezeu n-ar fi atâta
răutate, şi cruzime, şi boală pe pământ, şi atâţia nevinovaţi care mor”! Parcă
Dumnezeu i-ar omori! Noi îi omorâm! Şi acesta este tâlharul de-a stânga, care
rămâne în hulă şi cere dovezi: Dacă eşti Dumnezeu, scapă-ne Tu! Eu nu fac nimic,
eu fac tâlhării, dar Tu scapă-mă! Acesta este tâlharul din stânga.

Tâlharul din dreapta ce spune? De ce spui asta? Pentru că noi pe drept suferim.
Când a spus pe drept suferim, pentru tâlhăriile noastre, el s-a spovedit, a mărturisit
că eu am greşit,şi se întoarce către Mântuitor şi-I spune: Pomeneşte-mă, Doamne,
când vei veni în împărăţia Ta! Şi Dumnezeu îi spune: Astăzi vei fi cu Mine în
Rai.
Deci, în clipa în care eu sunt într-un necaz, unde sunt răstignit, totul mă doare, totul
este chin, dacă mă revolt împotriva lui Dumnezeu, rămân în chin, revoltându-mă,
pentru că nu Dumnezeu m-a urcat pe crucea aceea, ci oamenii ne-au răstignit
acolo, sau eu, omul.

Dar dacă zic: „Doamne, pomeneşte-mă, Doamne, în împărăţia Ta, pentru păcatele
mele, ale omului, ale omenirii, ale oamenilor…”, că noi suntem una toţi, „sufăr ce
sufăr, dar Tu pomeneşte-mă întru împărăţia Ta”, El atunci spune: Astăzi! Nu nu
ştiu când… Astăzi vei fi cu Mine în Rai. Şi în clipa aceea eu primesc lumina
Raiului, mângâierea Raiului, puterea şi bucuria Învierii, pe care eu o trăiesc încă
de-acum. Dar noi nu putem să spunem cuvântul acesta: „Pe drept sufăr, Doamne,
pomeneşte-mă întru împărăţia Ta!”, care se spune, aţi văzut, la biserică, înainte de
ieşirea cu Sfintelor Daruri.

Î: Pentru mulţi, Crucea este un simbol al morţii. Am văzut multe persoane care
sunt oripilate când trec pe lângă un cimitir şi văd mulţimea aceea de cruci.

R: Pentru că ei văd lemnul, nu văd Învierea, sigur că e groaznic să vezi Crucea şi

să nu vezi Învierea. Dar noi, când am pus-o la capul nostru: „Doamne, să am o
cruce, acolo, să nu mor fără Cruce!”. De ce? Pentru că acesta este semnul şi
puterea Învierii. Eu voi învia pentru că eu cred în Cruce. Faptul că mi-am pus
Crucea la cap este mărturisire de credinţă: „Cred, Doamne, că fără jertfa Ta pe
Cruce şi fără Învierea Ta eu nu aş fi înviat şi aş fi putrezit, m-ar fi mâncat
viermişorii în veci şi m-aş fi făcut doar ţărână”.

Dar eu nu sunt doar trupul acela, care s-a întors în ţărână, eu sunt o făptură, trup şi
suflet. Şi, temporar, trupul se desparte, dar el rămâne încă în legătură cu sufletul,
că, altfel, de ce unele trupuri s-ar face moaşte şi altele nu se fac? De ce unele
trupuri nu putrezesc dacă sunt sub blestem sau au făcut blestemăţii şi nu au luat
dezlegare, de ce nu putrezesc? Pentru că este o legătură între sufletul care se
chinuie şi trupul care ar trebui să se odihnească, între sufletul care e la bucurie şi
trupul care este. Ştiţi că în mirul care izvorăşte din sfintele moaşte s-au găsit celule
albe? Că trupul acela nu e mort, el se odihneşte, acolo, sau se chinuie dacă nu…

(Transcriere și adaptare: Carmen Creţu)

 Sfânta cruce şi înţelesurile ei

Ortodoxia este şi trebuie să fie întru totul: şi dreapta credinţă şi plinătate a

credinţei, unitate a întregii credinţe. Sfânta Scriptură ne descoperă: "Cel ce va
strica una din aceste porunci foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte
mic se va chema în Împărăţia Cerurilor" (Matei V, 19).

Iar Apostolul previne: "Cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură
poruncă, s-a făcut vinovat de toate poruncile" (Iacob II, 10). Putem înţelege, că e
de ajuns greşirea sau călcarea uneia ca să pierd curăţia şi întregimea adevărului.

Înţelesul duhovnicesc al crucii

Crucea lui Hristos înseamnă iubire; mai profund, descoperă iubirea

dumnezeiască faţă de noi. E o adâncă legătura între iubirea dumnezeiască şi
cruce. Aici în extrema umilire şi suferinţă a crucii s-a descoperit negrăita iubire şi
slavă a Fiului lui Dumnezeu devenit Om. Iubire care rămâne deci neschimbată, ca
a Tatălui, care "răsare soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste
cei drepţi şi peste cei păcătoşi" (Matei V, 45); care rămâne aceeaşi în orice
condiţie, chiar când este răstignită.
Pentru cei din vechime, iubirea îşi avea temeiul în iubirea de sine : "să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuţi" (Lev. 18, 19). Hristos le descoperă ucenicilor:
"Aşa să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu pe voi" (Ioan XV, 12). Fiul
este trimis de Tatăl să descopere această iubire dumnezeiască, care este dăruire de
sine pentru împlinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. "Fiul
Omului, spune Hristos, n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească şi să-şi dea
viaţa răscumpărare pentru mulţi" (Matei XX, 28).

Aceasta e calitatea dumnezeiască, nouă, a iubirii Lui şi pe care o descoperă crucea.

Această slujire prin cruce a Domnului este mântuitoare. Sfântul Apostol Petru
spune : "El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn' (I Petru II, 24). El,
fără de păcat, poartă, suferă pentru păcate.

Arhiereul Legii vechi, când aducea jertfă pentru păcat şi împăcare, punea mâna pe
capul victimei, punea păcatele asupra ei, pentru ispăşire (Levitic IV, 4). În acest
înţeles biblic, Arhiereul Legii noi, Iisus Hristos poartă asupra Sa vinovăţia noastră
ca victimă, jertfă, ispăşire.

Spune şi Sfântul Pavel: "Pe Cel ce n-a cunoscut păcat L-a făcut păcat pentru
noi... ca noi să ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Însul" (II Cot. V, 21).

“Cu rănile Lui v-aţi vindecat" adăugă Sfântul Petru. Fiul este trimis la "ai Săi din
lume pe care i-a iubit până la capăt" (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire până la extrem,
până la cruce. De altfel, aici se şi descoperă fiinţa ultimă a iubirii : "Nimeni nu are
mai mare dragoste ca aceasta decât ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi"
spune lisus (Ioan XV, 13). Aceasta este esenţa jertfei, a crucii Domnului şi
raţiunea ei de a fi în acelaşi timp: iubirea. Şi prin ea se împlinesc şi dreptatea
dumnezeiască şi sfinţirea noastră. Pe cruce "Mila şi adevărul s-au întâmpinat,
dreptatea şi pacea s-au sărutat" (Ps. LXXXIV, 2).

Crucea Domnului este mai mult decât o ispăşire a Lui în locul nostru, ca "locţiitor",
reprezentant al nostru. Prin însăşi întruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieţi.
Fiul lui Dumnezeu ia firea, viaţa noastră cu tot ce este al ei, cu nevoile sau
păcatul ei. Şi nu este de conceput să iubeşti real fără să cunoşti, să simţi, ca pe ale
tale bucuriile, mai ales durerile, încercările celorlalţi, sau ceea ce, după Sfânta
Scriptură numim: păcatul, suferinţa, moartea. Şi cu cât înţelegi mai mult existenţa,
viaţa, cu atât iubeşti şi suferi mai mult.

Domnul sfinţeşte lumea începând cu Sine, cu trupul Său, în iubirea Sa. În însăşi
purtarea crucii, în jertfirea Sa, Domnul desfiinţa păcatul şi sfinţea făptura. Toată
viaţa Domnului este purtare a crucii şi desfiinţare a păcatului. Şi întruparea Sa,
a Celui care "în chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob" (Filip. II, 7) , şi
naşterea în peşteră, şi faptul că El «prin care toate s-au făcut" vieţuind pe pământ
"nu are unde să-şi plece capul"; şi hulirea din partea fariseilor că «strica legea»,
sau "că stă la masă cu vameşii şi păcătoşii", El "plinitorul legii", şi Cel "fără de
păcat..." etc.

Dar crucii, iubirii, îi urmează viaţa. Aşa cum viaţa naşte din iubire, din cruce
naşte o nouă viaţă, învierea. Crucea descoperă această bogăţie - de daruri şi de
înţelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeieşti. Domnul spune :
"Cine va căuta să-şi scape viaţa sa o va pierde; iar cine o va pierde, o va
dobândi" (Luca XVII, 33). Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desfiinţare a
fiinţei, a conştiinţei, a chipului divin din noi, căci "Fiul Omului n-a venit să
piardă, ci să mântuiască" (Luca IX, 55).

 Este vorba de lepădare şi de pierdere a iubirii pătimaşe de sine, a răului, a

ceea ce a devenit stricăcios în noi, "pentru că ceea ce este muritor să fie
înghiţit de viaţă" (II Cor. V, 4).
 E vorba de răstignirea unei lumi şi firi vechi pentru a obţine în schimb, cum
spune Mântuitorul, "o dobândă", un "câştig", mai multă "viaţă", un plus de
existenţă. "A muri este câştig", zice Sfântul Pavel (Filip. I, 21) ; "Grăuntele
de grâu... dacă moare, multă roade aduce" (Ioan XII, 24).

Învierea este deci o îmbogăţire a persoanei, a vieţii; este o nouă stare şi calitate a
fiinţei, a făpturii, a trupului, care în Hristos Cel înviat devine "duhovnicesc,
nestricăcios, nemuritor" (I Cor. XV, 40-43). Iar crucea e calea şi uşa spre această
nouă viaţă. De aceea Biserica o preamăreşte : "Bucură-te cruce vistierul vieţii;
bucură-te cruce, vasul luminii; bucură-te cruce uşa tainelor...!".

Sfânta cruce - altarul de jertfă al Mântuitorului

Mântuitorul descoperă "ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să

pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis şi a
treia zi să învieze" (Matei XVI, 21).

Toate cele patru Evanghelii vorbesc despre crucea Domnului. Primele trei numite
şi sinoptice, de la Sfinţii: Matei, Marcu şi Luca o amintesc pe calea spre Golgota.
"Şi au silit pe un trecător care venea din ţarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui
Alexandru şi al lui Ruf, să ducă crucea Lui" (Matei XXVII, 32; Marcu XV, 2;
Luca XXIII, 26). Încă şi mai direct o evocă Sfântul Ioan în momentul răstignirii :
"Şi stau lângă crucea Lui Iisus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa
şi Maria Magdalena" (Ioan XIX, 25). Astfel "lemnul" pe care Sfântul Petru spune
că "Domnul a purtat păcatele noastre", unealta răstignirii Sale, e numit de
ucenicul Domnului "Crucea lui Iisus".

Urmează limpede de aici că, potrivit Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care
S-a jertfit Fiul lui Dumnezeu "pentru a noastră mântuire". Cel ce este deodată
Arhiereu şi jertfă, şi-a pregătit şi altarul Său pe care prăznuieşte Paştile Noului
Legământ. "Paştele nostru, Hristos a fost jertfit pentru noi", zice Sfântul Pavel (1
Cor. V, 7).

Iar această jertfă se săvârşea tocmai în timpul când la templu se sacrificau mieii
pascali ai Legii vechi. Şi în acel moment lua fiinţă noua jertfă, cea a Noului
Testament, şi, pe un nou altar.

Cum ne explică şi învaţă acelaşi Apostol când spune : "Avem altar dintru care nu
au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortului" (Evr. XIII, 10). Altar nou pentru că
Iisus ca să sfinţească poporul cu sângele Său "a pătimit afară din poartă". Pentru
care şi indemna iarăşi Sfântul Pavel: "Să ieşim dar la El, afară din tabără, luând
asupra noastră ocara Lui" (Evr. XIII, 13). Luând, deci purtând "ocara Lui", adică
crucea Lui, întrucât El, Iisus "începătorul şi plinitorul credinţei, care pentru
bucuria pusă înainte-I, a învierii, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi
a şezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu" (Evr. XII, 20).

Mai sunt unii credincioşi care fără o cercetare mai adâncă şi în unitate, a cuvintelor
Sfintei Scripturi, îşi zic : totuşi crucea este obiectul pe care a fost răstignit Domnul
nostru Iisus Hristos, obiect de ocară, tortura, pe care erau osândiţi îndeosebi,
sclavii. De aceea, în Vechiul Testament se socotea un blestem a fi răstignit pe
cruce : "Blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn" (Deut. XXI,
23). Cum să cinstim şi să venerăm atunci instrumentul de chin, al
Mântuitorului?

Mai întâi să observăm că în întreg Noul Testament nu găsim nici un loc în care
crucea să fie în vreun fel dispreţuită, fie de Mântuitorul, fie de Sfinţii Apostoli.
Dimpotrivă, Mântuitorul n-a ţinut seama de ocara ei. Şi nu numai că nu s-a ruşinat
de ea, ci a luat-o asupra Sa, a făcut din ea altar dumnezeiesc , s-a înălţat pe ea ca
jertfă. Şi nu silit, ci de bunăvoie : "Tatăl Mă iubeşte pentru că Eu îmi pun viaţa
Mea... Nimeni nu o ia de la Mine. Putere am Eu ca să o pun şi putere am iarăşi
să o iau" (Ioan XX, 18). Astfel Domnul, potrivit proniei dumnezeieşti, liber a
acceptat crucea, şi aşa cum era (hulită, blestemată). A aceptat-o pentru El şi pentru
a ne trage şi pe noi la Sine prin ea şi implicit la cinstirea ei, cum spune : "Când Mă
voi înălţa de pe pământ pe mulţi îi voi trage la Mine. Iar aceasta o zicea arătând
cu ce moarte avea să moară" (Ioan XII, 32-33).

Pentru o înţelegere însă şi mai profundă a cinstirii Sfintei Cruci în Biserică, să

reflectăm şi asupra acestui fapt: de unde venea pentru cei vechi ocara crucii ?
Desigur, nu de la cele două drepte încrucişate, din lemn sau alt metal. Pentru
creştin orice material, lucru sau fiinţă este în sinea sa bun, ca zidire şi dar al lui
Dumnezeu. Atunci ocara crucii nu vine de la ea, din natura ei, ci din păcat, din
întrebuinţarea ei ca mijloc de tortură, şi mai ales de la cei osândiţi pe ea. Blamaţi,
huliţi, năpăstuiţi pentru vinovăţii, reale sau uneori inventate, în cazul atâtor sclavi
dintr-o societate nedreaptă, crucea se identifică cu ei, cu osândiţii pe ea, şi purta
ocara lor; încât din pricina păcatului devine şi ea instrumentul ororii.

Dar în Hristos Iisus, pe cruce se răstigneşte Cel fără de păcat în chip firesc
sfinţenia Lui sfinţeşte această cruce, care devine "Crucea lui Iisus". Ea se sfinţeşte
potrivit Sfintei Scripturi "prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune" (I Tim.
IV, 5), căci acum Dumnezeu - Cuvântul însuşi se află prin Hristos pe ea ; se
roagă pe ea, învinge păcatul prin ea şi îi dă o nouă destinaţie şi sens.

Crucea, în locul instrumentului de păcat, ocară şi chin, din pricina celor osândiţi
pe ea şi a unei lumi nedrepte, devine prin Răstignitul dumnezeiesc de pe ea
instrumentul de înălţare, lumină şi viaţă. Devine simbol şi putere de iubire,
credinţă, nădejde, răbdare, bunătate, bucurie şi biruinţa a răului, din puterea
Celui ce a biruit pe ea păcatul şi moartea. Această schimbare îl va face şi pe
Sfântul Pavel să exclame : "Cuvântul cruce pentru cei pieritori este nebunie, dar
pentru noi ce ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. I, 18).

Înţelesul duhovnicesc al crucii apare puternic, luminos, îndeosebi la profetul Isaia.

Profetul descrie patimile şi ispăşirea Domnului pentru păcatele noastre în accente
şi imagini atât de vii, ca şi când s-ar afla în faţa crucii... "El a luat asupra-şi
durerile noastre, spune Isaia, şi cu suferinţele noastre S-a împovărat... A fost
străpuns pentru păcatele noastre... pedepsit pentru mântuirea noastră. Şi prin
rănile Lui noi toţi ne-am vindecat" (Isaia LIII, 4, 5, 7).

Dar şi imaginea crucii este prefigurată, prezisă în Vechiul Testament. Şarpele de

aramă înălţat de Moise în pustie este una din aceste clare profeţii. Când Israeliţii
străbătând deşertul Sinai, au ajuns într-un ţinut lângă muntele Hor, bântuit de şerpi
veninoşi, mulţi mureau muşcaţi, otrăviţi de veninul lor. Atunci la porunca lui
Dumnezeu, Moise a făcut un şarpe de aramă pe care l-a atârnat de un stâlp, iar când
cineva era muşcat de şarpe, privea la şarpele de aramă şi trăia, rămânea în viaţă
(Numeri XXI, 9). Şarpele de aramă preinchipuia crucea cu Mântuitorul răstignit pe
ea. Domnul însuşi confirma când zice : "După cum Moisi a înălţat şarpele în
pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan III, 14-15).

S-a observat de către unii credincioşi că în Vechiul Testament a fost interzisă

cinstirea şarpelui de aramă, după cum citim : "în anul al III-lea al lui Osea, regele
lui Israel, a început să domnească Iezechia, fiul lui Ahaz, regele lui Iuda. Şi
când a ajuns rege... a săvârşit fapte bune... El a stricat şarpele de aramă pe care-
l făcuse Moisi, căci până în zilele acelea, fiii lui Israel îl tămâiau şi-l numeau
Nehustan" (IV Regi XVIII, 1-4). De aici ar urma că nu se cuvine să cinstim
crucea.

Dreapta credinţă răspunde aici aşa : într-adevăr, şarpele de aramă devenise cu

timpul un fel de idol şi i se aducea închinare ca unui obiect îndumnezeit.
Dumnezeu nu poruncise să i se aducă un cult. Şarpele înălţat în văzul tuturor, era
un semn al Proniei, al milei dumnezeieşti. Privind la el, cei muşcaţi trebuiau să se
înalţe cu mintea, cu inima la Dumnezeu de unde le venea puterea să biruie veninul.

Cinstind crucea, creştinul adevărat nu poate cădea în greşeala de care s-au făcut
vinovaţi cei din legea veche, întrucât pentru el crucea, este crucea lui Hristos.
Noi nu ne putem închipui pe Hristos fără cruce şi nici crucea fără Hristos. Prin
ea noi ne închinăm Lui, căci Hristos şi crucea Sa sunt nedespărţiţi.
 Învăţătura de credinţă ortodoxă despre Sfânta Cruce

Cum se face semnul Sfintei Cruci şi ce zicem când îl facem?

Semnul Sfintei Cruci se face astfel: îndoim înlăuntru şi lipim de podul palmei
drepte degetul mic şi inelarul, apoi împreunăm la un loc vârfurile degetelor gros,
arătător şi mijlociu de la aceeaşi mână şi cu ele astfel împreunate ne însemnăm
pe frunte, pe piept, pe umărul drept şi pe umărul stâng.

Orice rugăciune se începe cu rostirea: «în numele Tatălui şi al Fiului şi al

Sfântului Duh, Amin», însoţită de semnul Sfintei Cruci, astfel: când zicem: «în
numele Tatălui...» ne însemnăm pe frunte; când zicem: "Şi al Fiului" ne însemnăm
pe piept; când zicem: «Şi al Sfântului Duh», ne însemnăm pe umărul drept întâi şi
apoi pe cel stâng; şi încheiem zicând: «Amin».

Însemnarea cu semnul crucii este o deprindere creştinească foarte veche: chiar

din timpul Sfinţilor Apostoli. Facem semnul crucii însoţind orice rugăciune rostită
cu glas tare sau în gând şi când trecem pe lângă biserică, pe lângă troiţă; când
începem şi când sfârşim un lucru, ori, cum spune Tertulian (+ 240): «La fiecare
pas şi la fiecare faptă ne însemnăm... cu semnul sfintei cruci» (Tertulian, De
corona ., c. 3, Migne, P. L., II, col. 99).
Când facem semnul sfintei cruci, să cugetăm la mărirea Celui Prea-Înalt, în
numele Căruia îl facem. Drept aceea, să nu facem semnul Sfintei Cruci în grabă,
oricât de mult am fi zoriţi de treburi. După felul cum facem crucea văd ceilalţi
oameni cam ce loc are în inima noastră Dumnezeu.

Când ne însemnăm cu Sfânta Cruce, facem oare şi o mărturisire de credinţă?

Fără îndoială. Făcând semnul Sfintei Cruci, mărturisim credinţa în Domnul şi

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe cruce, şi credinţa într-un
Dumnezeu în trei ipostasuri (Dionisie Areopagitul, Ierarhia bisericească, cap.
VI, 3, p. 135, trad. Pr. Cicerone Iordachescu, Iaşi, 1932).

Într-adevăr, când facem semnul Sfintei Cruci, rostind numele celor trei ipostase:
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, mărturisim un singur Dumnezeu în trei feţe
dumnezeieşti; iar semnul crucii ne aduce aminte că Fiul lui Dumnezeu, făcut om,
ne-a mântuit răstignindu-Se pe cruce.

Aşadar, semnul Sfintei Cruci este oarecum o învăţătură pe scurt a credinţei

creştine. Biserica cinsteşte cu multă evlavie Sfânta Cruce: trei zile pe an (14
septembrie, duminica a treia din Păresimi şi 1 august) sunt închinate cinstirii sfintei
cruci.

Crucea, făurită din lemn sau din metal, frumos lucrată şi împodobită, nu lipseşte de
pe nici o sfântă masă, din nici o biserică în care se slujeşte Sfânta Liturghie. De
asemenea nu lipseşte niciodată de pe creştetul turlelor bisericilor şi al clopotniţelor;
iar în cimitirele noastre, cei răposaţi aşteaptă învierea morţilor sub ocrotirea sfintei
cruci. Vasele şi odăjdiile sfinţite ale bisericilor sunt împodobite cu cruci; multe
biserici sunt zidite în chipul crucii, iar cărţile bisericeşti sunt pline de tot felul de
cântări în cinstea Sfintei Cruci. În multe locuri crucea este aşezată la fântânile cu
apă de băut şi la răspântiile drumurilor. În sfârşit, şi fapt foarte însemnat: a doua
venire a Mântuitorului, când va veni să judece viii şi morţii, va fi prevestită prin
arătarea "semnului Fiului Omului pe cer" (Matei 24, 30), adică a crucii (Sf. Ioan
Damaschin, op. cât., p. 257).

Ce dobândim când ne facem semnul Sfintei Cruci?

Însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci dobândim binecuvântarea lui

Dumnezeu, fiindcă ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu
şi om (Efes. 2, 16); ea ne ocroteşte împotriva bântuielilor necuratului (Sf. Chiril
al Ierusalimului, Catehezele, trad. Pr. Dr. D. Fecioru, Bucureşti, 1943-1945,
Cateh. XIII, c. 36, p. 352 şi IV, c. 13, p. 115), ca şi împotriva multor rele
sufleteşti şi trupeşti (Sf. Ioan Damaschin, op. cât., p. 256).

Semnul Sfintei Cruci este prin el însuşi o binecuvântare dumnezeiască, iar

«binecuvântarea este impărtăşitoare de sfinţenie, care alungă relele şi aduce
binele», spune canonul 27 al Sfântului Vasile cel Mare.

Crucea ocroteşte de relele trupeşti.

Semnul crucii a cruţat de nimicire pe cei întâi născuţi ai Israelului, fiindcă semnul
făcut pe stâlpii şi pe pragurile uşilor, pe lângă care îngerul morţii a trecut fără să
bată (les. 12, 7, 27), închipuia semnul crucii (Ibidem, p. 258).

Semnul crucii era semnul care vindeca pe cei muşcaţi de şerpi, fiindcă şarpele de
aramă ridicat în pustie de Moise, care salva pe oameni numai uitându-se la el
(Num. 31), preinchipuia semnul sfintei cruci (Ioan 3, 14).

Crucea alunga diavolii.

Precum câinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi dracul fuge de crucea
care îi aminteşte că prin ea a fost biruit (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cât,
Cateheza XIII, 3, p. 312).

«Crucea, zice Sf. Ioan Damaschin, este pavăza, arma şi semn de biruinţă
împotriva diavolului"(Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cât, Cateheza XIII, 3, p.
312);

iar Biserica noastră cântă: «Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta o ai dat
nouă, că se îngrozeşte şi se cutremură, necutezând a căuta spre puterea ei...»
(Octoihul, Fericirile din Duminică, Glas 8).

Semnul sfintei cruci, închipuind însăşi crucea lui Hristos, ocroteşte de

uneltirile necuratului.

Prin acest semn s-au eliberat creştinii de sub stăpânirea păgână. în anul 312
împăratul Constantin cel Mare a văzut pe cer o cruce luminoasă, pe care era scris:
«în acest semn vei învinge!». Atunci el, punând acest semn pe steagurile şi
armatele castei sale, a ieşit biruitor din lupta cu Maxenţiu. Rostirea «în acest semn
învingem!» se potriveşte foarte bine şi semnului crucii cu care noi ne închinăm; că
singura pomenirea crucii lui Hristos pune pe fugă pe vrăjmaşii nevăzuţi şi ne
întăreşte împotriva uneltirilor lor: «Nici un duh necurat nu va îndrăzni să se
apropie de voi, văzând pe faţa voastră armele care l-au doborât, această sabie
sclipitoare a cărei lovitură de moarte au primit-o"(Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia
45 la Matei, c. 4, trad. cât., vol. VII, p. 424).

Mulţi sfinţi obişnuiau să alunge gândurile rele din cugetul lor făcând numaidecât
semnul crucii şi tot cu semnul crucii dărâmau creştinii idolii şi capiştile lor, în
timpul prigoanelor.

Când trebuie să facem semnul Sfintei Cruci?

Putem face semnul crucii oricând, dar mai ales înainte şi după rugăciune, la culcare
şi la sculare, înainte şi după masă, la intrarea şi ieşirea din casă, înainte de
începerea şi după încetarea oricărui lucru şi cu osebire când ispita dă navală asupra
noastră; într-un cuvânt, în toate imprejurarile (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza
IV, C. 14, op. cât., p. 115).

 Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca să agonisim binecuvântarea

lui Dumnezeu pentru ziua întreagă;
 îl facem înainte de culcare, spre a alunga din mintea noastră tot gândul
pătimaş, pentru o noapte liniştită;
 îl facem înainte de rugăciune, spre a fi feriţi de împrăştierea şi fuga
gândului de la rugăciune;
 îl facem înainte de a începe lucrul şi după ce l-am terminat, spre a cere
ajutor, întâi, lui Dumnezeu şi pe urmă, spre a-I mulţumi pentru ajutorul dat.

Tertulian (160-240) mărturiseşte că cei dintâi creştini, ca şi cei din vremea lui,
obişnuiau să se închine făcând semnul crucii: înainte şi în timpul treburilor,
intrând şi ieşind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, noi
ne însemnam fruntea cu semnul crucii" (Tertulian, De corona militis, c. 3,
Migne, P. L., II, col. 99).

Cine capătă deprinderea să se însemneze în toate împrejurările cu semnul Sfintei

Cruci se poate spune că împlineşte cu prisosinţă cuvântul Sfântului Apostol Pavel:
"Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu
să le faceţi" (I Cor. 10, 31).

Deci, să nu ne ruşinăm de crucea lui Hristos.

 Simbolistica crucii

Crucea Alfa şi Omega

Această cruce latină completată de literele Alfa şi Omega ne
aminteşte că, deşi Iisus Hristos a murit pe cruce pentru
răscumpărarea păcatelor noastre, el continuă să domnească veşnic
peste Împărăţia Sa.

Crucea cu ancoră
Simbolizează nădejdea creştinilor în ajutorul lui Iisus Hristos.
Crucea a fost utilizată şi ca emblemă a Sfântului Clement, episcop
la Roma, despre ea tradiţia susţinând că ar fi fost legată de o ancoră
şi aruncată în mare de împăratul Traian.

Crucea Botezătorului
Această cruce greacă este suprapusă peste litera din alfabetul
grecesc “chi”, care este şi prima literă a numelui lui Hristos
(Christos). Ea formează o cruce cu opt braţe. Cum numărul opt este
simbolul renaşterii sau al regenerării, această cruce este frecvent
utilizată drept cruce a botezului.

Crucea trilobată
Este cea mai răspândită formă a crucii, ea evocând Sfânta Treime
prin capetele sale în formă de trifoi.

Crucea bizantină
Crucea bizantină este folosită mai ales în Biserica ortodoxă greacă.

Crucea Patimilor, în trepte

 Cele trei trepte pe care este aşezată crucea latină simbolizează
patimile lui Iisus Hristos pe drumul Golgotei sau, mai ales, cele trei
virtuţi creştine, care sunt: credinţa, speranţa şi iubirea.

Crucea celtică, irlandeză

Unul din cele mai vechi simboluri folosite ale crucii. Această cruce
era folosită de celţii creştinaţi din Marea Britanie şi din Irlanda.

Crucea învingătorului, a victoriei

Această cruce este completată cu prima şi ultima literă a numelui
elenizat al lui Iisus (IC) şi cu prima şi ultima literă a numelui
elenizat al lui Hristos (XC), în partea de sus, şi cu denumirea
grecească pentru victorie (NIKA), în partea de jos. Barele scurte
amplasate deasupra literelor indică faptul că este vorba de
abrevieri.

Crucea ornamentată (Crosslet)

Cruce formată din patru alte cruci de dimensiuni mai reduse,
ansamblul fiind o reprezentare grafică a răspândirii Evangheliei
către cele patru zări ale pământului. Această versiune ornamentată
este aşezată pe un caroiaj care formează, la rândul său, alte patru
cruci.

Crucea răsăriteană
Crucea de această formă este utilizată în special de Biserica
ortodoxă rusă. Bara superioară reprezintă forma abreviată a
inscripţiei “INRI” care a fost aşezată deasupra capului lui Iisus
Hristos din ordinul lui Pilat. Semnificaţia barei inferioare înclinate
s-a pierdut în negura istoriei. Potrivit folclorului, se spune că Iisus
Hristos ar fi avut un picior mai lung; sau, potrivit altei legende, că
marele cutremur care s-a produs la moartea Lui a făcut să se încline
crucea. O altă explicaţie (probabil şi cea mai corectă) este aceea că,
crucea înclinată este reprezentarea crucii Sfântului Andrei. Se
consideră că Sfântul Andrei este cel care a introdus creştinismul în
Rusia.
Crucea crenelată
Această cruce heraldică evocă crenelurile unei fortăreţe sau ale
unui castel, putând fi folosită în această formă ca simbol al
“Bisericii militante” (biserica luptătoare, prin contrast cu biserica
triumfătoare – adică toţi cei care au urcat la Dumnezeu).

Crucea floare-de-crin
Asemănătoare crucii cu motiv floral (prezentată mai jos), această
cruce evocă Sfânta Treime şi Învierea.

Crucea florală
Capetele în formă de crin ale acestei cruci evocă Sfânta Treime.

Crucea grecească
Formă arhaică a crucii, având braţele de dimensiuni egale.

Crucea ionică
Este crucea pe care Sfântul Columb a dus-o pe Insula Iona în
secolul al VI-lea.

Crucea de Ierusalim, a cruciatului, formată din cinci registre

Această formă complexă se compune dintr-o cruce principală, la
rândul ei formată din patru cruci în forma literei T, care este o
reprezentare simbolică a Legii vechi-testamentare. Cele patru cruci
greceşti de dimensiuni mai reduse reprezintă împlinirea Legii prin
învăţăturile evanghelice ale lui Iisus Hristos. Unii exegeţi
furnizează interpretarea conform căreia ea ar reprezenta activitatea
misionară a Bisericii, care a răspândit cuvântul Evangheliilor în
 cele patru zări ale lumii. Iar alţii susţin că cele cinci cruci ar
simboliza cele cinci răni pe care le-a primit Iisus Hristos pe cruce
(mâini, picioare şi coastă). Această cruce a apărut pe blazonul lui
Godfrey de Bouillon, primul rege al Regatului creştin al
Ierusalimului. Ea este integrată în heraldica cruciaţilor.

Crucea latină
Această reprezentare a crucii, şi cea mai răspândită, evocă
sacrificiul suprem pe care l-a făcut Iisus Hristos pentru a
răscumpăra păcatele omenirii. Crucea este goală pentru a ne aminti
de momentul Învierii şi de speranţa în viaţa veşnică.

Crucea latină (cu proclamarea)

Iniţialele în alfabet latin simbolizează inscripţia de pe crucea lui
Iisus Hristos, scrisă din porunca lui Pilat: “Iesus Nazarenus Rex
Iudaeorum – Iisus din Nazaret, regele iudeilor”
Ioan 19:19 Pilat pregătise o inscripţie care a fost fixată pe cruce. Ea
suna astfel: “IISUS DIN NAZARET, REGELE IUDEILOR”. 20 :
“Mulţi evrei au citit acest semn, fiindcă locul în care Iisus a fost
răstignit pe cruce era aproape de cetate, iar semnul a fost scris în
aramaică, latină şi greacă”. (NIV)

Crucea malteză
Cele opt vârfuri exterioare simbolizează regenerarea. Unii susţin că
ar reprezenta cele opt virtuţi. Crucea apare pe blazonul Cavalerilor
Ioaniţi, aceiaşi care au fost alungaţi de turci din Insula Rodos şi s-
au refugiat în Insula Malta. Malta este insula pe care a naufragiat
corabia Sfântului Pavel.

Crucea Naşterii Domnului

Această cruce în formă de stea aminteşte povestea Naşterii lui Iisus
Hristos, anunţând scopul pentru care El s-a întrupat.

Crucea pontificală
 Această cruce este emblema oficială a papalităţii. Ea nu poate fi
folosită decât de Papa însuşi. Se spune că cele trei bare orizontale
ar reprezenta cele trei răspântii de pe Golgota. Mult mai probabil,
ele simbolizează cele trei direcţii ale autorităţii papale : Biserica,
pământul şi cerul.

Crucea pătimirii
Capetele ascuţite ale acestei cruci latine reprezintă pătimirea lui
Iisus Hristos răstignit pe cruce.

Crucea "Patee"
Această cruce este frecvent confundată cu crucea malteză. Este o
cruce a Ordinului lui Hristos si are origine templieră. Reprezintă
varianta crucii "Patee" inscrisă in pătrat.

Crucea "Patee" - variantă

Are aceleaşi semnificaţii ca şi precedenta numai că este inscrisă in
cerc.

Crucea patimilor
Această cruce simbolizează crucea pe care a fost răstignit Iisus
Hristos. Este una dintre crucile care apar pe mantia Cavalerilor
Templieri. Se pare că este crucea pe care le-a fost oferită spre a o
purta de către Papa Eugeniu in 1146.

Crucea templieră
Cruce care apare pe scutul cavalerilor templieri şi pe pânzele
corăbiilor Ordinului. Crucea apare aplicată pe rasa călugărească
care se află sub mantia de cavaler.

Crucea patriarhală
 Această cruce ecleziastică purtată de patriarhi apare frecvent
reprezentată în arta creştină. Bara superioară simbolizează
inscripţia plasată pe cruce de Pilat. A fost adoptată de cardinali şi
de episcopi ca semn distinctiv al rangului în ierarhia bisericească.

Crucea episcopală (Pommee)

Capetele în formă de măr simbolizează roadele vieţii creştineşti.
Fiindcă acest motiv era reprezentat pe veşmintele preoţeşti în
perioada creştinismului timpuriu, crucea în această formă este
uneori denumită cruce episcopală.

Crucea Sfântului Andrei

Potrivit tradiţiei, Sfântul Andrei a simţit că este nedemn să fie
răstignit la fel ca Domnul Dumnezeul său, astfel încât el a implorat
să i se facă o cruce de formă diferită. Crucea Sfântului Andrei este
un simbol al umilinţei, al pătimirii şi al martiriului.

Crucea în T
Crucea de forma literei T din alfabetul grecesc este cea mai simplă
dintre toate cruciformele. Este frecvent folosită drept cruce a
profeţiei, sau cruce vechi-testamentară, fiindcă reprezintă semnul
pe care, conform tradiţiei, l-au făcut israeliţii cu sângele mielului
jertfit pe stâlpii din Egipt în noaptea dinaintea trecerii miraculoase
a mării. Crucea de forma literei T este frecvent reprezentată în chip
de stâlp pe care a ridicat Moise şarpele de aramă în pustia
Egiptului.

Crucea triumfului Împărăţiei lui Iisus Hristos pe pământ

Această cruce simbolizează triumful şi venirea Împărăţiei lui Iisus
Hristos. Este frecvent întâlnită în arta religioasă creştină, fiind
reprezentată în vârful sceptrului purtat de Iisus Hristos care
domneşte cu slavă peste Împărăţia Sa.
Oamenii de ştiinţă ruşi au dovedit experimental proprietăţile miraculoase ale
semnului crucii şi al rugãciunii

Oamenii de ştiinţă ruşi au dovedit experimental proprietăţile miraculoase ale semnului crucii şi
al rugãciunii, a informat sãptãmâna trecutã agenţia Interfax. “Am stabilit cã vechiul obicei a-l
facerii semnului crucii deasupra mâncãrii şi bãuturii, înainte de masã, are un profund sens
mistic. În spatele lui este un folos practic: mâncarea este purificatã efectiv instantaneu. Este
un mare miracol, ce se întâmplã fizic în fiecare zi”, a declarat fizicianul Angelina
Malakhovskaya, citatã de publicaţia Zhizn.

Malakhovskaya a studiat puterea semnului crucii timp de aproximativ zece ani. A fãcut
numeroase experimente, ce au demonstrat în mod verificat rezultatele fãcute apoi publice. Ea a
descoperit în special proprietăţile bacteriale unice ale apei dupã ce este binecuvântatã cu o
rugãciune ortodoxã şi cu semnul crucii. Studiul a mai observat un nou şi necunoscut efect al
Cuvântului lui Dumnezeu, scrie Interfax, de transformare a structurii apei, în special densitatea
ei opticã în spaţiul spectral ultra-violet.

Oamenii de ştiinţă au studiat impactul rugãciunii Tatãl nostru şi al semnului crucii asupra
bacteriilor patogenice. Mostre de apã din diferite surse - fântâni, râuri, lacuri - au fost folosite în
cercetare. Toate mostrele conţineau anumite bacterii. S-a observat cã dacã se rosteşte
rugãciunea domneascã şi se face semnul crucii asupra apei, numãrul de bacterii dãunãtoare
scade de şapte, zece, sute chiar mii de ori. Experimentele au fost fãcute astfel încât sã se excludã
posibilul impact al sugestiei mentale. Rugãciunea a fost spusã atât de credincioşi cât şi de
necredincioşi, iar numãrul bacteriilor, indiferent de mediu, a scãzut faţã de mostrele de referinţă.
Oamenii de ştiinţă au mai dovedit efectul benefic al rugãciunii şi al semnului crucii asupra
oamenilor. La toţi participanţii la teste presiunea sângelui s-a stabilizat iar parametrii s-au
îmbunătăţit. În mod uimitor, parametrii s-au modificat în direcţia necesarã vindecãrii: la oamenii
hipotensivi presiunea sângelui a crescut, iar la hipertensivi a scãzut. S-a mai observat cã dacã
semnul crucii este fãcut neîngrijit, şi fãrã sã atingã punctele corespunzãtoare - centrul frunţii,
centrul plexului solar şi umerii - rezultatele pozitive ale testelor sunt mai slabe, sau chiar absente.
 Apleacă-mă, Iisuse

Apleacă-mă, Iisuse, sub sfântă Crucea Ta,

căci eu numai prin Tine iertare pot afla.

Apleacă-mă, Iisuse, eu Crucea să-Ţi sărut,

să-mi plâng cu-amare lacrimi păcatul din trecut.

Apleacă-mă, Iisuse, la Sfântă Jertfa Ta,

ca Sângele Golgotei să spele vina mea.

Apleacă-mă, Iisuse, sub pocăinţă-acum,

să merg cu biruinţă pe-al mântuirii drum.

Apleacă-mă, Iisuse, ca treaz să fiu oricând,

să birui pe satana, în Jertfa Ta crezând.

Apleacă-mă, Iisuse – iar când vei judeca,

aşază-mă, Stăpâne, cu cei de-a dreapta Ta.
 Istorioară – O cruce mai uşoară

Se spune că un om se tot plângea lui Dumnezeu de crucea pe care o avea. Spunea

mereu că viaţa lui e prea grea, că nu poate duce atâtea greutăţi. Se ruga lui
Dumnezeu să-I uşureze greutăţile vieţii, să îi dea o cruce mai uşoară.

Într-o noapte, Domnul i-a trimis un înger care i-a spus că Dumnezeu a auzit
rugămintea lui şi l-a trimis la el în ajutor. L-a luat şi l-a dus într-o grădină în care
erau o mulţime de cruci.

Unele erau mari, altele mai mici, unele din aur, altele din argint, unele din bronz,
altele din lemn. Omul, bucuros, a început să se uite la crucile din aur şi din argint,
că i-ar fi plăcut să îşi ia o astfel de cruce. Dar când a vrut să ia crucea din aur n-a
putut s-o clintească din loc. A încercat o altă cruce, frumoasă, din argint, dar nici
pe aceasta n-a putut să o ridice, darămite să o ducă. S-a uitat în jur, care cruce ar
putea să o ridice!

A văzut undeva, într-o margine, rezemată de gardul grădinii, o cruce mai mică,
din lemn. A mers la ea, a luat-o, a văzut că o poate ridica, că o poate duce, şi,
bucuros, i-a zis îngerului: “Crucea aceasta o aleg, pe aceasta vreau să o duc!”

Îngerul i-a răspuns: “Aceasta este chiar crucea pe care Domnul ţi-a dat-o ţie,
este crucea pe care ai purtat-o până acum şi de care vrei să scapi. Crucea din
aur este a celor care şi-au sfinţit viaţa prin nevoinţe, a celor ce s-au rugat şi au
nimicit puterea demonilor prin rugăciunile lor, este crucea sfinţilor. Crucea din
argint este a celor care şi-au dat viaţa pentru Hristos, au murit mărturisindu-L.
Aceştia au avut o cruce mult mai grea decât cea pe care o ai tu.”

Omul a înţeles atunci că viaţa lui, cu toate greutăţile şi lipsurile ei, este cea pe care
o poate trăi şi că nu este mai grea decât o poate duce.

Când problemele vieţii ţi se par copleşitoare, priveşte în jurul tău pentru a vedea la
ce fac faţă alţii; vei vedea, probabil, cât eşti de privilegiat. Oricare ar fi crucea sau
durerea ta, nu uita că după ploaie va răsări întotdeauna soarele. Poate te vei poticni.

***

“Înainte de a-ţi da crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei
preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa cea dumnezeiască, a verificat-o cu
dreptatea Sa cea neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o
în mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce.
Şi, după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci, o
poţi duce! Ţine-o bine şi urcă pe Golgota spre Înviere!” (Părintele Constantin
Galeriu)
 Puterea Sfintei Cruci - Istorioară

Un tânăr dornic de aleasă învăţătură s-a dus odată la o mănăstire, să-i ceară sfat
unui bătrân călugăr:

- Părinte, daţi-mi, vă rog, o carte din care să pot învăţa cel mai bine cum trebuie
să fie un creştin; cum trebuie să gândească, ce trebuie să facă; o carte care să-
mi explice toate aceste lucruri!

Călugărul i-a spus că are o asemenea carte în chilia sa şi s-a dus să o aducă, însă,
după câteva clipe, s-a întors ţinând în mână o cruce pe care i-a întins-o tânărului.

Văzându-l mirat, i-a spus:

- Fiule, crucea este cea mai de seamă învăţătură pe care Dumnezeu i-a dat-o
omului.

Pentru noi, Mântuitorul S-a jertfit pe cruce, arătându-ne astfel ce înseamnă să

iubeşti, fiindcă a făcut acest lucru din dragoste pentru oameni.

Crucea înseamnă tocmai calea pe care omul ajunge la iubire, adică la

Dumnezeu.

Cel ce ştie să-şi poarte crucea, poartă cu el, în acelaşi timp, harul şi iubirea
Domnului. De aceea, crucea nu este o povară, ci o bucurie; când te dăruieşti celui
drag, nu o faci cu tristeţe şi cu reţinere, ci cu bucurie şi entuziasm.
Crucea înseamnă, deci, curaj, răbdare, dar, mai ales, dragoste.

Doreai o carte pe care să o citeşti cu ochii şi a cărei învăţătură să îţi lumineze

mintea.

Iată, în schimb, crucea - o carte pe care o vei citi cu sufletul şi a cărei

învăţătură îţi va lumina întreaga viaţă.
 Pildă despre puterea Sfintei Cruci!

Pe vremea stăpânirii otomane, sultanul, îndemnat de unul din neamul celor care
l-au răstignit pe Hristos, l-a chemat pe un episcop ce se afla în cetatea cucerită
de ei şi l-a întrebat:

- Evanghelia voastră este adevărată?

- Da, este adevărată, răspunse episcopul.

- Atunci să bei acest pahar cu otravă că scris este: “De veţi bea otravă, nu vă va
vătăma”.

Episcopul a cerut răgaz trei zile pentru rugăciune şi, după trei zile, s-a adunat
din nou ceata turcească cu sultanul în frunte, care-i dădu episcopului să bea un
pahar plin cu otravă, dar cerându-i să nu facă Sfânta Cruce pe pahar, căci
auzise sultanul că puterea crucii îndepărtează moartea.

Episcopul, care era om înţelept, luă paharul şi îl întrebă pe sultan din care parte
să bea, de aici, de aici, de aici sau de aici, făcând astfel cu cele trei degete
semnul Sfintei Cruci pe gura paharului, iar sultanul i-a zis că poate să bea de
unde doreşte.

Episcopul a băut şi nu a fost vătămat deloc, dar a cerut puţină apă ca să

clătească paharul şi i-a spus sultanului:
- Dă-i acum să bea şi vrăjmaşului lui Hristos care ţi-a propus să faci aceasta.

Acela a băut şi a murit pe loc.

Mare este, Doamne, puterea Crucii Tale!

 Mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă
binecredincioşilor creştini asupra celor potrivnici dăruieşte, şi cu Crucea Ta
păzeşte pe poporul Tău.

Cruce a lui Hristos preasfântă, ceea ce ai odrăslit desfătarea vieţii, invredniceşte-

ne pe toţi a ne închina ţie cu inima curată, dându-ne iertare şi mare milă.